Noi praguri aplicabile procedurilor de achizitie publica si concesiuni

Comisia Europeana a stabilit noi praguri valorice pentru achizitiile publice si concesiuni, in vigoare de la 1 ianuarie 2016.

Astfel:

1. Prin Regulamentul Delegat (UE) al Comisiei 2015/2170 s-a modificat Directiva 2014/24/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 februarie 2014 privind achizițiile publice și de abrogare a Directivei 2004/18/CE si s-au stabilit urmatoarele valori (praguri) de la care sunt aplicabile dispozitiile Directivei in procedurile de achizitii publice:

– pentru achizitiile publice de lucrari: valoarea de „5 186 000 EUR” se inlocuieste cu            „5 225 000 EUR”;

– pentru achizițiile publice de produse și de servicii atribuite de autoritățile guvernamentale centrale și concursurile de proiecte organizate de aceste autorități: valoarea de „134 000 EUR” se înlocuiește cu „135 000 EUR”;

– pentru achizițiile publice de produse și de servicii atribuite de autoritățile contractante regionale și locale și concursurile de proiecte organizate de aceste autorități: valoarea de „207 000 EUR” se înlocuiește cu „209 000 EUR”;

– pentru contractele de lucrări subvenționate direct cu peste 50 % de autoritățile contractante si care includ activități de geniu civil sau lucrări de construcție pentru spitale, instalații destinate activităților sportive, recreative și de agrement, clădiri școlare și universitare și clădiri de uz administrativ: valoarea de „5 186 000 EUR” se înlocuiește cu „5 225 000 EUR”;

– pentru contractele de servicii subvenționate direct cu peste 50 % de autoritățile contractante si care au legatura cu un contract de lucrari din categoria anterioara (liniuta de mai sus): valoarea de „207 000 EUR” se înlocuiește cu „209 000 EUR”.

2. Prin Regulamentul Delegat (UE) al Comisiei 2015/2171 s-a modificat Directiva 2014/25/UE a Parlamentului European și a Consiliului si s-au stabilit urmatoarele valori (praguri) de la care sunt aplicabile dispozitiile Directivei in procedurile de achizitii publice de utilitati (în sectoarele apei, energiei, transporturilor și serviciilor poștale):

– pentru contractele de achiziții de produse și de servicii, precum și pentru concursurile de proiecte: valoarea de „414 000 EUR” se înlocuiește cu „418 000 EUR”;

– pentru contractele de achiziții de lucrări: valoarea de „5 186 000 EUR” se înlocuiește cu „5 225 000 EUR”.

3. Prin Regulamentul Delegat (UE) al Comisiei 2015/2172 s-a modificat Directiva 2014/23/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 februarie 2014 privind atribuirea contractelor de concesiune si s-au stabilit urmatoarele valori (praguri) de la care sunt aplicabile dispozitiile Directivei in aceste proceduri:

– valoarea de „5 186 000 EUR” se înlocuiește cu „5 225 000 EUR”.

De precizat ca toate valorile mentionate sunt fara TVA, precum si ca Directivele mentionate trebuie transpuse in Statele Membre pana cel tarziu la 18 aprilie 2016. Romania este in curs de indeplinire a obligatiei de transpunere, proiectele de lege privind achizitiile publice, respectiv achizitiile sectoriale, aflandu-se in prezent la Senat, pentru dezbatere.

De asemenea, potrivit art. 288 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, Regulamentele au aplicabilitate generală și sunt obligatorii în toate elementele lor, aplicându-se direct în fiecare stat membru.

Trebuie precizat şi că, pentru perioada în care se mai aplică vechile Directive, până la transpunerea celor noi, Comisia a stabilit praguri identice cu cele de mai sus, prin Regulamentele (UE) 2015/2342 (pentru Directiva 2004/18/CE), 2015/2341 (pentru Directiva 2004/17/CE), 2015/2340 (pentru Directiva 2009/81/CE).

Totodată, prin Comunicările nr. 2015/C418/01 (pentru pragurile aplicabile vechilor Directive) și nr.2015/C392/01 (pentru noile Directive), Comisia a stabilit valorile corespunzătoare în monedele naționale, altele decât euro, ale acestor praguri (inclusiv în lei).

C.J.U.E.: T.V.A. – condiţiile în care administraţia fiscală naţională poate decide să supună anumite operațiuni taxei pe valoarea adăugată și să impună plata unor majorări; imposibilitatea refuzării dreptului persoanei impozabile de deducere a T.V.A. pentru simplul motiv că nu era înregistrată în scopuri de taxă pe valoarea adăugată atunci când a efectuat aceste operațiuni, dar trebuie în schimb să achite taxa pe care ar fi trebuit să o perceapă.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a șaptea)

9 iulie 2015

„Trimitere preliminară – Taxă pe valoarea adăugată (TVA) – Directiva 2006/112/CE – Articolele 167, 168, 179 și 213 – Recalificare de către administrația fiscală națională a unei operațiuni drept activitate economică supusă TVA‑ului – Principiul securității juridice – Principiul protecției încrederii legitime – Reglementare națională care condiționează exercitarea dreptului de deducere de înregistrarea în scopuri de TVA a operatorului vizat și de depunerea unui decont de taxă”

În cauza C‑183/14,

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Curtea de Apel Cluj (România), prin decizia din 28 februarie 2014, primită de Curte la 11 aprilie 2014, în procedura

Radu Florin Salomie,

Nicolae Vasile Oltean,

împotriva

Direcției Generale a Finanțelor Publice Cluj,

CURTEA (Camera a șaptea),

compusă din domnul J.‑C. Bonichot (raportor), președinte de cameră, și domnii J. L. da Cruz Vilaça și C. Lycourgos, judecători,

avocat general: domnul N. Jääskinen,

grefier: doamna L. Carrasco Marco, administrator,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 11 martie 2015,

luând în considerare observațiile prezentate:

–        pentru domnii Salomie și Oltean, de C. F. Costaș, de L. Dobrinescu și de T.‑D. Vidrean Căpușan, avocați;

–        pentru guvernul român, de R.‑H. Radu, de D. M. Bulancea și de R. I. Hațieganu, în calitate de agenți;

–        pentru Comisia Europeană, de C. Soulay și de A. Ștefănuc, în calitate de agenți,

având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatului general,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Cererea de decizie preliminară privește interpretarea principiilor securității juridice și protecției încrederii legitime, precum și a articolelor 167, 168, 179 și 213 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată (JO L 347, p. 1, Ediție specială, 09/vol. 3, p. 7).

2        Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între domnii Salomie și Oltean, pe de o parte, și Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj (denumită în continuare „administrația fiscală”), pe de altă parte, privind aplicarea taxei pe valoarea adăugată (TVA) unor vânzări de bunuri imobile realizate în cursul anului 2009.

 Cadrul juridic

 Directiva 2006/112

3        Articolul 9 alineatul (1) din Directiva 2006/112 prevede:

„«Persoană impozabilă» înseamnă orice persoană care, în mod independent, desfășoară în orice loc orice activitate economică, indiferent de scopul sau rezultatele activității respective.

Orice activitate a producătorilor, comercianților sau persoanelor care prestează servicii […] este considerată «activitate economică». Exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate este de asemenea considerată activitate economică.”

4        Potrivit articolului 12 alineatul (1) din această directivă:

„Statele membre pot considera ca persoană impozabilă orice persoană care efectuează, în mod ocazional, o operațiune legată de activitățile prevăzute la articolul 9 alineatul (1) al doilea paragraf și, în special, una dintre următoarele operațiuni:

(a)      livrarea unei clădiri sau a unor părți ale unei clădiri și a terenului pe care se află clădirea, înaintea primei ocupări;

[…]”

5        Articolul 167 din directiva menționată prevede:

„Dreptul de deducere ia naștere în momentul în care taxa deductibilă devine exigibilă.”

6        Articolul 168 din aceeași directivă are următorul cuprins:

„În măsura în care bunurile și serviciile sunt utilizate în scopul operațiunilor taxabile ale unei persoane impozabile, persoana impozabilă are dreptul, în statul membru în care efectuează operațiunile respective, de a deduce din valoarea TVA, pe care are obligația de a o plăti, următoarele sume:

(a)      TVA datorată sau achitată în statul membru în cauză pentru bunurile care îi sunt sau care urmează a‑i fi livrate sau pentru serviciile care îi sunt sau urmează a‑i fi prestate de o altă persoană impozabilă;

[…]”

7        Potrivit articolului 169 din Directiva 2006/112:

„Pe lângă deducerea prevăzută la articolul 168, persoana impozabilă are dreptul să deducă TVA prevăzută la articolul respectiv în măsura în care bunurile și serviciile sunt utilizate în scopul următoarelor operațiuni:

[…]”

8        Articolul 179 din Directiva 2006/112 prevede:

„Persoana impozabilă efectuează deducerea scăzând din valoarea totală a TVA datorate pentru o anumită perioadă fiscală valoarea totală a TVA pentru care, în aceeași perioadă, dreptul de deducere a apărut și este exercitat în conformitate cu articolul 178.

[…]”

9        Articolul 213 alineatul (1) din această directivă prevede:

„Orice persoană impozabilă declară când începe, își modifică sau încetează activitatea ca persoană impozabilă.

[…]”

10      Articolul 214 alineatul (1) litera (a) din directiva menționată are următorul cuprins:

„Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se asigura că următoarele persoane sunt identificate printr‑un număr individual:

(a)      orice persoană impozabilă […] care desfășoară, pe teritoriul statului respectiv, livrări de bunuri sau prestări de servicii care dau drept de deducere a taxei […]

[…]”

11      Articolul 273 din aceeași directivă are următorul cuprins:

„Statele membre pot impune alte obligații pe care le consideră necesare pentru a asigura colectarea în mod corect a TVA și a preveni evaziunea, sub rezerva cerinței de tratament egal al operațiunilor interne și operațiunilor efectuate între statele membre de către persoane impozabile și cu condiția ca respectivele obligații să nu genereze, în comerțul dintre statele membre, unele formalități în legătură cu trecerea frontierelor.

Opțiunea prevăzută la primul paragraf nu poate fi considerată ca bază de plecare pentru a impune obligații de facturare suplimentare față de cele stabilite la capitolul 3.”

 Dreptul român

12      Articolul 771 alineatul (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 23 decembrie 2003, denumită în continuare „Codul fiscal”) prevede:

„La transferul dreptului de proprietate și al dezmembrămintelor acestuia, prin acte juridice între vii, asupra construcțiilor de orice fel și a terenurilor aferente acestora, precum și asupra terenurilor de orice fel fără construcții, contribuabilii datorează un impozit care se calculează astfel:

[…]”

13      Articolul 127 din Codul fiscal prevede:

„(1)      Este considerată persoană impozabilă orice persoană care desfășoară, de o manieră independentă și indiferent de loc, activități economice de natura celor prevăzute la alineatul (2), oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activități.

(2)      În sensul prezentului titlu, activitățile economice cuprind activitățile producătorilor, comercianților sau prestatorilor de servicii, inclusiv activitățile extractive, agricole și activitățile profesiilor libere sau asimilate acestora. De asemenea, constituie activitate economică exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate.

[…]”

14      Prin Ordonanța de urgență nr. 109 din 7 octombrie 2009 privind modificarea și completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, intrată în vigoare la 1 ianuarie 2010, s‑a adăugat un alineat (21) la articolul 127 din Codul fiscal, cu următorul cuprins:

„Situațiile în care persoanele fizice care efectuează livrări de bunuri imobile devin persoane impozabile sunt explicitate prin norme.”

15      Potrivit articolului 141 alineatul (2) din acest cod, în versiunea în vigoare până la 31 decembrie 2007:

„Următoarele operațiuni sunt, de asemenea, scutite de taxă:

[…]

f)      livrarea de către orice persoană a unei construcții, a unei părți a acesteia și a terenului pe care este construită, precum și a oricărui alt teren. Prin excepție, scutirea nu se aplică pentru livrarea unei construcții noi, a unei părți a acesteia sau a unui teren construibil, dacă este efectuată de o persoană impozabilă care și‑a exercitat ori ar fi avut dreptul să‑și exercite dreptul de deducere total sau parțial a taxei pentru achiziția, transformarea sau construirea unui astfel de imobil. […]”

16      Articolul 141 alineatul (2) litera (f) din codul menționat, în versiunea în vigoare de la 1 ianuarie 2008 la 31 decembrie 2009, prevedea că este scutită de TVA:

„livrarea de către orice persoană a unei construcții, a unei părți a acesteia și a terenului pe care este construită, precum și a oricărui alt teren. Prin excepție, scutirea nu se aplică pentru livrarea unei construcții noi, a unei părți a acesteia sau a unui teren construibil. […]”

17      Punctul 3 alineatul (1) din Hotărârea Guvernului nr. 44/2004 din 22 ianuarie 2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 112 din 6 februarie 2004) prevede, în versiunea în vigoare de la 1 ianuarie 2007 la 31 decembrie 2009:

„În sensul articolului 127 alineatul (2) din Codul fiscal, obținerea de venituri de către persoanele fizice din vânzarea locuințelor proprietate personală sau a altor bunuri care sunt folosite de către acestea pentru scopuri personale nu va fi considerată activitate economică, cu excepția situațiilor în care se constată că activitatea respectivă este desfășurată în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate în sensul articolului 127 alineatul (2) din Codul fiscal […].”

18      Hotărârea Guvernului nr. 1620/2009 din 29 decembrie 2009 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 31 decembrie 2009) a completat și a modificat normele de aplicare a Codului fiscal stabilite prin Hotărârea Guvernului nr. 44/2004. Începând de la 1 ianuarie 2010, punctul 3 din Hotărârea Guvernului nr. 44/2004 prevede:

„(1)      În sensul articolului 127 alineatul (2) din Codul fiscal, exploatarea bunurilor corporale sau necorporale, în concordanță cu principiul de bază al sistemului de TVA potrivit căruia taxa trebuie să fie neutră, se referă la orice tip de tranzacții, indiferent de forma lor juridică […].

(2)      În aplicarea prevederilor alineatului (1), persoanele fizice nu se consideră că realizează o activitate economică în sfera de aplicare a taxei atunci când obțin venituri din vânzarea locuințelor proprietate personală sau a altor bunuri care au fost folosite de către acestea pentru scopuri personale […].

(3)      Persoana fizică, care nu a devenit deja persoană impozabilă pentru alte activități, se consideră că realizează o activitate economică din exploatarea bunurilor corporale sau necorporale dacă acționează ca atare, de o manieră independentă, și activitatea respectivă este desfășurată în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate, în sensul articolului 127 alineatul (2) din Codul fiscal.

(4)      În cazul construirii de bunuri imobile de către persoanele fizice, în vederea vânzării, activitatea economică este considerată începută în momentul în care persoana fizică respectivă intenționează să efectueze o astfel de activitate, iar intenția persoanei respective trebuie apreciată în baza elementelor obiective, de exemplu faptul că aceasta începe să angajeze costuri și/sau să facă investiții pregătitoare inițierii activității economice. Activitatea economică este considerată continuă din momentul începerii sale, incluzând și livrarea bunului sau părților din bunul imobil construit, chiar dacă este un singur bun imobil.

(5)      În cazul achiziției de terenuri și/sau de construcții de către persoana fizică în scopul vânzării, livrarea acestor bunuri reprezintă o activitate cu caracter de continuitate dacă persoana fizică realizează mai mult de o singură tranzacție în cursul unui an calendaristic. Totuși, dacă persoana fizică derulează deja construcția unui bun imobil în vederea vânzării, conform alineatului (4), activitatea economică fiind deja considerată începută și continuă, orice alte tranzacții efectuate ulterior nu vor mai avea caracter ocazional. […]

[…]”

 Litigiul principal și întrebările preliminare

19      În cursul anului 2007, domnii Salomie și Oltean s‑au asociat cu alte cinci persoane fizice pentru a realiza un proiect de construcție și de vânzare a patru imobile în România. Această asociere nu avea personalitate juridică și nu a fost declarată sau înregistrată ca impozabilă în scopuri de TVA.

20      În anii 2008 și 2009, din cele 132 de apartamente, construite pe terenul care aparține patrimoniului privat al uneia dintre aceste persoane, au fost vândute 122, pentru o valoare totală de 10 902 275 lei (RON), precum și 23 de locuri de parcare, fără ca aceste vânzări să fi fost supuse TVA‑ului.

21      În cursul anului 2010, în urma unei inspecții efectuate de administrația fiscală, aceasta a considerat că operațiunile menționate constituie o activitate economică cu caracter de continuitate și că, în consecință, ar fi trebuit să fie supuse TVA‑ului de la 1 octombrie 2008 deoarece, începând din luna august 2008, cifra de afaceri rezultată din ele a depășit pragul de 35 000 de euro, sub care activitățile economice sunt scutite de TVA în România.

22      În consecință, administrația fiscală a solicitat plata TVA‑ului datorat pentru tranzacțiile realizate în cursul anului 2009, precum și majorări de întârziere și a emis în acest scop mai multe decizii de impunere.

23      Reiese de asemenea din decizia de trimitere că vânzările de bunuri imobile realizate în cursul anilor 2008 și 2009 au făcut obiectul impozitului pe „transferul proprietăților imobiliare din patrimoniul personal”, prevăzut la articolul 771 din Codul fiscal.

24      Domnii Salomie și Oltean au sesizat Tribunalul Cluj cu o cerere de anulare în parte a acestor decizii de impunere, care a respins acțiunile menționate ca nefondate.

25      Sesizată cu recurs, Curtea de Apel Cluj ridică problema conformității cu principiul securității juridice a deciziilor de impunere emise de administrația fiscală, din moment ce, pe de o parte, legislația română nu ar fi stabilit normele de aplicare a dispozițiilor privind aplicarea TVA‑ului în cazul tranzacțiilor imobiliare decât începând de la 1 ianuarie 2010 și, pe de altă parte, practica administrației fiscale ar fi constat mai degrabă, până la acea dată, în nesupunerea unor astfel de tranzacții TVA‑ului. În plus, această administrație ar fi avut la dispoziție informații suficiente pentru a constata existența calității de persoane impozabile a domnilor Salomie și Oltean încă din anul 2008, întrucât avea cunoștință despre existența vânzărilor pe care aceștia le‑au realizat, fie și numai ca urmare a impozitării acestor operațiuni în temeiul articolului 771 din Codul fiscal.

26      Instanța de trimitere exprimă de asemenea dubii cu privire la compatibilitatea cu Directiva 2006/112 a dreptului de deducere a TVA‑ului plătit în amonte prevăzut în dreptul român, în temeiul căruia o persoană înregistrată tardiv drept persoană impozabilă în scopuri de TVA nu poate exercita acest drept de deducere a TVA‑ului decât ulterior regularizării situației sale prin înregistrarea sa în scopuri de TVA și prin depunerea unui decont.

27      În aceste condiții, Curtea de Apel Cluj a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      O persoană fizică care încheie un contract de asociere cu alte persoane fizice, asociere fără personalitate juridică ce nu a fost declarată și înregistrată din punct de vedere fiscal, în vederea realizării unui bun viitor (construcție), asupra unui teren ce face parte din patrimoniul personal al unora dintre cocontractanți, poate fi considerată, raportat la circumstanțele din litigiul principal, persoană impozabilă în scopuri de TVA în sensul articolului 9 alineatul (l) din Directiva [2006/112] dacă, inițial, livrările construcțiilor edificate asupra terenului ce face parte din patrimoniul personal al unora dintre cocontractanți au fost tratate de [administrația fiscală] din punctul de vedere al regimului fiscal ca fiind vânzări care se înscriu în cadrul administrării patrimoniului privat al acestor persoane?

2)      Raportat la circumstanțele din litigiul principal, principiul securității juridice, principiul protecției încrederii legitime, precum și celelalte principii generale aplicabile în materie de TVA, astfel cum se desprind din Directiva 2006/112, trebuie interpretate în sensul că se opun unei practici naționale în temeiul căreia [administrația fiscală], după ce inițial a perceput de la persoana fizică impozitul asupra veniturilor din transferul proprietăților aferente patrimoniului personal, fără o modificare legislativă de substanță a dreptului primar, pe baza acelorași elemente de fapt, după o perioadă de doi ani, își reconsideră poziția și califică aceleași operațiuni ca fiind activități economice supuse TVA, calculând retroactiv accesorii?

3)      Dacă prevederile articolelor 167, 168 și 213 din Directiva [2006/112], analizate în lumina principiului neutralității fiscale, trebuie interpretate în sensul că se opun ca, în circumstanțele din litigiul principal, [administrația fiscală] să refuze unei persoane impozabile dreptul de a deduce [TVA‑ul datorat sau achitat] aferent bunurilor și serviciilor utilizate în scopul operațiunilor taxabile numai pentru motivul că nu a fost înregistrată fiscal ca plătitor de TVA la momentul la care i‑au fost prestate respectivele servicii?

4)      Raportat la circumstanțele din litigiul principal, prevederile articolului 179 din Directiva [2006/112] trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale care stabilește în sarcina persoanei impozabile care aplică regimul special de scutire și care a solicitat cu întârziere înregistrarea în scopuri de TVA obligația de plată a taxei pe care ar fi trebuit să o colecteze fără a fi îndrituită să scadă valoarea taxei deductibile pentru fiecare perioadă fiscală, dreptul de deducere urmând a fi exercitat ulterior prin decontul de taxă depus după înregistrarea persoanei impozabile în scopuri de TVA, cu eventuale consecințe asupra calculului accesoriilor?”

 Cu privire la întrebările preliminare

 Cu privire la prima și la a doua întrebare

28      Prin intermediul primelor două întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă principiile securității juridice și protecției încrederii legitime se opun, în împrejurări precum cele din litigiul principal, ca o administrație fiscală națională să decidă, cu ocazia unui control fiscal, că anumite tranzacții ar fi trebuit să fie supuse TVA‑ului și să impună în plus plata unor majorări.

29      În ceea ce privește, în primul rând, principiul securității juridice, domnii Salomie și Oltean contestă această decizie invocând încălcarea acestui principiu ca urmare a faptului că, atunci când au efectuat operațiunile imobiliare vizate de decizia menționată, nici A șasea directivă 77/388/CEE a Consiliului din 17 mai 1977 privind armonizarea legislațiilor statelor membre referitoare la impozitele pe cifra de afaceri – sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată: baza unitară de evaluare (JO L 145, p. 1), care era în vigoare anterior datei de 1 ianuarie 2007, nici jurisprudența Curții relevantă în materie nu făcuseră obiectul unei publicări în limba română. Aceștia arată de asemenea că, până în anul 2010, autoritățile fiscale naționale nu considerau acest tip de tranzacții ca fiind supuse taxei menționate.

30      Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, principiile securității juridice și protecției încrederii legitime trebuie să fie respectate de instituțiile Uniunii Europene, dar și de statele membre în exercitarea competențelor care le sunt conferite prin directivele Uniunii (a se vedea în acest sens în special Hotărârea Gemeente Leusden și Holin Groep, C‑487/01 și C‑7/02, EU:C:2004:263, punctul 57, Hotărârea „Goed Wonen”, C‑376/02, EU:C:2005:251, punctul 32, precum și Hotărârea Elmeka NE, C‑181/04-C‑183/04, EU:C:2006:563, punctul 31).

31      Astfel cum a statuat Curtea în mai multe rânduri, rezultă de aici în special că legislația Uniunii trebuie să fie certă, iar aplicarea sa trebuie să fie previzibilă pentru justițiabili, acest imperativ al securității juridice impunându‑se cu o rigoare deosebită atunci când este vorba despre o reglementare care poate să aibă consecințe financiare, pentru a permite persoanelor interesate să cunoască în mod exact întinderea obligațiilor pe care aceasta le‑o impune (Hotărârea Irlanda/Comisia, 325/85, EU:C:1987:546, punctul 18).

32      De asemenea, în domeniile care intră sub incidența dreptului Uniunii, normele din dreptul statelor membre trebuie formulate într‑un mod neechivoc, care să permită persoanelor vizate să își cunoască drepturile și obligațiile în mod clar și precis, iar instanțelor naționale să asigure respectarea acestora (a se vedea Hotărârea Comisia/Italia, 257/86, EU:C:1988:324, punctul 12).

33      În speță, nu poate fi contestat faptul că dispoziții precum cele prezentate în decizia de trimitere au un astfel de caracter.

34      Astfel, rezultă din decizia de trimitere printre altele că definiția „persoanei impozabile” care figurează la articolul 127 din Codul fiscal, care transpune în dreptul național dispozițiile articolului 9 alineatul (1) din Directiva 2006/112, trimite la orice persoană care desfășoară, de o manieră independentă și indiferent de loc, activități economice, oricare ar fi scopul sau rezultatul acestor activități, și că trebuie considerate drept „activități economice” orice activități ale producătorilor, comercianților sau prestatorilor de servicii, între care în special exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate.

35      Pe de altă parte, punctul 3 alineatul (2) din Hotărârea Guvernului nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Codului fiscal precizează că, în sensul articolului 127 alineatul (2) din Codul fiscal, obținerea de venituri de către persoanele fizice cu ocazia vânzării unor locuințe proprietate personală sau a altor bunuri care sunt folosite de către acestea pentru scopuri personale nu va fi considerată activitate economică, cu excepția situațiilor în care se constată că activitatea respectivă este desfășurată în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate.

36      În sfârșit, articolul 141 din Codul fiscal, în versiunea în vigoare în cursul anilor 2008 și 2009, prevede că scutirea de TVA‑ul aplicabil în cazul livrării unei construcții sau a unei părți a acesteia și a terenului pe care este construită nu se aplică pentru livrarea unei construcții noi, a unei părți a acesteia sau a unui teren construibil, ceea ce de altfel corespunde principiilor care guvernează TVA‑ul în dreptul Uniunii.

37      În consecință, nu se poate susține în mod rezonabil că astfel de dispoziții de drept național nu stabilesc în mod suficient de clar și de precis că livrarea unei construcții sau a unei părți a acesteia și a terenului pe care este construită poate, în anumite cazuri, să fie supusă TVA‑ului.

38      În aceste condiții, domnii Salomie și Oltean nu pot invoca în mod valabil, în susținerea argumentului lor potrivit căruia cadrul juridic național aplicabil nu era suficient de clar la momentul faptelor din cauza principală, nepublicarea în limba română a jurisprudenței relevante a Curții și a celei de A șasea directive 77/388, care, în orice caz, nu mai era în vigoare de la aderarea României la Uniune, la 1 ianuarie 2007.

39      Astfel, împrejurările din cauza principală nu pot fi comparate cu cele din cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Skoma‑Lux (C‑161/06, EU:C:2007:773), în cadrul căreia Curtea a precizat că un regulament al Uniunii nepublicat în limba unui stat membru nu este opozabil particularilor din acest stat.

40      Desigur, din principiul securității juridice rezultă de asemenea că situația fiscală a persoanei impozabile nu poate fi repusă în discuție la nesfârșit (a se vedea în acest sens Hotărârea Fatorie, C‑424/12, EU:C:2014:50, punctul 46).

41      Curtea a statuat însă deja că principiul securității juridice nu se opune unei practici administrative a autorităților fiscale naționale care constă în revocarea, în termenul de decădere, a unei decizii prin care acestea au recunoscut persoanei impozabile un drept de deducere a TVA‑ului, solicitându‑i, în urma unei noi inspecții, această taxă și majorări de întârziere (a se vedea în acest sens Hotărârea Fatorie, C‑424/12, EU:C:2014:50, punctul 51).

42      Simpla împrejurare că administrația fiscală recalifică, în termenul de prescripție, o anumită operațiune drept activitate economică supusă TVA‑ului nu poate, prin urmare, să aducă atingere prin ea însăși acestui principiu, în lipsa altor împrejurări.

43      În consecință, nu se poate susține în mod valabil că principiul securității juridice se opune ca, în împrejurări precum cele privind cauza principală, administrația fiscală să considere, în urma unui control fiscal, că operațiunile imobiliare în discuție în prezenta cauză ar fi trebuit să fie supuse TVA‑ului.

44      În al doilea rând, în ceea ce privește principiul protecției încrederii legitime, dreptul de a se prevala de acest principiu se extinde la orice justițiabil pe care o autoritate administrativă l‑a determinat să nutrească speranțe întemeiate prin furnizarea unor asigurări precise (a se vedea în acest sens Hotărârea Europäisch‑Iranische Handelsbank/Consiliul, C‑585/13 P, EU:C:2015:145, punctul 95).

45      În această privință, este necesar să se verifice dacă actele unei autorități administrative au dat naștere în percepția unui operator economic prudent și avizat unei încrederi rezonabile, iar în caz afirmativ trebuie să fie stabilit caracterul legitim al acestei încrederi (a se vedea în acest sens Hotărârea Elmeka, C‑181/04-C‑183/04, EU:C:2006:563, punctul 32 și jurisprudența citată).

46      Astfel cum a fost descrisă în decizia de trimitere, practica administrativă a autorităților fiscale naționale nu pare însă de natură să demonstreze că aceste condiții ar fi îndeplinite în cauza principală.

47      În special, deși contestat în ședință de guvernul român, faptul că, până în anul 2010, autoritățile fiscale naționale nu ar fi supus în mod sistematic TVA‑ului operațiunile imobiliare precum cele în discuție în litigiul principal nu poate fi suficient a priori, cu excepția unor împrejurări cu totul speciale, pentru a crea în percepția unui operator economic normal de prudent și de avizat o încredere rezonabilă în neaplicarea acestei taxe unor astfel de operațiuni, ținând seama nu numai de claritatea și de previzibilitatea dreptului național aplicabil, ci și de faptul că în speță pare să fie vorba despre profesioniști din domeniul imobiliar.

48      Astfel, o asemenea practică, oricât ar fi de regretabilă, nu poate fi a priori de natură să dea contribuabililor vizați asigurări precise cu privire la neaplicarea TVA‑ului unor operațiuni imobiliare precum cele în discuție în litigiul principal.

49      Este necesar să se adauge că, ținând seama de dimensiunea operațiunii imobiliare în discuție în litigiul principal, care constă în construcția și în vânzarea a patru imobile care totalizează peste 130 de apartamente, un operator economic prudent și avizat nu putea să ajungă în mod rezonabil la concluzia că o astfel de operațiune nu este supusă TVA‑ului fără să fi primit sau cel puțin să fi încercat să obțină asigurări explicite în acest sens din partea autorităților fiscale naționale competente.

50      În ceea ce privește, în al treilea și ultimul rând, conformitatea cu dreptul Uniunii a majorărilor aplicate în speță de administrația fiscală, trebuie amintit că, în lipsa unei armonizări a legislației Uniunii în domeniul sancțiunilor aplicabile în caz de nerespectare a condițiilor prevăzute de un regim instituit prin această legislație, statele membre rămân competente să aleagă sancțiunile care le par adecvate. Acestea sunt însă obligate să își exercite competențele cu respectarea dreptului Uniunii și a principiilor sale generale și, în consecință, cu respectarea principiului proporționalității (a se vedea Hotărârea Fatorie, C‑424/12, EU:C:2014:50, punctul 50 și jurisprudența citată).

51      Astfel, deși, pentru asigurarea colectării în mod corect a taxei și pentru prevenirea evaziunii, statele membre au, printre altele, posibilitatea legală să prevadă în propriile legislații naționale sancțiuni corespunzătoare care să urmărească sancționarea penală a nerespectării obligației de înscriere în registrul persoanelor impozabile în scopuri de TVA, asemenea sancțiuni nu trebuie să depășească ceea ce este necesar pentru atingerea acestor obiective. Revine instanței naționale sarcina de a verifica dacă cuantumul sancțiunii nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor care constau în asigurarea colectării în mod corect a taxei și prevenirea evaziunii, având în vedere împrejurările speței și în special suma impusă în mod concret și eventuala existență a unei evaziuni sau a unei eludări a legislației aplicabile imputabile persoanei impozabile a cărei neînregistrare este sancționată (a se vedea în acest sens Hotărârea Rēdlihs, C‑263/11, EU:C:2012:497, punctele 45, 46 și 54).

52      Aceleași principii sunt valabile în cazul majorărilor, care, dacă au caracter de sancțiuni fiscale, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere, nu trebuie să fie excesive în raport cu gravitatea încălcării de către persoana impozabilă a obligațiilor sale.

53      În consecință, trebuie să se răspundă la primele două întrebări că principiile securității juridice și protecției încrederii legitime nu se opun, în împrejurări precum cele din litigiul principal, ca o administrație fiscală națională să decidă, în urma unui control fiscal, să supună anumite operațiuni TVA‑ului și să impună plata unor majorări, cu condiția ca această decizie să se întemeieze pe reguli clare și precise, iar practica acestei administrații să nu fi fost de natură să creeze în percepția unui operator economic prudent și avizat o încredere rezonabilă în neaplicarea acestei taxe unor astfel de operațiuni, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere. Majorările aplicate în astfel de împrejurări trebuie să respecte principiul proporționalității.

 Cu privire la cea de a treia și la cea de a patra întrebare

54      Prin intermediul celei de a treia și al celei de a patra întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă Directiva 2006/112 se opune unei reglementări naționale în temeiul căreia dreptul de deducere a TVA‑ului datorat sau achitat în amonte pentru bunuri și servicii utilizate în cadrul operațiunilor taxate îi este refuzat persoanei impozabile, care trebuie în schimb să achite taxa pe care ar fi trebuit să o perceapă, pentru simplul motiv că nu era înregistrată în scopuri de TVA atunci când a efectuat aceste operațiuni, și aceasta atât timp cât nu este înregistrată în mod legal în scopuri de TVA și nu a fost depus decontul taxei datorate.

55      Articolul 167 și următoarele din Directiva 2006/112 aduc precizări privind nașterea și întinderea dreptului de deducere. Trebuie amintit în special că, în temeiul articolului 167 din această directivă, dreptul menționat ia naștere în momentul în care taxa deductibilă devine exigibilă.

56      Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, dreptul de deducere constituie un principiu fundamental al sistemului comun al TVA‑ului, care, în principiu, nu poate fi limitat și se exercită imediat pentru totalitatea taxelor aplicate operațiunilor efectuate în amonte (a se vedea în acest sens în special Hotărârea Gabalfrisa și alții, C‑110/98-C‑147/98, EU:C:2000:145, punctul 43, precum și Hotărârea Idexx Laboratories Italie, C‑590/13, EU:C:2014:2429, punctele 30 și 31).

57      Acest regim urmărește să degreveze în întregime întreprinzătorul de sarcina TVA‑ului datorat sau achitat în cadrul tuturor activităților sale economice. Sistemul comun al TVA‑ului garantează, în consecință, perfecta neutralitate în ceea ce privește sarcina fiscală a tuturor activităților economice, indiferent de scopurile sau de rezultatele acestor activități, cu condiția să fie ele însele supuse TVA‑ului (a se vedea în acest sens Hotărârea Gabalfrisa și alții, C‑110/98-C‑147/98, EU:C:2000:145, punctul 44, precum și Hotărârea Idexx Laboratories Italie, C‑590/13, EU:C:2014:2429, punctul 32).

58      Pe de altă parte, Curtea a statuat deja că principiul fundamental al neutralității TVA‑ului impune ca deducerea taxei în amonte să fie acordată dacă cerințele de fond sunt îndeplinite, chiar dacă anumite cerințe de formă au fost omise de persoanele impozabile (a se vedea în acest sens Hotărârea Ecotrade, C‑95/07 și C‑96/07, EU:C:2008:267 punctul 63, Hotărârea Uszodaépítő, C‑392/09, EU:C:2010:569, punctul 39, Hotărârea Nidera Handelscompagnie, C‑385/09, EU:C:2010:627, punctele 42 și 43, precum și Hotărârea Idexx Laboratories Italie, C‑590/13, EU:C:2014:2429, punctul 38).

59      În consecință, în cazul în care administrația fiscală dispune de informațiile necesare pentru a stabili că cerințele de fond sunt îndeplinite, aceasta nu poate impune, în ceea ce privește dreptul persoanei impozabile de a deduce această taxă, condiții suplimentare care pot avea ca efect anihilarea exercitării acestui drept (a se vedea Hotărârea Idexx Laboratories Italie, C‑590/13, EU:C:2014:2429, punctul 40).

60      Înregistrarea în scopuri de TVA prevăzută la articolul 214 din Directiva 2006/112, precum și obligația persoanei impozabile de a declara când își începe, când își modifică sau când își încetează activitatea, prevăzută la articolul 213 din această directivă, nu constituie decât cerințe de formă în scopul controlului, care nu pot pune în discuție în special dreptul de deducere a TVA‑ului, în măsura în care sunt îndeplinite condițiile materiale care dau naștere acestui drept (a se vedea în acest sens în special Hotărârea Nidera Handelscompagnie, C‑385/09, EU:C:2010:627, punctul 50, Hotărârea Tóth, C‑324/11, EU:C:2012:549, punctul 32, și Hotărârea Ablessio, C‑527/11, EU:C:2013:168, punctul 32).

61      De aici rezultă în special că o persoană impozabilă în scopuri de TVA nu poate fi împiedicată să își exercite dreptul de deducere pentru motivul că nu ar fi înregistrată în scopuri de TVA înainte de a utiliza bunurile dobândite în cadrul activității sale taxate (a se vedea în acest sens în special Hotărârea Nidera Handelscompagnie, C‑385/09, EU:C:2010:627, punctul 51).

62      În plus, măsurile pe care statele membre le pot adopta în temeiul articolului 273 din Directiva 2006/112 pentru a asigura colectarea în mod corect a taxei și pentru prevenirea evaziunii fiscale nu trebuie nici să depășească ceea ce este necesar pentru atingerea unor astfel de obiective, nici să repună în discuție neutralitatea TVA‑ului (a se vedea în acest sens în special Hotărârea Gabalfrisa și alții, C‑110/98-C‑147/98, EU:C:2000:145, punctul 52, Hotărârea Collée, C‑146/05, EU:C:2007:549, punctul 26, Hotărârea Nidera Handelscompagnie, C‑385/09, EU:C:2010:627, punctul 49, precum și Hotărârea Idexx Laboratories Italie, C‑590/13, EU:C:2014, 2429, punctele 36 și 37).

63      Astfel, faptul de a sancționa nerespectarea de către persoana impozabilă a obligațiilor contabile și a celor privind declarațiile cu refuzul dreptului de deducere depășește în mod evident ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului de asigurare a executării corecte a acestor obligații, din moment ce dreptul Uniunii nu împiedică statele membre să impună, dacă este cazul, o amendă sau o sancțiune pecuniară proporțională cu gravitatea încălcării. O asemenea practică depășește totodată ceea ce este necesar pentru a asigura colectarea în mod corect a TVA‑ului și prevenirea evaziunii fiscale, în sensul articolului 273 din Directiva 2006/112, întrucât poate determina chiar pierderea dreptului de deducere dacă rectificarea declarației de către administrația fiscală nu se produce decât după expirarea termenului de decădere de care dispune persoana impozabilă pentru a proceda la deducere (a se vedea prin analogie Hotărârea Ecotrade, C‑95/07 și C‑96/07, EU:C:2008:267, punctele 67 și 68).

64      În speță, reiese din dosarul prezentat Curții că cerințele de fond privind dreptul de deducere în amonte ar fi îndeplinite, iar reclamanții din litigiul principal ar fi fost considerați persoane impozabile în scopuri de TVA cu ocazia unui control fiscal. În astfel de condiții, amânarea aplicării dreptului de deducere a TVA‑ului până la depunerea unui prim decont de taxă de către aceste persoane impozabile pentru simplul motiv că nu erau înregistrate în scopuri de TVA atunci când au efectuat operațiunile care fac obiectul TVA‑ului, acestea din urmă trebuind în plus să achite taxa aferentă acestora, depășește ceea ce este necesar pentru asigurarea colectării în mod corect a taxei și pentru prevenirea evaziunii.

65      Rezultă de aici că trebuie să se răspundă la cea de a treia și la cea de a patra întrebare că Directiva 2006/112 se opune, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, unei reglementări naționale în temeiul căreia dreptul de deducere a TVA‑ului datorat sau achitat în amonte pentru bunuri și servicii utilizate în cadrul operațiunilor taxate îi este refuzat persoanei impozabile, care trebuie în schimb să achite taxa pe care ar fi trebuit să o perceapă, pentru simplul motiv că nu era înregistrată în scopuri de TVA atunci când a efectuat aceste operațiuni, și aceasta atât timp cât nu este înregistrată în mod legal în scopuri de TVA și nu a fost depus decontul taxei datorate.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

66      Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a șaptea) declară:

1)      Principiile securității juridice și protecției încrederii legitime nu se opun, în împrejurări precum cele din litigiul principal, ca o administrație fiscală națională să decidă, în urma unui control fiscal, să supună anumite operațiuni taxei pe valoarea adăugată și să impună plata unor majorări, cu condiția ca această decizie să se întemeieze pe reguli clare și precise, iar practica acestei administrații să nu fi fost de natură să creeze în percepția unui operator economic prudent și avizat o încredere rezonabilă în neaplicarea acestei taxe unor astfel de operațiuni, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere. Majorările aplicate în astfel de împrejurări trebuie să respecte principiul proporționalității.

2)      Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată se opune, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, unei reglementări naționale în temeiul căreia dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată datorate sau achitate în amonte pentru bunuri și servicii utilizate în cadrul operațiunilor taxate îi este refuzat persoanei impozabile, care trebuie în schimb să achite taxa pe care ar fi trebuit să o perceapă, pentru simplul motiv că nu era înregistrată în scopuri de taxă pe valoarea adăugată atunci când a efectuat aceste operațiuni, și aceasta atât timp cât nu este înregistrată în mod legal în scopuri de taxă pe valoarea adăugată și nu a fost depus decontul taxei datorate.

Sursa: C.J.U.E.

C.J.U.E.: T.V.A. – Obligatia de identificare din oficiu a persoanelor impozabile; compatibilitatea cu principile securităţii juridice şi protecţiei legitime a supunerii serviciilor de medicină veterinară taxei pe valoarea adăugată.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a șaptea)

9 iulie 2015

„Trimitere preliminară – Taxă pe valoarea adăugată (TVA) – Directiva 2006/112/CE – Articolele 273 și 287 – Obligație de identificare din oficiu a unei persoane impozabile în scopuri de TVA – Caracterul impozabil al serviciilor de medicină veterinară – Principiul securității juridice – Principiul protecției încrederii legitime”

În cauza C‑144/14,

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Tribunalul Maramureș (România), prin decizia din 17 octombrie 2013, primită de Curte la 26 martie 2014, în procedura

Cabinet Medical Veterinar Dr. Tomoiagă Andrei

împotriva

Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Cluj Napoca prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Maramureș,

CURTEA (Camera a șaptea),

compusă din domnul J.‑C. Bonichot (raportor), președinte de cameră, și domnii J. L. da Cruz Vilaça și C. Lycourgos, judecători,

avocat general: domnul M. Wathelet,

grefier: domnul A. Calot Escobar,

având în vedere procedura scrisă,

luând în considerare observațiile prezentate:

–        pentru Cabinetul Medical Veterinar Dr. Tomoiagă Andrei, de R. D. Apan, avocat;

–        pentru guvernul român, de R.‑H. Radu, de D. M. Bulancea și de A. G. Vacaru, în calitate de agenți;

–        pentru guvernul elen, de K. Nasopoulou și de I. Kotsoni, în calitate de agenți;

–        pentru Comisia Europeană, de R. Lyal și de L. Nicolae, în calitate de agenți,

având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatului general,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Cererea de decizie preliminară privește interpretarea principiilor securității juridice și protecției încrederii legitime, precum și a articolului 273 și a articolului 287 punctul 18 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată (JO L 347, p. 1, Ediție specială, 09/vol. 3, p. 7), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2009/162/UE a Consiliului din 22 decembrie 2009 (JO 2010, L 10, p. 14, denumită în continuare „Directiva 2006/112”).

2        Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Cabinetul Medical Veterinar Dr. Tomoiagă Andrei (denumit în continuare „cabinetul veterinar”), pe de o parte, și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Maramureș (denumită în continuare „administrația fiscală”), pe de altă parte, cu privire la plata taxei pe valoarea adăugată (TVA) aferentă unor îngrijiri veterinare acordate în perioada 1 octombrie 2007-31 decembrie 2010.

 Cadrul juridic

 Directiva 2006/112

3        Articolul 2 alineatul (1) litera (c) din Directiva 2006/112 prevede:

„Următoarele operațiuni sunt supuse TVA:

[…]

(c)      prestarea de servicii efectuată cu titlu oneros pe teritoriul unui stat membru de către o persoană impozabilă care acționează ca atare.”

4        Articolul 132 alineatul (1) din această directivă prevede:

„Statele membre scutesc următoarele tranzacții:

[…]

(b)      spitalizarea și îngrijirea medicală și activitățile conexe […];

(c)      prestarea de îngrijiri medicale în exercitarea profesiunilor medicale și paramedicale, astfel cum sunt definite de statul membru în cauză;

[…]”

5        Potrivit articolului 213 alineatul (1) din directiva menționată:

„Orice persoană impozabilă declară când începe, își modifică sau încetează activitatea ca persoană impozabilă.

[…]”

6        Articolul 214 alineatul (1) litera (a) din aceeași directivă are următorul cuprins:

„Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se asigura că următoarele persoane sunt identificate printr‑un număr individual:

(a)      orice persoană impozabilă […] care desfășoară, pe teritoriul statului respectiv, livrări de bunuri sau prestări de servicii care dau drept de deducere a taxei […]”

7        Articolul 250 alineatul (1) din Directiva 2006/112 prevede:

„Fiecare persoană impozabilă depune o declarație privind TVA în care se menționează toate informațiile necesare pentru a calcula taxa exigibilă și deducerile de efectuat, inclusiv, în măsura în care acest lucru este necesar pentru stabilirea bazei impozabile, valoarea totală a operațiunilor referitoare la această taxă și la aceste deduceri, precum și valoarea operațiunilor scutite.”

8        Articolul 273 primul paragraf din această directivă are următorul cuprins:

„Statele membre pot impune alte obligații pe care le consideră necesare pentru a asigura colectarea în mod corect a TVA și a preveni evaziunea, sub rezerva cerinței de tratament egal al operațiunilor interne și operațiunilor efectuate între statele membre de către persoane impozabile și cu condiția ca respectivele obligații să nu genereze, în comerțul dintre statele membre, unele formalități în legătură cu trecerea frontierelor.”

9        Articolul 287 din directiva menționată prevede:

„Statele membre care au aderat după 1 ianuarie 1978 pot scuti persoanele impozabile a căror cifră de afaceri anuală nu depășește echivalentul în monedă națională al următoarelor sume, la cursul de schimb din ziua aderării lor:

[…]

18.      România: 35 000 [de euro].”

 Dreptul român

10      Articolul 141 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 23 decembrie 2003, denumită în continuare „Codul fiscal”), referitor la scutiri pentru operațiunile din interiorul țării, prevedea:

„(1)      Următoarele operațiuni de interes general sunt scutite de [TVA]:

a)      spitalizarea, îngrijirile medicale, inclusiv veterinare, și operațiunile strâns legate de acestea […]”

11      Articolul 141 din Codul fiscal, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 343/2006 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 662 din 1 august 2006), intrată în vigoare la 1 ianuarie 2007, prevede:

„(1)      Următoarele operațiuni de interes general sunt scutite de taxă:

(a)      spitalizarea, îngrijirile medicale și operațiunile strâns legate de acestea […].”

12      Potrivit articolului 152 din Codul fiscal, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 343/2006:

„(1)      Persoana impozabilă stabilită în România, a cărei cifră de afaceri anuală, declarată sau realizată, este inferioară plafonului de 35 000 euro […] poate solicita scutirea de taxă, numită în continuare regim special de scutire, pentru operațiunile prevăzute la articolul 126 alineatul (1) […]

[…]

(6)      Persoana impozabilă care aplică regimul special de scutire și a cărei cifră de afaceri, prevăzută la alineatul (2), este mai mare sau egală cu plafonul de scutire în decursul unui an calendaristic trebuie să solicite înregistrarea în scopuri de TVA, conform articolului 153, în termen de 10 zile de la data atingerii sau depășirii plafonului. […] Regimul special de scutire se aplică până la data înregistrării în scopuri de TVA, conform articolului 153. Dacă persoana impozabilă respectivă nu solicită sau solicită înregistrarea cu întârziere, organele fiscale competente au dreptul să stabilească obligații privind taxa de plată și accesoriile aferente, de la data la care ar fi trebuit să fie înregistrată în scopuri de taxă, conform articolului 153.

[…]”

13      Articolul 153 din Codul fiscal, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 343/2006, are următorul cuprins:

„(1)      Persoana impozabilă care este stabilită în România […] și realizează sau intenționează să realizeze o activitate economică ce implică operațiuni taxabile și/sau scutite de taxa pe valoarea adăugată cu drept de deducere trebuie să solicite înregistrarea în scopuri de TVA la organul fiscal competent, după cum urmează:

a)      înainte de realizarea unor astfel de operațiuni, în următoarele cazuri:

1.      dacă declară că urmează să realizeze o cifră de afaceri care atinge sau depășește plafonul de scutire prevăzut la articolul 152 alineatul (1), cu privire la regimul special de scutire pentru întreprinderile mici;

2.      dacă declară că urmează să realizeze o cifră de afaceri inferioară plafonului de scutire prevăzut la articolul 152 alineatul (1), dar optează pentru aplicarea regimului normal de taxă;

[…]

(7)      În cazul în care o persoană este obligată să se înregistreze, în conformitate cu prevederile alineatului (1), (2), (4) sau (5), și nu solicită înregistrarea, organele fiscale competente vor înregistra persoana respectivă din oficiu.

[…]”

14      Hotărârea de Guvern nr. 44 din 22 ianuarie 2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 112 din 6 februarie 2004), în versiunea în vigoare în perioada 1 iulie 2007-31 decembrie 2009, prevedea în anexă:

„Norme metodologice:

[…]

24.      Scutirea prevăzută la articolul 141 alineatul (1) litera a) din Codul fiscal:

a)      se aplică pentru operațiunile care sunt strâns legate de spitalizare, îngrijirile medicale, incluzând livrarea de medicamente, bandaje, proteze și accesorii ale acestora, produse ortopedice și alte bunuri similare către pacienți în perioada tratamentului, precum și furnizarea de hrană și cazare către pacienți în timpul spitalizării și îngrijiri medicale. Totuși, scutirea nu se aplică meselor pe care spitalul le asigură contra cost vizitatorilor într‑o cantină sau în alt mod și nici pentru bunurile vândute la cantina spitalului;

b)      nu se aplică pentru furnizarea de medicamente, bandaje, proteze medicale și accesorii ale acestora, produse ortopedice și alte bunuri similare, care nu este efectuată în cadrul tratamentului medical sau spitalizării, cum ar fi cele efectuate de farmacii, chiar și în situația în care acestea sunt situate în incinta unui spital sau a unei clinici și/sau sunt conduse de către acestea.

[…]”

15      Hotărârea de Guvern nr. 1620/2009 din 29 decembrie 2009 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 31 decembrie 2009) a completat și a modificat normele metodologice de aplicare a Codului fiscal aprobate prin Hotărârea de Guvern nr. 44/2004. Începând de la 1 ianuarie 2010, aceste norme metodologice prevăd:

„Norme metodologice:

24.      (1)      Scutirea prevăzută la articolul 141 alineatul (l) litera a) din Codul fiscal:

[…]

c)      nu se aplică pentru serviciile medicale veterinare, astfel cum a fost pronunțată [Hotărârea Comisia/Italia (122/87, EU:C:1988:256) a Curții de Justiție a Uniunii Europene].

[…]”

 Litigiul principal și întrebările preliminare

16      În urma unui control fiscal, administrația fiscală a impus cabinetului veterinar, în luna mai 2011, plata TVA‑ului, cu majorări și dobânzi, aferent unor servicii de medicină veterinară pe care acesta le furnizase în perioada 1 octombrie 2007-31 decembrie 2010.

17      Cabinetul veterinar a contestat această decizie la Tribunalul Maramureș pentru motivul că, până la 1 ianuarie 2010, legislația română scutea de TVA aceste activități sau cel puțin că exista un dubiu în această privință, pe care doar Hotărârea de Guvern nr. 1620/2009, intrată în vigoare la 1 ianuarie 2010, l‑a înlăturat.

18      Administrația fiscală arată în schimb că această scutire nu se mai aplica de la 1 ianuarie 2007, data intrării în vigoare a Legii nr. 343/2006, care a eliminat menționarea activităților medicale veterinare din lista serviciilor scutite de TVA. În plus, această administrație susține că, în orice caz, Hotărârea de Guvern nr. 1620/2009 nu putea să modifice o normă juridică națională de nivel superior, și anume un text de nivel legislativ, și că hotărârea menționată doar a clarificat regimul juridic aplicabil.

19      Instanța de trimitere ridică problema obligațiilor care se impun autorităților fiscale, în contextul din litigiul principal, în temeiul articolului 273 din Directiva 2006/112 și în special problema dacă acest articol impune administrației fiscale obligația de a identifica din oficiu o persoană impozabilă în scopuri de TVA din momentul în care persoana interesată a transmis declarații fiscale din care ar rezulta că veniturile sale sunt superioare plafonului de scutire de TVA.

20      Instanța menționată ridică de asemenea problema dacă principiul securității juridice se opune ca plata TVA‑ului să fie impusă în împrejurări precum cele din litigiul principal, în care administrația fiscală nu ar fi respectat această obligație de identificare din oficiu a unei persoane impozabile în scopuri de TVA și nici nu ar fi aplicat în practică această taxă serviciilor de medicină veterinară în perioada 1 octombrie 2007-31 decembrie 2010. Instanța de trimitere ridică și problema consecințelor care trebuie deduse din nepublicarea în limba română a Hotărârii Comisia/Italia (122/87, EU:C:1988:256) în aceeași perioadă.

21      În aceste condiții, Tribunalul Maramureș a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      Articolul 273 și articolul 287 punctul 18 din Directiva [2006/112] trebuie interpretate în sensul că revenea obligația autorității fiscale naționale de a înregistra în scopuri de TVA persoana impozabilă și de a stabili în sarcina sa obligații privind taxa de plată și accesoriile aferente, pentru depășirea plafonului de scutire, de la data de la care persoana impozabilă a depus declarații fiscale la autoritatea fiscală competentă din care rezulta depășirea plafonului de scutire la plata TVA?

2)      În situația în care răspunsul la prima întrebare este pozitiv, principiul securității juridice se opune unei practici naționale în temeiul căreia autoritatea fiscală a stabilit în sarcina persoanei impozabile în mod retroactiv o obligație de plată a TVA‑lui pentru motivul că serviciile medicale veterinare nu sunt scutite de la plata TVA‑lui, iar plafonul de scutire a fost depășit, în condițiile în care:

–        autoritatea fiscală nu a înregistrat din oficiu persoana impozabilă în scopuri de TVA și nu a stabilit obligația de plată a TVA‑lui în sarcina acesteia de la momentul depunerii de către persoana impozabilă a declarațiilor fiscale din care rezulta faptul depășirii plafonului de scutire, ci numai ulterior, după modificarea prin H[otărârea de] G[uvern] nr. 1620/2009 a Normelor metodologice de aplicare a Codului fiscal în sensul că scutirea prevăzută la articolul 141 alineatul (l) litera a) din Codul fiscal nu se aplică pentru serviciile medicale veterinare, astfel cum reiese din [H]otărârea [Comisia/Italia, (122/87, EU:C:1988:256)], și pentru o perioadă anterioară respectivei modificări;

–        autoritatea fiscală a luat la cunoștință faptul depășirii plafonului de scutire anterior modificării prin H[otărârea de] G[uvern] 1620/2009 a Normelor metodologice de aplicare a Codului fiscal în sensul de mai sus, prin intermediul declarațiilor fiscale depuse de persoana impozabilă;

–        anterior apariției H[otărârii de] G[uvern] nr. 1620/2009, autoritatea fiscală nu a emis în raza sa de competență – din care face parte și persoana impozabilă din acțiunea principală – acte administrativ‑fiscale prin care să constate că persoanele impozabile în calitate de cabinete medical‑veterinare nu s‑au înregistrat în scopuri de TVA pentru depășirea plafonului de scutire la plata TVA și, pe cale de consecință, să stabilească obligații de plată în sarcina lor și

–        pe perioada anterioară adoptării și intrării în vigoare a H[otărârii de] G[uvern] nr. 1620/2009, [H]otărârea [Comisia/Italia, (122/87, EU:C:1988:256)] nu a fost publicată în versiunea în limba română în nicio modalitate?”

 Cu privire la întrebările preliminare

 Cu privire la prima întrebare

22      Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 273 primul paragraf din Directiva 2006/112 impune statelor membre identificarea din oficiu a unei persoane impozabile în scopul perceperii TVA‑ului doar pe baza altor declarații fiscale decât cele referitoare la această taxă, atunci când ele ar fi permis să se constate depășirea de către respectiva persoană impozabilă a plafonului de scutire de taxa menționată.

23      Trebuie amintit, pe de o parte, că, în temeiul articolului 287 punctul 18 din Directiva 2006/112, la care face referire instanța de trimitere în cuprinsul primei întrebări, România este autorizată să acorde o scutire de la plata TVA‑ului persoanelor impozabile a căror cifră de afaceri este de maximum 35 000 de euro.

24      Pe de altă parte, articolul 273 primul paragraf din Directiva 2006/12 precizează că statele membre pot impune alte obligații pe care le consideră necesare pentru a asigura colectarea în mod corect a TVA‑ului și pentru a preveni evaziunea, sub rezerva cerinței de tratament egal al operațiunilor interne și al operațiunilor efectuate între statele membre de către persoane impozabile, cu condiția ca respectivele obligații să nu genereze, în comerțul dintre statele membre, unele formalități în legătură cu trecerea frontierelor.

25      Curtea a precizat că din această dispoziție, precum și din articolului 2 și din articolul 250 alineatul (1) din Directiva 2006/112 și din articolul 4 alineatul (3) TUE reiese că fiecare stat membru are obligația să adopte toate măsurile cu caracter legislativ și administrativ corespunzătoare pentru a asigura colectarea în integralitate a TVA‑ului datorat pe teritoriul său și pentru a combate frauda (a se vedea în acest sens Hotărârea Comisia/Italia, C‑132/06, EU:C:2008:412, punctele 37 și 46, precum și Hotărârea Åkerberg Fransson, C‑617/10, EU:C:2013:105, punctul 25).

26      De aici rezultă printre altele că statele membre sunt obligate să verifice declarațiile persoanelor impozabile, conturile acestora și celelalte documente pertinente, precum și să calculeze și să colecteze taxele datorate (a se vedea Hotărârea Comisia/Italia, C‑132/06, EU:C:2008:412, punctul 37, Hotărârea Profaktor Kulesza, Frankowski, Jóźwiak, Orłowski, C‑188/09, EU:C:2010:454, punctul 21, și Hotărârea Enel Maritsa Iztok 3, C‑107/10, EU:C:2011:298, punctul 52).

27      Nu se poate însă deduce din aceste considerații că statele membre au obligația să identifice din oficiu o persoană impozabilă în scopuri de TVA începând cu data transmiterii altor declarații fiscale decât cele referitoare la această taxă, dar care permit să se constate depășirea plafonului de scutire de aceasta.

28      În primul rând, deși articolul 214 alineatul (1) din Directiva 2006/112 prevede că statele membre adoptă măsurile necesare pentru identificarea persoanelor impozabile în scopuri de TVA, nu este mai puțin adevărat că, în temeiul articolului 213 alineatul (1) din această directivă, revine persoanei interesate obligația de a declara când își începe, când își modifică sau când își încetează activitatea ca persoană impozabilă. Pe de altă parte, Curtea a considerat de asemenea că din modul de redactare a articolului 214 alineatul (1) din directiva menționată rezultă că statele membre dispun de o anumită marjă de apreciere atunci când adoptă măsuri pentru a asigura identificarea persoanelor impozabile în scopuri de TVA (a se vedea Hotărârea Ablessio, C‑527/11, EU:C:2013:168, punctul 22).

29      În al doilea rând, statele membre sunt obligate să asigure respectarea obligațiilor care incumbă persoanelor impozabile, beneficiind în această privință de o anumită latitudine, în special în legătură cu modul de utilizare a mijloacelor de care dispun (a se vedea Hotărârea Comisia/Italia, C‑132/06, EU:C:2008:412, punctul 38, și Hotărârea Profaktor Kulesza, Frankowski, Jóźwiak, Orłowski, C‑188/09, EU:C:2010:454, punctul 22), sub rezerva de a asigura o colectare eficientă a resurselor proprii ale Uniunii Europene și de a nu crea diferențe semnificative în ceea ce privește modul în care sunt tratate persoanele impozabile, fie în cadrul unuia dintre statele membre, fie în ansamblul acestora (Hotărârea Comisia/Italia, C‑132/06, EU:C:2008:412, punctul 39).

30      Rezultă din ceea ce precedă că, deși Directiva 2006/112 impune statelor membre luarea tuturor măsurilor necesare pentru identificarea, dacă este cazul din oficiu, a unei persoane impozabile în scopuri de TVA, nu le impune adoptarea unor măsuri legislative și administrative de natură să asigure că, în gestionarea altor declarații fiscale decât cele privind TVA‑ul, este verificată simultan respectarea obligațiilor contribuabilului cu privire la această taxă, în condițiile în care de altfel asemenea declarații nu conțin în mod necesar toate datele care pot fi furnizate în cazul unei declarații de TVA în conformitate cu articolul 250 alineatul (1) din Directiva 2006/112 și care sunt necesare pentru stabilirea acestei taxe.

31      În aceste condiții, trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 273 primul paragraf din Directiva 2006/112 nu impune statelor membre identificarea din oficiu a unei persoane impozabile în scopul perceperii TVA‑ului doar pe baza altor declarații fiscale decât cele referitoare la această taxă, nici chiar atunci când ele ar fi permis să se constate depășirea de către respectiva persoană impozabilă a plafonului de scutire de taxa menționată.

 Cu privire la a doua întrebare

32      Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească, în esență, dacă principiile securității juridice și protecției încrederii legitime se opun ca o administrație fiscală națională să decidă că serviciile de medicină veterinară sunt supuse TVA‑ului în împrejurări precum cele din litigiul principal.

33      Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, principiile securității juridice și protecției încrederii legitime trebuie să fie respectate de instituțiile Uniunii, dar și de statele membre în exercitarea competențelor care le sunt conferite prin directivele Uniunii (a se vedea în acest sens printre altele Hotărârea Gemeente Leusden și Holin Groep, C‑487/01 și C‑7/02, EU:C:2004:263, punctul 57, Hotărârea „Goed Wonen”, C‑376/02, EU:C:2005:251, punctul 32, precum și Hotărârea Elmeka NE, C‑181/04-C‑183/04, EU:C:2006:563, punctul 31).

34      În ceea ce privește, în primul rând, principiul securității juridice, după cum a statuat Curtea în repetate rânduri, din acesta rezultă printre altele că legislația Uniunii trebuie să fie precisă, iar aplicarea sa trebuie să fie previzibilă pentru justițiabili, acest imperativ al securității juridice impunându‑se cu o rigoare deosebită atunci când este vorba despre o reglementare care poate să aibă consecințe financiare, pentru a permite persoanelor interesate să cunoască în mod exact întinderea obligațiilor pe care aceasta le‑o impune (Hotărârea Irlanda/Comisia, 325/85, EU:C:1987:546, punctul 18).

35      De asemenea, în domeniile reglementate de dreptul Uniunii, normele de drept ale statelor membre trebuie să fie formulate într‑un mod neechivoc, care să permită persoanelor vizate să își cunoască drepturile și obligațiile într‑un mod clar și precis, iar instanțelor naționale să asigure respectarea acestora (a se vedea Hotărârea Comisia/Italia, 257/86, EU:C:1988:324, punctul 12).

36      În speță, din decizia de trimitere reiese că legiuitorul român ar fi eliminat referirea la îngrijirile veterinare din lista operațiunilor scutite de TVA începând de la data aderării României la Uniune, la 1 ianuarie 2007, menționând în această privință necesitatea de a asigura conformitatea dreptului național cu dreptul Uniunii.

37      În aceste condiții, independent chiar de nepublicarea în limba română a Hotărârii Comisia/Italia (122/87, EU:C:1988:256), care menționează aplicarea acestei taxe serviciilor de îngrijiri veterinare, este necesar să se considere că un regim juridic precum cel descris anterior pare suficient de clar și de previzibil în ceea ce privește aplicarea TVA‑ului la aceste servicii în perioada vizată de situația de fapt din litigiul principal, aspect care trebuie totuși verificat de instanța de trimitere.

38      Trebuie, în această privință, să se arate în special că TVA‑ul este de aplicare generală și că sunt excluse din domeniul său de aplicare doar operațiunile care sunt scutite în mod expres. Rezultă de aici că simpla eliminare a unei operațiuni din lista celor care beneficiază de o scutire este suficientă, din punctul de vedere al cerinței securității juridice, pentru ca o astfel de operațiune să figureze printre operațiunile impozabile.

39      Desigur, din principiul securității juridice decurge de asemenea că situația fiscală a persoanei impozabile nu poate fi repusă în discuție la nesfârșit (a se vedea în acest sens Hotărârea Fatorie, C‑424/12, EU:C:2014:50, punctul 46).

40      Curtea a statuat însă deja că principiul securității juridice nu se opune unei practici a autorităților fiscale naționale care constă în revocarea, în termenul de decădere, a unei decizii prin care acestea au recunoscut persoanei impozabile un drept de deducere a TVA‑ului, solicitându‑i, în urma unei noi inspecții, această taxă și majorări de întârziere (a se vedea în acest sens Hotărârea Fatorie, C‑424/12, EU:C:2014:50, punctul 51).

41      Simpla împrejurare că administrația fiscală recalifică, în termenul de prescripție, o anumită operațiune drept activitate economică supusă TVA‑ului nu poate așadar, în sine, în lipsa altor împrejurări, să aducă atingere acestui principiu.

42      În consecință, nu se poate susține în mod valabil că principiul securității juridice se opune, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, ca administrația fiscală să efectueze, în termenul de prescripție, o rectificare a TVA‑ului aferent unor servicii de medicină veterinară deja prestate care ar fi trebuit să fie supuse acestei taxe.

43      În ceea ce privește, în al doilea rând, principiul protecției încrederii legitime, dreptul de a se prevala de acest principiu se extinde la orice justițiabil pe care o autoritate administrativă l‑a determinat să nutrească speranțe întemeiate prin furnizarea unor asigurări precise (a se vedea în acest sens Hotărârea Europäisch‑Iranische Handelsbank/Consiliul, C‑585/13 P, EU:C:2015:145, punctul 95).

44      În această privință, este necesar să se verifice dacă actele unei autorități administrative au dat naștere în percepția unui operator economic prudent și avizat unei încrederi rezonabile, iar în caz afirmativ trebuie să fie stabilit caracterul legitim al acestei încrederi (a se vedea în acest sens Hotărârea Elmeka, C‑181/04-C‑183/04, EU:C:2006:563, punctul 32 și jurisprudența citată).

45      Cu toate acestea, reiese din dosarul prezentat Curții că practica administrativă a autorităților fiscale naționale în ceea ce privește supunerea medicilor veterinari la plata TVA‑ului nu pare de natură să demonstreze că aceste condiții ar fi întrunite în litigiul principal.

46      În special, faptul că autoritățile fiscale naționale nu ar fi supus în mod sistematic serviciile de medicină veterinară plății TVA‑ului în perioada vizată de situația de fapt din litigiul principal, dincolo de faptul că este contestat de guvernul român, nu poate fi suficient a priori, cu excepția unor împrejurări cu totul speciale, pentru a crea în percepția unui operator economic normal de prudent și de avizat o încredere rezonabilă în neaplicarea acestei taxe unor astfel de servicii, în condițiile în care, după cum s‑a arătat mai sus, taxa menționată este de aplicare generală, iar serviciile de medicină veterinară fuseseră retrase din lista operațiunilor scutite începând de la 1 ianuarie 2007.

47      Astfel, o asemenea practică, oricât ar fi de regretabilă, nu poate fi considerată în sine ca fiind de natură să dea contribuabililor vizați asigurări precise în acest sens.

48      Rezultă din considerațiile care precedă că trebuie să se răspundă la a doua întrebare că principiile securității juridice și protecției încrederii legitime nu se opun ca o administrație fiscală națională să decidă ca serviciile de medicină veterinară să fie supuse TVA‑ului în împrejurări precum cele din litigiul principal, în condițiile în care această decizie se întemeiază pe norme clare, iar practica respectivei administrații nu a fost de natură să creeze în percepția unui operator economic prudent și avizat o încredere rezonabilă în neaplicarea acestei taxe la astfel de servicii, aspect care trebuie verificat de instanța de trimitere.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

49      Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a șaptea) declară:

1)      Articolul 273 primul paragraf din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2009/162/UE a Consiliului din 22 decembrie 2009, nu impune statelor membre identificarea din oficiu a unei persoane impozabile în scopul perceperii taxei pe valoarea adăugată doar pe baza altor declarații fiscale decât cele referitoare la această taxă, nici chiar atunci când ele ar fi permis să se constate depășirea de către respectiva persoană impozabilă a plafonului de scutire de taxa menționată.

2)      Principiile securității juridice și protecției încrederii legitime nu se opun ca o administrație fiscală să decidă ca serviciile de medicină veterinară să fie supuse taxei pe valoarea adăugată în împrejurări precum cele din litigiul principal, în condițiile în care această decizie se întemeiază pe norme clare, iar practica respectivei administrații nu a fost de natură să creeze în percepția unui operator economic prudent și avizat o încredere rezonabilă în neaplicarea acestei taxe la astfel de servicii, aspect care trebuie verificat de instanța de trimitere.

Sursa: C.J.U.E.

C.J.U.E. – Competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială – Regulamentul (CE) nr. 44/2001; Hotarare din 3 octombrie 2013

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a treia)

3 octombrie 2013

„Competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială – Regulamentul (CE) nr. 44/2001 – Domeniu de aplicare – Capacitatea persoanelor fizice – Competență exclusivă în materia drepturilor reale imobiliare – Întindere – Procedură necontencioasă privind dreptul unei persoane puse sub curatelă având domiciliul într‑un stat membru de a dispune de bunurile sale imobile situate într‑un alt stat membru”

În cauza C‑386/12,

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Sofiyski gradski sad (Bulgaria), prin decizia din 29 iunie 2012, primită de Curte la 13 august 2012, în procedura

Siegfried János Schneider,

CURTEA (Camera a treia),

compusă din domnul M. Ilešič, președinte de cameră, domnii E. Jarašiūnas, A. Ó Caoimh, doamna C. Toader (raportor) și domnul C. G. Fernlund, judecători,

avocat general: domnul N. Jääskinen,

grefier: domnul A. Calot Escobar,

având în vedere procedura scrisă,

luând în considerare observațiile prezentate:

–        pentru guvernul german, de T. Henze și de J. Kemper, în calitate de agenți;

–        pentru guvernul ungar, de K. Szíjjártó și de A. Szilágyi, în calitate de agenți;

–        pentru guvernul austriac, de A. Posch, în calitate de agent;

–        pentru guvernul Regatului Unit, de A. Robinson, în calitate de agent;

–        pentru Comisia Europeană, de V. Savov și de M. Wilderspin, în calitate de agenți,

având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatului general,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 22 punctul 1 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2001, L 12, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 3, p. 74).

2        Această cerere a fost formulată în cadrul unei proceduri necontencioase introduse la cererea domnului Schneider, cetățean maghiar pus sub curatelă, în vederea obținerii autorizării de a vinde cota sa parte dintr‑un bun imobil situat pe teritoriul Republicii Bulgaria.

 Cadrul juridic

 Dreptul Uniunii

 Regulamentul nr. 44/2001

3        Considerentul (7) al Regulamentului nr. 44/2001 are următorul cuprins:

„Domeniul de aplicare al prezentului regulament trebuie să includă toate aspectele importante de drept civil și comercial, cu excepția anumitor aspecte bine definite.”

4        Considerentul (19) al regulamentului menționat este redactat astfel:

„Trebuie asigurată continuitatea între [Convenția din 27 septembrie 1968 privind competența judiciară și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 1972, L 299, p. 32, Ediție specială, 19/vol. 10, p. 3, denumită în continuare „Convenția de la Bruxelles”)] și prezentul regulament, fiind necesar să se prevadă unele dispoziții tranzitorii în acest sens. Aceeași necesitate a continuității trebuie garantată cu privire la interpretarea Convenției de la Bruxelles de către Curtea de Justiție a Comunităților Europene, iar Protocolul din 1971 [privind această activitate de interpretare a Curții, în versiunea sa revizuită și modificată,] trebuie să rămână, de asemenea, aplicabil în cazul procedurilor pendinte la data intrării în vigoare a prezentului regulament.”

5        Potrivit articolului 1 alineatul (1) și alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 44/2001:

„(1)      Prezentul regulament se aplică în materie civilă și comercială indiferent de natura instanței. El nu se aplică, în special, în materie fiscală, vamală sau administrativă.

(2)      Sunt excluse de la aplicarea regulamentului:

(a)      starea și capacitatea persoanelor fizice, regimurile matrimoniale, testamente și succesiuni.”

6        Articolul 22 din același regulament, cuprins în secțiunea 6 din capitolul II al acestuia, intitulată „Competența exclusivă”, prevede:

„Următoarele instanțe au competență exclusivă, indiferent de domiciliu:

1.      în materie de drepturi reale imobiliare sau de închiriere a unor imobile, instanțele din statul membru pe teritoriul căruia este situat imobilul.

[…]”

 Dreptul bulgar

7        În conformitate cu articolul 168 alineatul 2 coroborat cu articolul 165 alineatul 4 și cu articolul 130 alineatul 3 din Codul familiei (Semeen kodeks), actele de dispoziție care au ca obiect bunuri imobile aflate în proprietatea persoanelor declarate parțial incapabile pot fi efectuate cu autorizarea Rayonen sad (tribunal teritorial) în raza căruia domiciliază aceste persoane, dacă actul de dispoziție nu este contrar intereselor acestora.

 Litigiul principal și întrebarea preliminară

8        În temeiul legislației maghiare, domnul Schneider a fost pus sub curatelă de o instanță din Ungaria, care a numit în acest scop un reprezentant legal și curator autorizat, care este de asemenea resortisant maghiar.

9        În urma decesului mamei sale la 17 iunie 2009, domnul Schneider a moștenit jumătate dintr‑un apartament situat în orașul Lovech (Bulgaria), cealaltă jumătate aparținând fratelui său.

10      Domnul Schneider, având acordul curatorului său, a introdus o cerere la Sofiyski rayonen sad (Tribunalul Teritorial din Sofia) în vederea obținerii autorizării de a vinde partea care îi aparține din bunul imobil menționat. În susținerea cererii, acesta a invocat avantajele pe care le‑ar reprezenta vânzarea respectivă pentru a‑i permite acoperirea nevoilor sale specifice în Ungaria, în special a cheltuielilor privind îngrijirile medicale constante și a celor privind cazarea într‑un centru de îngrijire.

11      Prin decizia din 29 februarie 2012, Sofiyski rayonen sad a respins această cerere pentru motivul că actul de dispoziție privind bunul în cauză nu era în interesul persoanei declarate parțial incapabilă. Astfel, instanța respectivă a hotărât că era contrar intereselor domnului Schneider, major protejat prin curatelă, ca bunul său imobil să fie vândut și ca banii astfel obținuți să fie plasați într‑un fond, în condițiile în care acesta ar rămâne, în același timp, fără locuință în Ungaria.

12      Domnul Schneider a declarat apel împotriva deciziei menționate la Sofiyski gradski sad (Tribunalul din Sofia).

13      Considerând că nu rezultă în mod clar din articolul 22 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001 dacă această dispoziție este aplicabilă procedurilor necontencioase precum cea cu care este sesizat, Sofiyski gradski sad a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Articolul 22 punctul 1 din [Regulamentul nr. 44/2001] se aplică numai procedurilor contencioase în materia drepturilor reale imobiliare sau se aplică și procedurilor necontencioase în care resortisanții unui stat membru, care au fost declarați parțial incapabili de către o instanță din acest stat membru, în conformitate cu legislația națională a acestui stat membru și în privința cărora a fost numit un curator (resortisant al aceluiași stat membru), solicită să dispună de un bun imobil aflat în proprietatea lor și care este situat pe teritoriul unui alt stat membru?”

 Cu privire la întrebarea preliminară

14      Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 22 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat în sensul că se aplică unei proceduri necontencioase inițiate de un resortisant al unui stat membru, declarat parțial incapabil prin punerea sub curatelă conform legislației acestui stat, în fața unei instanțe dintr‑un alt stat membru în vederea obținerii autorizării de a vinde cota sa parte dintr‑un bun imobil situat pe teritoriul acestui alt stat membru.

15      Toate statele membre care au prezentat observații în fața Curții, precum și Comisia Europeană consideră că se impune un răspuns negativ la această întrebare. Pe de altă parte, acestea apreciază că o procedură necontencioasă precum cea în discuție în litigiul principal ține de capacitatea persoanelor fizice în sensul articolului 1 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 44/2001.

16      În consecință, analiza întrebării preliminare va necesita și interpretarea dispoziției menționate din Regulamentul nr. 44/2001.

17      Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, potrivit articolului 1 alineatul (1) și alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 44/2001, acesta se aplică, indiferent de natura instanței sesizate, „în materie civilă și comercială”, însă „starea și capacitatea persoanelor fizice” sunt excluse din domeniul de aplicare material al regulamentului respectiv.

18      Pe de altă parte, reiese dintr‑o jurisprudență constantă a Curții că noțiunea „materie civilă și comercială” în sensul articolului 1 din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie considerată o noțiune autonomă care trebuie interpretată prin referire, pe de o parte, la obiectivele și la sistemul regulamentului menționat și, pe de altă parte, la principiile generale care reies din ansamblul sistemelor juridice naționale. Astfel, printre altele, domeniul de aplicare al aceluiași regulament trebuie stabilit, în esență, în temeiul elementelor care caracterizează natura raporturilor juridice dintre părțile în litigiu sau obiectul acestuia (a se vedea printre altele Hotărârea din 18 mai 2006, ČEZ, C‑343/04, Rec., p. I‑4557, punctul 22, și Hotărârea din 28 aprilie 2009, Apostolides, C‑420/07, Rep., p. I‑3571, punctele 41 și 42, precum și jurisprudența citată).

19      În vederea asigurării, în măsura posibilului, a egalității și a uniformității drepturilor și a obligațiilor care rezultă din Regulamentul nr. 44/2001 pentru statele membre și pentru persoanele interesate, interpretarea noțiunii „starea și capacitatea persoanelor fizice”, în sensul articolului 1 alineatul (2) litera (a) din acest regulament, trebuie de asemenea să fie stabilită în mod autonom.

20      În ceea ce privește instanța competentă în materia drepturilor reale imobiliare, reiese din articolul 22 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001 că instanțele din statul membru în care este situat imobilul au competența exclusivă în această materie.

21      Trebuie de asemenea subliniat că, în jurisprudența referitoare la articolul 16 punctul 1 litera (a) din Convenția de la Bruxelles, care se aplică, potrivit considerentului (19) al Regulamentului nr. 44/2001, și pentru interpretarea articolului 22 punctul 1 din acesta, Curtea a decis că articolul menționat trebuie interpretat în sensul că această competență exclusivă a instanțelor din statul contractant în care este situat imobilul nu cuprinde toate acțiunile care privesc drepturi reale imobiliare, ci doar pe acelea care, în același timp, intră în domeniul de aplicare al convenției menționate și se numără printre cele care au ca obiect, pe de o parte, să stabilească întinderea, conținutul, proprietatea sau posesia unui bun imobil ori existența unor alte drepturi reale asupra acestor bunuri și, pe de altă parte, să asigure titularilor drepturilor respective protecția prerogativelor care decurg din titlul lor (a se vedea în special Hotărârea din 10 ianuarie 1990, Reichert și Kockler, C‑115/88, Rec., p. I‑27, punctul 11, precum și Hotărârea ČEZ, citată anterior, punctul 30).

22      Or, astfel cum susțin toate statele membre care au depus observații scrise, precum și Comisia, o cerere precum cea în discuție în litigiul principal nu intră în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 44/2001.

23      Astfel, procedura inițiată la cererea domnului Schneider, resortisant maghiar pus sub curatelă, urmărește obținerea autorizării de a vinde cota sa parte dintr‑un bun imobil situat pe teritoriul Republicii Bulgaria și aflat în indiviziune.

24      Trebuie arătat că, după cum reiese din decizia de trimitere, domnul Schneider solicită autorizarea menționată întrucât, în calitate de persoană pusă sub curatelă, este parțial lipsit de capacitatea de a‑și exercita drepturile. Astfel, acesta nu poate dispune de bunurile sale imobile decât prin intermediul unei alte persoane care acționează în numele său, în calitate de curator, și cu autorizarea prealabilă a autorității judiciare.

25      Reiese de asemenea din decizia de trimitere că, în temeiul dispozițiilor din codul familiei bulgar, autorizarea judiciară menționată este o măsură de protecție pentru persoana pusă sub curatelă care este impusă prin lege pentru faptul că persoana respectivă nu mai poate efectua ea însăși acte de dispoziție cu privire la bunurile sale imobile. Astfel, după cum a arătat instanța de trimitere, o asemenea autorizare nu este acordată decât în cazul în care înstrăinarea bunului imobil în cauză este efectuată în interesul persoanei protejate.

26      Rezultă că cererea unei persoane puse sub curatelă privind obținerea autorizării de a dispune de bunul său imobil, precum cea care face obiectul procedurii principale, este o cerere care se raportează direct la capacitatea persoanei fizice în cauză în sensul articolului 1 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 44/2001. Astfel, necesitatea de a obține o autorizare judiciară pentru a putea efectua acte de dispoziție având ca obiect bunuri imobile care aparțin unor persoane puse sub curatelă este o consecință directă a incapacității juridice care afectează aceste persoane ca urmare a măsurii de protecție care li s‑a aplicat pentru îndeplinirea unor asemenea acte.

27      O asemenea interpretare este susținută de raportul domnului Jenard cu privire la Convenția din 27 septembrie 1968 privind competența judiciară și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 1979, C 59, p. 1), al cărei domeniu de aplicare material coincide cu cel al Regulamentului nr. 44/2001. Astfel, rezultă din cuprinsul paginii 10 a acestui raport că aplicarea convenției amintite este limitată la „litigiile și [la] hotărârile care au ca obiect toate obligațiile contractuale sau extracontractuale care nu implică starea și capacitatea persoanelor sau domeniul succesiunilor, al testamentelor și al regimurilor matrimoniale sau falimentul ori asigurările sociale și că, în această privință, convenția trebuie interpretată în sensul cel mai larg”.

28      În sfârșit, în ceea ce privește împrejurarea că, în cauza principală, autorizarea judiciară de a vinde, solicitată de persoana pusă sub curatelă, privește un bun imobil aflat în proprietatea acesteia, trebuie constatat că acest aspect specific al procedurii principale nu poate fi considerat determinant pentru calificarea ei drept procedură care are ca obiect „drepturi reale imobiliare” în sensul articolului 22 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001. Astfel, după cum arată în mod întemeiat guvernele german, maghiar și al Regatului Unit, precum și Comisia, o asemenea procedură nu urmărește să stabilească întinderea, conținutul, proprietatea sau posesia unui bun imobil și nici, de altfel, să asigure persoanei puse sub curatelă, în calitate de proprietară a bunului menționat, protecția prerogativelor care decurg din titlul său de proprietate.

29      În această privință, trebuie constatat că la paginile 34 și 35 ale raportului domnului Jenard sus‑menționat se arată, în comentariul referitor la articolul 16 din Convenția de la Bruxelles, că norma privind competența prevăzută la articolul 16 punctul 1 litera (a) din această convenție, corespunzătoare celei prevăzute la articolul 22 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001, care „se întemeiază pe obiectul cererii”, vizează „litigiile având ca obiect drepturi reale asupra unor imobile”.

30      Or, în cauza principală, procedura are ca unic obiect să stabilească dacă este în interesul persoanei declarate parțial incapabilă să își înstrăineze bunul imobil, fără a pune în discuție dreptul real ca atare pe care îl deține aceasta din urmă asupra bunului respectiv.

31      În lumina ansamblului considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că Regulamentul nr. 44/2001, și în special articolul 22 punctul 1 din acesta, trebuie interpretat în sensul că nu se aplică unei proceduri necontencioase inițiate de un resortisant al unui stat membru, declarat parțial incapabil prin punerea sub curatelă conform legislației acestui stat, în fața unei instanțe dintr‑un alt stat membru în vederea obținerii autorizării de a vinde cota sa parte dintr‑un bun imobil situat pe teritoriul acestui alt stat membru, întrucât o astfel de procedură ține de „capacitatea persoanelor fizice” în sensul articolului 1 alineatul (2) litera (a) din regulamentul menționat, care este exclusă din domeniul de aplicare material al acestuia.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

32      Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a treia) declară:

Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, și în special articolul 22 punctul 1 din acesta, trebuie interpretat în sensul că nu se aplică unei proceduri necontencioase inițiate de un resortisant al unui stat membru, declarat parțial incapabil prin punerea sub curatelă conform legislației acestui stat, în fața unei instanțe dintr‑un alt stat membru în vederea obținerii autorizării de a vinde cota sa parte dintr‑un bun imobil situat pe teritoriul acestui alt stat membru, întrucât o astfel de procedură ține de „capacitatea persoanelor fizice” în sensul articolului 1 alineatul (2) litera (a) din regulamentul menționat, care este exclusă din domeniul de aplicare material al acestuia.

Semnături

 

Sursa: C.J.U.E.

C.J.U.E. – Regulamentul (CE) nr. 44/2001 – Competență judiciară, Hotarare din 3 octombrie 2013

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a patra)

3 octombrie 2013

„Regulamentul (CE) nr. 44/2001 – Competență judiciară – Materie delictuală sau cvasidelictuală – Drepturi patrimoniale ale unui autor – Suport material care reproduce o operă protejată – Publicare online – Stabilirea locului materializării prejudiciului”

În cauza C‑170/12,

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Cour de cassation (Franța), prin decizia din 5 aprilie 2012, primită de Curte la 11 aprilie 2012, în procedura

Peter Pinckney

împotriva

KDG Mediatech AG,

CURTEA (Camera a patra),

compusă din domnul L. Bay Larsen, președinte de cameră, domnii J. Malenovský, U. Lõhmus, M. Safjan (raportor) și doamna A. Prechal, judecători,

avocat general: domnul N. Jääskinen,

grefier: domnul A. Calot Escobar,

având în vedere procedura scrisă,

luând în considerare observațiile prezentate:

–        pentru domnul Pinckney, de J. de Salve de Bruneton, avocat;

–        pentru guvernul francez, de G. de Bergues și de B. Beaupère‑Manokha, în calitate de agenți;

–        pentru guvernul elen, de S. Chala, în calitate de agent;

–        pentru guvernul austriac, de C. Pesendorfer, în calitate de agent;

–        pentru guvernul polonez, de B. Majczyna și de M. Szpunar, în calitate de agenți;

–        pentru Comisia Europeană, de A.-M. Rouchaud‑Joët, în calitate de agent,

după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 13 iunie 2013,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 5 punctul 3 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2001, L 12, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 3, p. 74, denumit în continuare „regulamentul”).

2        Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între domnul Pinckney, rezident francez, pe de o parte, și KDG Mediatech AG (denumită în continuare „Mediatech”), societate cu sediul în Austria, pe de altă parte, privind o cerere de acordare de daune interese pentru atingerea pe care această societate ar fi adus‑o drepturilor patrimoniale de autor ale domnului Pinckney.

Cadrul juridic

Regulamentul

3        În considerentele (2), (11), (12) și (15) ale regulamentului se afirmă:

„(2)      Anumite disparități între normele interne care reglementează competența judiciară și recunoașterea hotărârilor împiedică buna funcționare a pieței interne. Adoptarea de dispoziții care să unifice normele referitoare la conflictele de competență în materie civilă și comercială și la simplificarea formalităților în vederea recunoașterii și a executării rapide și simple a hotărârilor de către statele membre legate prin prezentul regulament este indispensabilă.

[…]

(11)      Normele de competență trebuie să prezinte un mare grad de previzibilitate și să se întemeieze pe principiul conform căruia competența este determinată, în general, de domiciliul pârâtului și, astfel, trebuie să fie întotdeauna disponibilă, cu excepția câtorva situații bine definite în care materia litigiului sau autonomia părților justifică un alt factor de legătură. În cazul persoanelor juridice, domiciliul trebuie să fie definit în mod independent, în vederea ameliorării transparenței normelor comune și a evitării conflictelor de competență.

(12)      În afară de instanța domiciliului pârâtului, trebuie să existe și alte instanțe autorizate în temeiul unei legături strânse între instanță și litigiu sau în scopul bunei administrări a justiției.

[…]

(15)      În interesul administrării armonioase a justiției, este necesar să se reducă la minimum posibilitatea apariției procedurilor concurente și să se evite pronunțarea în două state membre a unor hotărâri ireconciliabile. […]”

4        Normele de competență figurează în capitolul II din regulament, care cuprinde articolele 2-31.

5        Articolul 2 alineatul (1) din regulament, care face parte din secțiunea 1 din capitolul II menționat, intitulată „Dispoziții generale”, are următorul cuprins:

„Sub rezerva dispozițiilor prezentului regulament, persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru sunt acționate în justiție, indiferent de naționalitatea lor, în fața instanțelor statului membru în cauză.”

6        Articolul 3 din regulament, care face parte din aceeași secțiune, prevede la alineatul (1):

„Persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru pot fi acționate în justiție în fața instanțelor unui alt stat membru numai în temeiul normelor enunțate în secțiunile 2-7 din prezentul capitol.”

7        În cadrul secțiunii 2 din capitolul II din regulament, intitulată „Competențe speciale”, figurează printre altele articolul 5. Punctul 3 al acestui articol prevede:

„O persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționată în justiție într‑un alt stat membru:

[…]

3.      în materie delictuală și cvasidelictuală, în fața instanțelor de la locul unde s‑a produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă.”

Directiva 2001/29/CE

8        Directiva 2001/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională (JO L 167, p. 10, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 230) cuprinde un articol II, intitulat „Drepturi și excepții”, în care figurează, printre altele, articolele 2-4 referitoare la dreptul de comunicare publică a operelor și la dreptul de a pune la dispoziția publicului alte obiecte protejate, precum și, respectiv, la dreptul de distribuire.

Litigiul principal și întrebările preliminare

9        Domnul Pinckney, care locuiește în Toulouse (Franța), pretinde că este autorul, compozitorul și interpretul a 12 cântece înregistrate de grupul Aubrey Small pe disc de vinil.

10      După ce a aflat că aceste cântece fuseseră reproduse fără acordul său pe compact discuri (CD) produse în Austria de Mediatech și comercializate ulterior de societățile britanice Crusoe sau Elegy prin intermediul unor site‑uri internet accesibile de la domiciliul său din Toulouse, domnul Pinckney a chemat în judecată la 12 octombrie 2006 societatea Mediatech în fața tribunal de grande instance de Toulouse (Tribunalul de Mare Instanță din Toulouse) cu scopul de a obține repararea prejudiciului suferit ca urmare a atingerii aduse drepturilor sale de autor.

11      Mediatech a invocat necompetența instanțelor franceze. Prin ordonanța din 14 februarie 2008, judecătorul care supraveghează cercetarea judecătorească din cadrul tribunal de grande instance de Toulouse a respins excepția de necompetență pentru motivul că simplul fapt că domnul Pinckney a putut să cumpere discurile în cauză de la domiciliul său francez, pe un site internet accesibil publicului francez, era suficient pentru a crea o legătură substanțială între fapte și prejudiciul invocat, justificând competența instanței sesizate.

12      Mediatech a formulat apel împotriva acestei hotărâri, arătând că CD‑urile fuseseră produse în Austria, unde se află sediul său, la cererea unei societăți britanice care le comercializează prin intermediul unui site internet. Astfel, potrivit Mediatech, nu sunt competente decât instanțele de la locul unde se află sediul pârâtei, în Austria, sau cele de la locul producerii prejudiciului, adică cele de la locul în care a fost săvârșită fapta imputată, și anume Regatul Unit.

13      Prin hotărârea din 21 ianuarie 2009, cour d’appel de Toulouse (Curtea de Apel din Toulouse) a exclus competența tribunal de grande instance de Toulouse, pentru motivul că sediul pârâtei este în Austria și că locul în care s‑a produs prejudiciul nu poate fi situat în Franța, fără a fi necesar să examineze răspunderea fiecăreia dintre societățile Mediatech, Crusoe sau Elegy, dat fiind că nu s‑a invocat faptul că acestea din urmă au acționat împreună cu societatea Mediatech la săvârșirea faptei imputate.

14      Domnul Pinckney a formulat recurs împotriva acestei hotărâri, invocând încălcarea articolului 5 punctul 3 din regulament. El a susținut că instanțele franceze sunt competente să soluționeze litigiul și că acțiunea sa a fost respinsă în mod greșit.

15      În aceste condiții, Cour de cassation a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      Articolul 5 punctul 3 din [regulament] trebuie interpretat în sensul că, în cazul unei pretinse încălcări a drepturilor patrimoniale de autor săvârșite prin publicarea unui conținut pe un site internet,

–        persoana care se consideră prejudiciată poate să introducă o acțiune în răspundere la instanțele din fiecare stat membru pe teritoriul căruia este sau a fost accesibil conținutul publicat pe internet pentru a obține numai repararea prejudiciului cauzat pe teritoriul statului membru al instanței sesizate

sau

–        trebuie, în plus, ca respectivul conținut să fie sau să fi fost destinat publicului aflat pe teritoriul acestui stat membru sau să existe un alt element de legătură?

2)      Prima întrebare adresată trebuie să primească același răspuns în cazul în care pretinsa încălcare a drepturilor patrimoniale de autor nu rezultă din publicarea online a unui conținut dematerializat, ci, precum în speță, din oferirea online a unui suport material care reproduce acest conținut?”

Cu privire la întrebările preliminare

Cu privire la admisibilitate

16      Guvernul austriac a invocat inadmisibilitatea întrebărilor preliminare. Acestea ar fi ipotetice în raport cu împrejurările din cauza principală, întrucât nu ar privi actul de reproducere săvârșit de Mediatech, ci actele ulterioare de distribuire săvârșite de societățile britanice în cauză. Nu ar reieși din prezentarea situației de fapt din litigiul principal că Mediatech ar fi organizat activitatea de distribuire a CD‑urilor de către respectivele societăți sau că ar fi avut vreo legătură cu acestea.

17      În orice caz, potrivit guvernului austriac, prima întrebare preliminară ar fi inadmisibilă, întrucât pornește de la premisa greșită că a fost oferit online un conținut dematerializat, și anume opera în sine, în condițiile în care oferta despre care este vorba în litigiul principal nu a privit decât un suport material care reproducea acest conținut.

18      În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, Curtea poate refuza să se pronunțe asupra unei cereri de decizie preliminară formulate de o instanță națională numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică ori atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate (Hotărârea din 11 septembrie 2008, Eckelkamp și alții, C‑11/07, Rep., p. I‑6845, punctul 28, și Hotărârea din 20 iunie 2013, Rodopi‑M 91, C‑259/12, punctul 27).

19      Curtea a precizat de asemenea că justificarea unei întrebări preliminare nu o constituie formularea de opinii consultative cu privire la chestiuni generale sau ipotetice, ci necesitatea inerentă soluționării efective a unui litigiu (Hotărârea din 2 aprilie 2009, Elshani, C‑459/07, Rep., p. I‑2759, punctul 42).

20      În speță, nu se contestă că instanța de trimitere este sesizată cu o alegație privind o atingere adusă drepturilor patrimoniale de autor rezultată din oferirea online a unui suport material care reproduce o operă protejată și că problema dacă instanțele franceze sunt competente să examineze această alegație reprezintă obiectul însuși al litigiului principal. Astfel, având în vedere ansamblul elementelor de care dispune Curtea, reiese că soluția acestui litigiu va depinde de răspunsul dat întrebărilor preliminare, care de altfel pot fi reformulate.

21      În consecință, întrebările preliminare sunt admisibile.

Cu privire la fond

22      Prin intermediul întrebărilor adresate, care urmează să fie reformulate, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 5 punctul 3 din regulament trebuie interpretat în sensul că, în cazul în care se invocă încălcarea drepturilor patrimoniale de autor garantate de statul membru al instanței sesizate, aceasta este competentă să judece o acțiune în răspundere formulată de autorul unei opere împotriva unei societăți care are sediul în alt stat membru și care a reprodus în acel stat respectiva operă pe un suport material care este apoi vândut de societăți cu sediul într‑un al treilea stat membru prin intermediul unui site internet care este accesibil și în raza teritorială a instanței sesizate.

23      Pentru a răspunde la aceste întrebări, trebuie amintit încă de la început că dispozițiile regulamentului trebuie interpretate în mod autonom, prin referire la sistemul și la obiectivele acestuia (Hotărârea din 16 mai 2013, Melzer, C‑228/11, punctul 22 și jurisprudența citată).

24      Prin derogare de la principiul fundamental enunțat la articolul 2 alineatul (1) din regulament, prin care competența este atribuită instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia se află domiciliul pârâtului, capitolul II secțiunea 2 din acest regulament prevede atribuirea unui anumit număr de competențe speciale, printre care figurează aceea de la articolul 5 punctul 3 din regulamentul menționat (Hotărârea Melzer, citată anterior, punctul 23).

25      Întrucât competența instanțelor de la locul unde s‑a produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă constituie o normă de competență specială, aceasta este de strictă interpretare, nefiind posibilă interpretarea sa dincolo de ipotezele prevăzute în mod explicit de regulament (Hotărârea Melzer, citată anterior, punctul 24).

26      Nu este mai puțin adevărat că expresia „locul unde s‑a produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă”, care figurează la articolul 5 punctul 3 din regulament, vizează atât locul materializării prejudiciului, cât și locul unde s‑a produs evenimentul cauzator al prejudiciului, astfel încât pârâtul poate fi acționat în justiție, la alegerea reclamantului, în fața instanței de la unul dintre cele două locuri (Hotărârea Melzer, citată anterior, punctul 25).

27      În această privință, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că norma de competență prevăzută la articolul 5 punctul 3 din regulament se întemeiază pe existența unei legături deosebit de strânse între litigiu și instanțele de la locul unde s‑a produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă, care justifică atribuirea competenței în favoarea acestora din urmă pentru motive legate de buna administrare a justiției și de organizarea utilă a procesului (Hotărârea Melzer, citată anterior, punctul 26).

28      Întrucât identificarea unuia dintre punctele de legătură recunoscute de jurisprudența amintită la punctul 26 din prezenta hotărâre trebuie să permită stabilirea competenței instanței care se află în mod obiectiv în poziția cea mai potrivită pentru a aprecia dacă sunt întrunite elementele constitutive ale răspunderii pârâtului, nu poate fi sesizată în mod valabil decât instanța în a cărei rază teritorială se găsește punctul de legătură pertinent (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 octombrie 2012, Folien Fischer și Fofitec, C‑133/11, punctul 52).

29      Trebuie arătat că, în speță, spre deosebire de situația din cauza care a determinat pronunțarea Hotărârii Melzer, citată anterior, cauza principală nu privește posibilitatea de a acționa în justiție, în fața instanței sesizate, unul dintre presupușii autori ai unui pretins prejudiciu pe baza locului în care s‑a produs evenimentul cauzator al prejudiciului. Astfel, nu se contestă că acest din urmă loc nu se află în raza teritorială a instanței sesizate de domnul Pinckney. Se pune în schimb problema dacă această instanță este competentă pe baza locului în care s‑a materializat prejudiciul invocat.

30      Prin urmare, în mod concret, este necesar să se determine condițiile în care, din perspectiva articolului 5 punctul 3 din regulament, prejudiciul rezultat dintr‑o pretinsă încălcare a drepturilor patrimoniale ale unui autor se materializează sau riscă să se materializeze în alt stat membru decât cel în care pârâtul a reprodus opera autorului pe un suport material care este apoi vândut prin intermediul unui site internet care este accesibil și în raza teritorială a instanței sesizate.

31      Curtea a interpretat deja articolul 5 punctul 3 din regulament în cazul unor pretinse încălcări săvârșite prin intermediul internetului care, ca urmare a acestui fapt, se pot materializa în multe locuri (a se vedea Hotărârea din 25 octombrie 2011, eDate Advertising și Martinez, C‑509/09 și C‑161/10, Rep., p. I‑10269, și Hotărârea din 19 aprilie 2012, Wintersteiger, C‑523/10).

32      Reiese din jurisprudența amintită că, în primul rând, locul materializării prejudiciului în sensul acestei dispoziții poate să varieze în funcție de natura dreptului a cărui încălcare se invocă (a se vedea în acest sens Hotărârea Wintersteiger, citată anterior, punctele 21-24).

33      În al doilea rând, riscul ca un prejudiciu să se materializeze într‑un anumit stat membru este supus condiției ca dreptul a cărui încălcare se invocă să fie protejat în acest stat membru (a se vedea Hotărârea Wintersteiger, citată anterior, punctul 25).

34      În sfârșit, în al treilea rând, reiese din această jurisprudență că, în conformitate cu obiectivele amintite la punctul 27 din prezenta hotărâre, identificarea locului materializării prejudiciului în vederea atribuirii unei instanțe a competenței de a judeca o cerere prin care se invocă o încălcare în materie delictuală sau cvasidelictuală depinde de asemenea de răspunsul la întrebarea care este instanța cea mai în măsură să aprecieze temeinicia cererii prin care se invocă săvârșirea respectivei încălcări (Hotărârile citate anterior eDate Advertising și Martinez, punctul 48, și Wintersteiger, punctul 27).

35      În conformitate cu aceste principii, Curtea a făcut o distincție, în vederea identificării locului materializării unui pretins prejudiciu cauzat prin intermediul internetului, între încălcările drepturilor referitoare la personalitate și încălcările unui drept de proprietate intelectuală și industrială.

36      Astfel, pretinsa victimă a unei încălcări a drepturilor referitoare la personalitate, protejate în toate statele membre, săvârșite prin intermediul unui conținut publicat online poate, pe baza materializării prejudiciului, să introducă o acțiune în răspundere la instanțele fiecărui stat membru pe teritoriul căruia respectivul conținut este sau a fost accesibil. Acestea sunt competente să se pronunțe numai asupra prejudiciului cauzat pe teritoriul statului membru al instanței sesizate (a se vedea Hotărârea eDate Advertising și Martinez, citată anterior, punctul 52). Pe de altă parte, dat fiind că impactul unei încălcări săvârșite prin intermediul unui conținut publicat online asupra drepturilor referitoare la personalitate ale unei persoane poate fi apreciat cel mai bine de instanța de la locul unde această persoană își are centrul intereselor, pretinsa victimă poate alege să sesizeze, pentru întregul prejudiciu cauzat, numai instanța de la acel loc (Hotărârea eDate Advertising și Martinez, citată anterior, punctul 48).

37      În schimb, acțiunea referitoare la încălcarea unui drept de proprietate intelectuală și industrială, a cărui protecție acordată printr‑un act de înregistrare este limitată la teritoriul statului membru în care a avut loc înregistrarea, trebuie să fie introdusă la instanțele acestui stat. Astfel, instanțele din statul membru în care a avut loc înregistrarea sunt cele mai în măsură să evalueze dacă s‑a adus efectiv atingere dreptului în cauză (a se vedea în acest sens, referitor la mărci naționale, Hotărârea Wintersteiger, citată anterior, punctele 25 și 28).

38      Este necesar să se verifice în ce măsură concluziile desprinse din precedentele sus‑menționate se aplică în cazul unor pretinse încălcări ale drepturilor de autor.

39      Mai întâi, trebuie arătat că este adevărat că drepturile patrimoniale ale unui autor sunt supuse, la fel ca drepturile care decurg dintr‑o marcă națională, principiului teritorialității. Respectivele drepturi patrimoniale trebuie însă, în special în temeiul Directivei 2001/29, să fie protejate în mod automat în toate statele membre, astfel încât pot fi încălcate în fiecare dintre acestea, în funcție de dreptul material aplicabil.

40      În această privință, este necesar să se precizeze încă de la început că, pe de o parte, aspectul referitor la condițiile în care se poate considera că a fost încălcat un drept protejat în statul membru al instanței sesizate și, pe de altă parte, răspunsul la întrebarea dacă această încălcare este imputabilă pârâtului reprezintă chestiuni care țin de examinarea pe fond a cauzei de către instanța competentă (a se vedea în acest sens Hotărârea Wintersteiger, citată anterior, punctul 26).

41      Astfel, în etapa în care se examinează dacă o instanță este competentă să se pronunțe cu privire la un prejudiciu, identificarea locului materializării acestuia în sensul articolului 5 punctul 3 din regulament nu poate depinde de criterii care sunt specifice examinării pe fond menționate și care nu figurează în respectiva dispoziție. Astfel, aceasta prevede, drept unică condiție, numai faptul ca un prejudiciu să se fi produs sau să riște să se producă.

42      Astfel, spre deosebire de articolul 15 alineatul (1) litera (c) din regulament, care a fost interpretat în Hotărârea din 7 decembrie 2010, Pammer și Hotel Alpenhof (C‑585/08 și C‑144/09, Rep., p. I‑12527), articolul 5 punctul 3 din regulamentul menționat nu impune, în special, ca activitatea în cauză să fie „direcționată spre” statul membru al instanței sesizate.

43      În consecință, în ceea ce privește pretinsa încălcare a unui drept patrimonial de autor, competența de a judeca o acțiune în materie delictuală sau cvasidelictuală este deja stabilită, în favoarea instanței sesizate, în cazul în care statul membru pe teritoriul căruia se află respectiva instanță protejează drepturile patrimoniale invocate de reclamant și în care prejudiciul invocat riscă să se materializeze în raza teritorială a instanței sesizate.

44      În împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, respectivul risc rezultă în special din posibilitatea de a obține, prin intermediul unui site internet accesibil în raza teritorială a instanței sesizate, o reproducere a operei de care sunt legate drepturile pe care le invocă reclamantul.

45      În schimb, întrucât protecția acordată de statul membru al instanței sesizate este limitată la teritoriul respectivului stat membru, instanța sesizată este competentă să se pronunțe numai cu privire la prejudiciul cauzat pe teritoriul statului membru de care aparține.

46      Astfel, în cazul în care această instanță ar fi de asemenea competentă să se pronunțe cu privire la prejudiciul cauzat pe teritoriul altor state membre, aceasta s‑ar substitui instanțelor din respectivele state, deși acestea din urmă sunt în principiu competente, în raport cu articolul 5 punctul 3 din regulament și cu principiul teritorialității, să se pronunțe cu privire la prejudiciul cauzat pe teritoriul statului membru din care fac parte și deși se află în poziția cea mai potrivită, pe de o parte, pentru a evalua dacă s‑a adus efectiv atingere drepturilor patrimoniale de autor garantate de statul membru în cauză și, pe de altă parte, pentru a stabili natura prejudiciului care a fost cauzat.

47      Având în vedere cele de mai sus, trebuie să se răspundă la întrebările adresate că articolul 5 punctul 3 din regulament trebuie interpretat în sensul că, în cazul în care se invocă încălcarea drepturilor patrimoniale de autor garantate de statul membru al instanței sesizate, aceasta este competentă să judece o acțiune în răspundere formulată de autorul unei opere împotriva unei societăți care are sediul în alt stat membru și care a reprodus în acel stat respectiva operă pe un suport material care este apoi vândut de societăți cu sediul într‑un al treilea stat membru prin intermediul unui site internet care este accesibil și în raza teritorială a instanței sesizate. Această instanță este competentă să se pronunțe numai cu privire la prejudiciul cauzat pe teritoriul statului membru de care aparține.

Cu privire la cheltuielile de judecată

48      Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a patra) declară:

Articolul 5 punctul 3 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială trebuie interpretat în sensul că, în cazul în care se invocă încălcarea drepturilor patrimoniale de autor garantate de statul membru al instanței sesizate, aceasta este competentă să judece o acțiune în răspundere formulată de autorul unei opere împotriva unei societăți care are sediul în alt stat membru și care a reprodus în acel stat respectiva operă pe un suport material care este apoi vândut de societăți cu sediul într‑un al treilea stat membru prin intermediul unui site internet care este accesibil și în raza teritorială a instanței sesizate. Această instanță este competentă să se pronunțe numai cu privire la prejudiciul cauzat pe teritoriul statului membru de care aparține.

Semnături


Limba de procedură: franceza.

Sursa: C.J.U.E.

În loc de prolog

Este probabil că cititorul va dori să ştie de ce am renunţat la vechiul blog şi am ales să deschid un altul. Motivul este acela că, pe plan profesional, am trecut printr-o schimbare demult dorită de mine, respectiv am devenit judecător. Aceasta s-a întâmplat în urma unui interviu susţinut în faţa Consiliului Superior al Magistraturii, care a hotărât să propună Preşedintelui României numirea mea în funcţia de judecător, propunere urmată de semnarea de către acesta din urmă a Decretului 860/2008.

Perioada de doi ani în care am fost procuror a fost o experienţă extrem de interesantă pentru mine. Am decis, însă, să devin judecător, întrucât am considerat că în această calitate mă regăsesc cel mai bine şi pot să îmi aduc aportul la realizarea actului de justiţie.

%d blogeri au apreciat asta: