C.J.U.E.: Activitatea unui motor de căutare (Google) de punere la dispoziţia utilizatorilor de internet a informațiilor publicate sau introduse pe internet de către terți, indexate într-o anumită ordine de preferinţă, reprezintă prelucrare a datelor cu caracter personal. Interpretarea unor prevederi din Directiva 95/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 24 octombrie 1995.

HOTĂRÂREA CURȚII (Marea Cameră)

13 mai 2014

„Date cu caracter personal – Protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea acestor date – Directiva 95/46/CE – Articolele 2, 4, 12 și 14 – Domeniu de aplicare material și teritorial – Motoare de căutare pe internet – Prelucrare a datelor conținute pe site‑uri web – Căutare, indexare și stocare a acestor date – Răspunderea operatorului motorului de căutare – Sediu pe teritoriul unui stat membru – Întinderea obligațiilor acestui operator și a drepturilor persoanei vizate – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Articolele 7 și 8”

În cauza C‑131/12,

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Audiencia Nacional (Spania), prin decizia din 27 februarie 2012, primită de Curte la 9 martie 2012, în procedura

Google Spain SL,

Google Inc.

împotriva

Agencia Española de Protección de Datos (AEPD),

Mario Costeja González,

CURTEA (Marea Cameră),

compusă din domnul V. Skouris, președinte, domnul K. Lenaerts, vicepreședinte, domnii M. Ilešič (raportor), L. Bay Larsen, T. von Danwitz și M. Safjan, președinți de cameră, domnii J. Malenovský, E. Levits, A. Ó Caoimh și A. Arabadjiev, doamnele M. Berger și A. Prechal și domnul E. Jarašiūnas, judecători,

avocat general: domnul N. Jääskinen,

grefier: doamna M. Ferreira, administrator principal,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 26 februarie 2013,

luând în considerare observațiile prezentate:

–        pentru Google Spain SL și pentru Google Inc., de F. González Díaz, de J. Baño Fos și de B. Holles, abogados;

–        pentru domnul Costeja González, de J. Muñoz Rodríguez, abogado;

–        pentru guvernul spaniol, de A. Rubio González, în calitate de agent;

–        pentru guvernul elen, de E.‑M. Mamouna și de K. Boskovits, în calitate de agenți;

–        pentru guvernul italian, de G. Palmieri, în calitate de agent, asistată de P. Gentili, avvocato dello Stato;

–        pentru guvernul austriac, de G. Kunnert și de C. Pesendorfer, în calitate de agenți;

–        pentru guvernul polonez, de B. Majczyna și de M. Szpunar, în calitate de agenți;

–        pentru Comisia Europeană, de I. Martínez del Peral și de B. Martenczuk, în calitate de agenți,

după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 25 iunie 2013,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 2 literele (b) și (d), a articolului 4 alineatul (1) literele (a) și (c), a articolului 12 litera (b) și a articolului 14 primul paragraf litera (a) din Directiva 95/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date (JO L 281, p. 31, Ediție specială, 13/vol. 17, p. 10), precum și a articolului 8 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

2        Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Google Spain SL (denumită în continuare „Google Spain”) și Google Inc., pe de o parte, și Agencia Española de Protección de Datos (Agenția Spaniolă de Protecție a Datelor, denumită în continuare „AEPD”) și domnul Costeja González, pe de altă parte, cu privire la o decizie a acestei agenții prin care s‑a admis o plângere formulată de domnul Costeja González împotriva celor două societăți și prin care s‑a dispus ca Google Inc. să adopte măsurile necesare pentru a scoate din indexul său date cu caracter personal care îl privesc pe domnul Costeja González și să împiedice accesul la acestea pe viitor.

 Cadrul juridic

 Dreptul Uniunii

3        Directiva 95/46, care, potrivit articolului 1, are ca obiectiv protejarea drepturilor și a libertăților fundamentale ale persoanei și în special a dreptului la viața privată în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal, precum și eliminarea obstacolelor din calea liberei circulații a acestor date, prevede în considerentele (2), (10), (18)-(20) și (25):

„(2)      întrucât sistemele de prelucrare a datelor sunt în serviciul omului; întrucât acestea trebuie, indiferent de naționalitatea sau reședința persoanelor fizice, să le respecte drepturile și libertățile fundamentale, în special dreptul la viață privată, și să contribuie la […] bunăstarea persoanelor;

[…]

(10)      întrucât obiectivul legislației interne privind prelucrarea datelor cu caracter personal este de a proteja drepturile și libertățile fundamentale, inclusiv dreptul la viață privată care este recunoscut atât prin articolul 8 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale[, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950], cât și în principiile generale ale dreptului comunitar; întrucât, din acest motiv, apropierea acestor legislații nu trebuie să aibă ca rezultat scăderea protecției pe care o oferă, ci trebuie, dimpotrivă, să încerce să asigure un nivel înalt de protecție în Comunitate;

[…]

(18)      întrucât, pentru a garanta că persoanele nu sunt private de protecția la care au dreptul în conformitate cu prezenta directivă, orice prelucrare a datelor cu caracter personal în Comunitate trebuie efectuată în conformitate cu legislația unuia dintre statele membre; întrucât, în acest sens, prelucrarea efectuată sub responsabilitatea unui operator stabilit într‑un stat membru se supune legislației statului respectiv;

(19)      întrucât stabilirea pe teritoriul unui stat membru presupune exercitarea efectivă și reală a unei activități într‑o formă de instalare stabilă; întrucât forma juridică a stabilirii, fie că este doar sucursală, fie că este filială cu personalitate juridică, nu este factorul determinant în această privință; întrucât, dacă un singur operator are sediul pe teritoriul mai multor state membre, în special prin intermediul filialelor, acesta trebuie să se asigure, pentru a evita orice eludare a reglementărilor de drept intern, că fiecare sediu îndeplinește obligațiile prevăzute de dreptul intern aplicabil activităților sale;

(20)      întrucât faptul că prelucrarea datelor este efectuată de o persoană stabilită într‑o țară terță nu trebuie să împiedice protecția persoanelor prevăzută în prezenta directivă; întrucât, în aceste cazuri, prelucrarea este reglementată de legislația statelor membre în care sunt amplasate mijloacele de prelucrare și trebuie să existe garanții că drepturile și obligațiile prevăzute în prezenta directivă sunt respectate în practică;

[…]

(25)      întrucât principiile protecției trebuie să se reflecte, pe de o parte, în obligațiile impuse persoanelor […] care prelucrează date, în special în materie de calitatea datelor, siguranța tehnică, notificarea autorității de supraveghere, circumstanțele în care poate fi efectuată prelucrarea și, pe de altă parte, în dreptul conferit persoanelor ale căror date fac obiectul prelucrării de a fi informate cu privire la aceasta, de a putea avea acces la date, de a putea solicita corectarea lor și chiar de a se opune prelucrării în anumite circumstanțe.”

4        Articolul 2 din Directiva 95/46 prevede că, „[î]n sensul [acesteia]:

(a)      «date cu caracter personal» înseamnă orice informație referitoare la o persoană fizică identificată sau identificabilă (persoana vizată); o persoană identificabilă este o persoană care poate fi identificată, direct sau indirect, în special prin referire la un număr de identificare sau la unul sau mai multe elemente specifice, proprii identității sale fizice, fiziologice, psihice, economice, culturale sau sociale;

(b)      «prelucrarea datelor cu caracter personal» (prelucrare) înseamnă orice operațiune sau serie de operațiuni care se efectuează asupra datelor cu caracter personal, prin mijloace automate sau neautomate, cum ar fi colectarea, înregistrarea, organizarea, stocarea, adaptarea sau modificarea, extragerea, consultarea, utilizarea, dezvăluirea prin transmitere, diseminare sau în orice alt mod, alăturarea ori combinarea, blocarea, ștergerea sau distrugerea;

[…]

(d)      «operator» înseamnă persoana fizică sau juridică, autoritatea publică, agenția sau orice alt organism care, singur sau împreună cu altele, stabilește scopurile și mijloacele de prelucrare a datelor cu caracter personal; atunci când scopurile și mijloacele prelucrării sunt stabilite prin acte cu putere de lege sau norme administrative interne sau comunitare, operatorul sau criteriile specifice pentru desemnarea acestuia pot fi stabilite prin dreptul intern sau comunitar;

[…]”

5        Articolul 3 din directiva menționată, intitulat „Domeniul de aplicare”, prevede la alineatul (1):

„Prezenta directivă se aplică prelucrării automate, în totalitate sau parțial, precum și prelucrării neautomate a datelor cu caracter personal, conținute sau care urmează să fie conținute într‑un sistem de evidență a datelor cu caracter personal.”

6        Conform articolului 4 din aceeași directivă, intitulat „Dreptul intern aplicabil”:

„(1)      Fiecare stat membru aplică dispozițiile de drept intern pe care le adoptă în temeiul prezentei directive pentru prelucrarea datelor cu caracter personal atunci când:

(a)      prelucrarea este efectuată în cadrul activităților operatorului cu sediul [a se citi «unui sediu al operatorului»] pe teritoriul statului membru; dacă același operator este stabilit pe teritoriul mai multor state membre, acesta trebuie să ia măsurile necesare pentru a se asigura că fiecare din sedii respectă obligațiile prevăzute în dreptul intern aplicabil;

(b)      operatorul nu este stabilit pe teritoriul statului membru, ci într‑un loc în care se aplică dreptul intern al acestuia, în temeiul dreptului internațional public;

(c)      operatorul nu este stabilit pe teritoriul Comunității, dar în scopul prelucrării datelor cu caracter personal recurge la mijloace automate sau neautomate, situate pe teritoriul statului membru respectiv, cu excepția cazului în care aceste mijloace sunt folosite numai în vederea tranzitului pe teritoriul Comunității.

(2)      În situațiile menționate la alineatul (1) litera (c), operatorul trebuie să desemneze un reprezentant stabilit pe teritoriul statului membru în cauză, fără să aducă atingere acțiunilor în justiție care ar putea fi introduse împotriva operatorului însuși.”

7        Inclus în secțiunea I, intitulată „Principii referitoare la calitatea datelor”, din capitolul II din Directiva 95/46, articolul 6 din această directivă are următorul cuprins:

„(1)      Statele membre stabilesc că datele cu caracter personal trebuie să fie:

(a)      prelucrate în mod corect și legal;

(b)      colectate în scopuri determinate, explicite și legitime și să nu mai fie prelucrate ulterior într‑un mod incompatibil cu aceste scopuri. Prelucrarea ulterioară a datelor în scopuri istorice, statistice sau științifice nu este considerată incompatibilă atât timp cât statele membre prevăd garanții corespunzătoare;

(c)      adecvate, pertinente și neexcesive în raport cu scopurile pentru care sunt colectate și prelucrate ulterior;

(d)      exacte și, dacă este necesar, actualizate; trebuie luate toate măsurile necesare pentru ca datele inexacte sau incomplete din punctul de vedere al scopului pentru care sunt colectate sau pentru care vor fi prelucrate ulterior să fie șterse sau rectificate;

(e)      păstrate într‑o formă care permite identificarea persoanelor vizate o perioadă nu mai lungă decât este necesar în vederea atingerii scopurilor pentru care au fost colectate sau pentru care vor fi prelucrate ulterior. Statele membre stabilesc garanțiile corespunzătoare pentru datele cu caracter personal care sunt stocate pe o perioadă mai mare decât cea menționată, în scopuri istorice, statistice sau științifice.

(2)      Operatorul are obligația să asigure respectarea alineatului (1).”

8        Inclus în secțiunea II, intitulată „Criterii privind legitimitatea prelucrării datelor”, din capitolul II din Directiva 95/46, articolul 7 din această directivă prevede:

„Statele membre prevăd ca datele cu caracter personal să fie prelucrate numai dacă:

[…]

(f)      prelucrarea este necesară pentru realizarea interesului legitim urmărit de operator sau de către unul sau mai mulți terți, cu condiția ca acest interes să nu prejudicieze interesul sau drepturile și libertățile fundamentale ale persoanei vizate, care necesită protecție în temeiul articolului 1 alineatul (1).”

9        Potrivit articolului 9 din directiva menționată, intitulat „Prelucrarea datelor cu caracter personal și libertatea de exprimare”:

„Statele membre prevăd exonerări și derogări de la dispozițiile prezentului capitol, ale capitolului IV și ale capitolului VI pentru prelucrarea datelor cu caracter personal efectuată numai în scopuri jurnalistice, artistice sau literare, în măsura în care se dovedesc necesare pentru a pune dreptul la viață privată în acord cu normele care reglementează libertatea de exprimare.”

10      Articolul 12 din aceeași directivă, intitulat „Dreptul de acces”, prevede:

„Statele membre garantează oricărei persoane vizate dreptul de a obține de la operator:

[…]

(b)      după caz, rectificarea, ștergerea sau blocarea datelor a căror prelucrare nu respectă dispozițiile prezentei directive, în special datorită caracterului incomplet sau inexact al datelor;

[…]”

11      Conform articolului 14 din Directiva 95/46, intitulat „Dreptul de opoziție al persoanei vizate”:

„Statele membre acordă persoanei vizate dreptul:

(a)      cel puțin în cazurile prevăzute în articolul 7 literele (e) și (f), să se opună în orice moment, din considerente întemeiate și legitime legate de situația sa particulară, prelucrării datelor în cauză, exceptând cazul când dreptul intern prevede altfel. Dacă opoziția este justificată, prelucrarea efectuată de operator nu se mai aplică acestor date;

[…]”

12      Articolul 28 din directiva menționată, intitulat „Autoritatea de supraveghere”, are următorul cuprins:

„(1)      Fiecare stat membru prevede una sau mai multe autorități publice care să fie responsabile de supravegherea aplicării pe teritoriul său a dispozițiilor adoptate de statele membre în temeiul prezentei directive.

[…]

(3)      Fiecare autoritate este, în special, învestită cu:

–        competențe de investigare, cum ar fi cea de acces la datele care fac obiectul unei prelucrări și cea de a colecta toate informațiile necesare pentru îndeplinirea îndatoririlor de supraveghere;

–        competențe efective de intervenție, cum ar fi, de exemplu, competența […] de a ordona blocarea, ștergerea sau distrugerea datelor, de a impune interdicția temporară sau definitivă de prelucrare […]

[…]

Deciziile autorităților de supraveghere care dau naștere unor plângeri pot face obiectul unei acțiuni în justiție.

(4)      Fiecare autoritate de supraveghere poate fi sesizată de orice persoană sau de orice asociație care o reprezintă printr‑o cerere de protecție a drepturilor și libertăților sale în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal. Persoana vizată este informată despre soluția dată plângerii sale.

[…]

(6)      Fiecare autoritate de supraveghere are competența, indiferent de dreptul intern aplicabil prelucrării în cauză, să exercite pe teritoriul statului membru din care provine competențele conferite în conformitate cu alineatul (3). Fiecare autoritate este chemată să își exercite competențele la cererea unei autorități a unui alt stat membru.

Autoritățile de supraveghere cooperează în măsura necesară îndeplinirii îndatoririlor lor, în special prin schimburi de informații utile.

[…]”

 Dreptul spaniol

13      Directiva 95/46 a fost transpusă în dreptul spaniol prin Legea organică nr. 15/1999 din 13 decembrie 1999 privind protecția datelor cu caracter personal (BOE nr. 298 din 14 decembrie 1999, p. 43088).

 Litigiul principal și întrebările preliminare

14      La 5 martie 2010, domnul Costeja González, cetățean spaniol cu domiciliul în Spania, a formulat o reclamație la AEPD împotriva La Vanguardia Ediciones SL (denumită în continuare „La Vanguardia”), care publică un cotidian cu difuzare largă, în special în Catalonia (Spania), precum și împotriva Google Spain și a Google Inc. Această reclamație se întemeia pe faptul că, atunci când un utilizator de internet introducea numele domnului Costeja González în motorul de căutare al grupului Google (denumit în continuare „Google Search”), se afișau linkuri către două pagini ale cotidianului La Vanguardia, din 19 ianuarie 1998 și, respectiv, din 9 martie 1998, pe care figura un anunț, în care se menționa numele domnului Costeja González, cu privire la o vânzare la licitație a unor imobile asociată unei proceduri de executare silită desfășurate în vederea plății unor datorii la asigurările sociale.

15      Prin această reclamație, domnul Costeja González a solicitat, pe de o parte, să se dispună ca La Vanguardia fie să elimine sau să modifice paginile menționate astfel încât să nu mai apară datele sale cu caracter personal, fie să utilizeze anumite instrumente puse la dispoziție de motoarele de căutare pentru a proteja aceste date. Pe de altă parte, a solicitat să se dispună ca Google Spain sau Google Inc. să elimine sau să oculteze datele sale cu caracter personal, astfel încât acestea să nu mai apară printre rezultatele căutării și să nu mai figureze în linkuri ale La Vanguardia. Domnul Costeja González a afirmat în acest context că executarea silită al cărei obiect a fost s‑a finalizat în întregime în urmă cu mai mulți ani și că menționarea acesteia este în prezent lipsită de orice relevanță.

16      Prin decizia din 30 iulie 2010, AEPD a respins reclamația menționată în măsura în care privea La Vanguardia, apreciind că publicarea de către aceasta a informațiilor în cauză era justificată din punct de vedere legal, dat fiind că a avut loc la ordinul Ministerului Muncii și Afacerilor Sociale și a avut ca scop să confere vânzării la licitație publică o publicitate maximă pentru a reuni un număr cât mai mare de licitanți.

17      În schimb, respectiva reclamație a fost admisă în măsura în care era îndreptată împotriva Google Spain și a Google Inc. AEPD a considerat în această privință că operatorii de motoare de căutare sunt supuși legislației în materie de protecție a datelor, dat fiind că realizează o prelucrare a datelor pentru care sunt răspunzători și că acționează în calitate de intermediari ai societății informaționale. AEPD a apreciat că este abilitată să dispună ca operatorii de motoare de căutare să retragă datele și să interzică accesul la anumite date în cazul în care ea consideră că găsirea și difuzarea lor pot aduce atingere dreptului fundamental la protecția datelor și demnității persoanelor în sens larg, ceea ce ar include și simpla voință a persoanei interesate ca datele respective să nu fie cunoscute de terți. AEPD a considerat că această obligație poate incumba direct operatorilor de motoare de căutare, fără a fi necesară ștergerea datelor sau a informațiilor de pe site‑ul web pe care figurează, în special în cazul în care menținerea acestor informații pe site‑ul respectiv este justificată printr‑o dispoziție legală.

18      Google Spain și Google Inc. au introdus două acțiuni separate împotriva deciziei menționate la Audiencia Nacional, care au fost conexate de aceasta.

19      Instanța respectivă arată în decizia de trimitere că aceste acțiuni ridică problema obligațiilor care incumbă operatorilor de motoare de căutare în ceea ce privește protecția datelor cu caracter personal ale persoanelor interesate care nu doresc ca anumite informații, publicate pe site‑urile web ale unor terți și conținând datele lor cu caracter personal care permit asocierea acestor informații cu aceste persoane, să fie găsite, indexate și puse la dispoziția utilizatorilor de internet în mod nedefinit. Soluționarea acestei probleme ar depinde de modul în care trebuie interpretată Directiva 95/46 în contextul acestor tehnologii, care au apărut după publicarea sa.

20      În aceste condiții, Audiencia Nacional a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      În ceea ce privește aplicarea teritorială a Directivei [95/46] și, prin urmare, a reglementării spaniole privind protecția datelor cu caracter personal:

a)      Trebuie să se interpreteze că există un «sediu» în sensul dispozițiilor articolului 4 alineatul (1) litera (a) din [Directiva 95/46] atunci când sunt îndeplinite una sau mai multe dintre următoarele condiții:

–        societatea operatoare a motorului de căutare înființează într‑un stat membru o sucursală sau o filială destinată promovării și vânzării spațiului publicitar oferit de motorul de căutare, a cărei activitate este orientată către locuitorii acelui stat

sau

–        societatea‑mamă desemnează o filială situată în acest stat membru drept reprezentanta sa și operatoare a două fișiere concrete cuprinzând datele clienților care au încheiat contracte de publicitate cu societatea menționată

sau

–        sucursala sau filiala stabilită într‑un stat membru transmite societății‑mamă, stabilită în afara Uniunii Europene, solicitările și cererile care îi sunt adresate atât de persoanele interesate, cât și de autoritățile competente în legătură cu respectarea dreptului de protecție a datelor, chiar dacă respectiva colaborare are loc în mod voluntar?

b)      Articolul 4 alineatul (1) litera (c) din [Directiva 95/46] trebuie interpretat în sensul că există o «recurgere la mijloace […] situate pe teritoriul statului membru respectiv»:

–        când un motor de căutare utilizează «păianjeni web» sau roboți pentru a găsi și a indexa informațiile conținute pe paginile web situate pe serverele din acest stat membru

sau

–        când utilizează un nume de domeniu propriu unui stat membru și orientează căutările și rezultatele în funcție de limba acestui stat membru?

c)      Poate fi considerată o recurgere la mijloace, potrivit dispozițiilor articolului 4 alineatul (1) litera (c) din [Directiva 95/46], stocarea temporară a informațiilor indexate de motoarele de căutare pe internet? În cazul unui răspuns afirmativ la această din urmă întrebare, se poate considera că acest criteriu de legătură există atunci când societatea refuză să dezvăluie locul în care stochează aceste indexuri, invocând motive legate de concurență?

d)      Indiferent de răspunsul la întrebările anterioare și în special în cazul în care Curtea ar considera că nu sunt întrunite criteriile de legătură prevăzute la articolul 4 din Directiva [95/46]:

[Directiva 95/46] trebuie aplicată, în lumina articolului 8 din [cartă], în statul membru în care este localizat centrul de greutate al conflictului și unde este posibilă o protecție mai eficientă a drepturilor cetățenilor Uniunii […]?

2)      În ceea ce privește activitatea motoarelor de căutare ca furnizori de conținuturi în raport cu [Directiva 95/46]:

a)      În legătură cu activitatea [Google Search], ca furnizor de conținuturi, care constă în găsirea informațiilor publicate sau introduse în rețea de către terți, indexarea acestora în mod automat și stocarea lor temporară și, în cele din urmă, punerea acestora la dispoziția utilizatorilor de internet într‑o anumită ordine de preferință, atunci când informațiile respective conțin date cu caracter personal ale unor terți, trebuie să se interpreteze că o activitate precum cea descrisă este cuprinsă în noțiunea «prelucrare a datelor» de la articolul 2 litera (b) din [Directiva 95/46]?

b)      În cazul unui răspuns afirmativ la întrebarea anterioară și în legătură cu o activitate precum cea descrisă deja:

Articolul 2 litera (d) din [Directiva 95/46] trebuie interpretat în sensul că societatea care gestionează [Google Search] este «operator» al datelor cu caracter personal conținute de paginile web pe care le indexează?

c)      În cazul unui răspuns afirmativ la întrebarea anterioară, [AEPD], în cadrul protecției drepturilor prevăzute la articolul 12 litera (b) și la articolul 14 [primul paragraf] litera (a) din [Directiva 95/46], poate să solicite în mod direct [Google Search] să retragă din indexurile sale o informație publicată de terți, fără a se adresa în prealabil sau simultan titularului paginii web pe care se află informația menționată?

d)      În cazul unui răspuns afirmativ la această din urmă întrebare, ar fi exclusă obligația operatorilor motoarelor de căutare de a proteja aceste drepturi atunci când informațiile care conțin date cu caracter personal au fost publicate în mod legal de către terți și sunt păstrate pe pagina web inițială?

3)      În ceea ce privește întinderea dreptului de ștergere și/sau de opoziție în raport cu dreptul de a fi uitat, este adresată următoarea întrebare:

Trebuie să se interpreteze că drepturile de ștergere și de blocare a datelor, reglementate la articolul 12 litera (b), și dreptul de opoziție, reglementat la articolul 14 [primul paragraf] litera (a) din [Directiva 95/46], includ posibilitatea persoanei vizate de a se îndrepta împotriva operatorilor motoarelor de căutare pentru a împiedica indexarea informațiilor referitoare la persoana sa publicate pe paginile web ale terților, prevalându‑se de dorința sa ca informațiile respective să nu fie cunoscute de utilizatorii de internet atunci când consideră că acestea îi pot aduce prejudicii sau când dorește să fie uitate, deși este vorba despre informații publicate în mod legal de către terți?”

 Cu privire la întrebările preliminare

 Cu privire la a doua întrebare literele (a) și (b), privind domeniul de aplicare material al Directivei 95/46

21      Prin intermediul celei de a doua întrebări literele (a) și (b), care trebuie analizată în primul rând, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 2 litera (b) din Directiva 95/46 trebuie interpretat în sensul că activitatea unui motor de căutare, în calitate de furnizor de conținuturi, care constă în găsirea informațiilor publicate sau introduse pe internet de către terți, indexarea acestora în mod automat și stocarea lor temporară și, în cele din urmă, punerea acestora la dispoziția utilizatorilor de internet într‑o anumită ordine de preferință trebuie calificată drept «prelucrare a datelor cu caracter personal» în sensul acestei dispoziții atunci când informațiile respective conțin date cu caracter personal. În cazul unui răspuns afirmativ, instanța de trimitere solicită să se stabilească de asemenea dacă articolul 2 litera (d) trebuie interpretat în sensul că operatorul unui motor de căutare trebuie considerat «operator» al datelor cu caracter personal, în sensul acestei dispoziții.

22      În opinia Google Spain și a Google Inc., activitatea motoarelor de căutare nu poate fi considerată o prelucrare a datelor care apar pe paginile web ale unor terți afișate în lista rezultatelor căutării, dat fiind că aceste motoare prelucrează informațiile accesibile pe internet în ansamblul lor, fără a face deosebire între datele cu caracter personal și celelalte informații. În plus, chiar dacă s‑ar presupune că activitatea respectivă ar trebui calificată drept „prelucrare a datelor”, operatorul unui motor de căutare nu poate fi considerat „operator” al acestei prelucrări din moment ce nu are cunoștință despre datele menționate și nu exercită un control asupra acestora.

23      În schimb, domnul Costeja González, guvernele spaniol, italian, austriac și polonez, precum și Comisia Europeană apreciază că activitatea menționată implică în mod evident o „prelucrare a datelor” în sensul Directivei 95/46, care este diferită de prelucrarea datelor de către editorii de site‑uri web și urmărește alte obiective decât aceasta. Operatorul unui motor de căutare ar fi „operator” al prelucrării datelor efectuate de acesta întrucât el este cel care stabilește scopurile și mijloacele prelucrării respective.

24      În opinia guvernului elen, activitatea în cauză constituie o astfel de „prelucrare”, însă, în măsura în care motoarele de căutare sunt simpli intermediari, întreprinderile care le exploatează nu pot fi considerate „operatori”, cu excepția cazurilor în care acestea stochează date într‑o „memorie intermediară” sau într‑o „memorie cache” pentru o perioadă care o depășește pe cea care este tehnic necesară.

25      În această privință, este necesar să se arate că articolul 2 litera (b) din Directiva 95/46 definește „prelucrarea datelor cu caracter personal” ca fiind „orice operațiune sau serie de operațiuni care se efectuează asupra datelor cu caracter personal, prin mijloace automate sau neautomate, cum ar fi colectarea, înregistrarea, organizarea, stocarea, adaptarea sau modificarea, extragerea, consultarea, utilizarea, dezvăluirea prin transmitere, diseminare sau în orice alt mod, alăturarea ori combinarea, blocarea, ștergerea sau distrugerea”.

26      În ceea ce privește în special internetul, Curtea a avut deja ocazia să constate că operațiunea care constă în a încărca date cu caracter personal pe o pagină de internet trebuie considerată o astfel de „prelucrare” în sensul articolului 2 litera (b) din Directiva 95/46 (a se vedea Hotărârea Lindqvist, C‑101/01, EU:C:2003:596, punctul 25).

27      În ceea ce privește activitatea în discuție în litigiul principal, nu se contestă că printre datele găsite, indexate, stocate de motoarele de căutare și puse la dispoziția utilizatorilor acestora figurează și informații referitoare la persoane fizice identificate sau identificabile și deci „date cu caracter personal” în sensul articolului 2 litera (a) din această directivă.

28      Prin urmare, trebuie constatat că, prin explorarea în mod automat, constant și sistematic a internetului în căutarea informațiilor publicate acolo, operatorul unui motor de căutare „colectează” astfel de date, pe care apoi le „extrage”, le „înregistrează” și le „organizează” în cadrul programelor sale de indexare, le „stochează” pe serverele sale și, după caz, le „dezvăluie” și le pune la dispoziția utilizatorilor săi sub forma unor liste cu rezultatele căutărilor acestora. Întrucât aceste operațiuni sunt menționate în mod explicit și necondiționat la articolul 2 litera (b) din Directiva 95/46, ele trebuie calificate drept „prelucrare” în sensul acestei dispoziții, fiind lipsit de relevanță faptul că operatorul motorului de căutare aplică aceleași operațiuni și altor tipuri de informații și nu face distincție între acestea și datele cu caracter personal.

29      Constatarea de mai sus nu este infirmată nici de faptul că datele respective au făcut deja obiectul unei publicări pe internet și că nu sunt modificate de acest motor de căutare.

30      Astfel, Curtea a constatat deja că operațiunile menționate la articolul 2 litera (b) din Directiva 95/46 trebuie calificate ca fiind o asemenea prelucrare și în ipoteza în care privesc exclusiv informații deja publicate ca atare în mass‑media. Curtea a arătat în această privință că o derogare generală de la aplicarea Directivei 95/46 într‑o asemenea ipoteză ar lipsi directiva în mare parte de sens (a se vedea în acest sens Hotărârea Satakunnan Markkinapörssi și Satamedia, C‑73/07, EU:C:2008:727, punctele 48 și 49).

31      În plus, reiese din definiția prevăzută la articolul 2 litera (b) din Directiva 95/46 că, deși modificarea datelor cu caracter personal constituie, desigur, o prelucrare în sensul acestei directive, celelalte operațiuni menționate la acest articol nu necesită, în schimb, în niciun caz, ca datele respective să fie modificate.

32      În ceea ce privește problema dacă operatorul unui motor de căutare trebuie sau nu trebuie să fie considerat „operatorul” prelucrării datelor cu caracter personal efectuate de acest motor în cadrul unei activități precum cea în discuție în litigiul principal, trebuie amintit că articolul 2 litera (d) din Directiva 95/46 îl definește pe acest operator ca fiind „persoana fizică sau juridică, autoritatea publică, agenția sau orice alt organism care, singur sau împreună cu altele, stabilește scopurile și mijloacele de prelucrare a datelor cu caracter personal”.

33      Or, operatorul motorului de căutare este cel care stabilește scopurile și mijloacele acestei activități și, așadar, ale prelucrării datelor cu caracter personal pe care o efectuează, el însuși, în cadrul acesteia și, în consecință, trebuie să fie considerat „operatorul” prelucrării respective în temeiul articolului 2 litera (d) menționat.

34      Pe de altă parte, trebuie constatat că ar fi contrar nu numai modului clar de redactare, ci și obiectivului acestei dispoziții, care constă în asigurarea, printr‑o definiție largă a noțiunii „operator”, a unei protecții eficiente și complete a persoanelor în cauză, să se excludă din aceasta operatorul unui motor de căutare pentru motivul că acesta nu exercită un control asupra datelor cu caracter personal publicate pe paginile web ale unor terți.

35      În această privință, trebuie subliniat că prelucrarea datelor cu caracter personal efectuată în cadrul activității unui motor de căutare este diferită de și se adaugă la cea efectuată de editorii de site‑uri web, care constă în a încărca aceste date pe o pagină de internet.

36      De asemenea, este cert că această activitate a motoarelor de căutare joacă un rol decisiv în difuzarea globală a datelor menționate prin faptul că le face accesibile tuturor utilizatorilor de internet care efectuează o căutare plecând de la numele persoanei vizate, inclusiv utilizatorilor de internet care altfel nu ar fi găsit pagina web pe care sunt publicate datele respective.

37      În plus, organizarea și reunirea informațiilor publicate pe internet efectuate de motoarele de căutare în scopul de a facilita accesul utilizatorilor lor la aceste informații poate conduce, în cazul în care căutarea informațiilor respective este efectuată plecând de la numele unei persoane fizice, la faptul că, prin intermediul listei de rezultate, utilizatorii menționați își pot forma o idee de ansamblu structurată cu privire la informațiile referitoare la această persoană care pot fi găsite pe internet, ce le permite să stabilească un profil mai mult sau mai puțin detaliat al persoanei vizate.

38      Întrucât activitatea unui motor de căutare este, așadar, susceptibilă să afecteze semnificativ și în mod adițional în raport cu cea a editorilor de site‑uri web drepturile fundamentale la viață privată și la protecția datelor cu caracter personal, operatorul acestui motor, în calitate de persoană care stabilește scopurile și mijloacele acestei activități, trebuie să asigure, în cadrul responsabilităților, al competențelor și al posibilităților sale, că această activitate îndeplinește cerințele Directivei 95/46 pentru ca garanțiile prevăzute de directiva respectivă să își producă efectul deplin și pentru ca o protecție eficientă și completă a persoanelor în cauză, în special a dreptului lor la respectarea vieții private, să poată să fie realizată efectiv.

39      În sfârșit, împrejurarea că editorii de site‑uri web au posibilitatea de a indica operatorilor unor motoare de căutare, printre altele cu ajutorul unor protocoale de excludere precum „robot.txt” sau al unor coduri precum „noindex” sau „noarchive”, că doresc ca o informație determinată, publicată pe site‑ul lor, să fie exclusă total sau parțial de la indexările automate ale acestor motoare nu înseamnă că lipsa unei asemenea indicații din partea editorilor respectivi ar exonera operatorul unui motor de căutare de răspunderea sa pentru prelucrarea datelor cu caracter personal pe care o efectuează în cadrul activității acestui motor.

40      Astfel, această împrejurare nu schimbă faptul că scopurile și mijloacele acestei prelucrări sunt stabilite de operatorul respectiv. În plus, chiar dacă s‑ar presupune că posibilitatea menționată a editorilor de site‑uri web ar însemna că aceștia stabilesc împreună cu operatorul respectiv mijloacele prelucrării amintite, această constatare nu ar înlătura deloc răspunderea operatorului, dat fiind că articolul 2 litera (d) din Directiva 95/46 prevede expres că stabilirea menționată poate fi efectuată de acesta „singur sau împreună cu alte[…]” persoane.

41      Rezultă din ansamblul considerațiilor care precedă că trebuie să se răspundă la cea de a doua întrebare literele (a) și (b) că articolul 2 literele (b) și (d) din Directiva 95/46 trebuie interpretat în sensul că, pe de o parte, activitatea unui motor de căutare care constă în găsirea informațiilor publicate sau introduse pe internet de către terți, indexarea acestora în mod automat și stocarea lor temporară și, în cele din urmă, punerea acestora la dispoziția utilizatorilor de internet într‑o anumită ordine de preferință trebuie calificată drept „prelucrare a datelor cu caracter personal”, în sensul acestui articol 2 litera (b), atunci când informațiile respective conțin date cu caracter personal și, pe de altă parte, operatorul acestui motor de căutare trebuie considerat „operator” în sensul articolului 2 litera (d) menționat.

 Cu privire la prima întrebare literele (a)-(d), privind domeniul de aplicare teritorial al Directivei 95/46

42      Prin intermediul primei întrebări literele (a)-(d), instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă este posibilă aplicarea legislației naționale prin care se transpune Directiva 95/46 în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal.

43      În acest context, instanța de trimitere a reținut următoarea situație de fapt:

–        Google Search este furnizat la nivel mondial prin intermediul site‑ului web „www.google.com”. În numeroase state există versiuni locale, adaptate la limba națională. Versiunea în limba spaniolă a Google Search este furnizată prin intermediul site‑ului web „www.google.es”, înregistrat de la data de 16 septembrie 2003. Google Search este unul dintre motoarele de căutare cele mai utilizate în Spania.

–        Google Search este operat de Google Inc., care este societatea‑mamă a grupului Google și care are sediul social în Statele Unite.

–        Google Search indexează site‑uri web din toată lumea, inclusiv site‑uri situate în Spania. Informațiile indexate de „păianjenii web” sau de roboții de indexare ai acestuia, cu alte cuvinte, de programele informatice utilizate pentru reperarea și scanarea conținutului paginilor web în mod metodic și automat, sunt stocate temporar pe servere al căror stat de localizare nu este cunoscut, această informație fiind menținută secretă din motive legate de concurență.

–        Google Search nu se limitează la acordarea accesului la conținuturile găzduite pe site‑urile web indexate, ci exploatează această activitate pentru a include, contra cost, publicitate, asociată termenilor de căutare introduși de utilizatorii de internet, pentru întreprinderile care doresc să utilizeze acest instrument în scopul de a le oferi bunuri sau servicii acestora din urmă.

–        Grupul Google a recurs la filiala sa Google Spain pentru promovarea vânzărilor de spații publicitare generate pe site‑ul web „www.google.com”. Google Spain, care a fost înființată la 3 septembrie 2003 și care are personalitate juridică proprie, are sediul social în Madrid (Spania). Aceasta își desfășoară în esență activitățile în raport cu întreprinderi situate în Spania, acționând în calitate de agent comercial al grupului menționat în acest stat membru. Obiectul său social constă în promovarea, facilitarea și vinderea unor produse și servicii de publicitate online către terți, precum și în marketingul legat de această publicitate.

–        Google Inc. a desemnat Google Spain drept operator, în Spania, a două fișiere înregistrate de Google Inc. la AEPD, aceste fișiere având ca obiect păstrarea datelor personale ale clienților care au încheiat contracte de servicii publicitare cu Google Inc.

44      Concret, instanța de trimitere pune în discuție, cu titlu principal, noțiunea „sediu”, în sensul articolului 4 alineatul (1) litera (a) din Directiva 95/46, și noțiunea „recurgere la mijloace situate pe teritoriul statului membru respectiv”, în sensul articolului 4 alineatul (1) litera (c).

 Cu privire la prima întrebare litera (a)

45      Prin intermediul primei întrebări litera (a), instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 4 alineatul (1) litera (a) din Directiva 95/46 trebuie interpretat în sensul că o prelucrare a datelor cu caracter personal este efectuată în cadrul activităților unui sediu al operatorului pe teritoriul unui stat membru, în sensul acestei dispoziții, în cazul în care sunt îndeplinite una sau mai multe dintre următoarele condiții:

–        operatorul unui motor de căutare înființează într‑un stat membru o sucursală sau o filială destinată promovării și vânzării spațiului publicitar de pe pagina acestui motor, a cărei activitate este orientată către locuitorii acelui stat membru sau

–        societatea‑mamă desemnează o filială situată în statul membru menționat drept reprezentanta sa și operatoare a două fișiere specifice cuprinzând datele clienților care au încheiat contracte de publicitate cu societatea menționată sau

–        sucursala sau filiala stabilită într‑un stat membru transmite societății‑mamă, stabilită în afara Uniunii, solicitările și cererile care îi sunt adresate atât de persoanele vizate, cât și de autoritățile competente în legătură cu respectarea dreptului la protecția datelor cu caracter personal, chiar dacă respectiva colaborare are loc în mod voluntar.

46      În ceea ce privește prima dintre cele trei condiții, instanța de trimitere arată că Google Search este operat și administrat de Google Inc. și că nu s‑a dovedit că Google Spain realizează în Spania o activitate legată direct de indexarea sau de stocarea de informații sau de date conținute pe site‑urile web ale unor terți. Cu toate acestea, activitatea de promovare și de vânzare de spații publicitare, de care se ocupă Google Spain pentru Spania, ar constitui partea esențială a activității comerciale a grupului Google și ar putea fi considerată ca fiind strâns legată de Google Search.

47      Domnul Costeja González, guvernele spaniol, italian, austriac și polonez, precum și Comisia Europeană apreciază că, ținând seama de legătura indisociabilă dintre activitatea motorului de căutare operat de Google Inc. și cea a Google Spain, aceasta din urmă trebuie să fie considerată ca fiind un sediu al celei dintâi, în cadrul activităților căruia este efectuată prelucrarea unor date cu caracter personal. În schimb, în opinia Google Spain, a Google Inc. și a guvernului elen, articolul 4 alineatul (1) litera (a) din Directiva 95/46 nu își găsește aplicarea în cazul primei dintre cele trei condiții enumerate de instanța de trimitere.

48      În această privință, trebuie arătat mai întâi că considerentul (19) al Directivei 95/46 precizează că „stabilirea pe teritoriul unui stat membru presupune exercitarea efectivă și reală a unei activități într‑o formă de instalare stabilă” și că „forma juridică a stabilirii, fie că este doar sucursală, fie că este filială cu personalitate juridică, nu este factorul determinant”.

49      Or, nu se contestă că Google Spain desfășoară în mod efectiv și real o activitate într‑o formă de instalare stabilă în Spania. În plus, fiind dotată cu personalitate juridică proprie, aceasta constituie, așadar, o filială a Google Inc. pe teritoriul spaniol și, prin urmare, un „sediu” în sensul articolului 4 alineatul (1) litera (a) din Directiva 95/46.

50      Pentru îndeplinirea condiției prevăzute de această dispoziție, mai trebuie ca prelucrarea datelor cu caracter personal să fie efectuată „în cadrul activităților” unui sediu al acestui operator aflat pe teritoriul unui stat membru.

51      Google Spain și Google Inc. contestă că aceasta ar fi situația întrucât prelucrarea datelor cu caracter personal în discuție în litigiul principal este efectuată exclusiv de Google Inc., care operează Google Search fără nicio intervenție din partea Google Spain, a cărei activitate se limitează la susținerea activității publicitare a grupului Google, care este distinctă de serviciul său de motor de căutare.

52      Cu toate acestea, astfel cum au subliniat în special guvernul spaniol și Comisia, articolul 4 alineatul (1) litera (a) din Directiva 95/46 nu impune ca prelucrarea datelor cu caracter personal în discuție să fie efectuată „de” însuși sediul în cauză, ci doar ca ea să fie efectuată „în cadrul activităților” acestuia.

53      În plus, având în vedere obiectivul Directivei 95/46 de a asigura protejarea eficientă și completă a drepturilor și a libertăților fundamentale ale persoanei și în special a dreptului la viața privată în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal, această din urmă expresie nu poate primi o interpretare restrictivă (a se vedea prin analogie Hotărârea LʼOréal și alții, C‑324/09, EU:C:2011:474, punctele 62 și 63).

54      Trebuie arătat în acest context că reiese printre altele din considerentele (18)-(20) și din articolul 4 din Directiva 95/46 că legiuitorul Uniunii a urmărit să garanteze că persoanele nu sunt private de protecția la care au dreptul conform acesteia și să evite eludarea protecției respective prin prevederea unui domeniu de aplicare teritorial deosebit de larg.

55      Ținând seama de acest obiectiv al Directivei 95/46 și de textul articolului 4 alineatul (1) litera (a) din aceasta, este necesar să se considere că prelucrarea datelor cu caracter personal care este efectuată pentru nevoile funcționării unui motor de căutare precum Google Search, care este operat de o întreprindere stabilită într‑un stat terț, dar care dispune de un sediu într‑un stat membru, este efectuată „în cadrul activităților” sediului respectiv în cazul în care acesta este destinat să asigure în acel stat membru promovarea și vânzarea spațiului publicitar oferit de motorul de căutare, care servesc la rentabilizarea serviciului oferit de motorul amintit.

56      Astfel, în asemenea împrejurări, activitățile operatorului motorului de căutare și cele ale sediului său situat în statul membru în cauză sunt indisociabil legate, întrucât activitățile referitoare la spațiile publicitare constituie mijlocul de a face motorul de căutare în cauză rentabil din punct de vedere economic, iar acest motor este în același timp mijlocul care permite realizarea activităților menționate.

57      În această privință, trebuie amintit că, după cum s‑a precizat la punctele 26-28 din prezenta hotărâre, însăși afișarea unor date cu caracter personal pe o pagină cu rezultatele unei căutări constituie o prelucrare a unor asemenea date. Or, întrucât afișarea de rezultate menționată este însoțită, pe aceeași pagină, de afișarea publicității legate de termenii de căutare, trebuie să se constate că prelucrarea datelor cu caracter personal în discuție este efectuată în cadrul activității publicitare și comerciale a sediului operatorului de pe teritoriul unui stat membru, în speță teritoriul spaniol.

58      În aceste condiții, nu se poate accepta ca prelucrarea datelor cu caracter personal efectuată pentru nevoile funcționării motorului de căutare menționat să fie exclusă de la obligațiile și de la garanțiile prevăzute de Directiva 95/46, ceea ce ar aduce atingere efectului util al acesteia și protecției eficiente și complete a drepturilor și a libertăților fundamentale ale persoanei pe care urmărește să o asigure (a se vedea prin analogie Hotărârea LʼOréal și alții, EU:C:2011:474, punctele 62 și 63), în special a dreptului la respectarea vieții private, în privința prelucrării datelor cu caracter personal, căruia această directivă îi acordă o importanță deosebită, astfel cum se confirmă printre altele la articolul 1 alineatul (1) și în considerentele (2) și (10) ale acesteia (a se vedea în acest sens Hotărârea Österreichischer Rundfunk și alții, C‑465/00, C‑138/01 și C‑139/01, EU:C:2003:294, punctul 70, Hotărârea Rijkeboer, C‑553/07, EU:C:2009:293, punctul 47, precum și Hotărârea IPI, C‑473/12, EU:C:2013:715, punctul 28 și jurisprudența citată).

59      Întrucât prima dintre cele trei condiții enumerate de instanța de trimitere este suficientă prin ea însăși pentru a se concluziona că un sediu precum Google Spain îndeplinește criteriul prevăzut la articolul 4 alineatul (1) litera (a) din Directiva 95/46, nu este necesar să se analizeze celelalte două condiții.

60      Rezultă din cele de mai sus că trebuie să se răspundă la prima întrebare litera (a) că articolul 4 alineatul (1) litera (a) din Directiva 95/46 trebuie interpretat în sensul că o prelucrare a datelor cu caracter personal este efectuată în cadrul activităților unui sediu al operatorului pe teritoriul unui stat membru, în sensul acestei dispoziții, în cazul în care operatorul unui motor de căutare înființează într‑un stat membru o sucursală sau o filială destinată promovării și vânzării spațiului publicitar de pe pagina acestui motor, a cărei activitate este orientată către locuitorii acelui stat membru.

 Cu privire la prima întrebare literele (b)-(d)

61      Având în vedere răspunsul dat la prima întrebare litera (a), nu este necesar să se răspundă la prima întrebare literele (b)-(d).

 Cu privire la a doua întrebare literele (c) și (d), privind întinderea răspunderii operatorului unui motor de căutare în temeiul Directivei 95/46

62      Prin intermediul celei de a doua întrebări literele (c) și (d), instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 12 litera (b) și articolul 14 primul paragraf litera (a) din Directiva 95/46 trebuie interpretate în sensul că, pentru respectarea drepturilor prevăzute de aceste dispoziții, operatorul unui motor de căutare este obligat să elimine de pe lista de rezultate, afișată în urma unei căutări efectuate plecând de la numele unei persoane, linkurile către paginile web publicate de terți și care conțin informații referitoare la această persoană și în ipoteza în care acest nume sau aceste informații nu sunt șterse în prealabil sau simultan de pe paginile web respective, iar aceasta, dacă este cazul, chiar dacă publicarea lor în sine pe paginile menționate este licită.

63      Google Spain și Google Inc. apreciază că, în temeiul principiului proporționalității, orice cerere având ca obiect eliminarea unor informații trebuie să fie adresată editorului site‑ului web în cauză întrucât acesta este cel care răspunde de punerea informațiilor la dispoziția publicului, este în măsură să evalueze dacă publicarea respectivă este licită și dispune de mijloacele cele mai eficiente și cele mai puțin restrictive pentru a face aceste informații inaccesibile. În plus, a impune operatorului unui motor de căutare să retragă din indexurile sale informații publicate pe internet nu ar ține seama în mod suficient de drepturile fundamentale ale editorilor de site‑uri web, de cele ale altor utilizatori de internet, precum și de cele ale însuși operatorului amintit.

64      În opinia guvernului austriac, o autoritate de supraveghere națională poate dispune ca un astfel de operator să șteargă din fișierele sale informații publicate de un terț doar în cazul în care nelegalitatea sau inexactitatea datelor în cauză a fost constatată în prealabil sau în cazul în care persoana vizată a introdus cu succes o opoziție la editorul site‑ului web pe care au fost publicate aceste informații.

65      Domnul Costeja González, guvernele spaniol, italian și polonez, precum și Comisia apreciază că autoritatea națională poate obliga direct operatorul unui motor de căutare să retragă din indexurile și din memoria intermediară ale acestuia informații care conțin date cu caracter personal publicate de terți, fără a trebui să se adreseze în prealabil sau simultan editorului paginii web pe care se află aceste informații. În plus, în opinia domnului Costeja González, a guvernelor spaniol și italian, precum și a Comisiei, împrejurarea că informațiile menționate au fost publicate în mod licit și că se află în continuare pe pagina web de origine nu are relevanță în ceea ce privește obligațiile care îi incumbă operatorului amintit în temeiul Directivei 95/46. În schimb, în opinia guvernului polonez, împrejurarea respectivă este de natură să îl exonereze de obligațiile sale.

66      Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, astfel cum rezultă din articolul 1 și din considerentul (10) al acesteia, Directiva 95/46 urmărește să garanteze un nivel ridicat de protecție a drepturilor și a libertăților fundamentale ale persoanelor fizice, în special a dreptului la viață privată, în privința prelucrării datelor cu caracter personal (a se vedea în acest sens Hotărârea IPI, EU:C:2013:715, punctul 28).

67      Potrivit considerentului (25) al Directivei 95/46, principiile protecției prevăzute de aceasta se reflectă, pe de o parte, în obligațiile impuse persoanelor care prelucrează date, în special în materie de calitatea datelor, siguranța tehnică, notificarea autorității de supraveghere, circumstanțele în care poate fi efectuată prelucrarea, și, pe de altă parte, în dreptul conferit persoanelor ale căror date fac obiectul prelucrării de a fi informate cu privire la aceasta, de a putea avea acces la date, de a putea solicita corectarea lor și chiar de a se opune prelucrării în anumite circumstanțe.

68      Curtea a statuat deja că dispozițiile Directivei 95/46, în măsura în care reglementează prelucrarea unor date cu caracter personal care pot aduce atingere libertăților fundamentale și în special dreptului la viață privată trebuie interpretate în mod necesar în lumina drepturilor fundamentale care, potrivit unei jurisprudențe constante, fac parte integrantă din principiile generale de drept a căror respectare o asigură Curtea și care sunt în prezent înscrise în cartă (a se vedea printre altele Hotărârea Connolly/Comisia, C‑274/99 P, EU:C:2001:127, punctul 37, precum și Hotărârea Österreichischer Rundfunk și alții, EU:C:2003:294, punctul 68).

69      Astfel, articolul 7 din cartă garantează dreptul la respectarea vieții private, în timp ce articolul 8 din cartă proclamă în mod expres dreptul la protecția datelor cu caracter personal. Alineatele (2) și (3) ale acestui din urmă articol precizează că asemenea date trebuie tratate în mod corect, în scopurile precizate și pe baza consimțământului persoanei interesate sau în temeiul unui alt motiv legitim prevăzut de lege, că orice persoană are dreptul de acces la datele colectate care o privesc, precum și dreptul de a obține rectificarea acestora și că respectarea acestor norme se supune controlului unei autorități independente. Aceste cerințe sunt puse în aplicare printre altele prin articolele 6, 7, 12, 14 și 28 din Directiva 95/46.

70      În ceea ce privește articolul 12 litera (b) din Directiva 95/46, acesta prevede că statele membre garantează oricărei persoane vizate dreptul de a obține de la operator, după caz, rectificarea, ștergerea sau blocarea datelor a căror prelucrare nu respectă dispozițiile Directivei 95/46, în special din cauza caracterului incomplet sau inexact al datelor. Întrucât această din urmă precizare, referitoare la cazurile de nerespectare a anumitor cerințe prevăzute la articolul 6 alineatul (1) litera (d) din Directiva 95/46, are un caracter exemplificativ, iar nu exhaustiv, reiese că neconformitatea prelucrării, care este susceptibilă să confere persoanei vizate dreptul garantat la articolul 12 litera (b) din directiva menționată, poate rezulta și din nerespectarea altor condiții de legalitate impuse de aceasta în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal.

71      În această privință, trebuie amintit că, sub rezerva derogărilor permise în temeiul articolului 13 din Directiva 95/46, orice prelucrare a datelor cu caracter personal trebuie, pe de o parte, să fie conformă cu principiile referitoare la calitatea datelor, enunțate la articolul 6 din această directivă, și, pe de altă parte, să respecte unul dintre principiile privind legitimitatea prelucrării datelor enumerate la articolul 7 din directiva menționată (a se vedea Hotărârea Österreichischer Rundfunk și alții, EU:C:2003:294, punctul 65, Hotărârea ASNEF și FECEMD, C‑468/10 și C‑469/10, EU:C:2011:777, punctul 26, precum și Hotărârea Worten, C‑342/12, EU:C:2013:355, punctul 33).

72      Potrivit articolului 6 menționat și sub rezerva dispozițiilor specifice pe care statele membre le pot prevedea pentru prelucrări în scopuri istorice, statistice sau științifice, incumbă operatorului obligația de a asigura că datele cu caracter personal sunt „prelucrate în mod corect și legal”, că sunt „colectate în scopuri determinate, explicite și legitime și [nu sunt] prelucrate ulterior într‑un mod incompatibil cu aceste scopuri”, că sunt „adecvate, pertinente și neexcesive în ceea ce privește scopurile pentru care sunt colectate și prelucrate ulterior”, că sunt „exacte și, dacă este necesar, actualizate” și, în sfârșit, că sunt „păstrate într‑o formă care permite identificarea persoanelor vizate o perioadă nu mai lungă decât este necesar în vederea atingerii scopurilor pentru care au fost colectate sau pentru care vor fi prelucrate ulterior”. În acest context, operatorul respectiv trebuie să ia toate măsurile necesare pentru ca datele care nu îndeplinesc cerințele impuse de această dispoziție să fie șterse sau rectificate.

73      În ceea ce privește legitimitatea, în temeiul articolului 7 din Directiva 95/46, a unei prelucrări precum cea în discuție în litigiul principal efectuate de operatorul unui motor de căutare, aceasta se poate circumscrie motivului prevăzut la acest articol 7 litera (f).

74      Dispoziția respectivă permite prelucrarea datelor cu caracter personal în cazul în care aceasta este necesară pentru realizarea interesului legitim urmărit de operator sau de unul sau mai mulți terți, cu condiția ca acest interes să nu prejudicieze interesul sau libertățile și drepturile fundamentale ale persoanei vizate, în special dreptul la respectarea vieții sale private în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal, care necesită protecție în temeiul articolului 1 alineatul (1) din această directivă. Aplicarea articolului 7 litera (f) menționat necesită astfel o ponderare a drepturilor și a intereselor opuse în cauză, în cadrul căreia trebuie să se țină cont de importanța drepturilor persoanei vizate care rezultă din articolele 7 și 8 din cartă (a se vedea Hotărârea ASNEF și FECEMD, EU:C:2011:777, punctele 38 și 40).

75      În cazul în care conformitatea cu articolul 6 și cu articolul 7 litera (f) din Directiva 95/46 a prelucrării poate fi verificată în cadrul unei cereri în sensul articolului 12 litera (b) din această directivă, persoana vizată se poate prevala în plus, în anumite condiții, de dreptul de opoziție prevăzut la articolul 14 primul paragraf litera (a) din aceasta.

76      Potrivit articolului 14 primul paragraf litera (a) menționat, statele membre acordă persoanei vizate dreptul, cel puțin în cazurile prevăzute la articolul 7 literele (e) și (f) din Directiva 95/46, să se opună în orice moment, din considerente întemeiate și legitime legate de situația sa particulară, prelucrării datelor în cauză, exceptând cazul când dreptul intern prevede altfel. Ponderarea care trebuie efectuată în cadrul articolului 14 primul paragraf litera (a) menționat permite astfel să se țină seama în mod mai specific de toate circumstanțele situației concrete a persoanei vizate. Dacă opoziția este justificată, prelucrarea efectuată de operator nu se mai aplică acestor date.

77      Cererile formulate în temeiul articolului 12 litera (b) și al articolului 14 primul paragraf litera (a) din Directiva 95/46 pot fi adresate de persoana vizată direct operatorului prelucrării, care trebuie apoi să examineze în mod corespunzător temeinicia acestora și, dacă este cazul, să înceteze prelucrarea datelor în cauză. În cazul în care operatorul prelucrării nu dă curs acestor cereri, persoana vizată poate sesiza autoritatea de supraveghere sau autoritatea judecătorească pentru ca acestea să efectueze verificările necesare și, pe cale de consecință, să dispună ca operatorul respectiv să adopte măsuri precise.

78      În această privință, este necesar să se arate că din articolul 28 alineatele (3) și (4) din Directiva 95/46 rezultă că fiecare autoritate de supraveghere poate fi sesizată de orice persoană printr‑o cerere de protecție a drepturilor și a libertăților sale în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și că dispune de competențe de investigare și de competențe efective de intervenție care îi permit să ordone, printre altele, blocarea, ștergerea sau distrugerea datelor sau să impună interdicția temporară sau definitivă a unei astfel de prelucrări.

79      În lumina acestor considerații trebuie interpretate și aplicate dispozițiile Directivei 95/46 care reglementează drepturile persoanei vizate în cazul în care aceasta sesizează autoritatea de supraveghere sau autoritatea judecătorească cu o cerere precum cea în discuție în litigiul principal.

80      În această privință, trebuie arătat de la bun început că, după cum s‑a constatat la punctele 36-38 din prezenta hotărâre, o prelucrare a datelor cu caracter personal precum cea în discuție în litigiul principal, realizată de operatorul unui motor de căutare, poate afecta în mod semnificativ drepturile fundamentale la respectarea vieții private și la protecția datelor cu caracter personal în cazul în care căutarea cu ajutorul acestui motor este efectuată plecând de la numele unei persoane fizice, întrucât prelucrarea menționată permite oricărui utilizator de internet să își formeze, prin intermediul listei de rezultate, o idee de ansamblu structurată cu privire la informațiile referitoare la această persoană care pot fi găsite pe internet, care ating în mod potențial o multitudine de aspecte ale vieții sale private și care, fără motorul de căutare menționat, nu ar fi putut sau ar fi putut doar foarte greu să fie combinate, și să stabilească astfel un profil mai mult sau mai puțin detaliat al acesteia. În plus, efectul ingerinței în drepturile amintite ale persoanei vizate este agravat ca urmare a rolului important pe care îl au în societatea modernă internetul și motoarele de căutare, care conferă informațiilor cuprinse într‑o asemenea listă de rezultate un caracter ubicuu (a se vedea în acest sens Hotărârea eDate Advertising și alții, C‑509/09 și C‑161/10, EU:C:2011:685, punctul 45).

81      Având în vedere gravitatea potențială a acestei ingerințe, trebuie să se constate că ea nu poate fi justificată doar prin interesul economic al operatorului unui astfel de motor privind prelucrarea respectivă. Totuși, întrucât eliminarea unor linkuri din lista de rezultate ar putea avea, în funcție de informația în cauză, repercusiuni asupra interesului legitim al utilizatorilor de internet potențial interesați de a avea acces la această informație, în situații precum cele în discuție în litigiul principal trebuie căutat un echilibru just în special între acest interes și drepturile fundamentale ale persoanei vizate, prevăzute la articolele 7 și 8 din cartă. Deși, desigur, drepturile persoanei vizate protejate prin aceste articole prevalează, ca regulă generală, și asupra interesului menționat al utilizatorilor de internet, acest echilibru poate să depindă însă, în cazuri particulare, de natura informației în discuție și de caracterul sensibil al acesteia în ceea ce privește viața privată a persoanei vizate, precum și de interesul publicului de a dispune de informația respectivă, care poate varia în special în funcție de rolul jucat de persoana menționată în viața publică.

82      După examinarea condițiilor de aplicare a articolului 12 litera (b) și a articolului 14 primul paragraf litera (a) din Directiva 95/46 pe care trebuie să o efectueze în cazul în care este sesizată cu o cerere precum cea în discuție în litigiul principal, autoritatea de supraveghere sau autoritatea judecătorească poate obliga operatorul menționat să elimine de pe lista de rezultate, afișată în urma unei căutări efectuate plecând de la numele unei persoane, linkuri către paginile web publicate de terți și care conțin informații referitoare la această persoană, fără ca o decizie în acest sens să presupună ca numele sau informațiile respective să fie în prealabil sau simultan eliminate, la inițiativa editorului sau conform deciziei adoptate de una dintre aceste autorități, de pe pagina web pe care au fost publicate.

83      Astfel, după cum s‑a constatat la punctele 35-38 din prezenta hotărâre, întrucât prelucrarea datelor efectuată în cadrul activității unui motor de căutare este diferită de și se adaugă la cea efectuată de editorii de site‑uri web și afectează în mod adițional drepturile fundamentale ale persoanei vizate, operatorul acestui motor, în calitate de operator al prelucrării respective, trebuie să asigure, în cadrul responsabilităților, al competențelor și al posibilităților sale, că aceasta îndeplinește cerințele Directivei 95/46 pentru ca garanțiile prevăzute de directiva amintită să își producă efectul deplin.

84      În această privință, este necesar să se arate că, ținând seama de ușurința cu care informațiile publicate pe un site web pot fi reproduse pe alte site‑uri și de faptul că operatorii care le publică nu sunt supuși întotdeauna legislației Uniunii, o protejare eficientă și completă a persoanelor în cauză nu ar putea fi realizată în cazul în care ele ar trebui mai întâi sau în paralel să obțină ștergerea informațiilor care îi privesc de la editorii de site‑uri web.

85      În plus, prelucrarea de către editorul unei pagini web, constând în publicarea unor informații referitoare la o persoană fizică, poate, după caz, să fie efectuată „numai în scopuri jurnalistice” și să beneficieze astfel, în temeiul articolului 9 din Directiva 95/46, de derogările de la cerințele prevăzute de aceasta, în timp ce situația nu pare să fie aceeași în ceea ce privește prelucrarea efectuată de operatorul unui motor de căutare. Prin urmare, nu poate fi exclus ca persoana vizată să poată în anumite împrejurări să își exercite drepturile prevăzute la articolul 12 litera (b) și la articolul 14 primul paragraf litera (a) din Directiva 95/46 în raport cu operatorul menționat, însă nu și în raport cu editorul paginii web respective.

86      În sfârșit, trebuie să se constate nu numai că motivul care justifică, în temeiul articolului 7 din Directiva 95/46, publicarea unor date cu caracter personal pe un site web nu coincide în mod necesar cu cel care se aplică activității motoarelor de căutare, ci și că, chiar dacă aceasta ar fi situația, rezultatul ponderării intereselor în cauză care trebuie efectuată în temeiul articolului 7 litera (f) și al articolului 14 primul paragraf litera (a) din această directivă poate fi diferit după cum este vorba despre prelucrarea efectuată de operatorul unui motor de căutare sau despre cea efectuată de editorul acestei pagini web, dat fiind că, pe de o parte, interesele legitime care justifică respectivele prelucrări pot fi diferite și, pe de altă parte, consecințele prelucrărilor menționate pentru persoana vizată, în special pentru viața sa privată, nu sunt în mod necesar aceleași.

87      Astfel, întrucât includerea pe lista de rezultate, afișată în urma unei căutări efectuate plecând de la numele unei persoane, a unei pagini web și a informațiilor pe care aceasta le cuprinde referitoare la persoana respectivă ușurează în mod sensibil accesibilitatea acestor informații pentru toți utilizatorii de internet care efectuează o căutare privind persoana vizată și poate juca un rol decisiv în difuzarea informațiilor menționate, ea poate constitui o ingerință mai importantă în dreptul fundamental la respectarea vieții private al persoanei vizate decât publicarea de către editorul acestei pagini web.

88      Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la cea de a doua întrebare literele (c) și (d) că articolul 12 litera (b) și articolul 14 primul paragraf litera (a) din Directiva 95/46 trebuie interpretate în sensul că, pentru respectarea drepturilor prevăzute de aceste dispoziții și în măsura în care condițiile prevăzute de acestea sunt îndeplinite efectiv, operatorul unui motor de căutare este obligat să elimine de pe lista de rezultate, afișată în urma unei căutări efectuate plecând de la numele unei persoane, linkurile către paginile web publicate de terți și care conțin informații referitoare la această persoană și în ipoteza în care acest nume sau aceste informații nu sunt șterse în prealabil sau simultan de pe paginile web respective, iar aceasta, dacă este cazul, chiar dacă publicarea lor în sine pe paginile menționate este licită.

 Cu privire la a treia întrebare, privind întinderea drepturilor persoanei vizate garantate de Directiva 95/46

89      Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 12 litera (b) și articolul 14 primul paragraf litera (a) din Directiva 95/46 trebuie interpretate în sensul că permit persoanei vizate să solicite operatorului unui motor de căutare să elimine de pe lista de rezultate, afișată în urma unei căutări efectuate plecând de la numele acestei persoane, linkurile către paginile web publicate legal de terți și care conțin informații adevărate referitoare la aceasta din urmă, pentru motivul că informațiile respective sunt susceptibile să îi cauzeze un prejudiciu sau că dorește ca ele să fie „uitate” după un anumit timp.

90      Google Spain, Google Inc., guvernele elen, austriac și polonez, precum și Comisia apreciază că la această întrebare trebuie să se răspundă în mod negativ. Google Spain, Google Inc., guvernul polonez și Comisia arată în această privință că articolul 12 litera (b) și articolul 14 primul paragraf litera (a) din Directiva 95/46 conferă drepturi persoanelor vizate numai dacă prelucrarea în cauză este incompatibilă cu această directivă sau din considerente întemeiate și legitime legate de situația lor particulară, iar nu pentru simplul motiv că ele apreciază că prelucrarea respectivă este susceptibilă să le cauzeze un prejudiciu sau că doresc ca datele care fac obiectul acestei prelucrări să fie uitate. Guvernele elen și austriac consideră că persoana vizată trebuie să se adreseze editorului site‑ului în cauză.

91      Domnul Costeja González, precum și guvernele spaniol și italian sunt de părere că persoana vizată se poate opune indexării datelor sale personale de către un motor de căutare în cazul în care difuzarea datelor respective prin intermediul acestuia îi cauzează un prejudiciu, iar drepturile sale fundamentale la protecția datelor menționate și la respectarea vieții private, care includ „dreptul de a fi uitat”, prevalează asupra intereselor legitime ale operatorului motorului respectiv și asupra interesului general privind libertatea de informare.

92      În ceea ce privește articolul 12 litera (b) din Directiva 95/46, a cărui aplicare este supusă condiției ca prelucrarea datelor cu caracter personal să fie incompatibilă cu această directivă, trebuie amintit că, astfel cum s‑a arătat la punctul 72 din prezenta hotărâre, o asemenea incompatibilitate poate rezulta nu numai din faptul că aceste date sunt inexacte, ci și, în special, din faptul că sunt inadecvate, nepertinente sau excesive în raport cu scopurile prelucrării, că nu sunt actualizate sau că sunt păstrate pentru o perioadă mai lungă decât cea necesară, cu excepția cazului în care păstrarea lor se impune în scopuri istorice, statistice sau științifice.

93      Rezultă din aceste cerințe, prevăzute la articolul 6 alineatul (1) literele (c)-(e) din Directiva 95/46, că și o prelucrare inițial licită a unor date exacte poate deveni cu timpul incompatibilă cu această directivă în cazul în care datele respective nu mai sunt necesare în raport cu scopurile pentru care au fost colectate sau prelucrate. Aceasta este situația în special atunci când ele sunt inadecvate, atunci când nu sunt sau nu mai sunt pertinente ori sunt excesive în raport cu scopurile amintite și cu timpul care s‑a scurs.

94      În consecință, în ipoteza în care se constată, ca urmare a unei cereri formulate de persoana vizată în temeiul articolului 12 litera (b) din Directiva 95/46, că includerea pe lista de rezultate, afișată în urma unei căutări efectuate plecând de la numele acesteia, a unor linkuri către pagini web publicate legal de terți și care conțin informații adevărate referitoare la persoana sa este, în stadiul actual, incompatibilă cu articolul 6 alineatul (1) literele (c)-(e) menționat din cauza faptului că, având în vedere ansamblul împrejurărilor caracteristice speței, aceste informații sunt inadecvate, nu sunt sau nu mai sunt pertinente ori sunt excesive în raport cu scopurile prelucrării în cauză realizate de operatorul motorului de căutare, informațiile și linkurile vizate cuprinse în lista amintită trebuie să fie șterse.

95      În ceea ce privește cererile menționate la articolul 12 litera (b) întemeiate pe pretinsa nerespectare a condițiilor prevăzute la articolul 7 litera (f) din Directiva 95/46, precum și cele menționate la articolul 14 primul paragraf litera (a) din această directivă, trebuie arătat că fiecare prelucrare a datelor cu caracter personal trebuie să aibă legitimitate în temeiul acestui articol 7 pe toată perioada în care este efectuată.

96      Având în vedere cele ce precedă, în cadrul aprecierii unor asemenea cereri introduse împotriva unei prelucrări precum cea în discuție în litigiul principal, trebuie să se examineze în special dacă persoana vizată are dreptul ca informația referitoare la persoana sa să nu mai fie, în stadiul actual, asociată cu numele său de o listă de rezultate afișată în urma unei căutări efectuate plecând de la numele său. În această privință, trebuie subliniat că constatarea unui asemenea drept nu necesită ca includerea informației respective pe lista de rezultate să cauzeze un prejudiciu persoanei vizate.

97      Întrucât persoana vizată poate, având în vedere drepturile sale fundamentale prevăzute la articolele 7 și 8 din cartă, să solicite ca informația în cauză să nu mai fie pusă la dispoziția marelui public prin includerea sa într‑o asemenea listă de rezultate, trebuie să se considere că aceste drepturi, astfel cum rezultă în special de la punctul 81 din prezenta hotărâre, prevalează în principiu nu numai asupra interesului economic al operatorului motorului de căutare, ci și asupra interesului acestui public de a găsi informația respectivă cu ocazia unei căutări referitoare la numele acelei persoane. Nu aceasta ar fi însă situația dacă ar reieși că, din motive speciale, precum rolul jucat de persoana respectivă în viața publică, ingerința în drepturile sale fundamentale este justificată de interesul preponderent al publicului menționat de a avea acces, prin intermediul acestei includeri, la informația în cauză.

98      În ceea ce privește o situație precum cea în discuție în litigiul principal, care privește afișarea, în lista de rezultate pe care utilizatorul de internet o obține atunci când efectuează, cu ajutorul Google Search, o căutare plecând de la numele persoanei vizate, a unor linkuri către două pagini din arhivele online ale unui cotidian care conțin anunțuri ce menționează numele acestei persoane și se referă la o vânzare la licitație a unor imobile asociată unei proceduri de executare silită desfășurate în vederea plății unor datorii în materie de asigurări sociale, trebuie să se considere că, având în vedere caracterul sensibil al informațiilor cuprinse în aceste anunțuri în raport cu viața privată a persoanei în cauză și faptul că publicarea lor inițială s‑a efectuat în urmă cu 16 ani, persoana vizată justifică dreptul ca aceste informații să nu mai fie asociate cu numele său prin intermediul unei asemenea liste. Prin urmare, având în vedere că, în speță, nu par să existe motive speciale care să justifice un interes preponderent al publicului de a avea acces, în cadrul unei asemenea căutări, la aceste informații, împrejurare care trebuie totuși verificată de instanța de trimitere, persoana vizată poate să solicite, în temeiul articolului 12 litera (b) și al articolului 14 primul paragraf litera (a) din Directiva 95/46, eliminarea linkurilor respective de pe această listă de rezultate.

99      Rezultă din considerațiile care precedă că trebuie să se răspundă la cea de a treia întrebare că articolul 12 litera (b) și articolul 14 primul paragraf litera (a) din Directiva 95/46 trebuie interpretate în sensul că, în cadrul aprecierii condițiilor de aplicare a acestor dispoziții, trebuie să se examineze în special dacă persoana vizată are dreptul ca informația respectivă referitoare la persoana sa să nu mai fie, în stadiul actual, asociată cu numele său de o listă de rezultate, afișată în urma unei căutări efectuate plecând de la numele său, fără însă ca constatarea unui asemenea drept să presupună ca includerea informației respective pe această listă să cauzeze un prejudiciu acestei persoane. Întrucât persoana vizată poate, având în vedere drepturile sale fundamentale prevăzute la articolele 7 și 8 din cartă, să solicite ca informația în cauză să nu mai fie pusă la dispoziția marelui public prin intermediul includerii sale într‑o asemenea listă de rezultate, aceste drepturi prevalează în principiu nu numai asupra interesului economic al operatorului motorului de căutare, ci și asupra interesului acestui public de a avea acces la informația respectivă cu ocazia unei căutări referitoare la numele acestei persoane. Nu aceasta ar fi însă situația dacă ar reieși că, din motive speciale, precum rolul jucat de persoana respectivă în viața publică, ingerința în drepturile sale fundamentale este justificată de interesul preponderent al publicului menționat de a avea acces, prin intermediul acestei includeri, la informația în cauză.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

100    Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară:

1)      Articolul 2 literele (b) și (d) din Directiva 95/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date trebuie interpretat în sensul că, pe de o parte, activitatea unui motor de căutare care constă în găsirea informațiilor publicate sau introduse pe internet de către terți, indexarea acestora în mod automat și stocarea lor temporară și, în cele din urmă, punerea acestora la dispoziția utilizatorilor de internet într‑o anumită ordine de preferință trebuie calificată drept „prelucrare a datelor cu caracter personal”, în sensul acestui articol 2 litera (b), atunci când informațiile respective conțin date cu caracter personal și, pe de altă parte, operatorul acestui motor de căutare trebuie considerat „operator” în sensul articolului 2 litera (d) menționat.

2)      Articolul 4 alineatul (1) litera (a) din Directiva 95/46 trebuie interpretat în sensul că o prelucrare a datelor cu caracter personal este efectuată în cadrul activităților unui sediu al operatorului pe teritoriul unui stat membru, în sensul acestei dispoziții, în cazul în care operatorul unui motor de căutare înființează într‑un stat membru o sucursală sau o filială destinată promovării și vânzării spațiului publicitar de pe pagina acestui motor, a cărei activitate este orientată către locuitorii acelui stat membru.

3)      Articolul 12 litera (b) și articolul 14 primul paragraf litera (a) din Directiva 95/46 trebuie interpretate în sensul că, pentru respectarea drepturilor prevăzute de aceste dispoziții și în măsura în care condițiile prevăzute de acestea sunt îndeplinite efectiv, operatorul unui motor de căutare este obligat să elimine de pe lista de rezultate, afișată în urma unei căutări efectuate plecând de la numele unei persoane, linkurile către paginile web publicate de terți și care conțin informații referitoare la această persoană și în ipoteza în care acest nume sau aceste informații nu sunt șterse în prealabil sau simultan de pe paginile web respective, iar aceasta, dacă este cazul, chiar dacă publicarea lor în sine pe paginile menționate este licită.

4)      Articolul 12 litera (b) și articolul 14 primul paragraf litera (a) din Directiva 95/46 trebuie interpretate în sensul că, în cadrul aprecierii condițiilor de aplicare a acestor dispoziții, trebuie să se examineze în special dacă persoana vizată are dreptul ca informația respectivă referitoare la persoana sa să nu mai fie, în stadiul actual, asociată cu numele său de o listă de rezultate, afișată în urma unei căutări efectuate plecând de la numele său, fără însă ca constatarea unui asemenea drept să presupună ca includerea informației respective pe această listă să cauzeze un prejudiciu acestei persoane. Întrucât persoana vizată poate, având în vedere drepturile sale fundamentale prevăzute la articolele 7 și 8 din cartă, să solicite ca informația în cauză să nu mai fie pusă la dispoziția marelui public prin intermediul includerii sale într‑o asemenea listă de rezultate, aceste drepturi prevalează în principiu nu numai asupra interesului economic al operatorului motorului de căutare, ci și asupra interesului acestui public de a avea acces la informația respectivă cu ocazia unei căutări referitoare la numele acestei persoane. Nu aceasta ar fi însă situația dacă ar reieși că, din motive speciale, precum rolul jucat de persoana respectivă în viața publică, ingerința în drepturile sale fundamentale este justificată de interesul preponderent al publicului menționat de a avea acces, prin intermediul acestei includeri, la informația în cauză.

Sursa: C.J.U.E.

 

C.J.U.E.: Limitarea competenţei Curţii. Reiterarea jurisprudenței constante în sensul că drepturile fundamentale garantate de ordinea juridică a Uniunii au vocație de a fi aplicate în toate situațiile reglementate de dreptul Uniunii, însă nu sunt aplicabile în afara unor asemenea situații.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera întâi)

8 mai 2014

„Trimitere preliminară – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Principiile egalității și nediscriminării – Punere în aplicare a dreptului Uniunii – Domeniu de aplicare al dreptului Uniunii – Lipsă – Necompetența Curții”

În cauza C‑483/12,

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Grondwettelijk Hof (Belgia), prin decizia din 18 octombrie 2012, primită de Curte la 29 octombrie 2012, în procedura

Pelckmans Turnhout NV

împotriva

Walter Van Gastel Balen NV,

Walter Van Gastel NV,

Walter Van Gastel Lifestyle NV,

Walter Van Gastel Schoten NV,

cu participarea:

Ministerraad,

CURTEA (Camera întâi),

compusă din domnul A. Tizzano (raportor), președinte de cameră, domnul A. Borg Barthet, doamna M. Berger și domnii S. Rodin și F. Biltgen, judecători,

avocat general: domnul N. Jääskinen,

grefier: domnul A. Calot Escobar,

având în vedere procedura scrisă,

luând în considerare observațiile prezentate:

–        pentru Pelckmans Turnhout NV, de G. Philipsen, advocaat;

–        pentru Walter Van Gastel Balen NV, Walter Van Gastel NV, Walter Van Gastel Lifestyle NV și Walter Van Gastel Schoten NV, de P. Wytinck, de P. Verstraeten și de D. Dobson, advocaten;

–        pentru guvernul belgian, de T. Materne și de J.‑C. Halleux, în calitate de agenți, asistați de J.‑F. De Bock și de V. De Schepper, advocaten;

–        pentru guvernul german, de T. Henze și de J. Möller, în calitate de agenți;

–        pentru Comisia Europeană, de W. Roels și de E. White, în calitate de agenți,

având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatului general,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Întrebarea preliminară privește interpretarea articolului 6 alineatul (3) TUE, precum și a articolelor 20 și 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) coroborate cu articolele 15 și 16 din aceasta, precum și cu articolele 34 TFUE-36 TFUE, 56 TFUE și 57 TFUE.

2        Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Pelckmans Turnhout NV (denumită în continuare „Pelckmans”), pe de o parte, și Walter Van Gastel Balen NV, Walter Van Gastel NV, Walter Van Gastel Lifestyle NV și Walter Van Gastel Schoten NV, pe de altă parte, toate aceste societăți desfășurându‑și activitatea în domeniul grădinăritului.

 Cadrul juridic belgian

3        Articolul 8 din Legea din 10 noiembrie 2006 privind programul de lucru din sectorul comercial, meșteșugăresc și al prestărilor de servicii (Belgisch Staatsblad, 19 decembrie 2006, p. 72879, denumită în continuare „LPL”) are următorul cuprins:

„Accesul consumatorului în cadrul subunității, vânzarea directă de produse sau de servicii consumatorului și livrările la domiciliu sunt interzise pe o perioadă neîntreruptă de 24 de ore, care începe duminica la ora 5 sau la ora 13 și se termină ziua următoare la aceeași oră.”

4        Articolul 9 din LPL prevede:

„Orice comerciant sau prestator de servicii poate să aleagă o altă zi de repaus săptămânal decât cea prevăzută la articolul 8, care începe în ziua aleasă la ora 5 sau la ora 13 și se termină în ziua următoare la aceeași oră.”

5        Potrivit articolului 13 din LPL:

„Comerciantul sau prestatorul de servicii care alege o altă zi de repaus săptămânal decât cea prevăzută la articolul 8 menționează în mod clar și vizibil din exterior ziua de repaus și ora începerii acesteia.”

6        Articolul 14 din LPL are următorul cuprins:

„Comercianții sau prestatorii de servicii care nu au ales o altă zi decât duminica drept zi de repaus săptămânal pot deroga de la obligația prevăzută la articolul 8 pentru a asigura permanența duminicală a profesiei lor.”

7        Articolul 16 din LPL prevede:

„§1.      Interdicțiile prevăzute la articolul 6 și la articolul 8 nu se aplică:

a)      vânzărilor la domiciliul unui alt consumator decât cumpărătorul, cu condiția ca vânzarea să aibă loc în partea locuită a unei locuințe utilizate exclusiv în scopuri private;

b)      vânzărilor la domiciliu efectuate la invitația consumatorului, pentru care clientul a solicitat expres în prealabil vizita vânzătorului, pentru a negocia cumpărarea unui produs sau a unui serviciu;

c)      vânzărilor și prestărilor de servicii în subunitățile societăților de transport public și în gările exploatate direct sau indirect de SNCB‑Holding sau de filialele sale, precum și în cadrul ansamblului imobiliar în care sunt situate aceste gări;

d)      vânzărilor și prestărilor de servicii în aeroporturi și în zonele portuare deschise traficului internațional de călători;

e)      prestărilor de servicii care trebuie efectuate în cazul în care este neapărat necesar;

f)      vânzării, în stațiile de alimentare cu combustibil sau în subunitățile situate pe domeniul autostrăzilor, a unei game de produse alimentare generale și de articole de uz casnic, cu excepția băuturilor alcoolice distilate și a băuturilor pe bază de drojdie cu un volum de alcool mai mare de 6 %, cu condiția ca suprafața comercială netă să nu depășească 250 m2.

Faptul că un consumator acceptă o ofertă prin telefon de vizită la inițiativa vânzătorului nu reprezintă o invitație în sensul literei b).

§2.      Aceste interdicții nu se aplică nici subunităților a căror activitate principală o constituie vânzarea uneia dintre următoarele grupe de produse:

a)      ziare, reviste, produse din tutun și articole pentru fumători, cartele telefonice și produse ale Loteriei Naționale;

b)      suporturi de opere audiovizuale și jocuri video, precum și închirierea acestora;

c)      carburant și ulei pentru autovehicule;

d)      înghețată în porții individuale;

e)      produse alimentare preparate în cadrul subunității și care nu sunt consumate în aceasta.

Este vorba despre o activitate principală atunci când vânzarea grupului de produse care constituie activitatea principală reprezintă cel puțin 50 % din cifra de afaceri anuală. […].”

8        Potrivit articolului 17 alineatul 1 din LPL:

„Interdicțiile prevăzute la articolul 6 a) și b) și la articolul 8 nu sunt aplicabile în stațiunile balneare și în localitățile sau în părțile din localitățile recunoscute drept centre turistice.”

 Situația de fapt din litigiul principal și întrebările preliminare

9        Din decizia de trimitere reiese că pârâtele din litigiul principal au deschise pentru public centrele lor de grădinărit șapte zile din șapte. Considerând că această practică încalcă articolul 8 și următoarele din LPL, Pelckmans a solicitat Rechtbank van koophandel te Antwerpen (Tribunalul Comercial din Anvers) să dispună încetarea acestei practici și să oblige pârâtele respective să respecte o zi de repaus pe săptămână.

10      În fața acestei instanțe, pârâtele din litigiul principal au contestat acțiunea formulată de Pelckmans susținând că dispozițiile invocate din LPL sunt contrare dreptului Uniunii, în special Directivei 2005/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2005 privind practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor de pe piața internă față de consumatori și de modificare a Directivei 84/450/CEE a Consiliului, a Directivelor 97/7/CE, 98/27/CE și 2002/65/CE ale Parlamentului European și ale Consiliului și a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 al Parlamentului European și al Consiliului („Directiva privind practicile comerciale neloiale”) (JO L 149, p. 22, Ediție specială, 15/vol. 14, p. 260), precum și articolelor 10 și 11 din Constituție.

11      Înainte de a se pronunța pe fondul cauzei, Rechtbank van koophandel te Antwerpen a adresat, prin decizia din 27 octombrie 2011, pe de o parte, două întrebări preliminare Curții, cu privire la interpretarea Directivei privind practicile comerciale neloiale, precum și, respectiv, a articolelor 34 TFUE, 35 TFUE, 49 TFUE și 56 TFUE, și, pe de altă parte, o întrebare preliminară Grondwettelijk Hof.

12      Prin Ordonanța Pelckmans Turnhout (C‑559/11, EU:C:2012:615), Curtea a răspuns la prima întrebare preliminară și la prima parte a celei de a doua întrebări preliminare că „Directiva [privind practicile comerciale neloiale] […] trebuie interpretată în sensul că nu se aplică în cazul unei legislații naționale, precum cea în discuție în litigiul principal, care nu urmărește obiective legate de protecția consumatorilor”. În ceea ce privește a doua parte a celei de a doua întrebări, Curtea a considerat‑o ca fiind vădit inadmisibilă pentru motivul că Rechtbank van koophandel te Antwerpen nu explicase suficient motivele pentru care interpretarea dispozițiilor Tratatului FUE solicitată i se părea necesară în vederea soluționării litigiului principal și nu oferise nicio explicație cu privire la legătura pe care o stabilea între aceste dispoziții și legislația națională aplicabilă litigiului respectiv.

13      În ceea ce privește Grondwettelijk Hof, învestită cu întrebarea preliminară de constituționalitate, aceasta a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Principiul egalității, prevăzut la articolul 6 alineatul (3) [TUE] și la articolele 20 și 21 din cart[ă] […] coroborate cu articolele 15 și 16 din cartă […] și cu articolele [34 TFUE-36 TFUE, 56 TFUE și 57 TFUE], trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări cum este cea cuprinsă la articolele 8, 9, 16 și 17 din [LPL], întrucât obligația de a avea o zi de repaus săptămânal prevăzută de aceste articole:

–        nu se aplică nici comercianților care au subunități în gările feroviare sau în subunitățile societăților de transport public, nici vânzărilor în aeroporturi sau în zonele portuare deschise traficului internațional de călători și nici vânzărilor în stațiile de alimentare cu combustibil sau în subunitățile situate pe domeniul autostrăzilor, dar, în schimb, se aplică comercianților care au subunități în alte locații;

–        nu se aplică comercianților care își desfășoară activitatea în domeniul vânzării de produse cum ar fi ziarele, revistele, produsele din tutun și articolele pentru fumători, cartelele telefonice și produsele Loteriei Naționale, în cel al vânzării de suporturi de opere audiovizuale și de jocuri video, în cel al vânzării de înghețată, dar, în schimb, se aplică comercianților care oferă alte produse;

–        se aplică numai comerțului cu amănuntul, și anume întreprinderilor care desfășoară activități de vânzare către consumatori, deși nu se aplică altor comercianți;

–        implică, cel puțin pentru comercianții care își exercită activitatea prin intermediul unui punct de vânzare fizic sau care au un contact direct cu consumatorul, o limitare mult mai strictă decât cea aplicabilă comercianților care își exercită activitatea prin intermediul unui magazin online sau eventual prin alte forme de vânzare la distanță?”

 Cu privire la competența Curții

14      Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă principiile egalității și nediscriminării prevăzute la articolele 20 și 21 din cartă coroborate cu articolele 15 și 16 din aceasta și cu articolele 34 TFUE-36 TFUE, precum și cu articolele 56 TFUE și 57 TFUE trebuie interpretate în sensul că se opun unei legislații naționale precum LPL, care, sub rezerva câtorva excepții, prevede o interdicție pentru comercianți de a‑și avea deschis magazinul șapte zile din șapte, impunându‑le obligația de a avea o zi de repaus săptămânal.

15      Guvernul german și Comisia Europeană concluzionează în sensul necompetenței Curții de a răspunde la această întrebare, întrucât decizia de trimitere nu conține niciun element care să permită să se considere că obiectul litigiului principal prezintă un element de legătură cu dreptul Uniunii.

16      În această privință, trebuie amintit că, potrivit articolului 94 litera (c) din Regulamentul de procedură al Curții, cererea de decizie preliminară trebuie să cuprindă expunerea motivelor care au determinat instanța de trimitere să aibă îndoieli cu privire la interpretarea sau la validitatea anumitor dispoziții ale dreptului Uniunii, precum și legătura pe care instanța de trimitere o stabilește între aceste dispoziții și legislația națională aplicabilă litigiului principal. Această expunere, la fel ca expunerea sumară a faptelor pertinente impusă de articolul 94 litera (a) din acest regulament, trebuie să permită Curții să verifice, în plus față de admisibilitatea cererii de decizie preliminară, competența sa de a răspunde la întrebarea adresată.

17      Trebuie de asemenea amintit că domeniul de aplicare al cartei, în ceea ce privește acțiunea statelor membre, este definit la articolul 51 alineatul (1) din aceasta, potrivit căruia dispozițiile cartei se adresează statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii (Hotărârea Åkerberg Fransson, C‑617/10, EU:C:2013:105, punctul 17).

18      Această dispoziție confirmă astfel jurisprudența constantă potrivit căreia drepturile fundamentale garantate de ordinea juridică a Uniunii au vocație de a fi aplicate în toate situațiile reglementate de dreptul Uniunii, însă nu sunt aplicabile în afara unor asemenea situații (a se vedea Hotărârea Åkerberg Fransson, EU:C:2013:105, punctul 19 și jurisprudența citată).

19      O astfel de definire a domeniului de aplicare al drepturilor fundamentale ale Uniunii se coroborează, în plus, cu explicațiile cu privire la articolul 51 din cartă, care, în conformitate cu articolul 6 alineatul (1) al treilea paragraf TUE și cu articolul 52 alineatul (7) din cartă, trebuie luate în considerare în vederea interpretării acesteia. Potrivit explicațiilor amintite, „statelor membre le este impusă obligația de a respecta drepturile fundamentale definite în cadrul Uniunii numai în cazul în care pun în aplicare dreptul Uniunii” (Hotărârea Åkerberg Fransson, EU:C:2013:105, punctul 20).

20      Rezultă că, atunci când o situație juridică nu intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, Curtea nu este competentă să o examineze, iar dispozițiile eventual invocate ale cartei nu pot constitui, prin ele însele, temeiul acestei competențe (a se vedea în acest sens Ordonanța Currà și alții, C‑466/11, EU:C:2012:465, punctul 26, precum și Hotărârea Åkerberg Fransson, EU:C:2013:105, punctul 22).

21      Aceste considerații corespund celor care stau la baza articolului 6 alineatul (1) TUE, potrivit căruia dispozițiile cuprinse în cartă nu extind în niciun fel competențele Uniunii astfel cum sunt definite în tratate. În temeiul articolului 51 alineatul (2) din cartă, aceasta din urmă nu extinde nici domeniul de aplicare al dreptului Uniunii în afara competențelor acesteia, nu creează nicio competență sau sarcină nouă pentru Uniune și nu modifică competențele și sarcinile stabilite de tratate (a se vedea Hotărârea McB., C‑400/10 PPU, EU:C:2010:582, punctul 51, Hotărârea Dereci și alții, C‑256/11, EU:C:2011:734, punctul 71, precum și Hotărârea Åkerberg Fransson, EU:C:2013:105, punctul 23).

22      Or, decizia de trimitere nu cuprinde niciun element concret care să permită să se considere că situația juridică în cauză în litigiul principal intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii.

23      Astfel, această decizie, ca și observațiile scrise transmise Curții, nu stabilește nicidecum că litigiul respectiv prezintă elemente de legătură cu una dintre situațiile avute în vedere de dispozițiile tratatului vizate de instanța de trimitere.

24      În orice caz, în ceea ce privește aplicarea articolelor 34 TFUE-36 TFUE, referitoare la libera circulație a mărfurilor, menționate de această instanță, trebuie amintit că Curtea a statuat deja în mai multe rânduri că aceste dispoziții nu se aplică unei reglementări naționale în materie de închidere a magazinelor care este opozabilă tuturor operatorilor economici vizați care desfășoară activități pe teritoriul național și care afectează în același mod, în drept și în fapt, comercializarea produselor naționale și pe cea a produselor provenind din alte state membre (a se vedea în special Hotărârea Punto Casa și PPV, C‑69/93 și C‑258/93, EU:C:1994:226, punctul 15, precum și Hotărârea Semeraro Casa Uno și alții, C‑418/93-C‑421/93, C‑460/93-C‑462/93, C‑464/93, C‑9/94-C‑11/94, C‑14/94, C‑15/94, C‑23/94, C‑24/94 și C‑332/94, EU:C:1996:242, punctul 28).

25      Tot astfel, în ceea ce privește articolele 56 TFUE și 57 TFUE, referitoare la libera prestare a serviciilor, invocate de asemenea de instanța de trimitere, este suficient să se constate că legislația în cauză este opozabilă tuturor operatorilor care desfășoară activități pe teritoriul național, că aceasta nu are de altfel ca obiect reglementarea condițiilor care privesc desfășurarea prestării de servicii de către întreprinderile în cauză și că, în sfârșit, efectele restrictive pe care le‑ar putea produce asupra liberei prestări a serviciilor sunt prea aleatorii și prea indirecte pentru ca obligația pe care o prevede să poată fi considerată ca fiind de natură să împiedice această libertate (a se vedea prin analogie Hotărârea Semeraro Casa Uno și alții, EU:C:1996:242, punctul 32).

26      Din toate aceste considerații rezultă că competența Curții de a interpreta dispozițiile amintite de instanța de trimitere ale cartei nu este stabilită.

27      În aceste condiții, este necesar să se constate că Curtea este necompetentă să răspundă la întrebarea adresată de Grondwettelijk Hof.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

28      Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară:

Curtea de Justiție a Uniunii Europene este necompetentă să răspundă la întrebarea adresată cu titlu preliminar de Grondwettelijk Hof (Belgia).

Sursa: C.J.U.E.

 

C.J.U.E.: interpretarea Directivei 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, în ce priveşte includerea T.V.A. în preţul unui bun furnizat, dacă nu există menţiuni sub acest aspect în convenţia părţilor

 

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a treia)

7 noiembrie 2013

„Fiscalitate – TVA – Directiva 2006/112/CE – Articolele 73 și 78 – Tranzacții imobiliare efectuate de persoane fizice – Calificarea acestor tranzacții drept operațiuni impozabile – Determinarea TVA‑ului datorat atunci când părțile nu au prevăzut nimic cu privire la acesta cu ocazia încheierii contractului – Existența sau inexistența unei posibilități a furnizorului de a recupera TVA‑ul de la dobânditor – Consecințe”

În cauzele conexate C‑249/12 și C‑250/12,

având ca obiect cereri de decizie preliminară formulate în temeiul articolul 267 TFUE de Înalta Curte de Casație și Justiție (România), prin deciziile din 15 martie 2012, primite de Curte la 22 mai 2012, în procedurile

Corina‑Hrisi Tulică

împotriva

Agenției Naționale de Administrare Fiscală – Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor (C‑249/12),

și

Călin Ion Plavoșin

împotriva

Direcției Generale a Finanțelor Publice Timiș – Serviciul Soluționare Contestații,

Activitatea de Inspecție Fiscală – Serviciul de Inspecție Fiscală Timiș (C‑250/12),

CURTEA (Camera a treia),

compusă din domnul M. Ilešič, președinte de cameră, domnii C. G. Fernlund (raportor) și A. Ó Caoimh, doamna C. Toader și domnul E. Jarašiūnas, judecători,

avocat general: domnul M. Wathelet,

grefier: domnul A. Calot Escobar,

având în vedere procedura scrisă,

luând în considerare observațiile prezentate:

–        pentru guvernul român, de R.‑H. Radu, de R.‑M. Giurescu și de A.‑L. Crișan, în calitate de agenți,

–        pentru Comisia Europeană, de L. Bouyon și de C. Soulay, în calitate de agenți,

având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatului general,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Cererile de decizie preliminară vizează interpretarea Directivei 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată (JO L 347, p. 1, Ediție specială, 09/vol. 3, p. 7, denumită în continuare „Directiva TVA”) și în special a articolelor 73 și 78 din aceasta.

2        Aceste cereri au fost prezentate în cadrul unor litigii între doamna Tulică, pe de o parte, și Agenția Națională de Administrare Fiscală – Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, pe de altă parte, și, respectiv, domnul Plavoșin, pe de o parte, și Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș – Serviciul Soluționare Contestații, pe de altă parte, având ca obiect determinarea taxei pe valoarea adăugată (denumită în continuare „TVA”) datorate în cazul în care părțile nu au prevăzut nimic în ceea ce privește această taxă atunci când au stabilit prețul bunului livrat.

 Cadrul juridic

 Dreptul Uniunii

3        Considerentul (7) al Directivei TVA are următorul cuprins:

„Sistemul comun privind TVA este necesar să conducă, chiar și în cazul în care cotele și scutirile nu sunt pe deplin armonizate, la o neutralitate în domeniul concurenței, astfel încât, pe teritoriul fiecărui stat membru, bunurile și serviciile similare să suporte aceeași sarcină fiscală, indiferent de lungimea lanțului de producție și de distribuție.”

4        Articolul 1 din această directivă prevede:

„(1)      Prezenta directivă stabilește sistemul comun privind [TVA].

(2)      Principiul sistemului comun privind TVA presupune aplicarea asupra bunurilor și serviciilor a unei taxe generale de consum exact proporțională cu prețul bunurilor și serviciilor, indiferent de numărul de operațiuni care au loc în procesul de producție și de distribuție anterior etapei în care este percepută taxa.

La fiecare operațiune, TVA‑ul, calculat în raport cu prețul bunurilor sau al serviciilor la o cotă aplicabilă bunurilor sau serviciilor respective, este exigibil după deducerea valorii TVA‑ului suportat direct de diferitele componente ale prețului.

Sistemul comun al TVA‑ului se aplică până la etapa de vânzare cu amănuntul, inclusiv.”

5        Articolul 73 din directiva menționată prevede:

„Pentru livrarea de bunuri sau pentru prestarea de servicii, altele decât cele prevăzute la articolele 74-77, baza de impozitare include toate elementele care reprezintă contrapartida obținută sau care urmează să fie obținută de către furnizor sau de către prestator, în schimbul livrării sau al prestării, de la client sau de la un terț, inclusiv subvențiile direct legate de prețul livrării sau al prestării.”

6        Articolul 78 din aceeași directivă prevede:

„Baza de impozitare include următoarele elemente:

a)      impozite, drepturi, prelevări și taxe, cu excepția TVA‑ului în sine.

b)      cheltuieli accesorii cum sunt: comisioanele, cheltuielile de ambalare, transport și asigurare, solicitate de către furnizor/prestator cumpărătorului sau beneficiarului.

În sensul primului paragraf litera (b), statele membre pot considera drept cheltuieli accesorii cheltuielile care fac obiectul unei înțelegeri separate.”

 Dreptul român

7        Titlul VI, denumit „Taxa pe valoarea adăugată”, al Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în versiunea aplicabilă în litigiul principal (denumită în continuare „Codul fiscal”), cuprinde articolul 1251, intitulat „Semnificația unor termeni și expresii”, care prevede:

„1.      În sensul prezentului titlu, termenii și expresiile de mai jos au următoarele semnificații:

[…]

5.      baza de impozitare reprezintă contravaloarea unei livrări de bunuri sau prestări de servicii impozabile, a unui import impozabil sau a unei achiziții intracomunitare impozabile, stabilită conform capitolului VII;

[…]”

8        Articolul 137 din Codul fiscal, intitulat „Baza de impozitare pentru livrări de bunuri și prestări de servicii efectuate în interiorul țării”, prevede:

„(1)      Baza de impozitare a [TVA] este constituită din:

a)      pentru livrări de bunuri și prestări de servicii […], din tot ceea ce constituie contrapartida obținută sau care urmează a fi obținută de furnizor ori prestator din partea cumpărătorului, beneficiarului sau a unui terț, inclusiv subvențiile direct legate de prețul acestor operațiuni;

[…]

2.       Baza de impozitare cuprinde următoarele:

a)      impozitele și taxele, dacă prin lege nu se prevede altfel, cu excepția [TVA];

b)      cheltuielile accesorii, cum sunt: comisioanele, cheltuielile de ambalare, transport și asigurare, solicitate de către furnizor/prestator cumpărătorului sau beneficiarului. Cheltuielile facturate de furnizorul de bunuri sau de prestatorul de servicii cumpărătorului, care fac obiectul unui contract separat și care sunt legate de livrările de bunuri sau de prestările de servicii în cauză, se consideră cheltuieli accesorii.”

9        Codul civil, în versiunea aplicabilă în litigiul principal, prevede:

„Articolul 962

Obiectul convențiilor este acela la care părțile sau numai una din părți se obligă.

[…]

Articolul 969

Convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante.
Ele se pot revoca prin consimțământul mutual sau din cauze autorizate de lege.

Articolul 970

Convențiile trebuie executate cu bună‑credință.

Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într‑însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației, după natura sa.”

 Litigiile principale și întrebarea preliminară

10      Doamna Tulicǎ și domnul Plavoșin au încheiat numeroase contracte de vânzare de bunuri imobile, și anume 134 de contracte între 2007 și 2008 și, respectiv, 15 contracte în perioada 2007-2009.

11      Doamna Tulicǎ și domnul Plavoșin nu au prevăzut nimic referitor la TVA cu ocazia încheierii acestor contracte de vânzare.

12      Ulterior realizării operațiunilor menționate și în urma unor controale, administrația fiscală a constatat că activitatea exercitată de doamna Tulică și de domnul Plavoșin prezenta caracteristicile unei activități economice.

13      În consecință, doamna Tulică și domnul Plavoșin au fost calificați din oficiu drept persoane impozabile în scopuri de TVA de către administrația fiscală, care a emis față de persoanele interesate avize de impunere prin care a solicitat plata TVA‑ului, acesta din urmă fiind, pe de o parte, calculat prin adăugarea valorii sale la prețul convenit de părțile contractante și, pe de altă parte, majorat cu penalități de întârziere.

14      În cursul procedurii aflate la originea cauzei C‑249/12, doamna Tulică a susținut că practica administrației fiscale de a calcula TVA‑ul prin adăugarea valorii corespunzătoare acestuia la prețul convenit de părțile contractante încalcă mai multe principii de drept, între care se numără principiul libertății contractuale. TVA‑ul ar fi o componentă a prețului, iar nu un element care se adaugă la acesta. Nu ar fi nicidecum evident că dobânditorul ar fi consimțit la achiziționarea imobilului în cauză în condițiile preconizate de administrația fiscală. TVA‑ul solicitat de aceasta din urmă nu ar mai putea fi recuperat de la dobânditor întrucât depășește obiectul contractului și nu poate fi opus acestuia, nici în temeiul unei obligații contractuale, nici în temeiul unei obligații legale extracontractuale.

15      Administrația fiscală, întemeindu‑se pe dispozițiile articolului 137 din Codul fiscal, susține că, pentru a determina valoarea TVA‑ului datorat, trebuie să se considere drept bază de calcul prețul convenit între părțile contractante.

16      Doamna Tulică a introdus o acțiune la Curtea de Apel București, care a respins‑o ca neîntemeiată.

17      Drept urmare, doamna Tulică a atacat cu recurs Hotărârea Curții de Apel București la Înalta Curte de Casație și Justiție.

18      În cadrul recursului, doamna Tulică a reiterat între altele argumentația referitoare la greșita determinare a bazei de impozitare. În susținerea acestei argumentații, a invocat punctele 26 și 27 din Hotărârea din 24 octombrie 1996, Elida Gibbs (C‑317/94, Rec., p. I‑5339).

19      În cursul procedurii desfășurate la Înalta Curte de Casație și Justiție, s‑a publicat în Monitorul Oficial al României nr. 278 din 20 aprilie 2011 Decizia interpretativă nr. 2 a Comisiei fiscale centrale din 2 aprilie 2011 (denumită în continuare „Decizia interpretativă nr. 2/2011”). Această decizie a fost adoptată de comisia menționată în exercitarea rolului său de unificare a aplicării legislației fiscale. Decizia menționată confirmă abordarea administrației fiscale în materie de determinare a bazei de impozitare a TVA‑ului și are următorul cuprins:

„[…] pentru livrările taxabile de construcții și de terenuri, [TVA‑ul] colectat[…] aferent[…] se determină în funcție de voința părților rezultată din contracte sau alte mijloace de probă administrate conform Ordonanței Guvernului nr. 92/2003 […]:

a)      prin aplicarea cotei de TVA la contravaloarea livrării […], în cazul în care rezultă că:

1)      părțile au convenit că TVA‑ul nu este inclus în contravaloarea livrării sau

2)      părțile nu au convenit nimic cu privire la TVA;

b)      prin aplicarea procedeului sutei mărite […], în cazul în care rezultă că părțile au convenit că TVA‑ul este inclus în contravaloarea livrării.”

20      În cursul procedurii aflate la originea cauzei C‑250/12, domnul Plavoșin a arătat că adăugarea TVA‑ului la suma plătită drept contrapartidă în cadrul vânzării încalcă obiectul contractului încheiat între părți și produce efecte contrare obiectivului vizat prin TVA. Potrivit acestuia, taxa menționată nu poate fi în sarcina furnizorului, dat fiind că, prin natura sa, aceasta este o taxă pe consum, care trebuie suportată de consumatorul final.

21      Potrivit domnului Plavoșin, în cazul în care contractul de vânzare nu cuprinde nicio mențiune privind TVA‑ul, taxa datorată trebuie aplicată la o sumă egală cu prețul convenit între părți minus valoarea globală a taxei, astfel încât suma plătită de dobânditor să acopere atât prețul datorat furnizorului, cât și TVA‑ul.

22      Administrația fiscală invocă Decizia interpretativă nr. 2/2011, care ar confirma abordarea acestei administrații în ceea ce privește calculul TVA‑ului aplicabil.

23      Domnul Plavoșin a introdus o acțiune la Curtea de Apel Timișoara, care a respins‑o.

24      Drept urmare, acesta a formulat recurs împotriva hotărârii pronunțate de Curtea de Apel Timișoara la Înalta Curte de Casație și Justiție.

25      Această instanță își exprimă îndoielile cu privire la temeinicia Deciziei interpretative nr. 2/2011 în ceea ce privește noțiunea „contrapartidă obținută” și domeniul de aplicare al articolelor 73 și 78 din Directiva TVA în cazul în care părțile nu au prevăzut nimic referitor la TVA cu ocazia unei vânzări. Prin urmare, Înalta Curte de Casație și Justiție a decis să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții, în fiecare dintre cauzele cu care a fost sesizată, următoarea întrebare preliminară:

„În cazul reconsiderării statutului [furnizorului] de persoană impozabilă în scopuri de TVA, contrapartida (prețul) livrării bunului imobil fiind stabilită de părți fără nicio mențiune cu privire la TVA, art[icolele] 73 și 78 din Directiva [TVA] trebuie interpretate în sensul că baza de impozitare o reprezintă:

a)      contrapartida (prețul) livrării bunului stabilită de părți și diminuată cu cota de TVA sau

b)      contrapartida (prețul) livrării bunului convenită de părți?”

26      Prin Ordonanța președintelui Curții din 22 iunie 2012, cauzele C‑249/12 și C‑250/12 au fost conexate pentru buna desfășurare a procedurii scrise și orale, precum și în vederea pronunțării hotărârii.

 Cu privire la întrebarea preliminară

27      Instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească, având în vedere articolele 73 și 78 din Directiva TVA, dacă, atunci când prețul unui bun a fost stabilit de părți fără nicio mențiune cu privire la TVA, iar furnizorul bunului respectiv este persoana obligată la plata TVA‑ului pentru operațiunea supusă taxei, prețul convenit trebuie considerat prețul care include deja TVA‑ul sau prețul fără TVA, care trebuie majorat cu valoarea acestuia.

28      Reiese din dosarul aflat la dispoziția Curții că reclamanții din litigiul principal, furnizori de bunuri imobile, sunt obligați la plata TVA‑ului datorat pentru operațiunile impozabile pe care le‑au realizat. Reiese de asemenea din acest dosar că părțile la contractele în discuție în litigiul principal nu au prevăzut nimic referitor la TVA atunci când au stabilit prețul bunurilor imobile care făceau obiectul vânzării. În schimb, nu s‑a menționat de către instanța de trimitere dacă acești furnizori dispun sau nu dispun, în temeiul dreptului național, de o posibilitate de a recupera de la dobânditori, pe lângă prețul convenit, și TVA‑ul aplicat de administrația fiscală.

29      Doamna Tulică și domnul Plavoșin, precum și Comisia Europeană consideră în esență că TVA‑ul este prin natura sa o taxă pe consum, care trebuie suportată de consumatorul final și care, în consecință, nu poate fi în sarcina furnizorului. TVA‑ul ar trebui, așadar, să fie o componentă a prețului, iar nu un element care se adaugă la acesta.

30      Guvernul român apreciază în esență că, pentru a determina contrapartida obținută de furnizor, aceasta având o valoare subiectivă, trebuie să se țină seama de voința părților și să se considere că această contrapartidă este constituită din suma pe care furnizorul intenționează să o primească și pe care dobânditorul este dispus să o plătească. Această sumă ar corespunde în speță cu prețul stabilit în contract, fără deducerea TVA‑ului.

31      Guvernul menționat adaugă că, dacă s‑ar considera că contrapartida era constituită din prețul bunului livrat din care se scade valoarea TVA‑ului, furnizorul ar fi avantajat în raport cu concurenții săi, ceea ce ar fi contrar principiului neutralității TVA‑ului și ar putea favoriza nereguli precum cele săvârșite de furnizorii din litigiul principal.

32      În această privință, trebuie amintit că rezultă din articolul 1 alineatul (2) și din articolul 73 din Directiva TVA că principiul sistemului comun privind TVA‑ul constă în aplicarea asupra bunurilor și serviciilor a unei taxe generale de consum exact proporționale cu prețul acestora, iar baza de impozitare include toate elementele care reprezintă contrapartida obținută sau care urmează să fie obținută de către furnizorul bunurilor sau de către prestatorul serviciilor pentru livrarea sau pentru prestarea respectivă, de la client sau de la un terț. Articolul 78 din această directivă enumeră anumite elemente care trebuie incluse în baza de impozitare. Potrivit articolului 78 litera (a) din directiva menționată, TVA‑ul nu se include în această bază.

33      Conform regulii generale prevăzute la articolul 73 din Directiva TVA, baza de impozitare pentru livrarea unui bun sau pentru prestarea unui serviciu, efectuate cu titlu oneros, este constituită de contrapartida primită în mod real în acest sens de persoana impozabilă. Această contrapartidă constituie valoarea subiectivă, respectiv valoarea primită în mod real, iar nu valoarea estimată conform unor criterii obiective (a se vedea în special Hotărârea din 5 februarie 1981, Coöperatieve Aardappelenbewaarplaats, 154/80, Rec., p. 445, punctul 13, și Hotărârea din 26 aprilie 2012, Balkan and Sea Properties și Provadinvest, C‑621/10 și C‑129/11, punctul 43).

34      Această regulă trebuie aplicată în conformitate cu principiul de bază al directivei menționate, potrivit căruia prin sistemul TVA se urmărește să se taxeze exclusiv consumatorul final (a se vedea în special Hotărârea Elida Gibbs, citată anterior, punctul 19, și Ordonanța din 9 decembrie 2011, Connoisseur Belgium, C‑69/11, punctul 21).

35      Or, atunci când un contract de vânzare a fost încheiat fără a se menționa TVA‑ul, în ipoteza în care furnizorul, potrivit dreptului național, nu poate recupera de la dobânditor TVA‑ul solicitat ulterior de administrația fiscală, luarea în considerare a totalității prețului, fără deducerea TVA‑ului, drept bază asupra căreia se aplică TVA‑ul ar avea drept consecință aplicarea TVA‑ului cu privire la acest furnizor și, așadar, ar intra în contradicție cu principiul potrivit căruia TVA‑ul este o taxă pe consum, care trebuie suportată de consumatorul final.

36      Pe de altă parte, o astfel de luare în considerare ar intra în contradicție cu regula potrivit căreia administrația fiscală nu poate percepe cu titlu de TVA o valoare superioară celei primite de persoana impozabilă (a se vedea în special Hotărârea Elida Gibbs, citată anterior, punctul 24, Hotărârea din 3 iulie 1997, Goldsmiths, C‑330/95, Rec., p. I‑3801, punctul 15, precum și Hotărârea Balkan and Sea Properties și Provadinvest, citată anterior, punctul 44).

37      În schimb, această situație nu se regăsește în ipoteza în care furnizorul, în temeiul dreptului național, ar avea posibilitatea de a adăuga la prețul stipulat un supliment corespunzător taxei aplicabile operațiunii și de a‑l recupera de la dobânditorul bunului.

38      Este important să se sublinieze în plus că una dintre caracteristicile esențiale ale TVA‑ului rezidă în faptul că această taxă este exact proporțională cu prețul bunurilor și al serviciilor vizate. Aceasta presupune că toți furnizorii contribuie la plata TVA‑ului în aceeași proporție, în raport cu totalitatea valorii primite pentru bunurile vândute.

39      În speță, revine instanței naționale sarcina de a verifica dacă dreptul român permite furnizorilor să recupereze de la dobânditori TVA‑ul aplicat ulterior de administrația fiscală.

40      Dacă din această verificare ar rezulta că o astfel de recuperare nu este posibilă, ar trebui să se concluzioneze că Directiva TVA se opune unei norme precum cea enunțată în Decizia interpretativă nr. 2/2011.

41      În măsura în care guvernul român susține că o regulă precum cea în discuție în litigiul principal are drept efect descurajarea neregulilor, trebuie arătat că fiecare stat membru are competența să adopte toate măsurile cu caracter legislativ și administrativ corespunzătoare pentru a asigura colectarea în integralitate a TVA‑ului și pentru a combate frauda și are obligația de a adopta astfel de măsuri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 februarie 2013, Åkerberg Fransson, C‑617/10, punctul 25 și jurisprudența citată).

42      Aceste măsuri nu trebuie să depășească însă ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului urmărit (Hotărârea din 12 iulie 2012, EMS‑Bulgaria Transport, C‑284/11, punctul 67 și jurisprudența citată). Or, tocmai în această situație s‑ar regăsi regula în discuție în litigiul principal dacă s‑ar dovedi că aceasta conduce la o situație în care TVA‑ul este aplicat furnizorului și, așadar, nu este colectat într‑un mod compatibil cu principiul de bază al sistemului de TVA, astfel cum s‑a menționat la punctul 34 din prezenta hotărâre.

43      Având în vedere totalitatea considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că Directiva TVA, în special articolele 73 și 78 din aceasta, trebuie interpretată în sensul că, atunci când prețul unui bun a fost stabilit de părți fără nicio mențiune cu privire la TVA, iar furnizorul bunului respectiv este persoana obligată la plata TVA‑ului datorat pentru operațiunea supusă taxei, prețul convenit trebuie considerat, în cazul în care furnizorul nu are posibilitatea de a recupera de la dobânditor TVA‑ul solicitat de administrația fiscală, ca incluzând deja TVA‑ul.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

44      Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a treia) declară:

Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, în special articolele 73 și 78 din aceasta, trebuie interpretată în sensul că, atunci când prețul unui bun a fost stabilit de părți fără nicio mențiune cu privire la taxa pe valoarea adăugată, iar furnizorul bunului respectiv este persoana obligată la plata taxei pe valoarea adăugată datorate pentru operațiunea supusă taxei, prețul convenit trebuie considerat, în cazul în care furnizorul nu are posibilitatea de a recupera de la dobânditor taxa pe valoarea adăugată solicitată de administrația fiscală, ca incluzând deja taxa pe valoarea adăugată.

Sursa: C.J.U.E.

C.J.U.E.: dreptul la dobânzi de întârziere aferente rambursării efectuate tardiv de administrația fiscală a unui stat membru pentru o perioadă în care erau în vigoare acte administrative care excludeau rambursarea și care au fost anulate ulterior printr‑o decizie judecătorească

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a zecea)

24 octombrie 2013

„Fiscalitate – Taxă pe valoarea adăugată – Rambursarea excedentului de TVA prin compensare – Anularea notelor de compensare – Obligația de a plăti dobânzi de întârziere persoanei impozabile”

În cauza C‑431/12,

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Înalta Curte de Casație și Justiție (România), prin decizia din 21 iunie 2012, primită de Curte la 24 septembrie 2012, în procedura

Agenția Națională de Administrare Fiscală

împotriva

SC Rafinăria Steaua Română SA,

CURTEA (Camera a zecea),

compusă din domnul E. Juhász, președintele Camerei a zecea, îndeplinind funcția de președinte de cameră, domnii A. Rosas și C. Vajda (raportor), judecători,

avocat general: doamna J. Kokott,

grefier: domnul A. Calot Escobar,

având în vedere procedura scrisă,

luând în considerare observațiile prezentate:

–        pentru SC Rafinăria Steaua Română SA, de D. Dascălu, avocat;

–        pentru guvernul român, de R. H. Radu, precum și de E. Gane și de A.-L. Crișan, în calitate de agenți;

–        pentru Comisia Europeană, de L. Keppenne și de L. Lozano Palacios, în calitate de agenți,

având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatului general,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 183 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată (JO L 347, p. 1, Ediție specială, 09/vol. 3, p. 7, denumită în continuare „Directiva TVA”).

2        Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Agenția Națională de Administrare Fiscală (denumită în continuare „Agenția”), pe de o parte, și SC Rafinăria Steaua Română SA (denumită în continuare „Steaua Română”), pe de altă parte, cu privire la o cerere de plată a dobânzilor aferente rambursării tardive a excedentului de taxă pe valoarea adăugată (denumită în continuare „TVA”) achitată în amonte din TVA‑ul pe care Steaua Română îl datora.

 Cadrul juridic

 Dreptul Uniunii

3        Articolul 183 primul paragraf din Directiva TVA prevede:

„Atunci când, pentru o anumită perioadă fiscală, valoarea deducerilor depășește valoarea TVA‑ului datorat, statele membre pot fie efectua o rambursare, fie reporta excedentul în perioada următoare, în condițiile pe care le stabilesc.”

4        Potrivit articolului 252 alineatul (2) din Directiva TVA:

„Fiecare stat membru stabilește perioada fiscală la o lună, două luni sau trei luni.

Cu toate acestea, statele membre pot stabili diferite perioade fiscale [a se citi «perioade fiscale diferite»], cu condiția ca perioadele respective să nu depășească un an.”

 Dreptul român

5        Procedura fiscală este reglementată prin Ordonanța Guvernului nr. 92 privind Codul de procedură fiscală din 24 decembrie 2003 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 941 din 29 decembrie 2003, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 31 iulie 2007), în versiunea în vigoare la data faptelor din cauza principală (denumit în continuare „Codul de procedură fiscală”).

6        Articolul 124 din Codul de procedură fiscală prevede la alineatul (1) următoarele:

„Pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget, contribuabilii au dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut […] Acordarea dobânzilor se face la cererea contribuabililor.”

7        Ordinul ministrului economiei și finanțelor nr. 1857/2007 din 1 noiembrie 2007 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 785 din 20 noiembrie 2007) privind aprobarea Metodologiei de soluționare a deconturilor cu sume negative de TVA cu opțiune de rambursare prevede în capitolul 1 secțiunea B punctul 6 următoarele:

„Solicitările de rambursare se soluționează, în ordinea cronologică a înregistrării lor la organul fiscal, în termen de maximum 45 de zile calendaristice de la data depunerii decontului cu sume negative de [TVA] cu opțiune de rambursare.”

 Situația de fapt din litigiul principal și întrebarea preliminară

8        Din deconturile de TVA depuse de societatea Steaua Română pentru lunile decembrie 2007 și ianuarie 2008 a rezultat un sold negativ în valoare de 3 697 738 de lei românești (RON), a cărui rambursare a fost acceptată de Agenție în urma unui control.

9        Cu toate acestea, în urma aceluiași control, Agenția a emis o decizie de impunere prin care a stabilit în mod nelegal în sarcina societății Steaua Română două obligații fiscale suplimentare în sumă de 19 002 767 RON cu titlu de TVA și, respectiv, de 5 374 404 RON cu titlu de majorări de întârziere. Ulterior, Agenția a emis două note prin care a efectuat rambursarea excedentului de TVA sub forma unei compensări, ceea ce a condus astfel la lichidarea acestor două obligații fiscale.

10      Întrucât contestațiile formulate de Steaua Română împotriva deciziei de impunere și a notelor de compensare au fost respinse, aceasta a formulat acțiuni în justiție la Curtea de Apel Ploiești, care a anulat decizia și notele menționate prin hotărârile din 4 decembrie 2008 și 14 octombrie 2009. Recursurile formulate de Agenție împotriva acestor hotărâri au fost respinse de Înalta Curte de Casație și Justiție prin hotărârile din 9 iunie 2009 și 13 mai 2010. În consecință, Agenția a fost obligată să restituie societății Steaua Română suma de 3 697 738 RON solicitată cu titlu principal.

11      Întemeindu‑se pe nelegalitatea notelor de compensare și a rambursării cu întârziere a sumei reprezentând TVA‑ul nelegal compensat, Steaua Română a solicitat de asemenea Agenției plata dobânzilor aferente acestei sume, calculate de la data expirării termenului legal de 45 de zile prevăzut pentru soluționarea deconturilor de TVA și până la data restituirii efective a sumei menționate. Steaua Română a cifrat cuantumul acestor dobânzi la 1 793 972 RON.

12      Întrucât Agenția nu a dat curs acestei cereri în termenul prevăzut de legislația aplicabilă, Steaua Română a depus, în două rânduri, contestații prin care a solicitat plata unei sume totale de 1 793 972 RON cu titlu de dobânzi legale.

13      Întrucât această cerere a fost respinsă prin decizia Agenției din 30 septembrie 2010, Curtea de Apel București a anulat această decizie printr‑o hotărâre din 14 februarie 2011 și a obligat Agenția să plătească societății Steaua Română suma de 1 793 972 RON cu titlu de dobânzi legale până la 27 iulie 2009.

14      Împotriva acestei hotărâri, Agenția a formulat recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție.

15      În recursul său, Agenția a arătat, în special, că Curtea de Apel București a săvârșit o eroare de drept atunci când a obligat‑o la plata sumei de 1 739 972 RON cu titlu de dobânzi legale, dat fiind că legislația aplicabilă nu sancționează modul în care sunt soluționate cererile formulate de contribuabili, ci numai depășirea termenului de soluționare a acestor cereri. Or, deconturile de TVA, precum și celelalte cereri prezentate de Steaua Română ar fi fost examinate cu respectarea termenelor prevăzute. În consecință, nu ar fi datorate dobânzi de întârziere în ceea ce privește perioada în care notele de compensare erau în vigoare.

16      Steaua Română a invocat Hotărârea din 12 mai 2011, Enel Maritsa Iztok 3 (C‑107/10, Rep., p. I‑3873), arătând că, în acea hotărâre, Curtea a tranșat în mod expres interpretarea și aplicarea principiului neutralității TVA‑ului prin prisma respectării dreptului persoanelor la dobânzi pentru rambursarea cu întârziere a excedentului de TVA. Steaua Română a solicitat, așadar, respingerea recursului ca nefondat, invocând, în esență, faptul că Agenția nu respectase termenele de rambursare a TVA‑ului.

17      În aceste condiții, considerându‑se obligată, ca instanță de recurs de ultim grad, să sesizeze Curtea în temeiul articolului 267 al treilea paragraf TFUE, Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Dacă interpretarea prevederilor articolului 124 Cod procedură fiscală în sensul că statul nu datorează dobânzi pentru sumele solicitate prin deconturile de TVA pentru perioada cuprinsă între data compensării acestora și data anulării actelor de compensare prin hotărâri judecătorești, este contrară prevederilor articolului 183 din Directiva 2006/112 […]?”

 Cu privire la întrebarea preliminară

18      Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 183 din Directiva TVA trebuie interpretat în sensul că se opune ca o persoană impozabilă care a solicitat rambursarea excedentului de TVA achitat în amonte din TVA‑ul pe care îl datorează să nu poată obține din partea administrației fiscale a unui stat membru dobânzi de întârziere aferente rambursării efectuate tardiv de această administrație pentru o perioadă în care erau în vigoare acte administrative care excludeau rambursarea și care au fost anulate ulterior printr‑o decizie judecătorească.

19      Trebuie amintit, în această privință, că, deși articolul 183 din Directiva TVA nu prevede nici obligația de a plăti dobânzi de întârziere la excedentul de TVA care urmează a fi rambursat, nici data de la care asemenea dobânzi ar fi datorate, această împrejurare nu permite prin ea însăși să se concluzioneze că acest articol trebuie interpretat în sensul că modalitățile stabilite de statele membre în privința rambursării excedentului de TVA sunt scutite de orice control în raport cu dreptul Uniunii (Hotărârea Enel Maritsa Iztok 3, citată anterior, punctele 27 și 28, precum și jurisprudența citată).

20      Astfel, deși punerea în aplicare a dreptului la rambursarea excedentului de TVA prevăzută la articolul 183 din Directiva TVA ține, în principiu, de autonomia procedurală a statelor membre, nu este mai puțin adevărat că această autonomie este încadrată de principiile echivalenței și efectivității (Hotărârea Enel Maritsa Iztok 3, citată anterior, punctul 29).

21      Din jurisprudență rezultă, pe de altă parte, că anumite norme specifice pe care statele membre trebuie să le respecte atunci când pun în aplicare dreptul la rambursarea excedentului de TVA decurg din articolul 183 din Directiva TVA, interpretat în lumina contextului și a principiilor generale care guvernează materia TVA‑ului. Astfel, dreptul persoanelor impozabile de a deduce din TVA‑ul pe care îl datorează pe cel care a fost deja aplicat bunurilor achiziționate și serviciilor primite în amonte de acestea constituie un principiu fundamental al sistemului comun al TVA‑ului instituit prin legislația Uniunii. Acest drept face parte integrantă din mecanismul TVA‑ului și, în principiu, nu poate fi limitat. Acesta se exercită imediat pentru totalitatea taxelor aplicate operațiunilor efectuate în amonte (Hotărârea Enel Maritsa Iztok 3, citată anterior, punctele 30-32 și jurisprudența citată).

22      Acestea sunt considerațiile în lumina cărora Curtea a statuat deja că modalitățile de rambursare a excedentului de TVA nu pot aduce atingere principiului neutralității sistemului fiscal al TVA‑ului făcând ca persoana impozabilă să suporte, în tot sau în parte, sarcina acestei taxe, ceea ce implică în special ca rambursarea să fie efectuată într‑un termen rezonabil (Hotărârea Enel Maritsa Iztok 3, citată anterior, punctul 33).

23      Pentru aceleași motive, atunci când rambursarea în favoarea persoanei impozabile a excedentului de TVA intervine după trecerea unui termen rezonabil, principiul neutralității sistemului fiscal al TVA‑ului impune ca pierderile financiare astfel generate, în detrimentul persoanei impozabile, prin indisponibilizarea sumelor de bani în cauză să fie compensate prin plata unor dobânzi de întârziere.

24      În această privință, din jurisprudența Curții reiese că un calcul al dobânzilor datorate de la buget care nu ia în considerare ca punct de plecare ziua în care excedentul de TVA ar fi trebuit în mod normal să fie restituit conform Directivei TVA este, în principiu, contrar articolului 183 din această directivă (Hotărârea Enel Maritsa Iztok 3, citată anterior, punctul 51). Or, din decizia de trimitere reiese că, în cauza principală, legislația națională aplicabilă prevede în principiu calcularea de dobânzi de întârziere începând de la expirarea unui termen de 45 de zile stabilit pentru soluționarea deconturilor de TVA.

25      Pe de altă parte, trebuie să se constate că, din punctul de vedere al persoanei impozabile, motivul pentru care rambursarea excedentului de TVA a intervenit cu întârziere este lipsit de importanță. În acest context, nu există vreo diferență pertinentă între o rambursare târzie intervenită din cauza unei soluționări administrative cu depășirea termenelor prevăzute și cea intervenită din cauza unor acte administrative care au exclus în mod nelegal rambursarea și care au fost anulate ulterior printr‑o decizie judecătorească.

26      Având în vedere aceste considerații, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 183 din Directiva TVA trebuie interpretat în sensul că se opune ca o persoană impozabilă care a solicitat rambursarea excedentului de TVA achitat în amonte din TVA‑ul pe care îl datorează să nu poată obține din partea administrației fiscale a unui stat membru dobânzi de întârziere aferente rambursării efectuate tardiv de această administrație pentru o perioadă în care erau în vigoare acte administrative care excludeau rambursarea și care au fost anulate ulterior printr‑o decizie judecătorească.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

27      Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a zecea) declară:

Articolul 183 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată trebuie interpretat în sensul că se opune ca o persoană impozabilă care a solicitat rambursarea excedentului de taxă pe valoarea adăugată achitată în amonte din taxa pe valoarea adăugată pe care o datorează să nu poată obține din partea administrației fiscale a unui stat membru dobânzi de întârziere aferente rambursării efectuate tardiv de această administrație pentru o perioadă în care erau în vigoare acte administrative care excludeau rambursarea și care au fost anulate ulterior printr‑o decizie judecătorească.

Sursa: C.J.U.E.

 

C.J.U.E..Taxa emisii poluante – analiza neutralitatii acesteia, raportat la perioada de aplicare a O.U.G. nr.1/2012, de suspendare a efectelor art.4 alin.(2) din Legea nr.9/2012.

ORDONANȚA CURȚII (Marea Cameră)

3 februarie 2014

„Trimitere preliminară – Impozite interne – Articolul 110 TFUE – Taxă pe poluare percepută cu ocazia primei înmatriculări a autovehiculelor – Neutralitatea taxei între autovehiculele de ocazie importate și autovehiculele similare care se află deja pe piața națională”

În cauzele conexate C‑97/13 și C‑214/13,

având ca obiect cereri de decizie preliminară formulate în temeiul articolului 267 TFUE de Tribunalul Sibiu (C‑97/13) și de Curtea de Apel București (C‑214/13) (România), prin deciziile din 15 noiembrie 2012 și din 13 martie 2013, primite de Curte la 27 februarie și la 23 aprilie 2013, în procedurile

Silvia Georgiana Câmpean

împotriva

Administrației Finanțelor Publice a Municipiului Mediaș,

Administrației Fondului pentru Mediu (C‑97/13),

și

Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Alexandria

împotriva

George Ciocoiu (C‑214/13)

CURTEA (Marea Cameră),

compusă din domnul V. Skouris, președinte, domnul K. Lenaerts, vicepreședinte, doamna R. Silva de Lapuerta și domnii M. Ilešič (raportor), L. Bay Larsen, E. Juhász și M. Safjan, președinți de cameră, domnii A. Rosas, G. Arestis și A. Arabadjiev, doamna C. Toader, domnul D. Šváby, doamna M. Berger, domnul F. Biltgen și doamna K. Jürimäe, judecători,

avocat general: domnul M. Szpunar,

grefier: domnul A. Calot Escobar,

luând în considerare observațiile prezentate:

–        pentru doamna Câmpean, de D. Târșia, avocat;

–        pentru Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Alexandria, de G. Pene și de A. Dogeanu, în calitate de agenți;

–        pentru guvernul român, de R. H. Radu, în calitate de agent, asistat de V. Angelescu și de A. L. Crișan, consilieri;

–        pentru Comisia Europeană, de R. Lyal, de C. Barslev, de L. Keppenne și de G.‑D. Balan, în calitate de agenți,

având în vedere decizia luată, după ascultarea avocatului general, de a se pronunța prin ordonanță motivată conform articolului 99 din Regulamentul de procedură al Curții,

dă prezenta

Ordonanță

1        Cererile de decizii preliminare privesc interpretarea articolului 110 TFUE.

2        Aceste cereri au fost formulate în cadrul unor litigii între doamna Câmpean, pe de o parte, și Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Mediaș și Administrația Fondului pentru Mediu, pe de altă parte, respectiv, între Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Alexandria, pe de o parte, și domnul Ciocoiu, pe de altă parte, cu privire la o taxă pe care doamna Câmpean și domnul Ciocoiu au trebuit să o achite cu ocazia înmatriculării unui autovehicul provenit dintr‑un alt stat membru decât România.

 Cadrul juridic

 Dreptul Uniunii

3        „Normele europene de emisii” stabilesc limitele permise ale emisiilor de gaze de evacuare pentru autovehiculele noi comercializate în statele membre ale Uniunii Europene. Prima dintre aceste norme (denumită în general „norma Euro 1”) a fost introdusă prin Directiva 91/441/CEE a Consiliului din 26 iunie 1991 de modificare a Directivei 70/220/CEE privind apropierea legislațiilor statelor membre referitoare la măsurile preconizate împotriva poluării aerului cu emisiile poluante provenite de la autovehicule (JO L 242, p. 1, Ediție specială, 13/vol. 10, p. 135), care a intrat n vigoare la 1 ianuarie 1992. De atunci, normele în materie au fost înăsprite progresiv în vederea îmbunătățirii calității aerului în Uniune.

4        Pe de altă parte, Directiva 2007/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 5 septembrie 2007 de stabilire a unui cadru pentru omologarea autovehiculelor și remorcilor acestora, precum și a sistemelor, componentelor și unităților tehnice separate destinate vehiculelor respective (Directivă‑cadru) (JO L 263, p. 1) distinge vehiculele din categoria M, care cuprinde „[autovehiculele] cu cel puțin patru roți, […] pentru transportul pasagerilor”, de cele din categoria N, care cuprinde „[autovehiculele] cu cel puțin patru roți, […] pentru transportul mărfurilor”. Aceste categorii cuprind subdiviziuni în funcție de numărul de locuri și de masa maximă (categoria M) sau numai în funcție de masa maximă (categoria N).

 Dreptul român

5        Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008 din 21 aprilie 2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 327 din 25 aprilie 2008, denumită în continuare „OUG nr. 50/2008”), care intrase în vigoare la 1 iulie 2008, instituise o taxă pe poluare pentru vehiculele din categoriile M1-M3 și N1-N3. Obligația de plăti această taxă lua naștere la prima înmatriculare a unui autovehicul în România.

6        OUG nr. 50/2008 a fost modificată de mai multe ori, fiind în cele din urmă abrogată prin Legea nr. 9/2012 din 6 ianuarie 2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 17 din 10 ianuarie 2012), care a intrat în vigoare la 13 ianuarie 2012.

7        Ca și OUG nr. 50/2008, Legea nr. 9/2012 instituise o taxă pe poluare pentru autovehiculele din categoriile M1-M3 și N1-N3.

8        În temeiul articolului 4 alineatul (1) din Legea nr. 9/2012, obligația de a plăti această taxă lua naștere, printre altele, la prima înmatriculare a unui autovehicul în România.

9        În temeiul articolul 4 alineatul (2) din această lege, obligația de a plăti taxa menționată lua naștere, în anumite condiții, și cu ocazia primei transcrieri a dreptului de proprietate, în România, asupra unui autovehicul rulat.

10      Cu toate acestea, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/2012 din 30 ianuarie 2012 pentru suspendarea aplicării unor dispoziții ale Legii nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, precum și pentru restituirea taxei achitate în conformitate cu prevederile articolului 4 alineatul (2) din lege (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 97 din 31 ianuarie 2012, denumită în continuare „OUG nr. 1/2012”), care a intrat în vigoare la 31 ianuarie 2012, a suspendat aplicarea articolului 4 alineatul (2) din Legea nr. 9/2012 până la 1 ianuarie 2013. Pe de altă parte, potrivit OUG nr. 1/2012, contribuabilii care au achitat această taxă în conformitate cu prevederile articolului 4 alineatul (2) menționat în perioada cuprinsă între data intrării în vigoare a Legii nr. 9/2012 și data intrării în vigoare a OUG nr. 1/2012 au dreptul la restituirea acesteia.

11      Legea nr. 9/2012 a rămas în vigoare până la 14 martie 2013 inclusiv.

 Litigiile principale și întrebările preliminare

 Cauza C‑97/13

12      Doamna Câmpean a înmatriculat în România un autovehicul de ocazie cumpărat din Germania. Acest vehicul face parte din categoria M1. Vehiculul în cauză a fost fabricat în cursul anului 1999 și respectă, având în vedere emisiile pe care le produce, norma de poluare Euro 3.

13      În vederea înmatriculării menționate, doamna Câmpean a plătit, la 18 ianuarie 2012, suma de 2 737 de lei cu titlu de taxă pe poluare prevăzută de Legea nr. 9/2012.

14      La 21 februarie 2012, doamna Câmpean a introdus o acțiune la Tribunalul Sibiu, solicitând restituirea sumei menționate, pentru motivul că această taxă este incompatibilă cu dreptul Uniunii.

15      În aceste condiții, Tribunalul Sibiu a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      Contravin reglementările Legii nr. 9/2012 dispozițiilor articolului l10 din TFUE[?] [S]e instituie într‑adevăr o măsură vădit discriminatorie?

2)      Articolul 110 TFUE poate fi interpretat ca opunându‑se reglementării statuate de Legea nr. 9/2012 (forma sa inițială), prin care s‑a instituit o taxă pentru emisii poluante pentru autovehicule, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională?”

 Cauza C‑214/13

16      Domnul Ciocoiu a înmatriculat în România un autovehicul de ocazie cumpărat din Germania. Acest vehicul face parte din categoria M1. Vehiculul în cauză a fost fabricat în cursul anului 2004 și respectă, având în vedere emisiile pe care le produce, norma de poluare Euro 4.

17      În vederea înmatriculării menționate, domnul Ciocoiu a plătit, la 18 mai 2012, suma de 4 240 de lei cu titlu de taxă pe poluare prevăzută de Legea nr. 9/2012.

18      La 9 iulie 2012, domnul Ciocoiu a introdus o acțiune împotriva Administrației Finanțelor Publice a Municipiului Alexandria la Tribunalul Teleorman, solicitând restituirea sumei menționate, pentru motivul că această taxă este incompatibilă cu dreptul Uniunii.

19      Prin hotărârea din 6 septembrie 2012, Tribunalul Teleorman a admis această acțiune. Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Alexandria a declarat apel împotriva acestei hotărâri la Curtea de Apel București. Aceasta a decis să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Se opune articolul 110 TFUE aplicării de către un stat membru a unei taxe pentru emisii poluante asupra unui autovehicul de ocazie (second‑hand) provenit din celelalte state membre ale Uniunii […], cu ocazia primei înmatriculări a acelui autoturism în statul membru respectiv, în condițiile în care perceperea și plata aceleiași taxe, deși prevăzută printr‑un act normativ și în cazul autoturismelor de ocazie (second‑hand) de pe piața internă, similare ca vechime, stare tehnică și rulaj, ca fiind datorată cu ocazia primului lor transfer de proprietate, au fost suspendate ulterior printr‑un act normativ cu putere de lege?”

20      Prin decizia președintelui Curții din 24 septembrie 2013, cauzele C‑97/13 și C‑214/13 au fost conexate.

21      Prin scrisori depuse la grefa Curții la 2 septembrie și la 1 octombrie 2013, guvernul român a cerut, în temeiul articolului 16 al treilea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, întrunirea Curții în Marea Cameră.

 Cu privire la întrebările preliminare

22      În temeiul articolului 99 din Regulamentul de procedură al Curții, atunci când răspunsul la întrebarea formulată cu titlu preliminar poate fi în mod clar dedus din jurisprudență, Curtea, la propunerea judecătorului raportor și după ascultarea avocatului general, poate oricând să decidă să se pronunțe prin ordonanță motivată.

23      Se impune aplicarea acestei dispoziții în prezentele cauze.

24      La punctul 55 din Hotărârea din 7 aprilie 2011, Tatu (C‑402/09, Rep., p. I‑2711), Curtea a amintit că autovehiculele prezente pe piața unui stat membru sunt „produse naționale” ale acestuia, în sensul articolului 110 TFUE. Atunci când aceste produse sunt puse în vânzare pe piața vehiculelor de ocazie a acestui stat membru, ele trebuie considerate „produse similare” vehiculelor de ocazie importate de același tip, cu aceleași caracteristici și aceeași uzură. Astfel, vehiculele de ocazie cumpărate pe piața statului membru menționat și cele cumpărate, în scopul importării și punerii în circulație în acest stat, în alte state membre constituie produse concurente.

25      În această privință, articolul 110 TFUE obligă fiecare stat membru să aleagă taxele aplicate autovehiculelor și să le stabilească regimul astfel încât acestea să nu aibă ca efect favorizarea vânzării vehiculelor de ocazie naționale și descurajarea, în acest mod, a importului de vehicule de ocazie similare (Hotărârea Tatu, citată anterior, punctul 56).

26      În temeiul acestor principii, Curtea a statuat, la punctul 58 din Hotărârea Tatu, citată anterior, că o reglementare precum OUG nr. 50/2008 are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, întrucât supune taxei pe poluare vehiculele de ocazie importate, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală.

27      La punctul 27 din Hotărârea din 7 iulie 2011, Nisipeanu (C‑263/10), Curtea a ajuns la aceeași concluzie în ceea ce privește versiunile modificate ale OUG nr. 50/2008. Astfel, fiecare dintre aceste versiuni modificate menținea un regim de impozitare care descuraja înmatricularea unor autovehicule de ocazie cumpărate în alte state membre și caracterizate printr‑o vechime și o uzură importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu erau în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală.

28      Prin intermediul prezentelor întrebări preliminare, instanțele de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 110 TFUE se opune și unui regim de impozitare precum cel instituit prin Legea nr. 9/2012.

29      Este cert, pe de o parte, că, asemenea OUG nr. 50/2008, Legea nr. 9/2012 supunea vehiculele de ocazie importate taxei pe poluare.

30      Pe de altă parte, Legea nr. 9/2012 prezenta o diferență esențială în raport cu OUG nr. 50/2008, în măsura în care această lege prevedea, la articolul 4 alineatul (2), că taxa pe poluare era datorată începând din acel moment și cu ocazia primei vânzări pe piața națională a unor autovehicule de ocazie deja înmatriculate în România și cărora nu li se aplicase încă această taxă.

31      Trebuie să se constate însă că OUG nr. 1/2012 a privat articolul 4 alineatul (2) menționat de efectele sale până la 1 ianuarie 2013. Rezultă că regimul de impozitare în vigoare la data faptelor aflate la originea litigiilor principale avea, asemenea celui instituit prin OUG nr. 50/2008, un efect descurajator în ceea ce privește înmatricularea unor autovehicule de ocazie cumpărate în alte state membre decât România și caracterizate printr‑o vechime și o uzură importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu erau în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală.

32      Această concluzie nu este în niciun fel infirmată de faptul că OUG nr. 1/2012 nu a suspendat aplicarea articolului 4 alineatul (2) din Legea nr. 9/2012 decât începând de la 31 ianuarie 2012, dată ulterioară celei la care doamna Câmpean a achitat taxa pe poluare aplicată autovehiculului de ocazie pe care l‑a importat în România. Astfel, OUG nr. 1/2012 prevedea nu numai suspendarea aplicării articolului 4 alineatul (2) din Legea nr. 9/2012 începând de la 31 ianuarie 2012, ci și restituirea taxei pe poluare percepute în temeiul articolului 4 alineatul (2) menționat în perioada cuprinsă între 13 ianuarie 2012 și 30 ianuarie 2012. În consecință, situația creată retroactiv prin OUG nr. 1/2012 pentru această perioadă era, la rândul său, caracterizată prin aplicarea unui regim care avea un efect descurajator în ceea ce privește înmatricularea unor autovehicule de ocazie cumpărate în alte state membre decât România, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu erau în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală.

33      Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la întrebările adresate că articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune unui regim de impozitare precum cel instituit, apoi restrâns de reglementarea națională în discuție în litigiile principale, prin care un stat membru aplică autovehiculelor o taxă pe poluare care este astfel stabilită încât descurajează punerea în circulație, în acest stat membru, a unor vehicule de ocazie cumpărate din alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.

 Cu privire la efectele în timp ale prezentei ordonanțe

34      În ipoteza în care Curtea ar hotărî că articolul 110 TFUE se opune unui regim de impozitare precum cel în cauză, guvernul român a solicitat Curții, în observațiile sale scrise, limitarea efectelor în timp ale deciziei sale.

35      Conform unei jurisprudențe constante, interpretarea unei norme a dreptului Uniunii dată de Curte în exercitarea competenței pe care i‑o conferă articolul 267 TFUE lămurește și precizează semnificația și domeniul de aplicare al acestei norme, astfel cum trebuie sau cum ar fi trebuit să fie înțeleasă și aplicată de la intrarea sa în vigoare. Rezultă că norma astfel interpretată poate și trebuie să fie aplicată raporturilor juridice născute și constituite înainte de decizia asupra cererii de interpretare, dacă sunt reunite și condițiile care permit supunerea litigiului privind aplicarea normei respective instanțelor competente (a se vedea în special Hotărârea din 2 februarie 1988, Blaizot și alții, 24/86, Rec., p. 379, punctul 27, Hotărârea din 18 ianuarie 2007, Brzeziński, C‑313/05, Rep., p. I‑513, punctul 55, și Hotărârea Nisipeanu, citată anterior, punctul 32).

36      Prin urmare, numai în mod excepțional, în aplicarea principiului general al securității juridice, inerent ordinii juridice a Uniunii, Curtea poate să fie determinată să limiteze posibilitatea de a invoca o dispoziție pe care a interpretat‑o (Hotărârea Nisipeanu, citată anterior, punctul 33).

37      În favoarea unei astfel de limitări, guvernul român subliniază în special faptul că legiuitorul național a acționat cu bună‑credință atunci când a înlocuit OUG nr. 50/2008 cu Legea nr. 9/2012, care avea ca scop să facă taxa pe poluare conformă cu articolul 110 TFUE.

38      Or, trebuie să se constate că, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 31 și 32 din prezenta ordonanță, prin adoptarea OUG nr. 1/2012, guvernul român a menținut în vigoare o reglementare națională pe care Curtea o declarase deja incompatibilă cu articolul 110 TFUE în Hotărârea Tatu, citată anterior. Prin urmare, acest guvern nu poate invoca în mod util finalitatea urmărită de legiuitorul național.

39      În plus, potrivit jurisprudenței constante a Curții, o limitare în timp a posibilității de a invoca o dispoziție astfel cum a fost interpretată de Curte nu poate fi admisă decât în hotărârea care se pronunță cu privire la interpretarea solicitată (Hotărârea din 6 martie 2007, Meilicke și alții, C‑292/04, Rep., p. I‑1835, punctul 36).

40      Astfel, este necesar să existe un moment unic de stabilire a efectelor în timp ale interpretării solicitate pe care Curtea o dă unei dispoziții a dreptului Uniunii. În această privință, principiul potrivit căruia o limitare nu poate fi admisă decât în hotărârea care se pronunță cu privire la interpretarea solicitată garantează egalitatea de tratament a statelor membre și a celorlalți justițiabili în fața acestui drept și îndeplinește astfel cerințele care decurg din principiul securității juridice (Hotărârea Meilicke și alții, citată anterior, punctul 37).

41      La punctul 33 din prezenta ordonanță Curtea reiterează interpretarea pe care o oferise deja în Hotărârile citate anterior Tatu și Nisipeanu. Întrucât Curtea nu a dispus, în acele hotărâri, o limitare în timp a efectelor interpretării menționate, și aceasta în pofida faptului că o astfel de limitare fusese de altfel solicitată de guvernul român în cauza Nisipeanu, o limitare în timp nu poate fi admisă în cadrul prezentei ordonanțe, care este adoptată în temeiul articolului 99 din Regulamentul de procedură.

42      Prin urmare, nu este necesar să fie limitate în timp efectele prezentei ordonanțe.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

43      Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară:

Articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune unui regim de impozitare precum cel instituit, apoi circumscris de reglementarea națională în discuție în litigiile principale, prin care un stat membru aplică autovehiculelor o taxă pe poluare care este astfel stabilită încât descurajează punerea în circulație, în acest stat membru, a unor vehicule de ocazie cumpărate din alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.

Sursa: C.J.U.E.

 

Recomandari ale C.J.U.E. referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare

Imagine

In Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 338 din 6.11.2012, au fost publicate Recomandarile adoptate de Curtea de Justitie a Uniunii Europene, în atenția instanțelor naționale, referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare. Aceste Recomandari inlocuiesc Nota de informare cu privire la efectuarea trimiterilor preliminare de către instanțele naționale (JO C 160, 28.5.2011, p. 1).

Textul acestor Recomandari – AICI.

%d blogeri au apreciat asta: