[C.J.U.E.]: Recomandări recente, în atenția instanțelor naționale, referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare

În Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 380 din 8.11.2019 a fost poublicat documentul intitulat „Recomandări în atenția instanțelor naționale, referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare”.

Potrivit preambulului acestui document, recomandările conținute de acesta, redactate în atenția instanțelor statelor membre ale Uniunii, reflectă dispozițiile titlului III din Regulamentul de procedură al Curții de Justiție, ele amintind caracteristicile esențiale ale procedurii preliminare și elementele de care instanțele naționale trebuie să țină seama înainte de a efectua o sesizare a Curții, furnizându-le totodată acestora din urmă indicații practice cu privire la forma și la conținutul cererilor de decizie preliminară.

Astfel, potrivit aceluiași preambul, întrucât aceste cereri au vocația să fie notificate, după traducere, tuturor persoanelor interesate prevăzute la articolul 23 din Protocolul privind Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, iar deciziile Curții prin care se finalizează judecata au în principiu vocația să fie publicate în toate limbile oficiale ale Uniunii Europene, o mare atenție trebuie să fie acordată prezentării cererilor de decizie preliminară și în special protecției datelor cu caracter personal pe care le conțin.

Textul integral al documentului, mai jos.

Introducere

1.

Prevăzută la articolul 19 alineatul (3) litera (b) din Tratatul privind Uniunea Europeană (denumit în continuare „TUE”) și la articolul 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (denumit în continuare „TFUE”), trimiterea preliminară reprezintă un mecanism fundamental al dreptului Uniunii Europene. Acest mecanism urmărește să garanteze interpretarea și aplicarea uniforme a acestui drept în cadrul Uniunii, conferind instanțelor din statele membre un instrument care le permite să sesizeze Curtea de Justiție a Uniunii Europene (denumită în continuare „Curtea”), cu titlu preliminar, cu întrebări referitoare la interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea unor acte adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii.

2.

Procedura preliminară se bazează pe o colaborare strânsă între Curte și instanțele statelor membre. Pentru a asigura deplina eficacitate a acestei proceduri, este necesar să se evoce caracteristicile esențiale ale acesteia și să se aducă unele precizări care urmăresc să clarifice dispozițiile Regulamentului de procedură în ceea ce privește în special autorul, obiectul și întinderea cererii de decizie preliminară, precum și forma și cuprinsul unei asemenea cereri. Aceste precizări, care sunt aplicabile tuturor cererilor de decizie preliminară (I), sunt completate cu dispoziții privind cererile de decizie preliminară care necesită o celeritate particulară (II) și cu o anexă care recapitulează în mod sintetic toate elementele care trebuie să figureze într-o cerere de decizie preliminară.

I.   DISPOZIȚII APLICABILE TUTUROR CERERILOR DE DECIZIE PRELIMINARĂ

Autorul cererii de decizie preliminară

3.

Competența Curții de a se pronunța cu titlu preliminar cu privire la interpretarea sau la validitatea dreptului Uniunii se exercită la inițiativa exclusivă a instanțelor naționale, indiferent de împrejurarea dacă părțile din litigiul principal și-au exprimat sau nu dorința cu privire la o sesizare a Curții. Astfel, întrucât este chemată să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată, instanța națională sesizată cu soluționarea unui litigiu – și numai ea – este cea care are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile fiecărei cauze, atât necesitatea unei cereri de decizie preliminară pentru a fi în măsură să pronunțe propria decizie, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții.

4.

Calitatea de instanță este interpretată de Curte ca o noțiune autonomă a dreptului Uniunii. Curtea ține seama în această privință de un ansamblu de factori precum originea legală a organului care a sesizat-o, caracterul său permanent, caracterul obligatoriu al competenței sale, caracterul contradictoriu al procedurii, aplicarea de către acel organ a normelor de drept, precum și independența sa.

5.

Instanțele statelor membre pot sesiza Curtea cu o întrebare referitoare la interpretarea sau la validitatea dreptului Uniunii în cazul în care apreciază că o decizie a Curții în această privință le este necesară pentru a pronunța o hotărâre (a se vedea articolul 267 al doilea paragraf TFUE). O trimitere preliminară se poate dovedi deosebit de utilă în special atunci când se ridică în fața instanței naționale o nouă chestiune de interpretare care prezintă un interes general pentru aplicarea uniformă a dreptului Uniunii sau atunci când jurisprudența existentă nu pare să furnizeze clarificarea necesară într-un cadru juridic sau factual inedit.

6.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, acea instanță este însă obligată să sesizeze Curtea cu o cerere de decizie preliminară (a se vedea articolul 267 al treilea paragraf TFUE), cu excepția cazului în care există deja o jurisprudență consacrată în materia respectivă sau a cazului în care maniera corectă de interpretare a normei de drept în discuție nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile.

7.

Pe de altă parte, decurge dintr-o jurisprudență constantă că, deși instanțele naționale au posibilitatea de a respinge motivele de nevaliditate invocate în fața lor împotriva unui act al unei instituții, al unui organ, al unui oficiu sau al unei agenții a Uniunii, posibilitatea de a declara un asemenea act ca nefiind valid este, în schimb, de competența exclusivă a Curții. Atunci când are îndoieli cu privire la validitatea unui astfel de act, o instanță a unui stat membru trebuie, așadar, să se adreseze Curții, indicând motivele pentru care are asemenea îndoieli.

Obiectul și întinderea cererii de decizie preliminară

8.

Cererea de decizie preliminară trebuie să se refere la interpretarea sau la validitatea dreptului Uniunii, iar nu la interpretarea normelor dreptului național sau la aspecte de fapt invocate în cadrul litigiului principal.

9.

Curtea nu se poate pronunța asupra cererii de decizie preliminară decât dacă dreptul Uniunii este aplicabil cauzei principale. În această privință, este indispensabil ca instanța de trimitere să expună toate elementele pertinente de fapt și de drept care o determină să considere că dispozițiile dreptului Uniunii sunt susceptibile să se aplice în speță.

10.

În ceea ce privește trimiterile preliminare care se referă la interpretarea Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, este important să se amintească faptul că, în temeiul articolului 51 alineatul (1) din aceasta, dispozițiile cartei se adresează statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii. Deși ipotezele unei asemenea puneri în aplicare pot fi diverse, este totuși necesar ca din cererea de decizie preliminară să reiasă, în mod clar și neechivoc, că o altă normă de drept al Uniunii decât carta este aplicabilă cauzei principale. Întrucât Curtea nu este competentă să se pronunțe asupra unei cereri de decizie preliminară atunci când o situație juridică nu intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, dispozițiile cartei eventual invocate de instanța de trimitere nu pot constitui prin ele însele temeiul acestei competențe.

11.

În sfârșit, deși, pentru a-și pronunța decizia, Curtea ia în mod necesar în considerare cadrul juridic și factual din litigiul principal, astfel cum a fost definit de instanța de trimitere în cererea sa de decizie preliminară, aceasta nu aplică ea însăși dreptul Uniunii în acest litigiu. Atunci când se pronunță asupra interpretării sau a validității dreptului Uniunii, Curtea încearcă să ofere un răspuns util pentru soluționarea litigiului principal, însă instanța de trimitere este cea căreia îi revine sarcina de a deduce consecințele concrete din răspunsul Curții, înlăturând, dacă este cazul, aplicarea normei naționale considerate incompatibilă cu dreptul Uniunii.

Momentul adecvat pentru efectuarea unei trimiteri preliminare

12.

O instanță națională poate adresa Curții o cerere de decizie preliminară de îndată ce constată că, pentru a soluționa cauza cu care a fost învestită, este necesară o decizie asupra interpretării sau a validității dreptului Uniunii. Instanța națională este astfel cea mai în măsură să aprecieze în ce etapă a procedurii naționale se impune adresarea respectivei cereri.

13.

Cu toate acestea, având în vedere că această cerere va servi drept temei pentru procedura care se va desfășura în fața Curții și că aceasta din urmă trebuie să poată să dispună de toate elementele care să îi permită atât să își verifice competența de a răspunde la întrebările adresate, cât și să dea, atunci când este competentă, un răspuns util la aceste întrebări, este necesar ca decizia de a efectua o trimitere preliminară să fie luată într-o etapă a procedurii în care instanța de trimitere este în măsură să definească cu suficientă precizie cadrul juridic și factual al cauzei principale, precum și problemele juridice pe care aceasta le ridică. În interesul unei bune administrări a justiției, poate fi de asemenea indicat ca trimiterea să fie efectuată în urma unei dezbateri în contradictoriu.

Forma și cuprinsul cererii de decizie preliminară

14.

Cererea de decizie preliminară poate să îmbrace orice formă admisă de dreptul național, însă trebuie avut în vedere că această cerere servește drept temei pentru procedura în fața Curții și că ea este notificată tuturor persoanelor interesate prevăzute la articolul 23 din Protocolul privind Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene (denumit în continuare „Statutul”) și în special tuturor statelor membre pentru a obține eventualele observații ale acestora. Necesitatea, corelativă, de a traduce cererea de decizie preliminară în toate limbile oficiale ale Uniunii Europene impune, prin urmare, instanței de trimitere o redactare simplă, clară și precisă, evitând detaliile inutile. Astfel cum experiența o demonstrează, aproximativ 10 pagini sunt deseori suficiente pentru a expune în mod adecvat cadrul juridic și factual al unei cereri de decizie preliminară, precum și motivele sesizării Curții.

15.

Cuprinsul oricărei cereri de decizie preliminară este stabilit la articolul 94 din Regulamentul de procedură al Curții și este recapitulat în mod sintetic în anexa la prezentul document. Pe lângă textul întrebărilor adresate Curții cu titlu preliminar, cererea de decizie preliminară trebuie să cuprindă:

o expunere sumară a obiectului litigiului principal, precum și a faptelor pertinente, astfel cum au fost constatate de instanța de trimitere, sau cel puțin o expunere a circumstanțelor factuale pe care se întemeiază întrebările preliminare;

conținutul dispozițiilor naționale aplicabile în speță și, dacă este cazul, jurisprudența națională pertinentă, precum și

expunerea motivelor care au determinat instanța de trimitere să aibă îndoieli cu privire la interpretarea sau la validitatea anumitor dispoziții ale dreptului Uniunii, precum și legătura pe care instanța de trimitere o stabilește între aceste dispoziții și legislația națională aplicabilă litigiului principal.

În absența unuia sau a mai multe dintre elementele care precedă, Curtea poate fi pusă în situația, în special în temeiul articolului 53 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, de a se declara necompetentă să se pronunțe asupra întrebărilor adresate cu titlu preliminar sau de a respinge cererea de decizie preliminară ca inadmisibilă.

16.

În cererea sa de decizie preliminară, instanța de trimitere trebuie să furnizeze referințele precise ale dispozițiilor naționale aplicabile faptelor din litigiul principal, precum și ale dispozițiilor de drept al Uniunii a căror interpretare este solicitată sau a căror validitate este pusă în discuție. În măsura posibilului, aceste referințe cuprind atât menționarea titlului exact și a datei de adoptare a actelor în care sunt prevăzute dispozițiile în cauză, cât și referințele de publicare a acestor acte. Atunci când face referire la jurisprudență, instanța de trimitere este, în plus, invitată să menționeze numărul ECLI („European Case Law Identifier”) al deciziei în cauză.

17.

Dacă apreciază necesar pentru înțelegerea cauzei, instanța de trimitere poate menționa în mod succint principalele argumente ale părților din litigiul principal. Este util să se amintească în acest context că numai cererea de decizie preliminară este tradusă, nu și eventualele anexe la această cerere.

18.

Instanța de trimitere poate de asemenea să își expună succint punctul de vedere cu privire la răspunsul care ar trebui să fie dat la întrebările adresate cu titlu preliminar. O astfel de expunere se dovedește utilă pentru Curte în special în cazul în care este chemată să se pronunțe asupra cererii în cadrul unei proceduri accelerate sau al unei proceduri de urgență.

19.

În sfârșit, întrebările adresate Curții cu titlu preliminar trebuie să figureze într-o parte distinctă și în mod clar individualizată a deciziei de trimitere, preferabil la începutul sau la sfârșitul acesteia. Ele trebuie să fie comprehensibile prin ele însele, fără să fie necesară raportarea la expunerea de motive a cererii.

20.

Pentru a facilita lectura acesteia, este esențial ca cererea de decizie preliminară să parvină Curții dactilografiată și ca paginile și paragrafele deciziei de trimitere să fie numerotate. Cererile de decizie preliminară manuscrise nu sunt examinate de Curte.

Protecția datelor cu caracter personal și anonimizarea cererii de decizie preliminară

21.

Pentru a asigura o protecție optimă a datelor cu caracter personal în cadrul examinării cauzei de către Curte, al notificării cererii de decizie preliminară persoanelor interesate prevăzute la articolul 23 din Statut și al difuzării ulterioare, în toate limbile oficiale ale Uniunii, a deciziei prin care se finalizează judecata, instanța de trimitere – singura care dispune de o cunoaștere integrală a dosarului supus Curții – este invitată să procedeze la anonimizarea cauzei prin înlocuirea, de exemplu prin inițiale sau printr-o combinație de litere, a numelui persoanelor fizice menționate în cerere și prin ocultarea elementelor care ar putea permite identificarea acestor persoane. Ca urmare a utilizării crescânde a noilor tehnologii ale informației și în special a recurgerii la motoarele de căutare, o anonimizare efectuată după notificarea cererii de decizie preliminară persoanelor interesate prevăzute la articolul 23 din Statut și publicarea în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene a comunicării referitoare la cauza vizată este astfel susceptibilă să fie mai puțin eficace.

22.

În cazul în care instanța de trimitere dispune de o versiune nominativă a cererii de decizie preliminară, care conține numele și coordonatele complete ale părților din litigiul principal, și de o versiune anonimizată a respectivei cereri, ea este invitată să transmită Curții cele două versiuni pentru a facilita examinarea cauzei de către aceasta din urmă.

Transmiterea către Curte a cererii de decizie preliminară și a dosarului de procedură națională

23.

Cererea de decizie preliminară trebuie să fie datată și semnată, apoi transmisă grefei Curții, pe cale electronică sau prin poștă (Grefa Curții de Justiție, Rue du Fort Niedergrünewald, L-2925 Luxemburg). Pentru motive legate în special de necesitatea de a asigura o examinare rapidă a cauzei și o comunicare optimă cu instanța care o sesizează, Curtea recomandă utilizarea de către aceasta din urmă a aplicației e-Curia. Modalitățile de acces la această aplicație, care permit depunerea și notificarea de acte de procedură pe cale electronică, precum și condițiile de utilizare a acestei aplicații pot fi consultate pe site-ul internet al instituției (https://curia.europa.eu/jcms/jcms/P_78957/ro/). Pentru a facilita examinarea cererilor de decizie preliminară de către Curte și în special traducerea lor în toate limbile oficiale ale Uniunii Europene, instanțele naționale sunt invitate ca, în afară de trimiterea versiunii originale a cererii de decizie preliminară prin e-Curia, să transmită o versiune editabilă (program de prelucrare a textului precum „Word”, „OpenOffice” sau „LibreOffice”) a acestei cereri la adresa următoare: DDP-GreffeCour@curia.europa.eu

24.

Cererea de decizie preliminară trebuie să parvină grefei împreună cu toate înscrisurile pertinente și utile pentru examinarea cauzei de către Curte, în special coordonatele precise ale părților din litigiul principal și ale eventualilor lor reprezentanți, precum și dosarul cauzei principale sau o copie a acestuia. Acest dosar (sau copia lui) – care poate fi transmis pe cale electronică sau prin poștă – va fi păstrat la grefă pe toată durata procedurii în fața Curții, unde, sub rezerva unor indicații contrare ale instanței de trimitere, va putea fi consultat de persoanele interesate prevăzute la articolul 23 din Statut.

Interacțiunile dintre trimiterea preliminară și procedura națională

25.

Deși instanța națională rămâne competentă în ceea ce privește luarea de măsuri asigurătorii, mai ales în cadrul unei trimiteri în aprecierea validității, depunerea unei cereri de decizie preliminară determină totuși suspendarea procedurii naționale până la momentul la care Curtea se pronunță.

26.

Deși Curtea rămâne în principiu sesizată cu o cerere de decizie preliminară atât timp cât aceasta nu a fost retrasă de instanța de trimitere, trebuie totuși avut în vedere rolul pe care Curtea îl are în cadrul procedurii preliminare, și anume acela de a contribui la administrarea efectivă a justiției în statele membre, iar nu de a formula opinii consultative cu privire la chestiuni generale sau ipotetice. Întrucât procedura preliminară presupune ca un litigiu să fie în mod efectiv pendinte în fața instanței de trimitere, aceasta are datoria de a avertiza Curtea cu privire la orice incident procedural susceptibil să aibă o incidență asupra propriei sesizări și în special cu privire la orice desistare sau soluționare pe cale amiabilă a litigiului principal, precum și cu privire la orice alt incident care conduce la stingerea procesului. Instanța de trimitere trebuie să informeze de asemenea Curtea cu privire la eventuala adoptare a unei decizii date într-o cale de atac formulată împotriva deciziei de trimitere și la consecințele pe care aceasta le are asupra cererii de decizie preliminară. În vederea bunei desfășurări a procedurii preliminare în fața Curții și în special pentru a evita situația în care Curtea consacră timp și resurse unei cauze susceptibile să fie retrasă sau să rămână fără obiect, este necesar ca astfel de informații să fie comunicate Curții cât mai curând posibil.

27.

În plus, se atrage atenția instanțelor naționale asupra faptului că retragerea unei cereri de decizie preliminară poate avea incidență asupra gestionării unor cauze similare de către instanța de trimitere. Atunci când soluționarea mai multor cauze pendinte în fața acesteia din urmă depinde de răspunsul pe care Curtea îl va da la întrebările adresate de instanța de trimitere, este indicat ca ea să conexeze acele cauze înainte de a adresa Curții cererea sa de decizie preliminară pentru a-i permite acesteia să răspundă la întrebările adresate în pofida unei eventuale retrageri a uneia sau a mai multe cauze.

Cheltuielile de judecată și asistența judiciară

28.

Procedura preliminară în fața Curții este gratuită, iar Curtea nu se pronunță asupra cheltuielilor de judecată ale părților din litigiul pendinte în fața instanței de trimitere. Sarcina de a se pronunța asupra acestui aspect revine acestei din urmă instanțe.

29.

În cazul în care o parte din litigiul principal nu dispune de resurse suficiente, Curtea poate acorda acesteia din urmă asistență judiciară pentru acoperirea cheltuielilor, în special a celor de reprezentare, efectuate de ea în fața Curții. Această asistență nu va putea fi însă acordată decât în ipoteza în care partea în cauză nu beneficiază deja de asistență judiciară pe plan național sau în măsura în care asistența menționată nu acoperă – sau acoperă numai parțial – cheltuielile efectuate în fața Curții. Această parte este invitată în orice caz să transmită Curții toate informațiile și înscrisurile justificative care permit aprecierea stării sale materiale reale.

Desfășurarea procedurii în fața Curții și măsurile luate ca urmare a deciziei sale de către instanța de trimitere

30.

Pe toată durata procedurii, grefa Curții păstrează legătura cu instanța de trimitere, căreia îi comunică o copie a tuturor actelor de procedură, precum și, dacă este cazul, cererile de precizări sau de lămuriri considerate necesare pentru a se răspunde în mod util la întrebările adresate de această instanță.

31.

La finalul procedurii, care cuprinde, în principiu, o fază scrisă și o fază orală, Curtea se pronunță prin hotărâre asupra întrebărilor adresate de instanța de trimitere. Cu toate acestea, în anumite ipoteze, Curtea poate fi determinată să se pronunțe asupra acestor întrebări fără parcurgerea unei faze orale sau chiar fără a solicita observațiile scrise ale persoanelor interesate prevăzute la articolul 23 din Statut. Această situație se regăsește, printre altele, atunci când întrebarea formulată cu titlu preliminar este identică cu o întrebare asupra căreia Curtea s-a pronunțat deja, atunci când răspunsul la o astfel de întrebare poate fi în mod clar dedus din jurisprudență sau nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile. În astfel de ipoteze, Curtea, în temeiul articolului 99 din Regulamentul său de procedură, se va pronunța rapid asupra întrebării formulate printr-o ordonanță motivată care are același domeniu și aceeași forță obligatorie ca o hotărâre.

32.

După pronunțarea hotărârii sau semnarea ordonanței prin care se finalizează judecata, grefa transmite decizia Curții instanței de trimitere, care este rugată să informeze Curtea cu privire la măsurile pe care le va lua ca urmare a acestei decizii în cauza principală. Decizia finală a instanței de trimitere trebuie transmisă, cu o mențiune explicită a numărului cauzei din fața Curții, la următoarea adresă: Follow-up-DDP@curia.europa.eu

II.   DISPOZIȚII APLICABILE CERERILOR DE DECIZIE PRELIMINARĂ CARE NECESITĂ O CELERITATE PARTICULARĂ

33.

În condițiile prevăzute la articolul 23a din Statut, precum și la articolele 105-114 din Regulamentul de procedură, o trimitere preliminară poate, în anumite împrejurări, să fie judecată potrivit procedurii accelerate sau potrivit procedurii de urgență. Aplicarea acestor proceduri este decisă de Curte pe baza prezentării de către instanța de trimitere a unei cereri distincte, corespunzător motivate, care stabilește împrejurările, de drept ori de fapt, care justifică aplicarea acestei sau a acestor proceduri sau, cu titlu excepțional, din oficiu, atunci când natura sau împrejurările proprii cauzei par să impună o asemenea măsură.

Condițiile de aplicare a procedurii accelerate și a procedurii de urgență

34.

Potrivit articolului 105 din Regulamentul de procedură, o trimitere preliminară poate fi judecată potrivit procedurii accelerate, care derogă de la prevederile regulamentului menționat, în cazul în care natura cauzei impune examinarea acesteia în termen scurt. Întrucât această procedură impune constrângeri importante tuturor actorilor din procedură, în special ansamblului statelor membre, chemați să depună observații, scrise sau orale, în termene mult mai scurte decât termenele obișnuite, aplicarea sa nu trebuie să fie solicitată decât în cazul în care împrejurări speciale demonstrează o situație de urgență care justifică pronunțarea rapidă de către Curte asupra întrebărilor adresate. Această situație se poate regăsi, printre altele, în cazul unor riscuri ridicate și iminente pentru sănătatea publică sau mediu, care pot fi prevenite printr-o decizie rapidă a Curții, sau atunci când împrejurări speciale impun înlăturarea în cel mai scurt timp a unor incertitudini care afectează chestiuni fundamentale de drept constituțional național și de drept al Uniunii. În schimb, potrivit unei jurisprudențe constante, numărul important de persoane sau de situații juridice potențial vizate de decizia care trebuie să fie dată de instanța de trimitere după ce a sesizat Curtea cu titlu preliminar, existența unor mize economice importante sau obligația instanței de trimitere de a se pronunța rapid nu constituie în sine împrejurări excepționale susceptibile să justifice recurgerea la procedura accelerată.

35.

Această constatare se impune cu atât mai mult în ceea ce privește procedura preliminară de urgență, prevăzută la articolul 107 din Regulamentul de procedură. Această procedură, care nu se aplică decât în domeniile reglementate de titlul V din partea a treia din TFUE, referitor la spațiul de libertate, securitate și justiție, presupune astfel constrângeri chiar și mai importante pentru actorii vizați, întrucât limitează numărul părților autorizate să depună observații scrise și permite, în cazuri de extremă urgență, să se omită complet faza scrisă a procedurii în fața Curții. Prin urmare, aplicarea acestei proceduri nu trebuie să fie solicitată decât în împrejurări în care este absolut necesară pronunțarea foarte rapidă de către Curte asupra întrebărilor adresate de instanța de trimitere.

36.

Fără a fi posibil să se enumere aici în mod exhaustiv asemenea împrejurări, mai ales din cauza caracterului variat și evolutiv al normelor dreptului Uniunii care reglementează spațiul de libertate, securitate și justiție, o instanță națională poate, de exemplu, să ia în considerare prezentarea unei cereri de aplicare a procedurii preliminare de urgență în cazul, prevăzut la articolul 267 al patrulea paragraf TFUE, al unei persoane deținute sau private de libertate, atunci când răspunsul la întrebarea adresată este determinant pentru aprecierea situației juridice a acelei persoane, sau cu ocazia unui litigiu privind autoritatea părintească ori stabilirea domiciliului copiilor de vârstă mică, în special atât timp cât soluționarea litigiului principal depinde de răspunsul la întrebarea preliminară, iar recurgerea la procedura obișnuită este susceptibilă să dăuneze serios, chiar iremediabil, relației dintre un copil și (unul dintre) părinții săi sau dezvoltării, precum și integrării sale în mediul său familial și social. În schimb, simple interese economice, indiferent cât de importante și de legitime ar fi acestea, incertitudinea juridică ce afectează situația părților din cauza principală sau a altor părți din litigii similare, numărul important de persoane sau de situații juridice potențial vizate de decizia pe care instanța de trimitere trebuie să o dea după ce a sesizat Curtea cu titlu preliminar ori numărul important de cauze susceptibile să fie vizate de decizia Curții nu constituie în sine împrejurări susceptibile să justifice aplicarea procedurii preliminare de urgență.

Cererea de aplicare a procedurii accelerate sau a procedurii de urgență

37.

Pentru a permite Curții să decidă rapid dacă se impune aplicarea procedurii accelerate sau a procedurii preliminare de urgență, cererea trebuie să expună cu exactitate împrejurările de drept și de fapt care demonstrează urgența și în special riscurile care pot apărea în cazul în care trimiterea este judecată potrivit procedurii obișnuite. În măsura în care este posibil, instanța de trimitere trebuie de asemenea să indice în mod succint punctul său de vedere cu privire la răspunsul care ar trebui dat la întrebările adresate. O asemenea precizare facilitează astfel adoptarea unei poziții de către părțile din litigiul principal și de către celelalte persoane interesate care participă la procedură și, prin urmare, contribuie la celeritatea procedurii.

38.

Cererea de aplicare a procedurii accelerate sau a procedurii de urgență trebuie în orice caz să fie prezentată într-o formă lipsită de ambiguitate, care să permită grefei să constate imediat că dosarul impune o examinare specifică. În acest scop, instanța de trimitere este invitată să precizeze care dintre cele două proceduri este solicitată în speță și să menționeze în cerere articolul pertinent din Regulamentul de procedură (articolul 105, referitor la procedura accelerată, sau articolul 107, referitor la procedura de urgență). Această mențiune trebuie să fie înscrisă într-un loc care să poată fi identificat în mod clar în decizia sa de trimitere sau într-o scrisoare separată a instanței de trimitere.

39.

Referitor la decizia de trimitere însăși, caracterul succint al acesteia este și mai important într-o situație de urgență, întrucât contribuie la celeritatea procedurii.

Corespondența dintre Curte, instanța de trimitere și părțile din litigiul principal

40.

Instanța care formulează o cerere de aplicare a procedurii accelerate sau a procedurii de urgență este invitată să transmită această cerere, precum și decizia de trimitere însăși – însoțită de textul acesteia din urmă într-un format editabil (program de prelucrare a textului precum „Word”, „OpenOffice” sau „LibreOffice”) – prin intermediul aplicației e-Curia sau prin e-mail (DDP-GreffeCour@curia.europa.eu).

41.

Pentru a facilita comunicările ulterioare ale Curții atât cu instanța de trimitere, cât și cu părțile din litigiul principal, instanța de trimitere este de asemenea invitată să indice adresa sa de e-mail și eventual numărul de fax pe care Curtea va putea să le utilizeze, precum și adresele de e-mail și eventual numerele de fax ale reprezentanților părților din litigiul principal.


ANEXĂ

Elementele esențiale ale unei cereri de decizie preliminară

Prezenta anexă amintește în mod sintetic principalele elemente care trebuie să figureze într-o cerere de decizie preliminară. Aceste elemente sunt urmate de indicarea punctelor din prezentele recomandări în care elementele menționate fac obiectul unor dezvoltări mai ample.

Indiferent dacă este transmisă pe cale electronică sau prin poștă, orice cerere de decizie preliminară trebuie să menționeze:

1.

identitatea instanței aflate la originea trimiterii și, dacă este cazul, a camerei sau a completului de judecată competent (a se vedea în această privință punctele 3-7);

2.

identitatea precisă a părților din litigiul principal și, dacă este cazul, a persoanelor care le reprezintă în fața instanței de trimitere (în ceea ce privește părțile din litigiul principal, a se vedea totuși punctele 21 și 22 din prezentele recomandări, referitoare la protecția datelor cu caracter personal);

3.

obiectul litigiului principal și faptele pertinente (a se vedea punctul 15);

4.

dispozițiile pertinente ale dreptului național și ale dreptului Uniunii (a se vedea punctele 15 și 16);

5.

motivele care determină instanța de trimitere să aibă îndoieli cu privire la interpretarea sau la validitatea dreptului Uniunii (a se vedea punctele 8-11 și 15-18);

6.

întrebările preliminare (a se vedea punctul 19) și, dacă este cazul,

7.

necesitatea eventuală a unei examinări specifice a cererii legate, de exemplu, de necesitatea de a prezerva anonimatul unor persoane fizice vizate de litigiu sau de celeritatea particulară cu care cererea trebuie să fie examinată de Curte (a se vedea punctul 33 și următoarele).

Pe plan formal, cererile de decizie preliminară trebuie să fie dactilografiate, datate și semnate și să parvină grefei Curții, de preferință pe cale electronică, însoțite de toate înscrisurile utile și pertinente pentru examinarea cauzei (a se vedea în această privință punctele 20-24 din prezentele recomandări și, în ceea ce privește cererile care necesită o celeritate particulară, punctele 40 și 41).

Modalități de transmitere preconizate de Curte

Pentru a garanta o comunicare optimă cu instanțele care o sesizează cu titlu preliminar, Curtea recomandă utilizarea următoarelor modalități de transmitere:

1.

Depunerea cererii de decizie preliminară (sau a altor înscrisuri pertinente legate de această cerere):

Originalul semnat al cererii de decizie preliminară (sau al celorlalte înscrisuri legate de această cerere): trimitere efectuată prin aplicația e-Curia. Modalitățile de acces la această aplicație, gratuită și securizată, precum și condițiile de utilizare a acesteia sunt disponibile la următoarea adresă: https://curia.europa.eu/jcms/jcms/P_78957/ro/

Versiunea editabilă a cererii de decizie preliminară (sau a celorlalte înscrisuri legate de aceasta): DDP-GreffeCour@curia.europa.eu

2.

Trimiterea deciziei finale a instanței de trimitere (anonimizată, atunci când este necesar, în special în vederea unei afișări online), consecutivă deciziei Curții date asupra cererii de decizie preliminară: Follow-up-DDP@curia.europa.eu

Sursa: EUR-Lex

[C.J.U.E.] – Interpretarea principiului „ne bis in idem”: sancțiunile fiscale aplicate persoanei juridice pentru neplata TVA nu înlătură posibilitatea declanșării procesului penal împotriva unei persoane fizice, acuzate de săvârșirea aceleiași fapte în calitate de reprezentant legal al respectivei persoanei juridice.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a patra)

5 aprilie 2017

„Trimitere preliminară – Fiscalitate – Taxa pe valoarea adăugată – Directiva 2006/112/CE – Articolele 2 și 273 – Legislație națională care prevede o sancțiune administrativă și o sancțiune penală pentru aceleași fapte referitoare la neplata taxei pe valoarea adăugată – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Articolul 50 – Principiul ne bis in idem – Identitate de persoană acuzată sau sancționată – Lipsă”

În cauzele conexate C‑217/15 și C‑350/15,

având ca obiect două cereri de decizie preliminară formulate în temeiul articolului 267 TFUE de Tribunale di Santa Maria Capua Vetere (Tribunalul din Santa Maria Capua Vetere, Italia), prin deciziile din 23 aprilie și din 23 iunie 2015, primite de Curte la 11 mai și la 10 iulie 2015, în procedurile penale împotriva

Massimo Orsi (C‑217/15),

Luciano Baldetti (C‑350/15),

CURTEA (Camera a patra),

compusă din domnul T. von Danwitz (raportor), președinte de cameră, domnii E. Juhász, C. Vajda, doamna K. Jürimäe și domnul C. Lycourgos, judecători,

avocat general: domnul M. Campos Sánchez‑Bordona,

grefier: doamna V. Giacobbo‑Peyronnel, administrator,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 8 septembrie 2016,

luând în considerare observațiile prezentate:

–        pentru domnul Orsi, de V. Di Vaio, avvocato;

–        pentru domnul Baldetti, de V. Di Vaio și de V. D’Amore, avvocati;

–        pentru guvernul italian, de G. Palmieri, în calitate de agent, asistată de G. Galluzzo, avvocato dello Stato;

–        pentru guvernul ceh, de J. Vláčil și de M. Smolek, în calitate de agenți;

–        pentru guvernul francez, de G. de Bergues, de D. Colas, de F.‑X. Bréchot, de E. de Moustier și de S. Ghiandoni, în calitate de agenți;

–        pentru Comisia Europeană, de F. Tomat, de M. Owsiany‑Hornung și de H. Krämer, în calitate de agenți,

după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 12 ianuarie 2017,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Cererile de decizie preliminară privesc interpretarea articolului 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) și a articolului 4 din Protocolul nr. 7 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”).

2        Aceste cereri au fost formulate în cadrul a două proceduri penale declanșate împotriva domnului Massimo Orsi și, respectiv, a domnului Luciano Baldetti, pentru infracțiuni pe care aceștia le‑ar fi săvârșit în materie de taxă pe valoarea adăugată (TVA).

 Cadrul juridic

 CEDO

3        Articolul 4 din Protocolul nr. 7 la CEDO, intitulat „Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori”, prevede:

„1.      Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicțiile aceluiași stat pentru săvârșirea infracțiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr‑o hotărâre definitivă conform legii și procedurii penale ale acestui stat.

2.      Dispozițiile paragrafului precedent nu împiedică redeschiderea procesului, conform legii și procedurii penale a statului respectiv, dacă fapte noi sau recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente sunt de natură să afecteze hotărârea pronunțată.

3.      Nicio derogare de la prezentul articol nu este îngăduită în temeiul articolului 15 din convenție.”

 Dreptul Uniunii

4        Articolul 2 alineatul (1) din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată (JO 2006, L 347, p. 1, Ediție specială, 09/vol. 3, p. 7) stabilește operațiunile supuse TVA‑ului.

5        Potrivit articolului 273 din această directivă:

„Statele membre pot impune alte obligații pe care le consideră necesare pentru a asigura colectarea în mod corect a TVA și a preveni evaziunea, sub rezerva cerinței de tratament egal al operațiunilor interne și operațiunilor efectuate între statele membre de către persoane impozabile și cu condiția ca respectivele obligații să nu genereze, în comerțul între statele membre, unele formalități în legătură cu trecerea frontierelor.

[…]”

 Dreptul italian

6        Articolul 13 alineatul 1 din decreto legislativo n. 471, Riforma delle sanzioni tributarie non penali in materia di imposte dirette, di imposta sul valore aggiunto e di riscossione dei tributi, a norma dell’articolo 3, comma 133, lettera q), della legge 23 dicembre 1996, n. 662 (Decretul legislativ nr. 471 privind reforma sancțiunilor fiscale fără caracter penal în domeniul impozitelor directe, al taxei pe valoarea adăugată și al perceperii taxelor, în conformitate cu articolul 3 alineatul 133 litera q) din Legea nr. 662 din 23 decembrie 1996) din 18 decembrie 1997 (supliment ordinar la GURI nr. 5 din 8 ianuarie 1998) are următorul cuprins:

„Orice persoană care nu achită, în tot sau în parte, în termenele prevăzute, plățile anticipate, plățile periodice, plățile de regularizare sau soldul impozitului datorate conform declarației, după deducerea, în aceste cazuri, a valorii plăților periodice și a plăților anticipate, chiar dacă acestea nu au fost efectuate, este pasibilă de o sancțiune administrativă în valoare de 30 % din fiecare sumă neachitată, chiar și atunci când, în urma corectării erorilor materiale sau de calcul constatate cu ocazia controlului declarației anuale, rezultă că suma datorată este mai mare sau că excedentul deductibil este mai mic. […]”

7        Articolul 10 bis din decreto legislativo n. 74, Nuova disciplina dei reati in materia di imposte sui redditi e sul valore aggiunto, a norma dell’articolo 9 della legge 25 giugno 1999, n. 205 (Decretul legislativ nr. 74 de adoptare a unei noi reglementări privind infracțiunile în materie de impozit pe venit și de taxă pe valoarea adăugată, în temeiul articolului 9 din Legea nr. 205 din 25 iunie 1999) din 10 martie 2000 (GURI nr. 76 din 31 martie 2000, p. 4, denumit în continuare „Decretul legislativ nr. 74/2000”) prevede:

„Se pedepsește cu închisoarea de la șase luni la doi ani fapta oricărei persoane de a nu plăti, în termenul prevăzut pentru depunerea declarației anuale de plătitor de venit, rețineri la sursă rezultate din certificatul emis persoanelor impozabile pentru care se efectuează reținerea la sursă, în valoare mai mare de 50 000 de euro pentru fiecare perioadă fiscală.”

8        Articolul 10 ter din acest decret, intitulat „Neplata TVA‑ului”, prevede:

„Prevederile articolului 10 bis se aplică în limitele prevăzute și persoanelor care nu achită taxa pe valoarea adăugată, datorată conform declarației anuale, în termenul prevăzut pentru efectuarea plăților anticipate aferente perioadei fiscale următoare.”

 Procedurile principale și întrebarea preliminară

9        În perioadele fiscale în discuție în litigiile principale, domnul Orsi era reprezentantul legal al S.A. COM Servizi Ambiente e Commercio Srl, iar domnul Baldetti al Evoluzione Maglia Srl.

10      Domnii Orsi și Baldetti au fost trimiși în judecată în fața Tribunale di Santa Maria Capua Vetere (Tribunalul din Santa Maria Capua Vetere, Italia) pentru infracțiunea prevăzută și sancționată la articolul 10 ter din Decretul legislativ nr. 74/2000 coroborat cu articolul 10 bis din acesta, pentru motivul că, în calitate de reprezentanți legali ai acestor societăți, nu ar fi achitat în termenele prevăzute de lege TVA‑ul datorat în temeiul declarației anuale pentru perioadele fiscale în discuție în litigiile principale. Cuantumul TVA‑ului neachitat s‑ar ridica, în fiecare caz, la mai mult de un milion de euro.

11      Aceste proceduri penale au fost inițiate după ce Agenzia delle Entrate (administrația fiscală) a denunțat aceste infracțiuni la Procura della Repubblica (Parchet). În cadrul procedurilor penale respective, s‑a instituit măsura sechestrului asigurător atât asupra bunurilor domnului Orsi, cât și asupra bunurilor domnului Baldetti, măsură împotriva căreia fiecare dintre aceștia a introdus o cerere de reexaminare.

12      Înainte de inițierea procedurilor penale menționate, cuantumurile TVA‑ului în discuție în litigiile principale au făcut obiectul unei înștiințări de plată din partea administrației fiscale, care nu doar a stins datoria fiscală, ci a și aplicat o sancțiune fiscală pecuniară în privința S.A. COM Servizi Ambiente e Commercio și a Evoluzione Maglia, reprezentând 30 % din cuantumul datorat cu titlu de TVA. În urma unei tranzacții privind aceste înștiințări de plată, acestea au rămas definitive, nefiind contestate.

13      În aceste condiții, Tribunale di Santa Maria Capua Vetere (Tribunalul din Santa María Capua Vetere) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„În sensul articolului 4 din Protocolul nr. 7 la CEDO și al articolului 50 din cartă, dispoziția de la articolul 10 ter din Decretul legislativ nr. 74/2000, în măsura în care permite să se procedeze la examinarea răspunderii penale a unei persoane care, pentru aceleași fapte (neplata TVA‑ului), a făcut deja obiectul unei înștiințări de plată definitive emise de administrația financiară a statului, însoțită de o sancțiune administrativă […], este conformă dreptului Uniunii?”

 Cu privire la întrebarea preliminară

14      Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 50 din cartă și articolul 4 din Protocolul nr. 7 la CEDO trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiile principale, care permite declanșarea unui proces penal pentru neplata TVA‑ului după aplicarea unei sancțiuni fiscale definitive pentru aceleași fapte.

15      Întrucât instanța de trimitere se referă nu numai la articolul 50 din cartă, ci și la articolul 4 din Protocolul nr. 7 la CEDO, trebuie amintit că, deși, astfel cum confirmă articolul 6 alineatul (3) TUE, drepturile fundamentale garantate de CEDO constituie principii generale ale dreptului Uniunii și deși articolul 52 alineatul (3) din cartă prevede că drepturile conținute în aceasta, corespunzătoare drepturilor garantate de CEDO, au același înțeles și aceeași întindere ca și cele pe care le conferă convenția amintită, aceasta din urmă nu constituie, atât timp cât Uniunea nu a aderat la ea, un instrument juridic integrat formal în ordinea juridică a Uniunii (Hotărârea din 26 februarie 2013, Åkerberg Fransson, C‑617/10, EU:C:2013:105, punctul 44, precum și Hotărârea din 15 februarie 2016, N., C‑601/15 PPU, EU:C:2016:84, punctul 45 și jurisprudența citată). Astfel, examinarea întrebării adresate trebuie să se realizeze numai din perspectiva drepturilor fundamentale garantate de cartă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 iulie 2016, Conseil des ministres, C‑543/14, EU:C:2016:605, punctul 23 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 6 octombrie 2016, Paoletti și alții, C‑218/15, EU:C:2016:748, punctul 22).

16      În ceea ce privește articolul 50 din cartă, trebuie subliniat că sancțiuni fiscale și proceduri penale care au ca obiect infracțiuni în materie de TVA și care urmăresc să asigure colectarea în mod corect a acestei taxe și să prevină evaziunea, precum cele în discuție în litigiile principale, constituie o punere în aplicare a articolelor 2 și 273 din Directiva 2006/112, precum și a articolului 325 TFUE și, așadar, a dreptului Uniunii în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 februarie 2013, Åkerberg Fransson, C‑617/10, EU:C:2013:105, punctele 24-27, precum și Hotărârea din 8 septembrie 2015, Taricco și alții, C‑105/14, EU:C:2015:555, punctele 49, 52 și 53). Prin urmare, dispoziții de drept național care guvernează procesele penale având ca obiect infracțiuni în materie de TVA, precum cele în discuție în litigiile principale, intră în domeniul de aplicare al articolului 50 din cartă.

17      Aplicarea principiului ne bis in idem garantat la articolul 50 din cartă presupune în primul rând, după cum a subliniat avocatul general la punctul 32 din concluzii, ca aceeași persoană să facă obiectul sancțiunilor sau al proceselor penale avute în vedere.

18      Astfel, reiese chiar din formularea acestui articol, potrivit căreia „[n]imeni nu poate fi judecat sau condamnat pentru o infracțiune pentru care a fost deja achitat sau condamnat în cadrul Uniunii, prin hotărâre judecătorească definitivă, în conformitate cu legea”, că acesta interzice judecarea sau condamnarea aceleiași persoane mai mult de o singură dată pentru aceeași infracțiune.

19      Această interpretare a articolului 50 din cartă se coroborează cu Explicațiile cu privire la Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (JO 2007, C 303, p. 17), care trebuie luate în considerare în vederea interpretării acesteia (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 februarie 2013, Åkerberg Fransson (C‑617/10, EU:C:2013:105, punctul 20). Cu privire la articolul menționat, aceste explicații fac trimitere la jurisprudența Curții referitoare la principiul ne bis in idem, astfel cum a fost recunoscut în calitate de principiu general al dreptului Uniunii anterior intrării în vigoare a cartei. Potrivit acestei jurisprudențe, principiul menționat, în orice caz, nu poate fi încălcat dacă nu aceeași persoană este sancționată mai mult de o singură dată pentru aceeași conduită ilicită (a se vedea în acest sens în special Hotărârea din 7 ianuarie 2004, Aalborg Portland și alții/Comisia, C‑204/00 P, C‑205/00 P, C‑211/00 P, C‑213/00 P, C‑217/00 P și C‑219/00 P, EU:C:2004:6, punctul 338, precum și Hotărârea din 18 decembrie 2008, Coop de France bétail et viande și alții/Comisia (C‑101/07 P și C‑110/07 P, EU:C:2008:741, punctul 127).

20      Curtea a confirmat jurisprudența menționată ulterior intrării în vigoare a cartei (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 februarie 2013, Åkerberg Fransson, C‑617/10, EU:C:2013:105, punctul 34).

21      În speță, din informațiile cuprinse în deciziile de trimitere, confirmate atât de anumite elemente ale dosarului pe care le are la dispoziție Curtea, cât și de guvernul italian în cadrul ședinței în fața acesteia, reiese că sancțiunile fiscale în discuție în litigiile principale au fost aplicate în privința a două societăți cu personalitate juridică, și anume S.A. COM Servizi Ambiente e Commercio și Evoluzione Maglia, în timp ce procedurile penale în discuție în litigiile principale îi vizează pe domnii Orsi și Baldetti, care sunt persoane fizice.

22      Rezultă astfel, după cum a subliniat avocatul general la punctul 36 din concluzii, că, în cele două proceduri penale în discuție în litigiile principale, sancțiunea fiscală pecuniară și procesele penale privesc persoane diferite, și anume, în cauza C‑217/15, S.A. COM Servizi Ambiente e Commercio, care a făcut obiectul unei sancțiuni fiscale, și pe domnul Orsi, împotriva căruia a fost declanșată o procedură penală, și, în cauza C‑350/15, Evoluzione Maglia, căreia i‑a fost aplicată o sancțiune fiscală, și pe domnul Baldetti, împotriva căruia a fost declanșată o procedură penală, așa încât pare să nu fie îndeplinită condiția de aplicare a principiului ne bis in idem potrivit căreia obiectul sancțiunilor și al proceselor penale avute în vedere trebuie să îl facă aceeași persoană, ceea ce revine totuși instanței să verifice.

23      În această privință, împrejurarea că domnii Orsi și Baldetti sunt urmăriți penal pentru fapte săvârșite în calitate de reprezentanți legali ai societăților care au făcut obiectul unor sancțiuni fiscale pecuniare nu este susceptibilă să repună în discuție concluzia care figurează la punctul precedent.

24      În sfârșit, în temeiul articolului 52 alineatul (3) din cartă, în măsura în care articolul 50 din aceasta conține un drept ce corespunde celui prevăzut la articolul 4 din Protocolul nr. 7 la CEDO, este necesar să se asigure că interpretarea menționată mai sus a articolului 50 din aceasta nu ignoră nivelul de protecție garantat de CEDO (a se vedea prin analogie Hotărârea din 15 februarie 2016, N., C‑601/15 PPU, EU:C:2016:84, punctul 77).

25      Or, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, aplicarea de sancțiuni atât fiscale, cât și penale nu constituie o încălcare a articolului 4 din Protocolul nr. 7 la CEDO, atunci când sancțiunile în cauză privesc persoane, fizice sau juridice, distincte din punct de vedere juridic (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Pirttimäki împotriva Finlandei din 20 mai 2014, CE:ECHR:2014:0520JUD00353211, § 51).

26      Întrucât condiția potrivit căreia aceeași persoană trebuie să facă obiectul sancțiunilor și al proceselor penale avute în vedere nu este îndeplinită în cadrul procedurilor în discuție în litigiile principale, nu este necesar să se examineze celelalte condiții de aplicare a articolului 50 din cartă.

27      Prin urmare, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 50 din cartă trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiile principale, care permite declanșarea procesului penal pentru neplata TVA‑ului după aplicarea unei sancțiuni fiscale definitive pentru aceleași fapte, atunci când această sancțiune a fost aplicată unei societăți care are personalitate juridică, în timp ce procesul penal menționat este declanșat împotriva unei persoane fizice.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

28      Întrucât, în privința părților din litigiile principale, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a patra) declară:

Articolul 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiile principale, care permite declanșarea procesului penal pentru neplata taxei pe valoarea adăugată după aplicarea unei sancțiuni fiscale definitive pentru aceleași fapte, atunci când această sancțiune a fost aplicată unei societăți care are personalitate juridică, în timp ce procesul penal menționat este declanșat împotriva unei persoane fizice.

Sursa: C.J.U.E.

C.J.U.E.: Achiziţii publice. Deciziile Curţii Constituţionale au determinat conformitatea cu dreptul Uniunii a garanţiei de bună conduită.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a treia)

15 septembrie 2016(*)

„Trimitere preliminară – Directivele 89/665/CEE și 92/13/CEE – Achiziții publice – Proceduri privind căile de atac – Reglementare națională care condiționează admisibilitatea căilor de atac împotriva actelor autorității contractante de constituirea unei «garanții de bună conduită» – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Articolul 47 – Dreptul la o cale de atac efectivă”

În cauzele conexate C‑439/14 și C‑488/14,

având ca obiect cereri de decizie preliminară formulate în temeiul articolului 267 TFUE de Curtea de Apel București (România) și de Curtea de Apel Oradea (România), prin deciziile din 19 septembrie 2014 și din 8 octombrie 2014, primite de Curte la 24 septembrie 2014 și, respectiv, la 4 noiembrie 2014, în procedurile

SC Star Storage SA

împotriva

Institutului Național de Cercetare‑Dezvoltare în Informatică (ICI) (C‑439/14),

și

SC Max Boegl România SRL,

SC UTI Grup SA,

Astaldi SpA,

SC Construcții Napoca SA

împotriva

RA Aeroportul Oradea,

SC Porr Construct SRL,

Teerag‑Asdag Aktiengesellschaft,

SC Col‑Air Trading SRL,

AVZI SA,

Trameco SA,

Iamsat Muntenia SA (C‑488/14),

CURTEA (Camera a treia),

compusă din domnul L. Bay Larsen, președinte de cameră, și domnii D. Šváby, J. Malenovský, M. Safjan și M. Vilaras (raportor), judecători,

avocat general: doamna E. Sharpston,

grefier: doamna L. Carrasco Marco, administrator,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 14 ianuarie 2016,

luând în considerare observațiile prezentate:

–        pentru SC Star Storage SA, de A. Fetiță, avocat;

–        pentru SC Max Boegl România SRL, de F. Irimia, avocat;

–        pentru guvernul român, de R.‑H. Radu, de R. Hațieganu, de D. Bulancea și de M. Bejenar, în calitate de agenți;

–        pentru guvernul elen, de K. Georgiadis și de K. Karavasili, în calitate de agenți;

–        pentru Comisia Europeană, de A. Tokár și de I. Rogalski, în calitate de agenți,

după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 28 aprilie 2016,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Cererile de decizie preliminară privesc interpretarea articolului 1 alineatele (1)-(3) din Directiva 89/665/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1989 privind coordonarea actelor cu putere de lege și a actelor administrative privind aplicarea procedurilor care vizează căile de atac față de atribuirea contractelor de achiziții publice de produse și a contractelor publice de lucrări (JO 1989, L 395, p. 33, Ediție specială, 06/vol. 1, p. 237), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2007/66/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 decembrie 2007 (JO 2007, L 335, p. 31) (denumită în continuare „Directiva 89/665”), și a articolului 1 alineatele (1)-(3) din Directiva 92/13/CEE a Consiliului din 25 februarie 1992 privind coordonarea actelor cu putere de lege și actelor administrative referitoare la aplicarea normelor comunitare cu privire la procedurile de achiziții publice ale entităților care desfășoară activități în sectoarele apei, energiei, transporturilor și telecomunicațiilor (JO 1992, L 76, p. 14, Ediție specială, 06/vol. 2, p. 43), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2007/66 (denumită în continuare „Directiva 92/13”), precum și a articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

2        Aceste cereri au fost formulate, în cauza C‑439/14, în cadrul unui litigiu între SC Star Storage SA, pe de o parte, și Institutul Național de Cercetare‑Dezvoltare în Informatică (ICI), pe de altă parte, în legătură cu o procedură de atribuire a unui contract de achiziții publice având ca obiect achiziția unei infrastructuri informatice și de servicii pentru pregătirea, managementul, dezvoltarea și implementarea unei platforme de cloud computing, iar în cauza C‑488/14, în cadrul unui litigiu între SC Max Boegl România SRL, SC UTI Grup SA, Astaldi SpA și SC Construcții Napoca SA (denumite în continuare „Max Boegl și alții”), pe de o parte, și RA Aeroportul Oradea SA, SC Porr Construct SRL, Teerag‑Asdag Aktiengesellschaft, SC Col‑Air Trading SRL, AZVI SA, Trameco SA și Iamsat Muntenia SA, pe de altă parte, în legătură cu o procedură de atribuire a unui contract de achiziții publice privind lucrări de extindere și de modernizare a infrastructurilor Aeroportului Oradea (România).

 Cadrul juridic

 Dreptul Uniunii

 Directiva 89/665

3        Articolul 1 din Directiva 89/665, intitulat „Domeniul de aplicare și disponibilitatea căilor de atac”, prevede la alineatele (1)-(3):

„(1)      Prezenta directivă se aplică în cazul contractelor menționate în Directiva 2004/18/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 31 martie 2004 privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice de lucrări, de bunuri și de servicii [(JO 2004, L 134, p. 114, Ediție specială, 06/vol. 8, p. 116], cu excepția cazului în care aceste contracte sunt excluse în conformitate cu articolele 10-18 din respectiva directivă.

Contractele, în înțelesul prezentei directive, includ contractele de achiziții publice, acordurile‑cadru, concesiunile de lucrări publice și sistemele dinamice de achiziție.

Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a garanta că, în ceea ce privește contractele circumscrise domeniului de aplicare al Directivei 2004/18/CE, deciziile luate de autoritățile contractante pot fi supuse unor căi de atac efective și, în special, cât se poate de rapide, în conformitate cu condițiile stabilite la articolele 2-2f din prezenta directivă, în temeiul nerespectării, prin aceste decizii, a legislației comunitare în domeniul achizițiilor publice sau a normelor de drept intern de transpunere a acesteia.

(2)      Statele membre garantează că nu există, între întreprinderile care susțin că au suferit un prejudiciu în cadrul unei proceduri de atribuire a unui contract, nicio discriminare ca rezultat al distincției făcute de prezenta directivă între normele de drept intern de transpunere a legislației comunitare și celelalte norme de drept intern.

(3)      Statele membre asigură accesul la căile de atac, în temeiul unor norme detaliate pe care statele membre pot să le stabilească în acest sens, cel puțin oricărei persoane care are sau care a avut vreun interes în obținerea unui anumit contract și care a fost prejudiciată sau riscă să fie prejudiciată printr‑o presupusă încălcare.”

 Directiva 92/13

4        Articolul 1 din Directiva 92/13, intitulat de asemenea „Domeniul de aplicare și disponibilitatea căilor de atac”, prevede la alineatele (1)-(3):

„(1)      Prezenta directivă se aplică în cazul contractelor menționate în Directiva 2004/17/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 31 martie 2004 de coordonare a procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții în sectoarele apei, energiei, transporturilor și serviciilor poștale [(JO 2004, L 134, p. 1, Ediție specială, 06/vol. 8, p. 3)], cu excepția cazului în care aceste contracte sunt excluse în conformitate cu articolul 5 alineatul (2), articolele 18-26, articolele 29 și 30 sau articolul 62 din respectiva directivă.

Contractele, în înțelesul prezentei directive, includ contractele de furnizare, contractele de lucrări și servicii, acordurile‑cadru și sistemele dinamice de achiziții.

Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a garanta că, în ceea ce privește contractele circumscrise domeniului de aplicare al Directivei 2004/17/CE, deciziile luate de entitățile contractante pot fi supuse unor căi de atac efective și, în special, cât se poate de rapide în conformitate cu condițiile stabilite la articolele 2-2f din prezenta directivă, în temeiul nerespectării, prin aceste decizii, a legislației comunitare în domeniul achizițiilor publice sau a normelor de drept intern de transpunere a acesteia.

(2)      Statele membre garantează că nu există, între întreprinderile care susțin că au suferit un prejudiciu în cadrul unei proceduri de atribuire a unui contract, nicio discriminare ca rezultat al distincției făcute de prezenta directivă între normele de drept intern de transpunere a legislației comunitare și celelalte norme de drept intern.

(3)      Statele membre asigură accesul la căile de atac, în temeiul unor norme detaliate pe care statele membre pot să le stabilească în acest sens, cel puțin oricărei persoane care are sau care a avut vreun interes în obținerea unui anumit contract și care a fost prejudiciată sau riscă să fie prejudiciată printr‑o presupusă încălcare.”

 Directiva 2007/66

5        Considerentul (36) al Directivei 2007/66 are următorul cuprins:

„Prezenta directivă respectă drepturile fundamentale și principiile recunoscute, în special, de [cartă]. Prezenta directivă urmărește, în special, să asigure respectarea deplină a dreptului la o cale de atac eficace și la o audiere echitabilă, în conformitate cu articolul 47 primul și al doilea paragraf din [c]artă.”

 Directiva 2004/17

6        Articolul 16 litera (b) din Directiva 2004/17 prevede:

„Cu excepția situației în care sunt excluse în virtutea excluderilor prevăzute la articolele 19-26 sau în temeiul articolului 30, privind desfășurarea activității respective, prezenta directivă se aplică contractelor care au o valoare estimată, fără taxa pe valoare adăugată (TVA), cel puțin egală cu următoarele praguri:

[…]

(b)      5 186 000 [de euro], în cazul contractelor de lucrări.”

 Directiva 2004/18

7        Articolul 7 literele (b) și (c) din Directiva 2004/18 prevede:

„Prezenta directivă se aplică contractelor de achiziții publice care nu sunt excluse în temeiul exceptărilor prevăzute la articolele 10 și 11 și articolele 12-18 și a căror valoare estimată, fără taxa pe valoarea adăugată (TVA), este egală sau mai mare decât următoarele praguri:

[…]

(b)      207 000 [de euro]:

–        pentru contractele de achiziții publice de bunuri și de servicii atribuite de autoritățile contractante, altele decât cele prevăzute la anexa IV;

–        pentru contractele de achiziții publice de bunuri atribuite de autoritățile contractante menționate la anexa IV care își desfășoară activitatea în domeniul apărării, în cazul în care respectivele contracte se referă la produse care nu sunt menționate la anexa V;

–        pentru contractele de achiziții publice atribuite de o autoritate contractantă care au ca obiect servicii din categoria 8 din anexa II A, servicii de telecomunicații din categoria 5 ale căror poziții din CVP sunt echivalente cu numerele de referință CPC 7524, 7525 și 7526 și servicii menționate la anexa II B;

(c)      5 186 000 [de euro], pentru contractele de achiziții publice de lucrări.”

 Dreptul român

8        Articolele 2711 și 2712 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, astfel cum a fost modificată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/2014 (denumită în continuare „OUG nr. 34/2006”), prevăd:

„Articolul 2711

(1)      În scopul de a proteja autoritatea contractantă de riscul unui eventual comportament necorespunzător, contestatorul are obligația de a constitui garanția de bună conduită pentru întreaga perioadă cuprinsă între data depunerii contestației/cererii/plângerii și data rămânerii definitive a deciziei Consiliului [Național de Soluționare a Contestațiilor]/hotărârii instanței de judecată de soluționare a acesteia.

(2)      Contestația/Cererea/Plângerea va fi respinsă în cazul în care contestatorul nu prezintă dovada constituirii garanției prevăzute la alineatul (1).

(3)      Garanția de bună conduită se constituie prin virament bancar sau printr‑un instrument de garantare emis în condițiile legii de o societate bancară ori de o societate de asigurări și se depune în original la sediul autorității contractante și în copie la [Consiliul Național de Soluționare a Contestațiilor] sau la instanța de judecată, odată cu depunerea contestației/cererii/plângerii.

(4)      Cuantumul garanției de bună conduită se stabilește prin raportare la valoarea estimată a contractului ce urmează a fi atribuit, astfel:

a)      1 % din valoarea estimată, dacă aceasta este mai mică decât pragurile valorice prevăzute la articolul 55 alineatul (2) literele a) și b);

b)      1 % din valoarea estimată, dacă aceasta este mai mică decât pragurile valorice prevăzute la articolul 55 alineatul (2) litera c), dar nu mai mult decât echivalentul în lei a 10 000 [de] euro, la cursul [Băncii Naționale a României] de la data constituirii garanției;

c)      1 % din valoarea estimată, dacă aceasta este egală sau mai mare decât pragurile valorice prevăzute la articolul 55 alineatul (2) literele a) și b), dar nu mai mult decât echivalentul în lei a 25 000 [de] euro, la cursul [Băncii Naționale a României] de la data constituirii garanției;

d)      1 % din valoarea estimată, dacă aceasta este egală sau mai mare decât pragurile valorice prevăzute la articolul 55 alineatul (2) litera c), dar nu mai mult decât echivalentul în lei a 100 000 [de] euro, la cursul [Băncii Naționale a României] de la data constituirii garanției.

(5)      Garanția de bună conduită trebuie să aibă o perioadă de valabilitate de cel puțin 90 de zile, să fie irevocabilă și să prevadă plata necondiționată la prima cerere a autorității contractante, în măsura în care contestația/cererea/plângerea va fi respinsă ca inadmisibilă.

(6)      În cazul în care, în ultima zi de valabilitate a garanției de bună conduită, decizia Consiliului [Național de Soluționare a Contestațiilor] sau hotărârea instanței de judecată nu este rămasă definitivă, iar contestatorul nu a prelungit valabilitatea garanției de bună conduită în aceleași condiții de la alineatele (1)-(5), autoritatea contractantă va reține garanția de bună conduită. Prevederile art. 2712 alineatele (3)-(5) se aplică în mod corespunzător.

(7)      Prevederile alineatelor (1)-(6) se aplică în mod corespunzător și în situația în care plângerea împotriva deciziei Consiliului [Național de Soluționare a Contestațiilor] este formulată de o altă persoană decât autoritatea contractantă sau contestator, conform articolului 281.

Articolul 2712

(1)      În cazul în care contestația este respinsă de către [Consiliul Național de Soluționare a Contestațiilor] sau de către instanța de judecată, atunci când contestatorul se adresează direct instanței, autoritatea contractantă are obligația de a reține garanția de bună conduită de la momentul rămânerii definitive a deciziei Consiliului [Național de Soluționare a Contestațiilor]/hotărârii instanței de judecată. Reținerea se aplică pentru loturile la care contestația a fost respinsă.

(2)      Prevederile alineatului (1) se aplică și în cazul în care contestatorul renunță la contestație/cerere/plângere.

(3)      Măsura prevăzută la alineatul (1) nu va fi aplicată în cazul în care Consiliul [Național de Soluționare a Contestațiilor]/instanța de judecată respinge contestația ca rămasă fără obiect sau în cazul în care s‑a renunțat la contestație/cerere/plângere, ca urmare a adoptării de către autoritatea contractantă a măsurilor de remediere necesare, în condițiile articolului 2563 alineatul (1).

(4)      În situația în care Consiliul [Național de Soluționare a Contestațiilor] admite contestația, respectiv instanța competentă admite plângerea formulată împotriva deciziei Consiliului [Național de Soluționare a Contestațiilor] de respingere a contestației, autoritatea contractantă are obligația de a restitui contestatorului garanția de bună conduită, în cel mult 5 zile de la momentul rămânerii definitive a deciziei/hotărârii.

(5)      În situația în care contestatorul se adresează direct instanței de judecată și aceasta admite cererea introdusă, prevederile alineatului (4) se aplică în mod corespunzător.

(6)      Sumele încasate de autoritatea contractantă din executarea garanției de bună conduită reprezintă venituri ale autorității contractante.”

 Litigiile principale și întrebările preliminare

 Cauza C‑439/14

9        La 1 aprilie 2014, ICI, în calitate de autoritate contractantă, a publicat în Sistemul Electronic de Achiziții Publice (denumit în continuare „SEAP”) un anunț de deschidere a unei proceduri de cerere de ofertă în scopul atribuirii unui contract de achiziții publice privind achiziția unei infrastructuri informatice și de servicii pentru pregătirea, managementul, dezvoltarea și implementarea unei platforme de cloud computing, precum și documentația de atribuire aferentă. Criteriul de atribuire a acestui contract, care avea o valoare estimată de 61 287 713,71 RON (aproximativ 13 700 000 de euro) fără taxa pe valoarea adăugată, era „prețul cel mai scăzut”.

10      În urma unor cereri formulate de mai mulți operatori economici, ICI a publicat în SEAP o serie de clarificări ale prevederilor documentației de atribuire.

11      La 30 iunie 2014, Star Storage a contestat clarificările nr. 4 și nr. 5 din 24 iunie 2014 și nr. 7 din 26 iunie 2014 în fața Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor (denumit în continuare „CNSC”).

12      Prin decizia din 18 iulie 2014, CNSC a respins această contestație ca inadmisibilă, în temeiul, printre altele, al articolului 2711 alineatul (2) din OUG nr. 34/2006, pentru motivul că Star Storage nu constituise garanția de bună conduită.

13      La 5 august 2014, Star Storage a sesizat Curtea de Apel București (România) cu o plângere prin care a solicitat, printre altele, anularea acestei decizii de respingere, arătând că obligația de constituire a unei garanții de bună conduită prevăzută de reglementarea română era contrară atât Constituției României, cât și dreptului Uniunii.

14      Instanța de trimitere apreciază că, din cauza cuantumului său semnificativ și a normelor care o guvernează, garanția de bună conduită este de natură a impieta în mod grav asupra dreptului operatorilor economici la un remediu efectiv împotriva actelor autorităților contractante.

15      În aceste condiții, Curtea de Apel București a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Dispozițiile articolului 1 alineatul (1) al treilea paragraf și cele ale articolului 1 alineatul (3) din Directiva 89/665 […] trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări care condiționează accesul la căile de atac împotriva deciziilor autorității contractante de obligativitatea depunerii în prealabil a unei «garanții de bună conduită», precum cea reglementată de articolele 2711 și 2712 din [OUG] nr. 34/2006?”

 Cauza C‑488/14

16      La 21 ianuarie 2014, RA Aeroportul Oradea, în calitate de autoritate contractantă, a publicat în SEAP un anunț referitor la deschiderea unei proceduri de cerere de ofertă în scopul atribuirii unui contract de achiziții publice privind lucrări de extindere și de modernizare a infrastructurilor Aeroportului Oradea (România). Valoarea estimată a contractului de achiziții publice se ridică la 101 232 054 RON (aproximativ 22 800 000 de euro) fără taxa pe valoarea adăugată, criteriul de atribuire fiind „oferta cea mai avantajoasă din punct de vedere economic”.

17      Potrivit raportului întocmit în urma evaluării ofertelor, oferta depusă de asocierea formată din SC Max Boegl România SRL, SC UTI Grup SA și Astaldi SpA a fost declarată neconformă, în timp ce oferta depusă de asocierea formată din SC Construcții Napoca SA, SC Aici Cluj SA și CS Icco Energ SRL a fost clasată pe locul al doilea ca urmare a criteriului de atribuire ales.

18      Aceste două asocieri ofertante au introdus fiecare câte o contestație la CNSC împotriva raportului amintit. Prin decizia CNSC din 10 iulie 2014, contestațiile menționate au fost respinse ca nefondate. În consecință, fiecare dintre cele două asocieri au formulat plângere împotriva acestei decizii de respingere la Curtea de Apel Oradea (România).

19      La termenul de judecată din 10 septembrie 2014, această instanță le‑a pus în vedere reclamantelor din litigiul principal că, având în vedere intrarea în vigoare, la 1 iulie 2014, a articolelor 2711 și 2712 din OUG nr. 34/2006, acestea aveau obligația de a constitui o „garanție de bună conduită”. Prin urmare, Max Boegl și alții au solicitat sesizarea Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate privind aceste două dispoziții și sesizarea Curții cu o cerere de decizie preliminară.

20      În aceste condiții, Curtea de Apel Oradea a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Dispozițiile [articolului 1 alineatele (1)-(3)] din [Directiva 89/665], respectiv din [Directiva 92/13] […] trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări care condiționează accesul la căile de atac împotriva deciziilor autorității contractante de obligativitatea depunerii în prealabil a unei «garanții de bună conduită», precum cea reglementată de articolele 2711 și 2712 din OUG nr. 34/2006?”

 Procedura în fața Curții

21      Prin Ordonanțele din 13 noiembrie 2014 și din 10 decembrie 2014, președintele Curții a respins cererile formulate de Curtea de Apel București și de Curtea de Apel Oradea de judecare a cauzelor C‑439/14 și C‑488/14 potrivit procedurii accelerate prevăzute la articolul 105 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții.

22      Prin decizia președintelui Curții din 13 noiembrie 2014, cauzele C‑439/14 și C‑488/14 au fost conexate pentru buna desfășurare a fazelor scrisă și orală ale procedurii, precum și în vederea pronunțării hotărârii.

23      Prin Decizia nr. 5 din 15 ianuarie 2015, Curtea Constituțională a admis în parte excepția de neconstituționalitate privind articolele 2711 și 2712 din OUG nr. 34/2006 ridicată de Star Storage și, respectiv, de Max Boegl și alții.

24      Prin scrisoarea din 21 iulie 2015, Curtea a adresat Curții de Apel București și Curții de Apel Oradea, în temeiul articolului 101 din Regulamentul de procedură, o cerere de lămuriri, prin care le‑a invitat să își prezinte observațiile cu privire la Decizia Curții Constituționale nr. 5 din 15 ianuarie 2015 și la posibilele efecte ale acesteia asupra cererii lor de decizie preliminară.

25      Prin scrisoarea din 11 august 2015, primită de Curte la 26 august 2015, Curtea de Apel Oradea a arătat în esență că prin Decizia Curții Constituționale nr. 5 din 15 ianuarie 2015 fusese admisă excepția de neconstituționalitate privind dispozițiile articolului 2712 alineatele (1) și (2) din OUG nr. 34/2006, însă fusese respinsă cea privind dispozițiile articolului 2711 și ale articolului 2712 alineatele (3)-(6) din OUG nr. 34/2006, astfel încât cererea sa de decizie preliminară nu se mai referea decât la aceste din urmă dispoziții.

26      Prin scrisoarea din 14 septembrie 2015, primită de Curte la 23 septembrie 2015, Curtea de Apel București a arătat de asemenea în esență că prin Decizia Curții Constituționale nr. 5 din 15 ianuarie 2015 se confirmase constituționalitatea obligației de a constitui garanția de bună conduită ca o condiție de admisibilitate a oricărei căi de atac și, în consecință, era în continuare necesar să se examineze dacă dispozițiile articolelor 2711 și 2712 din OUG nr. 34/2006 declarate conforme cu Constituția României, prin care se condiționează exercitarea căilor de atac în cadrul procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice de constituirea unei „garanții de bună conduită”, pot fi considerate compatibile cu principiul protecției jurisdicționale efective, astfel cum acesta este protejat prin articolul 1 alineatele (1)-(3) din Directiva 89/665 și prin articolul 1 alineatele (1)-(3) din Directiva 92/13 coroborate cu articolul 47 din cartă.

27      În plus, Curtea de Apel București apreciază că reglementarea română necesită o analiză aprofundată, pe de o parte, în ceea ce privește împrejurarea că garanția de bună conduită se adaugă la „garanția de participare” pe care trebuie să o constituie de asemenea ofertantul, în temeiul articolului 431 din OUG nr. 34/2006, și al cărei cuantum reprezintă până la 2 % din valoarea estimată a contractului, și, pe de altă parte, în ceea ce privește faptul că nu este posibilă nici derogarea de la cuantumul garanției de bună conduită, care se stabilește, potrivit articolului 2711 alineatul (4) din OUG nr. 34/2006, în mod automat la un nivel de 1 % din valoarea estimată a contractului ce urmează a fi atribuit, până la pragul maxim de 100 000 de euro, nici acordarea unei reduceri sau dispunerea eșalonării plății în funcție de împrejurările concrete ale cauzei.

28      În consecință, Curtea de Apel București invită Curtea să răspundă la următoarea întrebare preliminară:

„[Dispozițiile articolului] 1 alineatele (1)-(3) din Directiva 89/665 și [ale articolului] 1 alineatele (1)-(3) din Directiva 92/13 coroborate cu cele ale articolului 47 din [cartă] trebuie interpretate în sensul că se opun unei dispoziții naționale care instituie, drept condiție de admisibilitate a căilor de atac împotriva deciziilor luate de autoritățile contractante în cadrul procedurilor de achiziții publice, obligația constituirii unei garanții financiare în favoarea autorității contractante precum cea reglementată de articolele 2711 și 2712 din OUG nr. 34/2006?”

29      În sfârșit, prin Decizia nr. 750 din 4 noiembrie 2015, Curtea Constituțională a declarat de asemenea neconformitatea cu Constituția României a articolului 2711 alineatul (5) din OUG nr. 34/2006, care prevedea plata necondiționată, la prima cerere, a garanției de bună conduită către autoritatea contractantă în cazul respingerii contestației, a cererii sau a plângerii.

 Observații introductive

30      Trebuie să se constate că, întrucât contractul de achiziții publice în discuție în cauza C‑439/14 privește bunuri și servicii a căror valoare depășește pragul prevăzut la articolul 7 litera (b) din Directiva 2004/18, Directiva 89/665 își găsește aplicarea în cadrul litigiului principal.

31      În schimb, guvernul român și Comisia Europeană au opinii diferite cu privire la natura contractului de achiziții publice în discuție în cauza C‑488/14, cel dintâi apreciind că acest contract intră sub incidența Directivei 2004/18 și, pe cale de consecință, a Directivei 89/665, iar Comisia, că contractul menționat intră sub incidența Directivei 2004/17 și, prin urmare, a Directivei 92/13.

32      În această privință, trebuie arătat că, întrucât instanța de trimitere în cauza C‑488/14 nu furnizează decât foarte puține indicații cu privire la contractul de achiziții publice în discuție în litigiul principal, Curtea nu are posibilitatea de a stabili dacă acesta intră sub incidența Directivei 2004/17 sau a Directivei 2004/18.

33      Cu precizarea că îi revine instanței de trimitere sarcina de a se pronunța cu privire la acest aspect, această neclaritate rămâne însă fără efect asupra procedurii preliminare în cauza C‑488/14, întrucât, după cum a arătat avocatul general la punctul 25 din concluzii, valoarea contractului de achiziții publice în discuție atinge pragurile stabilite pentru achizițiile publice de lucrări atât prin articolul 7 litera (c) din Directiva 2004/18, cât și prin articolul 16 litera (b) din Directiva 2004/17.

34      În consecință, Curtea va răspunde simultan la întrebarea adresată în cauza C‑439/14 și la întrebarea adresată în cauza C‑488/14, întrucât dispozițiile Directivelor 89/665 și 92/13 a căror interpretare se solicită sunt, în orice caz, redactate în termeni riguros identici.

 Cu privire la întrebările preliminare

35      Trebuie arătat, mai întâi, că, după cum reiese din explicațiile furnizate de cele două instanțe de trimitere ca răspuns la cererea de lămuriri pe care le‑a adresat‑o Curtea și din observațiile prezentate în ședință, dispozițiile articolului 2712 alineatele (1) și (2), precum și cele ale articolului 2711 alineatul (5) ultima teză din OUG nr. 34/2006 au fost declarate contrare Constituției României prin Deciziile Curții Constituționale nr. 5 din 15 ianuarie 2015 și, respectiv, nr. 750 din 4 noiembrie 2015.

36      Cele două instanțe de trimitere au precizat că, în consecință, nu mai puteau aplica aceste dispoziții, fapt confirmat în ședință de guvernul român. Cu toate acestea, ele au indicat în mod expres că își mențin întrebările preliminare, întrucât celelalte dispoziții ale reglementării române în discuție în litigiul principal sunt în continuare aplicabile.

37      În aceste condiții, cu precizarea că le revine exclusiv instanțelor de trimitere sarcina de a deduce consecințele Deciziilor Curții Constituționale nr. 5 din 15 ianuarie 2015 și nr. 750 din 4 noiembrie 2015 în cadrul soluționării litigiilor cu care sunt sesizate, trebuie să se considere că cererile de decizie preliminară vizează numai dispozițiile reglementării române referitoare la garanția de bună conduită considerate conforme cu Constituția României.

38      Prin urmare, prin intermediul întrebării formulate, instanțele de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 1 alineatele (1)-(3) din Directiva 89/665 și articolul 1 alineatele (1)-(3) din Directiva 92/13, citite în lumina articolului 47 din cartă, trebuie să fie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiile principale, care condiționează admisibilitatea oricărei căi de atac împotriva unui act al autorității contractante de obligația reclamantului de a constitui garanția de bună conduită pe care o prevede în beneficiul autorității contractante, cu precizarea că această garanție trebuie să îi fie restituită reclamantului indiferent de soluția pronunțată în calea de atac.

39      În această privință, trebuie amintit că articolul 1 alineatul (1) din Directiva 89/665 și articolul 1 alineatul (1) din Directiva 92/13 impun statelor membre obligația de a adopta măsurile necesare pentru a garanta că deciziile luate de autoritățile contractante în cadrul procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice circumscrise domeniului de aplicare al Directivelor 2004/17 și 2004/18 pot face obiectul unor căi de atac eficiente și în special cât se poate de rapide, pentru motivul nerespectării prin aceste decizii a dreptului Uniunii în domeniul achizițiilor publice sau a normelor de drept intern de transpunere a acestuia.

40      Atât articolul 1 alineatul (3) din Directiva 89/665, cât și articolul 1 alineatul (3) din Directiva 92/13 prevăd, în plus, obligația statelor membre de a asigura accesul la căile de atac cel puțin oricărei persoane care are sau care a avut vreun interes în obținerea unui anumit contract și care a fost prejudiciată sau riscă să fie prejudiciată printr‑o presupusă încălcare, în temeiul unor norme detaliate pe care trebuie să le stabilească în acest sens.

41      Aceste dispoziții, care sunt destinate să protejeze operatorii economici împotriva arbitrarului autorității contractante, urmăresc astfel să asigure existența în toate statele membre a unor căi de atac eficiente pentru garantarea aplicării efective a normelor Uniunii în domeniul atribuirii contractelor de achiziții publice, în special într‑un stadiu în care încălcările încă pot fi corectate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 decembrie 2002, Universale‑Bau și alții, C‑470/99, EU:C:2002:746, punctul 71, Hotărârea din 11 septembrie 2014, Fastweb, C‑19/13, EU:C:2014:2194, punctul 34, precum și Hotărârea din 12 martie 2015, eVigilo, C‑538/13, EU:C:2015:166, punctul 50).

42      Cu toate acestea, nici Directiva 89/665, nici Directiva 92/13 nu conțin dispoziții care să reglementeze în mod specific condițiile în care aceste căi de atac pot fi exercitate. Astfel, Curtea a statuat deja că Directiva 89/665 nu stabilește decât condițiile minimale care trebuie să fie îndeplinite de procedurile privind căile de atac reglementate în ordinile juridice naționale în scopul de a garanta respectarea prevederilor din dreptul Uniunii în domeniul achizițiilor publice (a se vedea printre altele Hotărârea din 27 februarie 2003, Santex C‑327/00, EU:C:2003:109, punctul 47, Hotărârea din 19 iunie 2003, GAT, C‑315/01, EU:C:2003:360, punctul 45, precum și Hotărârea din 30 septembrie 2010, Strabag și alții, C‑314/09, EU:C:2010:567, punctul 33).

43      Reiese însă dintr‑o jurisprudență constantă că modalitățile procedurale ale căilor de atac în justiție menite să asigure protecția drepturilor conferite de dreptul Uniunii candidaților și ofertanților lezați de decizii ale autorităților contractante nu pot să aducă atingere efectului util al Directivelor 89/665 și 92/13, al căror obiectiv este de a garanta că deciziile nelegale ale autorităților contractante pot face obiectul unor căi de atac eficiente și cât se poate de rapide (a se vedea printre altele Hotărârea din 12 decembrie 2002, Universale‑Bau și alții, C‑470/99, EU:C:2002:746, punctul 72, Hotărârea din 27 februarie 2003, Santex C‑327/00, EU:C:2003:109, punctul 51, Hotărârea din 3 martie 2005, Fabricom, C‑21/03 și C‑34/03, EU:C:2005:127, punctul 42, Ordonanța din 4 octombrie 2007, Consorzio Elisoccorso San Raffaele, C‑492/06, EU:C:2007:583, punctul 29, Hotărârea din 12 martie 2015, eVigilo, C‑538/13, EU:C:2015:166, punctul 40, precum și Hotărârea din 6 octombrie 2015, Orizzonte Salute, C‑61/14, EU:C:2015:655, punctul 47).

44      Trebuie, în special, să se garanteze că nu se aduce atingere nici eficienței Directivelor 89/665 și 92/13 (a se vedea Hotărârea din 18 iunie 2002, HI, C‑92/00, EU:C:2002:379, punctele 58 și 59, precum și Hotărârea din 11 decembrie 2014, Croce Amica One Italia, C‑440/13, EU:C:2014:2435, punctul 40), nici drepturilor conferite particularilor de dreptul Uniunii [Hotărârea din 12 decembrie 2002, Universale‑Bau și alții, C‑470/99, EU:C:2002:746, punctul 72, și Hotărârea din 28 ianuarie 2010, Uniplex (UK), C‑406/08, EU:C:2010:45, punctul 49].

45      În plus, trebuie amintit că, după cum reiese din considerentul (36) al acesteia, Directiva 2007/66 și, prin urmare, Directiva 89/665, precum și Directiva 92/13, pe care le‑a modificat și le‑a completat, urmăresc să asigure respectarea deplină a dreptului la o cale de atac efectivă și de acces la o instanță judecătorească imparțială, în conformitate cu articolul 47 primul și al doilea paragraf din cartă.

46      În consecință, atunci când definesc modalitățile procedurale ale căilor de atac în justiție menite să asigure protecția drepturilor conferite de Directivele 89/665 și 92/13 candidaților și ofertanților lezați de decizii ale autorităților contractante, statele membre trebuie să garanteze respectarea dreptului la o cale de atac efectivă și de acces la o instanță judecătorească imparțială, consacrat la articolul 47 din cartă.

47      În speță, articolul 2711 alineatele (1)-(5) din OUG nr. 34/2006 îi impune oricărei persoane care participă la o procedură de atribuire a unui contract de achiziții publice și care înțelege să conteste o decizie a autorității contractante fie la CNSC, fie direct la o instanță judecătorească obligația de a constitui o garanție de bună conduită ca o condiție de admisibilitate a oricărei căi de atac. Această garanție, al cărei cuantum reprezintă 1 % din valoarea estimată a contractului de achiziții publice în cauză, plafonat la 25 000 de euro în cazul contractelor de achiziții publice de bunuri și de servicii și la 100 000 de euro în cazul contractelor de achiziții publice de lucrări, trebuie să fie constituită în beneficiul autorității contractante fie prin virament bancar, fie prin intermediul unui instrument de garantare emis de o societate bancară ori de o societate de asigurări, pentru o perioadă de valabilitate de cel puțin 90 de zile.

48      Această garanție trebuie să fie însă restituită, în cazul în care este admisă calea de atac, în cel mult cinci zile de la momentul rămânerii definitive a deciziei/hotărârii, în conformitate cu articolul 2712 alineatele (4) și (5) din OUG nr. 34/2006, dar și în cazul în care calea de atac este respinsă sau se renunță la aceasta, reținerea garanției de către autoritatea contractantă fiind din acel moment lipsită de temei juridic, având în vedere Deciziile Curții Constituționale nr. 5 din 15 ianuarie 2015 și nr. 750 din 4 noiembrie 2015.

49      După cum a arătat avocatul general la punctul 37 din concluzii, garanția de bună conduită drept condiție prealabilă pentru examinarea oricărei căi de atac constituie, așadar, o restrângere a dreptului la o cale de atac efectivă în fața unei instanțe judecătorești în sensul articolului 47 din cartă, care, în conformitate cu articolul 52 alineatul (1) din cartă, nu este justificată decât dacă este prevăzută de lege, dacă respectă substanța acestui drept și dacă, cu respectarea principiului proporționalității, este necesară și răspunde efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniunea Europeană sau necesității protejării drepturilor și libertăților celorlalți (a se vedea Hotărârea din 4 mai 2016, Pillbox 38, C‑477/14, EU:C:2016:324, punctul 160).

50      Este necesar să se constate că, în cauzele principale, temeiul legal al garanției de bună conduită este stabilit în mod clar și precis de OUG nr. 34/2006, astfel încât aceasta trebuie să fie considerată ca fiind prevăzută de legislația națională (a se vedea Hotărârea din 27 mai 2014, Spasic, C‑129/14 PPU, EU:C:2014:586, Hotărârea din 6 octombrie 2015, Delvigne, C‑650/13, EU:C:2015:648, punctul 47, și Hotărârea din 17 decembrie 2015, WebMindLicenses, C‑419/14, EU:C:2015:832, punctul 81). Pe de altă parte, împrejurarea că garanția de bună conduită ar putea atinge un cuantum substanțial, de 25 000 de euro sau de 100 000 de euro, nu poate conduce la concluzia că obligația de a constitui o astfel de garanție aduce atingere substanței dreptului la o cale de atac efectivă, din moment ce, în orice caz, această garanție nu poate fi reținută de autoritatea contractantă, indiferent de soluția care ar fi pronunțată în calea de atac.

51      Cu toate acestea, mai trebuie să se verifice dacă garanția de bună conduită răspunde unui obiectiv de interes general și, în caz afirmativ, dacă respectă principiul proporționalității în sensul articolului 52 alineatul (1) din cartă.

52      Articolul 2711 alineatul (1) din OUG nr. 34/2006 precizează că obiectivul garanției de bună conduită este de a proteja autoritatea contractantă de riscul unui eventual comportament necorespunzător. Guvernul român a arătat în observațiile scrise, precum și în cursul ședinței că garanția de bună conduită are ca principal obiectiv fluidizarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziție publică, prevenindu‑se exercitarea abuzivă a căilor de atac și orice întârziere în încheierea contractului.

53      În această privință, trebuie să se constate că combaterea exercitării abuzive a căilor de atac constituie, după cum a arătat avocatul general la punctul 44 din concluzii, un obiectiv legitim care contribuie nu numai la realizarea obiectivelor urmărite prin Directivele 89/665 și 92/13, ci și, la o scară mai largă, la o bună administrare a justiției.

54      Astfel, o cerință financiară precum garanția de bună conduită în discuție în litigiile principale constituie o măsură de natură să descurajeze contestațiile abuzive și să garanteze pentru toți justițiabilii, în interesul unei bune administrări a justiției, soluționarea căilor lor de atac în termene cât se poate de scurte, în conformitate cu articolul 47 primul și al doilea paragraf din cartă.

55      Cu toate acestea, chiar dacă interesele unei bune administrări a justiției pot justifica impunerea unei restricții financiare accesului unei persoane la o cale de atac, această restricție trebuie totuși să păstreze un raport de proporționalitate rezonabil între mijloacele folosite și scopul urmărit (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 decembrie 2010, DEB, C‑279/09, EU:C:2010:811, punctele 47 și 60).

56      În acest sens, trebuie arătat că, deși obligația de a constitui garanția de bună conduită reprezintă o măsură mai puțin disuasivă în versiunea actuală decât în versiunea inițială, din moment ce ea nu mai poate fi reținută de autoritatea contractantă în mod automat și necondiționat în cazul respingerii căii de atac sau al renunțării la aceasta, obligația menționată este în continuare aptă să realizeze obiectivul de combatere a căilor de atac abuzive urmărit de reglementarea română.

57      Astfel, în primul rând, constituirea garanției de bună conduită reprezintă, după cum a arătat avocatul general la punctul 55 din concluzii, o povară financiară pentru reclamant, indiferent dacă acesta efectuează un virament bancar sau constituie o garanție bancară.

58      Cuantumul garanției de bună conduită este stabilit sub forma unui procent din prețul contractului de achiziții publice în cauză, putând atinge 25 000 de euro în cazul contractelor de achiziții publice de bunuri și de servicii și 100 000 de euro în cazul contractelor de achiziții publice de lucrări.

59      Or, mobilizarea unei sume atât de importante prin virament bancar, ca și necesitatea de a îndeplini demersurile cerute în vederea constituirii unei garanții bancare și de a plăti cheltuielile aferente acestei constituiri sunt de natură să determine reclamanții să manifeste o anumită prudență în introducerea căii lor de atac. Pe de altă parte, din moment ce implică resursele sau cel puțin posibilitățile de creditare ale reclamanților până la momentul eliberării sale, garanția de bună conduită este de natură să îi determine să dea dovadă de diligență în cadrul procedurilor pe care le inițiază, în conformitate cu cerința privind celeritatea căilor de atac prevăzută la articolul 1 alineatul (1) din Directiva 89/665 și la articolul 1 alineatul (1) din Directiva 92/13. Astfel, după cum a arătat guvernul român în ședință, nu poate fi exclus ca o asemenea cerință financiară să determine potențialii reclamanți să își evalueze în mod serios interesul de a iniția o procedură judiciară și șansa de a obține câștig de cauză și, prin urmare, îi descurajează să introducă cereri care sunt în mod vădit nefondate sau prin care nu se urmărește decât întârzierea procedurii de atribuire a unui contract (a se vedea prin analogie Hotărârea din 6 octombrie 2015, Orizzonte Salute, C‑61/14, EU:C:2015:655, punctul 73).

60      În al doilea rând, întrucât, în temeiul Deciziilor Curții Constituționale nr. 5 din 15 ianuarie 2015 și nr. 750 din 4 noiembrie 2015, reținerea automată și necondiționată a garanției de bună conduită de către autoritatea contractantă și plata acesteia la prima cerere nu mai sunt posibile, nu se poate considera că simpla obligație de a constitui această garanție drept condiție de admisibilitate a oricărei căi de atac depășește ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului de combatere a căilor de atac abuzive pe care intenționează să îl urmărească.

61      Astfel, garanția de bună conduită, reprezentând 1 % din valoarea contractului de achiziții publice, plafonată în funcție de natura contractului, rămâne modestă (a se vedea Hotărârea din 6 octombrie 2015, Orizzonte Salute, C‑61/14, EU:C:2015:655, punctul 58), în special pentru ofertanții care trebuie în mod normal să justifice o anumită capacitate financiară. În continuare și în orice caz, această garanție poate fi constituită sub forma unei garanții bancare. În cele din urmă, ea nu trebuie să fie constituită decât pentru perioada cuprinsă între introducerea acțiunii și soluționarea definitivă a acesteia.

62      În sfârșit, în răspunsul la cererea de lămuriri care i‑a fost adresată de Curte, Curtea de Apel București a invitat Curtea să răspundă la întrebarea sa ținând seama de cumularea garanției de bună conduită cu garanția de participare pe care ofertantul trebuie de asemenea să o constituie, potrivit articolului 431 din OUG nr. 34/2006. Cu toate acestea, ea nu a prezentat nicio precizare în acest sens, nici cu privire la regimul actual al garanției de participare, nici cel puțin cu privire la articularea acesteia cu garanția de bună conduită. În aceste condiții, Curtea nu este în măsură să își exprime poziția cu privire la acest aspect.

63      Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se răspundă la întrebările adresate că articolul 1 alineatele (1)-(3) din Directiva 89/665 și articolul 1 alineatele (1)-(3) din Directiva 92/13, citite în lumina articolului 47 din cartă, trebuie să fie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiile principale, care condiționează admisibilitatea oricărei căi de atac împotriva unui act al autorității contractante de obligația reclamantului de a constitui garanția de bună conduită pe care o prevede în beneficiul autorității contractante, din moment ce această garanție trebuie să îi fie restituită reclamantului indiferent de soluția pronunțată în calea de atac.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

64      Întrucât, în privința părților din litigiile principale, procedurile au caracterul unor incidente survenite la instanțele de trimitere, este de competența acestora să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a treia) declară:

Articolul 1 alineatele (1)-(3) din Directiva 89/665/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1989 privind coordonarea actelor cu putere de lege și a actelor administrative privind aplicarea procedurilor care vizează căile de atac față de atribuirea contractelor de achiziții publice de produse și a contractelor publice de lucrări, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2007/66/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 decembrie 2007, și articolul 1 alineatele (1)-(3) din Directiva 92/13/CEE a Consiliului din 25 februarie 1992 privind coordonarea actelor cu putere de lege și actelor administrative referitoare la aplicarea normelor comunitare cu privire la procedurile de achiziții publice ale entităților care desfășoară activități în sectoarele apei, energiei, transporturilor și telecomunicațiilor, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2007/66, citite în lumina articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, trebuie să fie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiile principale, care condiționează admisibilitatea oricărei căi de atac împotriva unui act al autorității contractante de obligația reclamantului de a constitui garanția de bună conduită pe care o prevede în beneficiul autorității contractante, din moment ce această garanție trebuie să îi fie restituită reclamantului indiferent de soluția pronunțată în calea de atac.

Sursa: C.J.U.E.

[CJUE]: HOTĂRÂRE ÎN CAUZA „BUDIȘAN”. NEUTRALITATEA TIMBRULUI DE MEDIU APLICAT AUTOVEHICULELOR ÎN ROMÂNIA LA PRIMA ÎNMATRICULARE/TRANSCRIERE A DREPTULUI DE PROPRIETATE.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a noua)

9 iunie 2016

„Trimitere preliminară – Impozite interne – Articolul 110 TFUE – Taxă aplicată de un stat membru autovehiculelor cu ocazia primei înmatriculări sau a primei transcrieri a dreptului de proprietate – Neutralitate fiscală între autovehiculele rulate provenite din alte state membre și autovehiculele similare disponibile pe piața națională”

În cauza C‑586/14,

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Curtea de Apel Cluj (România), prin decizia din 24 noiembrie 2014, primită de Curte la 18 decembrie 2014, în procedura

Vasile Budișan

împotriva

Administrației Județene a Finanțelor Publice Cluj,

CURTEA (Camera a noua),

compusă din domnul C. Lycourgos, președinte de cameră, domnul E. Juhász și doamna K. Jürimäe (raportor), judecători,

avocat general: domnul M. Szpunar,

grefier: domnul A. Calot Escobar,

având în vedere procedura scrisă,

luând în considerare observațiile prezentate:

–        pentru guvernul român, de R.‑H. Radu, de D. Bulancea și de R. Mangu, în calitate de agenți;

–        pentru guvernul italian, de G. Palmieri, în calitate de agent, asistată de A. De Stefano, avvocato dello Stato;

–        pentru Comisia Europeană, de M. Wasmeier și de G.‑D. Balan, în calitate de agenți,

având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatului general,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 110 TFUE.

2        Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între domnul Vasile Budișan, pe de o parte, și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj, pe de altă parte, cu privire la o taxă pe care domnul Budișan a trebuit să o plătească pentru a înmatricula în România un autovehicul rulat provenit dintr‑un alt stat membru.

 Dreptul românesc

3        Legea nr. 343/2006 din 17 iulie 2006 pentru modificarea și completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 662 din 1 august 2006) a introdus în Codul fiscal o taxă specială pentru autovehicule, aplicabilă începând de la 1 ianuarie 2007 și datorată cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în România (denumită în continuare „taxa specială”).

4        Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008 din 21 aprilie 2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 327 din 25 aprilie 2008, denumită în continuare „OUG nr. 50/2008”), intrată în vigoare la 1 iulie 2008, a instituit o taxă pe poluare pentru autovehiculele din categoriile M1‑M3 și N1‑N3 (denumită în continuare „taxa pe poluare”). Obligația achitării cuantumului acestei taxe lua naștere, printre altele, cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în România.

5        OUG nr. 50/2008 a fost modificată de mai multe ori înainte de a fi abrogată prin Legea nr. 9/2012 din 6 ianuarie 2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 17 din 10 ianuarie 2012, denumită în continuare „Legea nr. 9/2012”), intrată în vigoare la 13 ianuarie 2012. Această lege a înlocuit taxa pe poluare cu o nouă taxă, taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule (denumită în continuare „taxa pentru emisiile poluante”).

6        În temeiul articolului 4 din Legea nr. 9/2012, obligația de plată a taxei pentru emisiile poluante lua naștere nu doar cu ocazia primei înmatriculări a unui vehicul în România, ci și, în anumite condiții, cu ocazia primei transcrieri în România a dreptului de proprietate asupra unui vehicul rulat.

7        Prin efectul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 1/2012 din 30 ianuarie 2012 pentru suspendarea aplicării unor dispoziții ale Legii nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, precum și pentru restituirea taxei achitate în conformitate cu prevederile articolului 4 alineatul 2 din lege (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 31 ianuarie 2012), intrată în vigoare la 31 ianuarie 2012, aplicarea taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule la prima transcriere în România a dreptului de proprietate asupra unui vehicul rulat a fost însă suspendată până la 1 ianuarie 2013.

8        Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 9/2013 din 19 februarie 2013 privind timbrul de mediu pentru autovehicule (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 119 din 4 martie 2013, denumită în continuare „OUG nr. 9/2013”), care abrogă Legea nr. 9/2012, a intrat în vigoare la 15 martie 2013.

9        Potrivit articolului 4 din OUG nr. 9/2013:

„Obligația de plată a timbrului [de mediu pentru autovehicule] intervine o singură dată, astfel:

a)      cu ocazia înscrierii în evidențele autorității competente, potrivit legii, a dobândirii dreptului de proprietate asupra unui autovehicul de către primul proprietar din România și atribuirea unui certificat de înmatriculare și a numărului de înmatriculare;

b)      la reintroducerea în parcul auto național a unui autovehicul, în cazul în care, la momentul scoaterii sale din parcul auto național, i s‑a restituit proprietarului valoarea reziduală a [timbrului de mediu pentru autovehicule] […];

c)      cu ocazia transcrierii dreptului de proprietate asupra autovehiculului rulat și pentru care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, [taxa pe poluare] sau taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, potrivit reglementărilor legale în vigoare la momentul înmatriculării;

d)      cu ocazia transcrierii dreptului de proprietate asupra autovehiculului rulat în situația autovehiculelor pentru care s‑a dispus de către instanțe restituirea sau înmatricularea fără plata taxei speciale pentru autoturisme și autovehicule, [taxei pe poluare] sau taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule.”

10      Articolul 7 alineatul (2) din OUG nr. 9/2013 prevede:

„Valoarea reziduală a [timbrului de mediu pentru autovehicule] reprezintă suma care ar fi plătită pentru respectivul autovehicul dacă acesta ar fi înmatriculat la momentul scoaterii din parcul auto național, calculată în baza legislației după care s‑a stabilit cuantumul taxei datorate la momentul înmatriculării, în lei la cursul de schimb valutar aplicabil la momentul înmatriculării sau transcrierii dreptului de proprietate asupra unui autovehicul rulat, folosindu‑se vârsta vehiculului de la momentul scoaterii din parcul auto național.”

 Litigiul principal și întrebările preliminare

11      La 5 iunie 2013, domnul Budișan a achiziționat un autovehicul rulat, fabricat în cursul anului 2006 și înmatriculat inițial în Germania.

12      Pentru a putea înmatricula acest vehicul în România, domnul Budișan a trebuit să plătească autorităților române suma de 5 300 RON (aproximativ 1 193 de euro) cu titlu de timbru de mediu pentru autovehicule (denumit în continuare „timbrul de mediu”), astfel cum este prevăzut de OUG nr. 9/2013.

13      Considerând că OUG nr. 9/2013 este incompatibilă cu articolul 110 TFUE, domnul Budișan a sesizat Tribunalul Cluj cu o cerere prin care solicită obligarea Administrației Județene a Finanțelor Publice Cluj să îi restituie suma percepută cu titlu de timbru de mediu.

14      Prin hotărârea din 3 aprilie 2014, Tribunalul Cluj a respins această acțiune. În opinia acestei instanțe, OUG nr. 9/2013 ar fi conformă cu dreptul Uniunii, din moment ce nu ar discrimina produsele importate în raport cu produsele naționale, indiferent dacă sunt noi sau de ocazie. Reclamantul din litigiul principal a formulat atunci recurs la instanța de trimitere.

15      Curtea de Apel Cluj consideră că problema compatibilității cu articolul 110 TFUE a timbrului de mediu instituit prin OUG nr. 9/2013 se pune în două privințe. În primul rând, această instanță se întreabă dacă este conform cu acest articol faptul că OUG nr. 9/2013 prevede că vehiculele a căror înmatriculare în România a ocazionat plata taxei speciale, a taxei pe poluare sau a taxei pentru emisiile poluante sunt scutite de timbrul de mediu, dat fiind că valoarea reziduală a uneia dintre taxele anterioare, încorporată în valoarea vehiculelor menționate, este inferioară cuantumului timbrului de mediu. Astfel, întrucât această scutire are, la vânzarea acestor vehicule, consecința că prețul lor devine mai mic decât cel al vehiculelor care provin dintr‑un stat membru, pentru care se datorează noua taxă, vânzarea de vehicule rulate naționale ar fi atunci încurajată în detrimentul importului de vehicule similare care provin din alte state membre.

16      În al doilea rând, instanța menționată ridică problema compatibilității cu articolul 110 TFUE a modalităților de percepere a timbrului de mediu. Astfel, proprietarii unui vehicul care se află pe piața națională și pentru care nu a fost plătită nicio taxă fie pentru că acest vehicul a fost înmatriculat anterior datei de 1 ianuarie 2007, fie pentru că proprietarului său i s‑a restituit cuantumul taxei plătite în prealabil ar putea, în temeiul OUG nr. 9/2013, să utilizeze vehiculul menționat fără a achita timbrul de mediu până la vânzarea respectivului vehicul, adică până la un eveniment viitor și nesigur, în timp ce proprietarul unui vehicul similar importat dintr‑un alt stat membru nu ar putea utiliza acest vehicul decât timp de 90 de zile înainte de a trebui să îl înmatriculeze și, prin urmare, să plătească timbrul de mediu menționat.

17      În aceste condiții, Curtea de Apel Cluj a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      Având în vedere dispozițiile OUG nr. 9/2013 și obiectul [timbrului de mediu], este necesar să se considere că articolul 110 din TFUE trebuie interpretat ca opunându‑se instituirii de către un stat membru UE a unei taxe pentru emisii poluante, aplicabilă în momentul înmatriculării autovehiculelor provenite dintr‑un alt stat UE, taxă care nu se aplică la înmatricularea cu ocazia transferul[ui] dreptului de proprietate asupra autovehiculelor interne pentru care a fost achitată deja o astfel de taxă sau una similară, în condițiile în care valoarea acestei taxe reziduale încorporată în valoarea autovehiculelor de pe piața internă este inferioară noii taxe?

2)      Având în vedere dispozițiile OUG nr. 9/2013 și obiectul [timbrului de mediu], este necesar să se considere că articolul 110 din TFUE trebuie interpretat ca opunându‑se instituirii de către un stat membru UE a unei taxe pentru emisii poluante, aplicabilă în momentul înmatriculării autovehiculelor provenite dintr‑un alt stat UE, taxă care se plătește pentru autovehiculele interne doar la transferul dreptului de proprietate asupra unui astfel de autovehicul, cu rezultatul că un autovehicul extern nu poate fi folosit fără plata taxei, în timp ce un autovehicul intern poate fi folosit nelimitat în timp fără plata taxei până la momentul și dacă se realizează un transfer al dreptului de proprietate asupra autovehiculului respectiv, urmat de înmatricularea noului proprietar?”

 Cu privire la întrebările preliminare

18      Prin intermediul întrebărilor formulate, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune, pe de o parte, ca un stat membru să instituie o taxă pentru autovehicule care să se aplice vehiculelor rulate importate la prima lor înmatriculare în acest stat membru și vehiculelor deja înmatriculate în statul membru menționat la prima transcriere în acest stat a dreptului de proprietate asupra lor și, pe de altă parte, ca acest stat membru să scutească de respectiva taxă vehiculele deja înmatriculate pentru care s‑a achitat o taxă care anterior era în vigoare și care nu a fost restituită, atunci când valoarea reziduală a acestei taxe, încorporată în valoarea acelor vehicule, este inferioară față de cuantumul noii taxe.

19      Trebuie amintit că articolul 110 TFUE are drept obiectiv asigurarea liberei circulații a mărfurilor între statele membre în condiții normale de concurență. El vizează eliminarea oricărei forme de protecție care poate decurge din aplicarea unor impozite interne discriminatorii față de produse care provin din alte state membre (Hotărârea din 14 aprilie 2015, Manea, C‑76/14, EU:C:2015:216, punctul 28 și jurisprudența citată).

20      În acest sens, articolul 110 primul paragraf TFUE interzice fiecărui stat membru să aplice produselor celorlalte state membre impozite interne mai mari decât cele care se aplică produselor naționale similare.

21      În speță și în ceea ce privește vânzarea numai a vehiculelor rulate, care face obiectul prezentelor întrebări preliminare, din decizia de trimitere reiese că OUG nr. 9/2013 instituie o taxă, timbrul de mediu, aplicată, pe de o parte, vehiculelor rulate importate la prima înmatriculare în România și, pe de altă parte, vehiculelor deja înmatriculate în acest stat membru, la prima transcriere a dreptului de proprietate asupra acestor vehicule în același stat membru.

22      Pe de altă parte, articolul 4 litera c) din OUG nr. 9/2013 scutește de timbrul de mediu menționat transcrierea dreptului de proprietate asupra vehiculelor rulate naționale la a căror înmatriculare în România s‑a plătit deja taxa specială, taxa pe poluare sau taxa pentru emisiile poluante, cu excepția cazurilor prevăzute la litera d) a acestui articol, în care o instanță a dispus restituirea taxei vizate.

23      Pentru a se stabili dacă un regim fiscal precum cel instituit prin OUG nr. 9/2013 creează o discriminare contrară articolului 110 TFUE primul paragraf, trebuie să se examineze, pe de o parte, efectul acestei taxe asupra concurenței dintre autovehiculele rulate provenite din alte state membre decât România și vehiculele naționale supuse taxei menționate. Este necesar să se examineze, pe de altă parte, neutralitatea regimului menționat în privința concurenței dintre cele dintâi vehicule și vehiculele similare naționale care beneficiază de scutirea descrisă la punctul anterior.

24      În această privință, potrivit unei jurisprudențe constante, autovehiculele rulate provenite din alte state membre, care sunt „produsele altor state membre” în sensul articolului 110 TFUE, sunt autovehiculele puse în vânzare în alte state membre decât statul membru vizat și care pot, în cazul cumpărării de către un rezident al acestui din urmă stat, să fie importate și puse în circulație în acest stat, în timp ce autovehiculele similare naționale, care sunt „produse naționale” în sensul articolului 110 TFUE, sunt autovehiculele rulate de același tip, cu aceleași caracteristici și aceeași uzură care sunt puse în vânzare în acest stat membru (Hotărârea din 14 aprilie 2015, Manea, C‑76/14, EU:C:2015:216, punctul 31 și jurisprudența citată).

25      În consecință, nu este necesar ca neutralitatea impusă de articolul 110 TFUE să fie examinată ținând seama de autovehiculele care circulă în România și care nu sunt puse în vânzare. Astfel, tocmai ca urmare a faptului că nu sunt disponibile pe piață, aceste autovehicule nu se află într‑un raport de concurență cu alte autovehicule, indiferent dacă este vorba despre cele disponibile pe piața națională sau despre cele disponibile pe piața altor state membre (Hotărârea din 14 aprilie 2015, Manea, C‑76/14, EU:C:2015:216, punctul 32).

 Cu privire la neutralitatea fiscală a timbrului de mediu față de concurența dintre autovehiculele rulate provenite din alte state membre și autovehiculele similare românești deja înmatriculate în acest stat membru și care nu beneficiază de scutirea prevăzută de OUG nr. 9/2013

26      Pentru aplicarea articolului 110 TFUE și în special în vederea comparării impozitării autovehiculelor rulate importate cu impozitarea autovehiculelor rulate deja prezente pe teritoriul național, este necesar să se ia în considerare nu numai nivelul taxei, și anume timbrul de mediu, ci și baza de impozitare și modalitățile acesteia (Hotărârea din 14 aprilie 2015, Manea, C‑76/14, EU:C:2015:216, punctul 33 și jurisprudența citată).

27      Pe de altă parte, un stat membru nu poate percepe o taxă pe autovehiculele rulate importate bazată pe o valoare superioară valorii reale a autovehiculului, având drept consecință o impozitare mai mare a acestora în raport cu cea a autovehiculelor similare disponibile pe piața națională. Prin urmare, pentru a evita o impozitare discriminatorie, se impune luarea în considerare a deprecierii reale a autovehiculelor (Hotărârea din 14 aprilie 2015, Manea, C‑76/14, EU:C:2015:216, punctul 34 și jurisprudența citată).

28      Această luare în considerare nu trebuie în mod necesar să dea naștere la o evaluare sau la o expertiză a fiecărui autovehicul. Astfel, evitând dificultățile inerente unui astfel de sistem, un stat membru poate stabili, prin intermediul unor bareme forfetare determinate de un act cu putere de lege sau de un act administrativ și calculate pe baza unor criterii precum vechimea, rulajul, starea generală, modul de propulsie, marca sau modelul vehiculului, o valoare a autovehiculelor de ocazie care, ca regulă generală, ar fi foarte apropiată de valoarea lor reală (a se vedea Hotărârea din 14 aprilie 2015, Manea, C‑76/14, EU:C:2015:216, punctul 35 și jurisprudența citată).

29      În speță, reiese din dosarul prezentat Curții și în special din observațiile depuse de guvernul român, a căror veridicitate trebuie verificată de instanța de trimitere, că valoarea timbrului de mediu se stabilește în conformitate cu un barem care cuprinde criterii obiective și transparente, cum ar fi cilindreea, norma de poluare Euro sau emisiile de COale vehiculului vizat, precum și vechimea și rulajul acestui vehicul. Pe de altă parte, dacă contribuabilul ar considera că acest barem nu reflectă deprecierea reală a vehiculului, el ar putea cere ca aceasta să fie determinată printr‑o expertiză, ale cărei costuri, aflate în sarcina contribuabilului, nu ar putea depăși costul operațiunilor aferente expertizei.

30      Sub rezerva verificărilor de către instanța de trimitere, reiese, așadar, că OUG nr. 9/2013 garantează că valoarea timbrului de mediu este redusă în funcție de o aproximare rezonabilă a valorii reale a autovehiculului (a se vedea prin analogie Hotărârea din 7 aprilie 2011, Tatu, C‑402/09, EU:C:2011:219, punctul 44, și Hotărârea din 14 aprilie 2015, Manea, C‑76/14, EU:C:2015:216, punctul 38).

31      Pe de altă parte, spre deosebire de taxa specială, de taxa pe poluare și de taxa pentru emisiile poluante în versiunea acesteia în vigoare în perioada 13 ianuarie 2012-1 ianuarie 2013, timbrul de mediu se aplică potrivit aceleiași metode de calcul, pe de o parte, autovehiculelor rulate provenite din alte state membre la prima înmatriculare în România și, pe de altă parte, autovehiculelor deja înmatriculate în România, la prima transcriere a dreptului de proprietate asupra acestor vehicule rulate în acest stat membru, care nu beneficiază de scutirea descrisă la punctul 22 din prezenta hotărâre.

32      În consecință, tot sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, sarcina fiscală care decurge din OUG nr. 9/2013 este aceeași pentru contribuabilii care au cumpărat un autovehicul rulat provenit dintr‑un alt stat membru decât România și care îl înmatriculează în acest stat membru și pentru contribuabilii care au cumpărat în România un autovehicul rulat deja înmatriculat în acest stat membru, pentru care trebuie să efectueze prima transcriere a dreptului de proprietate, fără a beneficia de scutirea vizată la punctul 22 din prezenta hotărâre, dacă acest ultim vehicul ar fi, la aplicarea timbrului de mediu, de același tip, cu aceleași caracteristici și cu aceeași uzură ca și vehiculul care provine dintr‑un alt stat membru.

33      Rezultă din considerațiile care precedă că un regim de taxare precum cel instituit prin OUG nr. 9/2013 este neutru în raport cu concurența dintre autovehiculele rulate provenite din alte state membre decât România și vehiculele similare naționale deja înmatriculate în statul membru vizat și care nu sunt scutite de taxa instituită prin această ordonanță.

 Cu privire la neutralitatea timbrului de mediu față de concurența dintre autovehiculele rulate provenite din alte state membre și autovehiculele similare românești deja înmatriculate în acest stat membru și care beneficiază de scutirea prevăzută de OUG nr. 9/2013

34      Astfel cum s‑a arătat la punctul 22 din prezenta hotărâre, articolul 4 litera c) din OUG nr. 9/2013 scutește de plata timbrului de mediu transcrierea dreptului de proprietate asupra vehiculelor rulate naționale a căror înmatriculare în România a determinat deja plata taxei speciale, a taxei pe poluare sau a taxei pentru emisiile poluante, cu excepția cazurilor, prevăzute la litera d) a acestui articol, în care o instanță română a dispus restituirea taxei respective pentru un anumit vehicul.

35      În această privință, reiese fără echivoc din jurisprudența Curții în cauzele referitoare la taxa pe poluare percepută în temeiul OUG nr. 50/2008 și la taxa pentru emisiile poluante percepută în temeiul Legii nr. 9/2012, astfel cum a fost în parte suspendată prin OUG nr. 1/2012 (înmatricularea autovehiculelor în perioada 13 ianuarie 2012-1 ianuarie 2013), că aceste taxe erau incompatibile cu articolul 110 TFUE (Hotărârea din 7 aprilie 2011, Tatu, C‑402/09, EU:C:2011:219, Hotărârea din 7 iulie 2011, Nisipeanu, C‑263/10, nepublicată, EU:C:2011:466, și Ordonanța din 3 februarie 2014, Câmpean și Ciocoiu, C‑97/13 și C‑214/13, nepublicată, EU:C:2014:229).

36      În mod analog, taxa specială trebuie considerată incompatibilă cu articolul 110 TFUE din moment ce prezenta caracteristici identice cu cele ale OUG nr. 50/2008, incompatibile cu acest articol (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 aprilie 2015, Manea, C‑76/14, EU:C:2015:216, punctul 45). Taxa pentru emisiile poluante percepută în temeiul Legii nr. 9/2012, în versiunea aplicabilă de la 1 ianuarie 2013 până la 15 martie 2013, este și ea incompatibilă cu articolul 110 TFUE din cauza modalităților sale de percepere și în special a faptului că nu era percepută decât pentru vehiculele rulate naționale pentru care nu a fost achitată niciuna dintre taxele de înmatriculare a vehiculelor care fuseseră în vigoare anterior în România (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 aprilie 2015, Manea, C‑76/14, EU:C:2015:216, punctele 47-50).

37      Curtea a statuat deja că un regim de taxare care prevede că autovehiculele rulate care au fost supuse unor asemenea taxe incompatibile cu dreptul Uniunii vor fi scutite de o nouă taxă, în speță timbrul de mediu, este incompatibil cu articolul 110 TFUE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 aprilie 2015, Manea, C‑76/14, EU:C:2015:216, punctele 47-51).

38      Astfel, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, valoarea taxei percepute cu ocazia înmatriculării unui autovehicul se încorporează în valoarea acestui autovehicul. Atunci când un autovehicul înmatriculat cu plata unei taxe într‑un stat membru este ulterior vândut ca autovehicul rulat în acest stat membru, valoarea sa de piață include valoarea reziduală a acestei taxe. Dacă valoarea taxei aplicate la data înmatriculării unui autovehicul rulat importat de același tip, având aceleași caracteristici și aceeași uzură depășește valoarea reziduală menționată, se încalcă articolul 110 TFUE (Hotărârea din 19 decembrie 2013, X, C‑437/12, EU:C:2013:857, punctele 30 și 31, precum și jurisprudența citată).

39      În aceste condiții, o taxă incompatibilă cu dreptul Uniunii, precum cele menționate la punctul 35 din prezenta hotărâre, trebuie să fie restituită cu dobândă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 aprilie 2013, Irimie, C‑565/11, EU:C:2013:250, punctele 20 și 21, precum și Hotărârea din 15 octombrie 2014, Nicula, C‑331/13, EU:C:2014:2285, punctele 27 și 28), iar valoarea sa trebuie, în consecință, considerată ca nemaifiind încorporată în valoarea de piață a autovehiculelor cărora li se aplică această taxă. Întrucât valoarea reziduală a taxei menționate în valoarea acestor vehicule este egală cu zero, ea este, prin urmare, în mod necesar inferioară noii taxe, în speță timbrul de mediu, aplicată unui autovehicul rulat importat de același tip, având aceleași caracteristici și aceeași uzură (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 aprilie 2015, Manea, C‑76/14, EU:C:2015:216, punctul 50).

40      Desigur, în cauza principală, articolul 4 litera d) din OUG nr. 9/2013 are în vedere situația în care, pentru un anumit vehicul, taxa de înmatriculare care îl grevează a fost restituită efectiv și prevede că, în acest caz, transcrierea dreptului de proprietate asupra vehiculului respectiv determină plata timbrului de mediu.

41      Este necesar să se considere însă că valoarea reziduală a unei taxe incompatibile cu dreptul Uniunii încetează să fie încorporată în valoarea de piață a unui vehicul din moment ce proprietarul acestui vehicul dispune, în temeiul acestui drept, de posibilitatea de a obține restituirea acestei taxe, independent de faptul că ea a fost sau nu a fost efectiv restituită la data vânzării vehiculului menționat.

42      Astfel, această simplă posibilitate este de natură să îi încurajeze pe proprietarii vehiculelor rulate românești vizate să propună pentru aceste vehicule, chiar dacă taxa vizată nu a fost încă restituită, un preț de vânzare care să nu țină seama de taxa respectivă. Or, în cazul în care taxa nu a fost încă restituită, cumpărătorii vehiculelor menționate vor fi, în temeiul articolului 4 litera c) din OUG nr. 9/2013, scutiți de timbrul de mediu. În schimb, vehiculele rulate importate dintr‑un alt stat membru vor fi invariabil supuse timbrului de mediu prevăzut de OUG nr. 9/2013 la înscrierea în România a dreptului de proprietate asupra acestor vehicule. Astfel, o scutire precum cea rezultată din această dispoziție este de natură să ofere un avantaj concurențial vehiculelor rulate prezente deja pe piața românească și, în consecință, să descurajeze importul de vehicule similare din alte state membre.

43      Având în vedere ceea ce precedă, trebuie să se răspundă la întrebările adresate că articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că:

–        nu se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe autovehicule care se aplică autovehiculelor rulate importate cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru și autovehiculelor deja înmatriculate în statul membru respectiv cu ocazia primei transcrieri în același stat a dreptului de proprietate asupra acestora din urmă;

–        se opune ca statul membru respectiv să scutească de această taxă autovehiculele deja înmatriculate pentru care a fost plătită, dar nu a fost restituită o taxă în vigoare anterior declarată incompatibilă cu dreptul Uniunii.

 Cu privire la efectele în timp ale hotărârii Curții

44      În ipoteza în care hotărârea care urmează să fie pronunțată ar statua că un regim de taxare precum cel instituit prin OUG nr. 9/2013 este incompatibil cu articolul 110 TFUE, guvernul român a solicitat Curții să limiteze în timp efectele hotărârii sale. Astfel, acest guvern arată că această hotărâre ar putea provoca dificultăți serioase pentru economia românească.

45      Potrivit unei jurisprudențe constante, interpretarea de către Curte a unei norme de drept al Uniunii, în exercitarea competenței pe care i‑o conferă articolul 267 TFUE, lămurește și precizează semnificația și domeniul de aplicare ale acestei norme, astfel cum trebuie sau ar fi trebuit să fie înțeleasă și aplicată de la data intrării sale în vigoare. În consecință, norma astfel interpretată poate și trebuie să fie aplicată raporturilor juridice născute și constituite înainte de hotărârea asupra cererii de interpretare dacă, pe de altă parte, sunt întrunite condițiile care permit supunerea litigiului privind aplicarea normei respective instanțelor competente (a se vedea Hotărârea din 2 februarie 1988, Blaizot și alții, 24/86, EU:C:1988:43, punctul 27, Hotărârea din 10 ianuarie 2006, Skov și Bilka, C‑402/03, EU:C:2006:6, punctul 50, precum și Hotărârea din 14 aprilie 2015, Manea, C‑76/14, EU:C:2015:216, punctul 53).

46      În consecință, numai în mod excepțional, în aplicarea principiului general al securității juridice, inerent ordinii juridice a Uniunii, Curtea poate fi pusă în situația să limiteze posibilitatea de a se invoca o dispoziție pe care a interpretat‑o. Pentru a putea decide o astfel de limitare, este necesară întrunirea a două criterii esențiale, și anume buna‑credință a celor interesați și riscul unor perturbări grave (Hotărârea din 10 ianuarie 2006, Skov și Bilka, C‑402/03, EU:C:2006:6, punctul 51, precum și Hotărârea din 14 aprilie 2015, Manea, C‑76/14, EU:C:2015:216, punctul 54).

47      În plus, o astfel de limitare nu poate fi admisă decât în hotărârea care se pronunță asupra interpretării solicitate (Hotărârea din 6 martie 2007, Meilicke și alții, C‑292/04, EU:C:2007:132, punctul 36, precum și jurisprudența citată).

48      În cauza principală, în ceea ce privește repercusiunile economice care pot decurge dintr‑o incompatibilitate cu articolul 110 TFUE a regimului de taxare instituit prin OUG nr. 9/2013, guvernul român a prezentat o estimare potrivit căreia restituirea cu dobândă a sumelor percepute cu titlu de taxe pentru înmatricularea vehiculelor s‑ar ridica la 6 504 429 857,47 RON (aproximativ 1 448 341 039 de euro). Restituirea unor asemenea sume ar avea drept consecință o creștere cu 0,9 % a deficitului bugetar al statului român prevăzut pentru anul 2015, care ar trece de la 1,83 % la 2,7 % din PIB‑ul acestui stat.

49      Este necesar să se constate că observațiile guvernului român sunt ambigue cu privire la aspectul dacă această estimare se raportează numai la restituirea sumelor percepute cu titlu de timbru de mediu prevăzut de OUG nr. 9/2013 sau a celor colectate de statul român pentru ansamblul taxelor de înmatriculare, mai precis și taxa specială, taxa pe poluare și taxa pentru emisiile poluante.

50      Or, Curtea a refuzat tacit sau expres să limiteze în timp efectul atât al hotărârilor care subliniază incompatibilitatea acestor taxe cu dreptul Uniunii (cu privire la taxa pe poluare prevăzută de OUG nr. 50/2008, a se vedea Hotărârea din 7 aprilie 2011, Tatu, C‑402/09, EU:C:2011:219, și Hotărârea din 7 iulie 2011, Nisipeanu, C‑263/10, nepublicată, EU:C:2011:466, punctele 34-38; în ceea ce privește taxa pentru emisiile poluante percepută în temeiul Legii nr. 9/2012, în diferitele sale versiuni, a se vedea Ordonanța din 3 februarie 2014, Câmpean și Ciocoiu, C‑97/13 și C‑214/13, nepublicată, EU:C:2014:229, punctele 37-42, precum și Hotărârea din 14 aprilie 2015, Manea, C‑76/14, EU:C:2015:216, punctele 56-59), cât și al hotărârilor care arată că asemenea taxe ar fi trebuit să fie restituite cu dobândă (a se vedea Hotărârea din 18 aprilie 2013, Irimie, C‑565/11, EU:C:2013:250, și Hotărârea din 15 octombrie 2014, Nicula, C‑331/13, EU:C:2014:2285, punctele 40-42).

51      În acest context, împrejurarea că statul român a întârziat restituirea sumelor percepute cu titlu de taxă specială, de taxă pe poluare și de taxă pentru emisiile poluante nu poate justifica limitarea în timp a efectelor prezentei hotărâri.

52      Îndeplinirea condiției privind existența unor perturbări grave nu poate, în consecință, să fie considerată dovedită. În aceste condiții, nu este necesar să se verifice dacă este îndeplinit criteriul privind buna‑credință a celor interesați.

53      Din considerațiile de mai sus rezultă că nu este necesar ca efectele prezentei hotărâri să fie limitate în timp.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

54      Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a noua) declară:

Articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că:

–        nu se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe autovehicule care se aplică autovehiculelor rulate importate cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru și autovehiculelor deja înmatriculate în statul membru respectiv cu ocazia primei transcrieri în același stat a dreptului de proprietate asupra acestora din urmă;

–        se opune ca statul membru respectiv să scutească de această taxă autovehiculele deja înmatriculate pentru care a fost plătită, dar nu a fost restituită o taxă în vigoare anterior declarată incompatibilă cu dreptul Uniunii.

Sursa: CJUE

[C.J.U.E.]: Definirea noţiunii de „neregularitate” din Regulamentul (CE) nr.1260/1999, în conformitate cu sensul obișnuit al acesteia din limbajul curent, ţinând seama şi de contextul în care este utilizată, precum şi de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte. Obligaţia autorităţilor publice de a informa Comisia Europeană referitor la existenţa unui litigiu judiciar privind o decizie administrativă ce vizează eligibilitatea unei cereri de sprijin financiar.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a doua)

3 septembrie 2014

„Trimitere preliminară – Fonduri structurale – Coeziune economică, socială și teritorială – Regulamentul (CE) nr. 1260/1999 – Articolul 38 – Regulamentul (CE) nr. 2792/1999 – Articolul 19 – Pescuit – Litigiu judiciar la nivel național – Obligația statului membru de a lua măsurile necesare pentru a asigura executarea adecvată a deciziei referitoare la acordarea sprijinului după soluționarea litigiului judiciar”

În cauza C‑410/13,

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Vilniaus apygardos administracinis teismas (Lituania), prin decizia din 25 iunie 2013, primită de Curte la 19 iulie 2013, în procedura

«Baltlanta» UAB

împotriva

Lietuvos valstybė,

cu participarea:

Nacionalinė mokėjimo agentūra prie Žemės ūkio ministerijos,

Lietuvos Respublikos žemės ūkio ministerija,

Lietuvos Respublikos finansų ministerija,

CURTEA (Camera a doua),

compusă din doamna R. Silva de Lapuerta, președinte de cameră, domnul K. Lenaerts (raportor), vicepreședinte al Curții, și domnii J. L. da Cruz Vilaça, J.‑C. Bonichot și A. Arabadjiev, judecători,

avocat general: domnul Y. Bot,

grefier: domnul A. Calot Escobar,

având în vedere procedura scrisă,

luând în considerare observațiile prezentate:

–        pentru guvernul lituanian, de D. Kriaučiūnas și de G. Taluntytė, în calitate de agenți;

–        pentru Comisia Europeană, de Z. Malůšková și de A. Steiblytė, în calitate de agenți;

având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatului general,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 38 din Regulamentul (CE) nr. 1260/1999 al Consiliului din 21 iunie 1999 de stabilire a dispozițiilor generale referitoare la fondurile structurale (JO L 161, p. 1), a articolului 19 din Regulamentul (CE) nr. 2792/1999 al Consiliului din 17 decembrie 1999 de definire a modalităților și condițiilor pentru acțiunile structurale ale Comunității în sectorul pescuitului (JO L 337, p. 10), precum și a secțiunilor 6 și 7 din Orientările privind încheierea intervențiilor (2000-2006) din fondurile structurale, adoptate prin Decizia COM(2006) 3424 final a Comisiei din 1 august 2006 (denumite în continuare „orientările Comisiei”).

2        Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între «Baltlanta» UAB, societate cu răspundere limitată de drept lituanian (denumită în continuare „Baltlanta”), pe de o parte, și Lietuvos valstybė (statul lituanian), pe de altă parte, cu privire la cererea acestei societăți de a obține repararea prejudiciului material și moral pe care l‑ar fi suferit din cauza faptului că a fost împiedicată să beneficieze de sprijin financiar din fonduri structurale ale Uniunii Europene.

 Cadrul juridic

 Dreptul Uniunii

 Regulamentul nr. 1260/1999

3        Considerentul (52) al Regulamentului nr. 1260/1999 prevedea:

„întrucât trebuie stabilită responsabilitatea statelor membre în materie de detectare și de corectare a neregularităților și a încălcării dreptului, precum și responsabilitatea Comisiei în cazul în care statele membre nu își îndeplinesc obligațiile”. [traducere neoficială]

4        Articolul (8) alineatele (3) și (4) din acest regulament avea următorul cuprins:

„(3)  În aplicarea principiului subsidiarității, responsabilitatea pentru punerea în aplicare a intervențiilor revine statelor membre, la nivelul teritorial corespunzător, în funcție de situația specifică a fiecărui stat membru, fără a aduce atingere competențelor Comisiei, în special în ceea ce privește execuția bugetului general al Comunităților Europene.

(4)      Statele membre cooperează cu Comisia pentru a asigura o utilizare a fondurilor comunitare în conformitate cu principiul bunei gestionări financiare.” [traducere neoficială]

5        Articolul 9 din regulamentul menționat definea noțiunile „plan de dezvoltare” și „operațiune” în termenii următori:

„În sensul prezentului regulament, se aplică următoarele definiții:

[…]

(b)      «plan de dezvoltare» (denumit în continuare «planul»): analiza situației, efectuată de un stat membru, în lumina obiectivelor prevăzute la articolul 1 și a nevoilor prioritare pentru atingerea respectivelor obiective, împreună cu strategia, prioritățile acțiunilor urmărite, scopurile lor specifice și resursele financiare orientative corespunzătoare;

[…]

(k)      «operațiune»: orice proiect sau acțiune realizată de beneficiarii finali ai intervenției.” [traducere neoficială]

6        Potrivit articolului 30 alineatele (1), (2) și (4) din același regulament:

„(1)      Cheltuielile legate de operațiuni nu sunt eligibile pentru contribuția fondurilor decât dacă respectivele operațiuni fac parte din intervenția în cauză.

(2)      O cheltuială nu poate fi considerată eligibilă pentru contribuția fondurilor decât dacă a fost plătită efectiv de beneficiarul final înainte de data la care Comisia a primit cererea de intervenție. Această dată constituie condiția inițială pentru eligibilitatea cheltuielilor.

Termenul limită de eligibilitate a cheltuielilor este stabilit în decizia privind contribuția fondurilor. Aceasta se referă la plățile efectuate de beneficiarii finali și poate fi prelungită de Comisie la cererea statului membru justificată corespunzător, în conformitate cu articolele 14 și 15.

[…]

(4)      Statele membre se asigură că o operațiune atrage contribuția fondurilor doar dacă aceasta nu cunoaște, în decurs de 5 ani de la data deciziei autorității naționale competente sau a autorității de gestionare a contribuției fondurilor, modificări importante:

(a)      care îi afectează natura sau condițiile de punere în aplicare sau creează un avantaj nejustificat unei întreprinderi sau unei colectivități publice

și

(b)      care rezultă fie în urma unei schimbări în natura proprietății unei infrastructuri, fie în urma adoptării sau schimbării localizării unei activități productive.

Statele membre informează Comisia cu privire la o asemenea modificare. În cazul în care există o astfel de modificare, se aplică dispozițiile articolului 39.” [traducere neoficială]

7        Articolul 38 din Regulamentul nr. 1260/1999 prevedea:

„(1)  Fără a aduce atingere responsabilității Comisiei privind execuția bugetului general al Uniunii Europene, statele membre își asumă responsabilitatea, în primă instanță, pentru controlul financiar al intervenției. În acest scop, acestea adoptă următoarele măsuri:

(a)      verificarea instituirii sistemelor de gestiune și de control și a punerii acestora în practică astfel încât să asigure o utilizare eficientă și corectă a fondurilor comunitare;

[…]

(e)      prevenirea, identificarea și corectarea neregularităților, cu notificarea Comisiei în acest sens, în conformitate cu reglementările în vigoare, și informarea Comisiei cu privire la evoluția procedurilor administrative și judiciare;

[…]

(h)      recuperarea sumelor pierdute ca urmare a unei neregularități constatate, aplicând, dacă este cazul, dobânzi de întârziere.

[…]

(3)       Comisia și statele membre cooperează, pe bază de acorduri administrative bilaterale, pentru coordonarea planurilor, a metodologiei și a punerii în aplicare a controalelor în scopul maximizării utilității controalelor efectuate. Cele două părți procedează de îndată la comunicarea reciprocă a rezultatelor controalelor efectuate.

Cel puțin o dată pe an și, în orice caz, înainte de analiza anuală prevăzută la articolul 34 alineatul (2), sunt analizate și evaluate următoarele elemente:

[…]

(c)      impactul financiar al neregularităților constatate, măsurile luate deja sau care sunt încă necesare pentru corectarea acestora și, acolo unde este cazul, ajustările sistemelor de gestiune și control.

(4)      În urma acestei analize și evaluări și fără a aduce atingere măsurilor care trebuie luate de îndată de statul membru în conformitate cu prezentul articol și cu articolul 39, Comisia poate formula observații, în special asupra impactului financiar al neregularităților eventual constatate. Aceste observații sunt adresate statului membru și autorității de gestionare a intervenției în cauză. Observațiile sunt însoțite, când este necesar, de cereri de metode corective pentru remedierea deficiențelor de administrare și corectarea acelor neregularități constatate și care nu au fost corectate încă. Statul membru are posibilitatea de a comenta aceste observații.

[…]

(5)      Fără a aduce atingere prezentului articol, Comisia, după o verificare corespunzătoare, poate suspenda în totalitate sau în parte o plată intermediară, în cazul în care constată că cheltuielile în cauză sunt afectate de o gravă neregularitate care nu a fost remediată și că sunt necesare măsuri imediate. Comisia informează statul membru respectiv în legătură cu măsura luată și motivele acesteia. Dacă, după cinci luni, motivele suspendării se mențin sau dacă statul membru în cauză nu a notificat Comisia cu privire la măsurile adoptate pentru remedierea respectivei neregularități grave, se aplică articolul 39.

[…]” [traducere neoficială]

8        Potrivit articolului 39 alineatul (1) din acest regulament:

„Statele membre au, în primul rând, responsabilitatea de a investiga neregularitățile și de a acționa în cazul constatării unei modificări majore care afectează natura sau condițiile de punere în aplicare sau de control al unei intervenții și de a efectua rectificările financiare necesare.

Statele membre procedează la corecțiile financiare necesare în legătură cu neregularitățile individuale sau sistemice. Corecțiile la care procedează statul membru constau în anularea totală sau parțială a participării comunitare. Fondurile comunitare astfel eliberate pot fi realocate de către statul membru pentru intervenția în cauză, în conformitate cu modalitățile care trebuie stabilite în temeiul articolului 53 alineatul (2).” [traducere neoficială]

9        Regulamentul nr. 1260/1999 a fost abrogat la 1 ianuarie 2007, în temeiul articolului 107 din Regulamentul (CE) nr. 1083/2006 al Consiliului din 11 iulie 2006 de stabilire a anumitor dispoziții generale privind Fondul european de dezvoltare regională, Fondul social european și Fondul de coeziune și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1260/1999 (JO L 210, p. 25, Ediție specială, 14/vol. 2, p. 64). Articolul 105 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1083/2006 precizează:

„Prezentul regulament nu afectează continuarea sau modificarea, inclusiv eliminarea totală sau parțială, a unei intervenții cofinanțate din fondurile structurale sau a unui proiect cofinanțat din Fondul de coeziune aprobată de Comisie pe baza [Regulamentului nr. 1260/1999] sau a oricărei alte legi aplicabile acestei intervenții la 31 decembrie 2006, care se aplică din acel moment intervenției sau proiectului respectiv până la finalizarea sa.”

 Regulamentul (CE) nr. 438/2001

10      Articolul 4 primul paragraf din Regulamentul (CE) nr. 438/2001 al Comisiei din 2 martie 2001 de stabilire a normelor detaliate de aplicare a Regulamentului nr. 1260/1999 privind sistemele de gestionare și control pentru asistența acordată prin fondurile structurale (JO L 63, p. 21, Ediție specială, 14/vol. 1, p. 39) prevedea:

„Sistemele de gestionare și control includ proceduri de verificare a realizării produselor și serviciilor cofinanțate și realitatea cheltuielilor declarate și de asigurare a condițiilor stabilite în decizia Comisiei în conformitate cu articolul 28 din [Regulamentul nr. 1260/1999] și cu legislația internă și comunitară în vigoare privind, în special, eligibilitatea cheltuielilor subvenționate de fondurile structurale în cadrul asistenței în cauză, achizițiile publice, ajutorul de stat (inclusiv regulile de cumulare a ajutoarelor), protecția mediului și egalitatea șanselor.”

11      Regulamentul nr. 438/2001 a fost abrogat la 16 ianuarie 2007, în aplicarea articolelor 54 și 55 din Regulamentul (CE) nr. 1828/2006 al Comisiei din 8 decembrie 2006 de stabilire a normelor de punere în aplicare a Regulamentului nr. 1083/2006 și a Regulamentului (CE) nr. 1080/2006 al Parlamentului European și al Consiliului privind Fondul european de dezvoltare regională (JO L 371, p. 1, Ediție specială, 14/vol. 3, p. 17). Articolul 54 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1828/2006 precizează:

„[…]

[Dispozițiile Regulamentului nr. 438/2001] continuă să se aplice intervențiilor aprobate în temeiul Regulamentului [nr. 1260/1999].”

 Regulamentul nr. 2792/1999

12      Articolul 19 din Regulamentul nr. 2792/1999, intitulat „Notificarea privind schemele de ajutor”, în versiunea sa inițială, avea următorul cuprins:

„(1)      Statele membre notifică Comisiei schemele de ajutor prevăzute în planurile menționate la articolul 3 alineatul (3) și definite la articolul 9 litera (b) din [Regulamentul nr. 1260/1999], în conformitate cu articolele 87, 88 și 89 din tratat.

(2)      În limitele domeniului de aplicare al prezentului regulament, statele membre pot lua măsuri de ajutor complementare, care se supun altor condiții sau reglementări decât cele stabilite în prezentul regulament sau care se referă la o sumă totală ce depășește sumele maxime prevăzute în anexa IV, cu condiția ca respectivele măsuri să fie în conformitate cu articolele 87, 88 și 89 din tratat.” [traducere neoficială]

13      Regulamentul nr. 2792/1999 a fost modificat, inter alia, prin Regulamentul nr. 2369/2002 al Consiliului din 20 decembrie 2002 (JO L 358, p. 49), care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2003.

14      Considerentul (11) al Regulamentului nr. 2369/2002 are următorul cuprins:

„Articolele 87, 88 și 89 din tratat ar trebui să se aplice în cazul ajutoarelor acordate de statele membre sectorului piscicol și acvaculturii. Cu toate acestea, pentru a accelera procesul de rambursare de către Comisie a fondurilor furnizate de statele membre, ar trebui introdusă o excepție de la respectivul principiu în cazul contribuției financiare obligatorii a statelor membre la măsurile cofinanțate de Comunitate și stipulate în planurile de dezvoltare stabilite în [Regulamentul nr. 1260/1999].” [traducere neoficială]

15      Articolul 1 punctul 3 litera (b) din Regulamentul nr. 2369/2002 prevedea că articolul 3 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2792/1999 este înlocuit cu textul următor:

„Planurile de dezvoltare definite la articolul 9 litera (b) din [Regulamentul nr. 1260/1999] trebuie să demonstreze că este necesară contribuția publică în privința obiectivelor urmărite, în special faptul că fără acest ajutor public navele de pescuit în cauză nu ar putea fi modernizate și că măsurile planificate nu pun în pericol dezvoltarea durabilă în domeniul piscicol.

[…] [traducere neoficială]”

16      Articolul 1 punctul 15 din Regulamentul nr. 2369/2002 prevedea că articolul 19 din Regulamentul nr. 2792/1999 trebuie înlocuit cu textul următor:

„Sprijin financiar obligatoriu și ajutoare de stat

(1)      Fără a se aduce atingere alineatului (2), articolele 87, 88 și 89 din tratat se aplică ajutoarelor acordate de statele membre în sectorul piscicol și al acvaculturii.

(2)      Articolele 87, 88 și 89 din tratat nu se aplică contribuțiilor financiare obligatorii ale statelor membre la măsurile cofinanțate de Comunitate și prevăzute în cadrul planurilor de dezvoltare la care se face referire la articolul 3 alineatul (3) din prezentul regulament, definite la articolul 9 litera (b) din [Regulamentul nr. 1260/1999] sau la articolul 5 din Regulamentul (CE) nr. 2370/2002 al Consiliului din 20 decembrie 2002 de stabilire a unei măsuri comunitare de urgență pentru dezmembrarea navelor de pescuit (JO L 358, p. 57)].

(3)      Măsurile care prevăd o finanțare publică ce depășește dispozițiile prezentului regulament sau ale Regulamentului [nr. 2370/2002] cu privire la contribuțiile financiare obligatorii, prevăzute la alineatul (2), sunt tratate în ansamblu în temeiul alineatului (1).” [traducere neoficială]

17      Regulamentul nr. 2792/1999 a fost abrogat la 1 ianuarie 2007, în aplicarea articolului 104 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 1198/2006 al Consiliului din 27 iulie 2006 privind Fondul european pentru pescuit (JO L 223, p. 1, Ediție specială, 04/vol. 9, p. 224). Articolul 103 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1198/2006 precizează:

„Prezentul regulament nu afectează continuarea sau modificarea, inclusiv anularea totală sau parțială, a asistenței aprobate de Comisie în temeiul [Regulamentului nr. 2792/99] sau a oricărei alte legislații care se aplică acestei asistențe la 31 decembrie 2006, care se aplică acestei intervenții de la această dată până închiderea sa.”

 Orientările Comisiei

18      Secțiunile 6 și 7 din orientările Comisiei au următorul conținut:

„6.      Proiecte nefinalizate și nefuncționale la data închiderii asistenței

„Autoritatea de gestionare, organismul intermediar, autoritatea plătitoare și statul membru au obligația de a asigura furnizarea de produse și prestarea de servicii cofinanțate și de a asigura veridicitatea și corectitudinea cheltuielilor solicitate în conformitate cu principiul bunei gestionări financiare.

Statul membru trebuie să includă în raportul final lista de operațiuni per măsură care sunt nefinalizate sau nefuncționale la data încheierii asistenței, ținând seama de obiectivele stabilite ale operațiunii, de decizia de aprobare a intervenției și de orice alte condiții referitoarea la aceasta […]. Această listă trebuie să identifice:

–        operațiunile care nu vor fi cofinanțate prin fonduri comunitare în următoarea perioadă de programare: statul membru trebuie să se angajeze că va finaliza sau că va face să devină funcțională, pe propria cheltuială, orice operațiune nefinalizată sau nefuncțională în termen de cel mult doi ani de la împlinirea termenului limită pentru prezentarea raportului final. La expirarea acestei perioade de doi ani, statul membru trebuie să indice Comisiei dacă fiecare dintre proiectele respective a fost finalizat sau a devenit funcțional. În cazul operațiunilor care nu au fost finalizate sau nu au devenit funcționale până la sfârșitul acestei perioade, Comisia va întreprinde acțiunile necesare pentru a recupera fondurile comunitare;

–        operațiunile a căror finanțare din fonduri comunitare este prevăzută pentru următoarea perioadă de programare: autoritățile statului membru trebuie să efectueze o descriere distinctă și detaliată a operațiunii pentru fiecare perioadă de programare. Operațiunea trebuie împărțită în cel puțin două etape distincte, identificabile din punct de vedere financiar și fizic sau din punctul de vedere al etapei de dezvoltare, care corespund celor două «forme de sprijin» vizate. Prin aceasta se urmărește asigurarea unei puneri în aplicare și a unei supravegheri transparente, precum și facilitarea controalelor. În cazul în care prima parte a operațiunii nu este finalizată sau nu devine funcțională în cadrul primei perioade de programare, cheltuielile legate de finalizarea sau de aducerea sa în stare de funcționare pot fi aprobate în cea de a doua perioadă de programare, cu condiția îndeplinirii condițiilor de cofinanțare și de eligibilitate (includerea în al doilea program, angajament juridic și financiar prin decizia autorității responsabile). În aceste cazuri, statul membru trebuie să se asigure că aceeași lucrare nu este finanțată de două ori din fonduri comunitare.

7.      Operațiuni suspendate ca urmare a unor proceduri judiciare sau administrative

În cazul fiecărei operațiuni care face obiectul unei proceduri judiciare sau al unei căi de atac administrative care au efect suspensiv, statul membru trebuie să decidă, înainte de împlinirea termenului de prezentare a declarației certificate privind cheltuielile finale, inclusiv a cererii de plată finală și a raportului final privind punerea în aplicare a programului, dacă operațiunea trebuie să fie, în totalitate sau în parte:

–        retrasă din program și/sau înlocuită cu o altă operațiune (eventual din cadrul programării extinse) înainte de termenul limită; ulterior notificării Comisiei cu privire la această retragere sau înlocuire, statul membru rămâne responsabil pentru orice repercusiune a operațiunilor retrase sau înlocuite, precum consecințele financiare sau sumele nerecuperabile datorate, sau

–        menținută în program. După prezentarea declarației certificate finale privind cheltuielile aferente unui program, o operațiune care face obiectul unei proceduri judiciare sau al unei căi de atac administrative cu efecte suspensive nu mai poate fi înlocuită, fie și printr‑o altă operațiune inclusă în programarea extinsă care este posibil să fi fost finalizată înainte de împlinirea termenului limită de eligibilitate a cheltuielilor.

Operațiunile de înlocuire trebuie selecționate în conformitate cu articolul 9 alineatul (2) litera (b) punctul (ii) din [Regulamentul nr. 438/2001]. Statele membre trebuie să se asigure că operațiunile de înlocuire sunt conforme cu toate reglementările europene și naționale aplicabile, inclusiv, dar nu numai, normele aplicabile sistemelor de gestiune și de control, eligibilității, notificării și publicității, precum și normele privind procedurile de achiziții, normele de concurență și normele privind mediul.

[…]” [traducere neoficială]

 Dreptul lituanian

19      Punctul 16 din Orientările pentru solicitanții care prezintă proiecte în vederea obținerii de sprijin financiar în anul 2007 în cadrul documentului unic de programare (DUP) al Lituaniei (2004-2006), în domeniul de activitate „Activități referitoare la flota de pescuit”, sectorul de intervenție „Retragerea permanentă din activitățile de pescuit a navelor”, axa prioritară „Dezvoltare rurală și pescuit” [Gairės pareiškėjams, teikiantiems projektus paramai gauti 2007 metais pagal Lietuvos 2004-2006 metų bendrojo programavimo dokumento (BPD) Kaimo plėtros ir žuvininkystės prioriteto priemonės «Veikla, susijusi su žvejybos laivynu» veiklos sritį «Laivų žvejybinės veiklos nutraukimas visam laikui»], aprobate prin Ordinul nr. 3D‑96 din 28 februarie 2007 al ministrului agriculturii (denumite în continuare „orientările Ministerului Agriculturii”), prevede:

„[E]ste prevăzut să se aloce în cadrul acestui anunț de depunere de cereri, pentru acțiunea «Activități referitoare la flota de pescuit», sectorul de intervenție «Retragerea permanentă din activitățile de pescuit a navelor», axa prioritară «Dezvoltare rurală și pescuit» din cadrul DUP, fonduri de sprijin în cuantum de 8 000 000 LTL (opt milioane de litas lituanieni).”

20      Punctul 23.4.5 din orientările Ministerului Agriculturii are următorul cuprins:

„O navă a pescuit pe mare (adică s‑a aflat pe mare în scopul pescuitului) timp de cel puțin 75 de zile în cursul fiecăreia dintre ultimele două perioade de 12 luni anterioare datei introducerii unei cereri (aceste perioade încep să curgă în ziua precedentă celei de înregistrare a unei cereri la agenție) sau s‑a aflat pe mare în scopul pescuitului pentru o durată care reprezintă cel puțin 80 % din numărul de zile acordate navei respective în temeiul legislației naționale.”

21      Punctul 114 din Normele privind finanțarea și gestionarea măsurilor din cadrul documentului unic de programare al Lituaniei pentru anii 2004‑2006, precum și a proiectelor finanțate în cadrul acestor măsuri (Lietuvos 2004‑2006 m. bendrojo programavimo dokumento priemonių ir projektų, finansuojamų įgyvendinant šias priemones, administravimo ir finansavimo taisyklės), adoptate prin Ordinul nr. 1K‑033 al ministrului finanțelor din 28 ianuarie 2004, prevede că „[a]utorităţile intermediare şi de executare încheie un acord de asistenţă cu solicitanţii ale căror proiecte urmează să primească sprijin financiar”.

 Situația de fapt din litigiul principal și întrebările preliminare

22      În urma unui anunț de depunere de cereri publicat în perioada 9-30 martie 2007 pentru sectorul de intervenție „Retragerea permanentă din activitățile de pescuit a navelor”, măsura „Activități referitoare la flota de pescuit”, axa prioritară „Dezvoltare rurală și pescuit” din cadrul DUP, s‑au primit trei solicitări de sprijin financiar, printre care cea formulată de Baltlanta.

23      La 15 martie 2007, Baltlanta a formulat o cerere de sprijin financiar de 8 000 000 LTL pentru proiectul „Retragerea permanentă din activitățile de pescuit a navei de pescuit Kiras‑1”.

24      Toate cererile de sprijin financiar trebuiau formulate în conformitate cu orientările Ministerului Agriculturii.

25      Prin decizia din 3 august 2007, Nacionalinė mokėjimo agentura (Agenția națională de plăți din cadrul Ministerului Agriculturii, denumită în continuare „agenția”) a respins cererea formulată de Baltlanta pentru motivul că proiectul prezentat nu îndeplinea criteriul de eligibilitate prevăzut la punctul 23.4.5 din Orientările Ministerului Agriculturii, în măsura în care dintr‑o investigaţie penală preliminară rezulta că informaţiile furnizate de Baltlanta cu privire la activităţile de pescuit ale navei de pescuit Kiras-1 nu reflectau realitatea.

26      Întrucât nici celelalte două cereri prezentate în cadrul anunțului de depunere de cereri publicat în perioada 9-30 martie 2007 nu îndeplineau criteriul de eligibilitate menționat, ajutorul nealocat, în cuantum de 8 000 000 LTL, a fost repartizat, între lunile august 2007 și iunie 2008, solicitărilor prezentate în cadrul altor anunțuri de depunere de cereri.

27      Baltlanta a atacat decizia agenției din 3 august 2007 în fața Vilniaus apygardos administracinis teismas (Tribunalul Administrativ Regional din Vilnius), care, după ce a constatat că nava Kiras‑1 îndeplinea criteriul enunțat la punctul 23.4.5 din orientările Ministerului Agriculturii, a admis acțiunea. Printr‑o hotărâre din 27 decembrie 2007, acesta a anulat, astfel, această decizie a agenției.

28      Prin decizia din 14 mai 2012, Lietuvos vyriausiasis administracinis teismas (Curtea Administrativă Supremă a Lituaniei) a confirmat hotărârea din 27 decembrie 2007, care a dobândit, din acel moment, autoritate de lucru judecat.

29      În executarea deciziei şi a hotărârii menționate, agenția a reexaminat cererea formulată de Baltlanta și a constatat că proiectul acesteia era eligibil pentru a beneficia de ajutorul financiar de 8 000 000 LTL din cadrul măsurii aferente DUP.

30      Prin scrisoarea din 17 ianuarie 2013, Ministerul Agriculturii a informat însă Baltlanta că cererea acesteia nu mai putea fi prelucrată pentru motivul că, în primul rând, acordurile de asistență în temeiul măsurii aferente DUP puteau fi încheiate doar până la 1 iulie 2008, în al doilea rând, pentru că perioada de eligibilitate a cheltuielilor finanțate în temeiul măsurii aferente DUP expirase la 30 iunie 2009, iar în al treilea rând pentru că, până la acea dată, operațiunile din cadrul proiectului „Retragerea permanentă din activitățile de pescuit a navei de pescuit Kiras‑1” nu făcuseră obiectul unei plăți din fonduri aferente DUP și nici nu se constatase că acestea trebuiau declarate Comisiei.

31      La 20 februarie 2013, Baltlanta a sesizat Vilniaus apygardos administracinis teismas cu o acțiune în răspundere împotriva statului lituanian, prin care a solicitat suma de 8 000 000 LTL cu titlu de despăgubiri materiale și suma de 2 000 000 LTL cu titlu de despăgubiri morale. Aceasta arată că Ministerul Agriculturii a împiedicat‑o în mod nejustificat, prin inacţiunea sa, să beneficieze de sprijin financiar. Potrivit Baltlanta, Ministerul Agriculturii nu a luat toate măsurile posibile în timp util, nu a informat Comisia cu privire la faptul că instanțele erau sesizate cu problema eligibilităţii cererii acesteia de a beneficia de sprijin financiar, nu a pus în aplicare o schemă de ajutor şi nu a prevăzut fonduri pentru perioada ulterioară soluţionării problemei acordării sprijinului financiar, prejudiciind astfel reclamanta prin inacţiunea sa.

32      În ceea ce privește Ministerul Agriculturii, care reprezintă statul lituanian în procedura principală, acesta apreciază în primul rând că articolul 19 din Regulamentul nr. 2792/1999 nu impune statelor membre nicio obligație de a finanța măsuri DUP dincolo de ceea ce prevede acest regulament. În al doilea rând, nu din cauza pretinsei nelegalități a inacțiunii sale ar fi fost împiedicată Baltlanta să beneficieze de sprijinul financiar, ci din cauza faptului că perioada de executare a DUP a expirat în cursul procedurilor judiciare privind decizia agenţiei din 3 august 2007. Ministerul subliniază, în al treilea rând, că simplul fapt de a prezenta o cerere nu înseamnă că sprijinul financiar solicitat în cererea de realizare a proiectului va fi acordat solicitantului în mod necondiționat. Acesta amintește că beneficiarul nu are dreptul la rambursare într‑o tranșă unică decât în cazul în care acesta își îndeplinește, în termenul prevăzut în acordul de asistență, obligațiile care îi revin potrivit Orientărilor Ministerului Agriculturii.

33      Ministerul Finanțelor, intervenient în susținerea statului lituanian, precizează că nu s‑a încheiat niciun acord de asistență cu Baltlanta și că, în consecință, în conformitate cu articolul 38 alineatul (1) litera (e) din Regulamentul nr. 1260/1999, Republica Lituania nu avea obligaţia de a informa Comisia cu privire la procedura jurisdicţională legată de cererea respectivă. De asemenea, acesta susține că Ministerul Agriculturii nu are, din punct de vedere legal, posibilitatea de a prevedea fonduri pentru proiecte care fac obiectul unor proceduri judiciare.

34      În aceste condiții, Vilniaus apygardos administracinis teismas a decis să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      Dispozițiile articolului 38 din Regulamentul nr. 1260/1999, care prevăd că statul membru are obligația să informeze Comisia cu privire la evoluția procedurilor administrative și judiciare și să coopereze cu Comisia, trebuie interpretate în sensul că obligă statul membru să informeze Comisia cu privire la toate litigiile judiciare privind acțiuni sau inacțiuni ale autorităților de executare, ale autorităților intermediare, ale autorităților de gestionare sau ale autorităților plătitoare legate de evaluarea sau de selectarea unei cereri, de adoptarea deciziei de acordare de sprijin financiar sau de punerea în aplicare a proiectului?

2)      Articolul 19 din Regulamentul nr. 2792/1999 trebuie interpretat în sensul că impune statelor membre obligaţia de a institui scheme de ajutor şi de a prevedea fonduri, cu aprobarea Comisiei, pentru cazurile în care pe rolul instanţelor se află litigii privind acţiuni sau inacţiuni ale autorităţilor de executare, ale autorităţilor intermediare, ale autorităţilor de gestionare sau ale autorităţilor plătitoare legate de evaluarea sau de selectarea unei cereri, de adoptarea deciziei de acordare de sprijin financiar sau de punerea în aplicare a proiectului?

3)      Dispozițiile secţiunilor 6 şi 7 din [orientările Comisiei] trebuie interpretate în sensul că impun unui stat membru obligația să informeze Comisia cu privire la toate litigiile judiciare privind acţiuni sau inacţiuni ale autorităţilor de executare, ale autorităţilor intermediare, ale autorităţilor de gestionare sau ale autorităţilor plătitoare legate de evaluarea sau de selectarea unei cereri, de adoptarea deciziei de acordare de sprijin financiar sau de punerea în aplicare a proiectului şi să decidă dacă operaţiunea ar trebui să fie, în totalitate sau în parte, retrasă din program şi/sau înlocuită cu o altă operaţiune etc. sau dacă operaţiunea ar trebui menţinută în program ori să ia alte măsuri pentru a asigura punerea în aplicare adecvată a unei decizii de acordare de sprijin financiar după finalizarea procedurii judiciare?

4)      Faptul că legislația națională aplicabilă prezentei cauze nu conține dispoziții care să stabilească atribuțiile autorităţilor publice vizate atunci când există litigii judiciare privind acţiuni sau inacţiuni ale autorităţilor de executare, ale autorităţilor intermediare, ale autorităţilor de gestionare sau ale autorităţilor plătitoare legate de evaluarea sau de selectarea unei cereri, de adoptarea deciziei de acordare de sprijin financiar sau de punerea în aplicare a proiectului, şi anume faptul că nu există nicio dispoziţie care să oblige autorităţile publice vizate să informeze Comisia cu privire la procedurile judiciare în curs şi să ia măsuri pentru rezervarea fondurilor prevăzute pentru sprijinul a cărui acordare face obiectul unui litigiu, până la soluţionarea definitivă a problemei privind acordarea sprijinului financiar, este compatibil cu obligaţia statului membru prevăzută la articolul 38 din Regulamentul nr. 1260/1999 de a informa Comisia cu privire la evoluţia procedurilor administrative şi judiciare şi de a coopera cu Comisia, cu articolul 19 din Regulamentul nr. 2792/1999 şi cu condiţiile prevăzute în secţiunile 6 şi 7 din [orientările Comisiei]?”

 Cu privire la întrebările preliminare

35      Cu titlu introductiv, trebuie arătat că, în versiunea inițială, articolul 19 din Regulamentul nr. 2792/1999, a cărui interpretare este solicitată de instanța de trimitere, nu este aplicabil ratione temporis litigiului principal, dat fiind că, astfel cum rezultă din dosarul trimis Curții, Baltlanta a prezentat cererea de sprijin financiar în cadrul unei intervenții care a fost aprobată după intrarea în vigoare, la 1 ianuarie 2003, a Regulamentului nr. 2369/2002, al cărui articol 1 punctul 15 modifică articolul 19 din Regulamentul nr. 2792/1999.

36      În consecință, este necesar să se examineze întrebările preliminare privind interpretarea articolului 19 din Regulamentul nr. 2792/1999, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul nr. 2369/2002.

37      Este necesar, prin urmare, să se considere că, prin intermediul întrebărilor preliminare, care trebuie examinate împreună, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 38 alineatul (1) litera (e) din Regulamentul nr. 1260/1999, articolul 19 din Regulamentul nr. 2792/1999, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul nr. 2369/2002, precum și secțiunile 6 și 7 din orientările Comisiei trebuie interpretate în sensul că obligă autoritățile publice în cauză să informeze Comisia cu privire la existența unui litigiu judiciar privind o decizie administrativă referitoare la eligibilitatea unei cereri de sprijin financiar precum cea în discuție în litigiul principal și să ia măsurile necesare în vederea rezervării fondurilor prevăzute pentru sprijinul menționat, a cărui acordare face obiectul acestui litigiu, până la soluţionarea definitivă a problemei acordării acestui sprijin.

38      În primul rând, în ceea ce privește articolul 38 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1260/1999, acesta prevede că, fără a aduce atingere responsabilității Comisiei privind execuția bugetului general al Uniunii Europene, statele membre își asumă responsabilitatea, în primă instanță, pentru controlul financiar al intervenției. Articolul menționat conține o listă neexhaustivă a măsurilor pe care statele membre trebuie să le adopte în acest scop.

39      Printre aceste măsuri figurează și cea prevăzută la articolul 38 alineatul (1) litera (e) din Regulamentul nr. 1260/1999, care prevede că statele membre previn, identifică și corectează neregularitățile, cu notificarea Comisiei în acest sens. În conformitate cu reglementările în vigoare, acestea din urmă informează Comisia cu privire la evoluția procedurilor administrative și judiciare.

40      Pentru a clarifica situațiile prevăzute la articolul 38 alineatul (1) litera (e) din Regulamentul nr. 1260/1999, trebuie menționat că acest regulament nu definește noțiunea „neregularitate” prevăzută la articolul respectiv.

41      În consecință, întrucât Regulamentul nr. 1260/1999 nu conține nicio definiție a noțiunii „neregularitate”, determinarea înțelesului și a conținutului acestui termen trebuie să fie făcută, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, în conformitate cu sensul obișnuit al acestuia din limbajul curent, ținând seama și de contextul în care este utilizat, precum și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte (a se vedea Hotărârea Diakité, C‑285/12, EU:C:2014:39, punctul 27 și jurisprudența citată).

42      În sensul său obișnuit din limbajul curent, noțiunea de neregularitate vizează o situație în care are loc o încălcare a unei dispoziții de drept, respectiv, în speță, de drept al Uniunii.

43      În ceea ce privește obiectivul urmărit de Regulamentul nr. 1260/1999, trebuie menționat că acest regulament prevede, la articolul 8 alineatul (3), că, în aplicarea principiului subsidiarității și fără a aduce atingere competențelor Comisiei, în special în calitatea sa de responsabilă cu executarea bugetului general al Uniunii, punerea în aplicare a intervențiilor trebuie să fie în principal de competența statelor membre la nivelul teritorial adecvat, în funcție de specificul fiecărui stat membru. Acest principiu este astfel consacrat la articolul 38 alineatul (1) din regulamentul menționat.

44      Asumându‑și un astfel de control financiar, statul membru în cauză devine principalul responsabil de utilizarea eficace a fondurilor Uniunii, ceea ce, fără a aduce atingere competențelor Comisiei, contribuie la buna executare a bugetului general al Uniunii.

45      Astfel, articolul 38 alineatul (1) litera (e) din Regulamentul nr. 1260/1999 are drept obiectiv protejarea bugetului general al Uniunii împotriva oricărei acțiuni sau a oricărei omisiuni care i‑ar putea cauza vreun prejudiciu.

46      În ceea ce privește contextul normativ în care se înscrie articolul 38 alineatul (1) litera (e) din Regulamentul nr. 1260/1999, trebuie menționat că articolul 38 alineatele (3) și (4) din acest regulament prevede că statul membru în cauză comunică impactul financiar al neregularităților constatate Comisiei, care poate formula astfel observații. De asemenea, articolul 38 alineatul (5) din regulamentul menționat prevede că Comisia poate suspenda în totalitate sau în parte o plată intermediară, în cazul în care constată că cheltuielile în cauză sunt afectate de o gravă neregularitate care nu a fost remediată și că sunt necesare măsuri imediate.

47      De asemenea, trebuie amintit că, la punctul 44 din Hotărârea Comune di Ancona (C‑388/12, EU:C:2013:734), Curtea a decis că, în conformitate cu obligațiile prevăzute la articolul 38 alineatul (1) literele (e) și (h) din Regulamentul nr. 1260/1999, statul membru vizat trebuie să examineze dacă o modificare care se află în afara domeniului de aplicare al articolului 30 alineatul (4) din acest regulament nu reprezintă o neregularitate în sensul articolelor 38 și 39 din regulamentul menționat, pentru care va trebui, prin urmare, să se efectueze corecțiile financiare necesare și să se recupereze sumele corespunzătoare pierdute, aplicând, dacă este cazul, dobânzi de întârziere statului membru.

48      Din economia generală a articolului 38 din Regulamentul nr. 1260/1999 rezultă că noțiunea „neregularitate” se referă la utilizarea nelegală a fondurilor Uniunii.

49      Având în vedere considerațiile care precedă, noțiunea „neregularitate” prevăzută la articolul 38 alineatul (1) litera (e) din Regulamentul nr. 1260/1999 trebuie interpretată ca raportându‑se la orice încălcare a dreptului Uniunii care rezultă dintr‑o acțiune sau dintr‑o omisiune care ar putea cauza un prejudiciu bugetului general al Uniunii.

50      Având în vedere această definiție a „neregularității”, este necesar să se interpreteze articolul 38 alineatul (1) litera (e) din Regulamentul nr. 1260/1999 în sensul că obligă statele membre să prevină, să identifice și să corecteze încălcările dreptului Uniunii care rezultă dintr‑o acțiune sau dintr‑o omisiune care ar putea cauza un prejudiciu bugetului general al Uniunii, să comunice astfel de neregularități Comisiei și să o informeze cu privire la evoluția procedurilor administrative și judiciare aferente acestor neregularități.

51      Pe de altă parte, trebuie remarcat că articolul 9 litera (k) din Regulamentul nr. 1260/1999 definește noțiunea „operațiune” ca fiind „orice proiect sau acțiune realizată de beneficiarii finali ai intervenției”. Prin urmare, integrarea unui proiect sau a unei acțiuni în cadrul intervenției respective reprezintă un element constitutiv al acestei noțiuni.

52      În conformitate cu articolul 30 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1260/1999, „[c]heltuielile legate de operațiuni nu sunt eligibile pentru contribuția fondurilor decât dacă respectivele operațiuni fac parte din intervenția în cauză”. Din textul acestei dispoziții rezultă că numai „operațiunile” în sensul articolului 9 litera (k) din acest regulament sunt eligibile pentru contribuția fondurilor menționate.

53      Rezultă că doar neregularitățile legate de „operațiuni” în sensul articolului 9 litera (k) din Regulamentul nr. 1260/1999 pot cauza prejudicii bugetului general al Uniunii.

54      Este necesar, în consecință, să se examineze dacă un proiect precum cel prezentat de Baltlanta în cadrul litigiului principal intră în sfera noțiunii „operațiune”, în sensul articolului 9 litera (k) din Regulamentul nr. 1260/1999.

55      Potrivit articolului 38 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 1260/1999, statele membre verifică instituirea sistemelor de gestiune și de control și punerea în practică a acestora, astfel încât să asigure o utilizare eficientă și corectă a fondurilor Uniunii. Articolul 4 din Regulamentul nr. 438/2001 precizează că sistemele respective prevăd proceduri pentru asigurarea respectării normelor naționale și de drept al Uniunii în vigoare privind în special eligibilitatea cheltuielilor subvenționate de fondurile structurale în cadrul intervenției în cauză.

56      Este necesar de asemenea să se amintească faptul că sistemul de subvenții elaborat prin reglementarea Uniunii se întemeiază în special pe executarea de către beneficiar a unei serii de obligații care îi dau dreptul la perceperea asistenței financiare prevăzute (a se vedea Hotărârea Vereniging Nationaal Overlegorgaan Sociale Werkvoorziening și alții, C‑383/06-C‑385/06, EU:C:2008:165, punctul 56 și jurisprudența citată).

57      Prin urmare, în cadrul procedurilor prevăzute de sistemele naționale de gestiune și de control, revine autorităților naționale competente sarcina de a se asigura că beneficiarul se angajează să execute obligații care îi dau dreptul la perceperea asistenței financiare prevăzute.

58      În acest scop, autorităților naționale competente li se permite să impună solicitantului căruia i s‑a acordat sprijin financiar în vederea realizării proiectului său să își asume un astfel de angajament înainte ca proiectul menționat să fie integrat în intervenția respectivă.

59      Aceasta este situația din procedura în discuție în litigiul principal, instituită de dreptul lituanian și care prevede încheierea unui acord de asistență cu solicitantul căruia i s‑a acordat sprijin financiar.

60      Rezultă că, în lipsa unui astfel de acord, un proiect precum cel prezentat de Baltlanta nu poate fi integrat în intervenția respectivă și, prin urmare, nu poate fi calificat drept „operațiune”, în sensul articolului 9 litera (k) din Regulamentul nr. 1260/1999.

61      Astfel, dat fiind că nu a fost săvârșită nicio „neregularitate” legată de „operațiuni” în sensul articolului 9 litera (k) din Regulamentul nr. 1260/1999, articolul 38 alineatul (1) litera (e) din acest regulament nu este aplicabil litigiului principal.

62      În al doilea rând, în ceea ce privește articolul 19 din Regulamentul nr. 2792/1999, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul nr. 2369/2002, trebuie menționat că această dispoziție derogă de la obligația de notificare prevăzută la articolul 108 TFUE, potrivit căreia statele membre nu trebuie să notifice Comisiei schemele de ajutor prevăzute în planurile menționate la articolul 3 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2792/1999, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul nr. 2369/2002, și definite la articolul 9 litera (b) din Regulamentul nr. 1260/1999. În schimb, celelalte ajutoare acordate de statele membre în sectorul pescuitului trebuie notificate în mod obligatoriu Comisiei.

63      În consecință, articolul 19 din Regulamentul nr. 2792/1999, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul nr. 2369/2002, nu obligă în niciun mod statul membru în cauză să instituie o schemă de ajutor care să aibă drept obiectiv finanțarea unui proiect care a fost privat în mod nejustificat de oportunitatea de a beneficia de sprijin financiar.

64      În al treilea rând, în ceea ce privește secțiunile 6 și 7 din orientările Comisiei, este necesar să se observe, pe de o parte, că, deși aceste orientări nu urmăresc să producă efecte obligatorii, instanțele naționale sunt obligate să le ia în considerare în vederea soluționării litigiilor cu care sunt învestite, mai ales atunci când acestea clarifică interpretarea dispozițiilor naționale adoptate în scopul de a asigura punerea lor în aplicare sau atunci când au drept obiect completarea dispozițiilor de drept al Uniunii cu caracter obligatoriu (a se vedea prin analogie Hotărârea Grimaldi, C‑322/88, EU:C:1989:646, punctul 18, și Hotărârea Altair Chimica, C‑207/01, EU:C:2003:451, punctul 41).

65      Trebuie remarcat, pe de altă parte, că aceste orientări trebuie interpretate în conformitate cu dispozițiile de drept al Uniunii cu caracter obligatoriu pe care acestea urmăresc să le completeze, și anume Regulamentul nr. 1260/1999.

66      În această privință, secțiunile 6 și 7 din orientările menționate fac trimitere la „operațiunile nefinalizate și nefuncționale la data încheierii” și, respectiv, la „operațiunile suspendate ca urmare a unor proceduri judiciare sau administrative”. În consecință, noțiunea „operațiune”, în sensul orientărilor Comisiei, trebuie interpretată în conformitate cu noțiunea „operațiune” care figurează la articolul 9 litera (k) din Regulamentul nr. 1260/1999.

67      Întrucât domeniul de aplicare al orientărilor Comisiei este limitat la „operațiunile” care se integrează în intervenția respectivă, este necesar să se constate că nici aceste orientări nu sunt aplicabile litigiului principal.

68      Prin urmare, solicitantul unui sprijin financiar, precum Baltlanta, nu poate invoca nici articolul 38 alineatul (1) litera (e) din Regulamentul nr. 1260/1999, nici articolul 19 din Regulamentul nr. 2792/1999, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul nr. 2369/2002, și nici secțiunile 6 și 7 din orientările Comisiei în cadrul unei acțiuni în răspunderea statului precum cea care face obiectul litigiului principal.

69      Cu toate acestea, trebuie menționat că dispozițiile de drept al Uniunii nu afectează exercitarea unei acțiuni în răspundere împotriva statului introduse în temeiul unei pretinse încălcări a dreptului național.

70      Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la întrebările adresate că articolul 38 alineatul (1) litera (e) din Regulamentul nr. 1260/1999, articolul 19 din Regulamentul nr. 2792/1999, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul nr. 2369/2002, precum și secțiunile 6 și 7 din orientările Comisiei trebuie interpretate în sensul că nu obligă autoritățile publice în cauză nici să informeze Comisia cu privire la existența unui litigiu judiciar privind o decizie administrativă referitoare la eligibilitatea unei cereri de sprijin financiar precum cea în discuție în litigiul principal și nici să ia măsurile necesare pentru rezervarea fondurilor prevăzute pentru sprijinul menționat, a cărui acordare face obiectul acestui litigiu, până la soluţionarea definitivă a problemei privind acordarea acestui sprijin.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

71      Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declară:

Articolul 38 alineatul (1) litera (e) din Regulamentul (CE) nr. 1260/1999 al Consiliului din 21 iunie 1999 de stabilire a dispozițiilor generale referitoare la fondurile structurale, articolul 19 din Regulamentul (CE) nr. 2792/1999 al Consiliului din 17 decembrie 1999 de definire a modalităților și condițiilor pentru acțiunile structurale ale Comunității în sectorul pescuitului, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 2369/2002 al Consiliului din 20 decembrie 2002, precum și secțiunile 6 și 7 din Orientările privind încheierea intervențiilor (2000-2006) din fondurile structurale, adoptate prin Decizia COM(2006) 3424 final a Comisiei din 1 august 2006, trebuie interpretate în sensul că nu obligă autoritățile publice în cauză nici să informeze Comisia Europeană cu privire la existența unui litigiu judiciar privind o decizie administrativă referitoare la eligibilitatea unei cereri de sprijin financiar precum cea în discuție în litigiul principal și nici să ia măsurile necesare pentru rezervarea fondurilor prevăzute pentru sprijinul menționat, a cărui acordare face obiectul acestui litigiu, până la soluţionarea definitivă a problemei privind acordarea acestui sprijin.

[C.J.U.E.]: Ordonanţă a Preşedintelui Curţii în cauza privind compatibilitatea cu dreptul Uniunii a unei reglementări naţionale (art.271 ind.1 și 271 ind.2 din Ordonanța de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006) care instituie, sub sancţiunea inadmisibilităţii, o obligaţie de plată a unei garanţii pecuniare (garanţia de bună conduită) în sarcina unei persoane care contestă o decizie a autorităţii contractante. Neîndeplinirea condiţiilor pentru soluționarea cauzei potrivit procedurii accelerate prevăzute la articolul 105 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curţii.

ORDONANȚA PREȘEDINTELUI CURȚII

13 noiembrie 2014

„Procedură accelerată”

În cauza C‑439/14,

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Curtea de Apel București (România), prin decizia din 19 septembrie 2014, primită de Curte la 24 septembrie 2014, în procedura

SC Star Storage SA

împotriva

Institutului Național de Cercetare‑Dezvoltare în Informatică,

PREȘEDINTELE CURȚII,

având în vedere propunerea domnului K. Lenaerts, vicepreședinte, judecător raportor,

după ascultarea avocatului general, doamna E. Sharpston,

dă prezenta

Ordonanță

1        Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 1 alineatul (1) al treilea paragraf și alineatul (3) din Directiva 89/665/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1989 privind coordonarea actelor cu putere de lege și a actelor administrative privind aplicarea procedurilor care vizează căile de atac față de atribuirea contractelor de achiziții publice de produse și a contractelor publice de lucrări (JO L 395, p. 33, Ediție specială, 06/vol. 1, p. 237), astfel cum a fost modificată ultima dată prin Directiva 2007/66/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 decembrie 2007 (JO L 335, p. 31).

2        Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între SC Star Storage SA (denumită în continuare „Star Storage”), pe de o parte, și Institutul Național de Cercetare‑Dezvoltare în Informatică, pe de altă parte, acesta din urmă acționând în calitate de autoritate contractantă, în contextul unei proceduri de atribuire a unui contract de achiziție publică privind achiziția unei infrastructuri informatice și a unor servicii pentru pregătirea, administrarea, dezvoltarea și implementarea unei platforme de „cloud computing” cu o valoare estimată la peste 13 milioane de euro, fără taxa pe valoarea adăugată.

3        În cadrul acestei proceduri, mai mulți operatori economici au solicitat clarificări cu privire la condițiile de atribuire a contractului. Ca răspuns la aceste solicitări, Institutul Național de Cercetare‑Dezvoltare în Informatică a publicat, în Sistemul Electronic de Achiziții Publice, mai multe seturi de clarificări, printre care clarificările nr. 4 și nr. 5 din 24 iunie 2014 și nr. 7 din 26 iunie 2014.

4        La 30 iunie 2014, Star Storage a sesizat Consiliul Național de Soluționare a Contestațiilor cu o contestație împotriva acestor trei clarificări.

5        Prin decizia din 18 iulie 2014, Consiliul Național de Soluționare a Contestațiilor a respins această contestație ca inadmisibilă pentru motivul că Star Storage nu constituise „garanția de bună conduită” instituită, în sarcina persoanelor care doresc să conteste actele unei autorități contractante, prin articolele 2711 și 2712 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, în versiunea în vigoare după adoptarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 51/2014.

6        Decizia de respingere menționată a făcut obiectul unei plângeri la Curtea de Apel București.

7        Această instanță are îndoieli cu privire la compatibilitatea unei reglementări naționale precum cea cuprinsă la articolele 2711 și 2712 menționate, care instituie, sub sancțiunea inadmisibilității, o obligație de plată a unei garanții pecuniare în sarcina unei persoane care contestă o decizie a autorității contractante, cu cerințele de accesibilitate și de efectivitate a căilor de atac formulate împotriva deciziilor luate de autoritățile contractante, astfel cum sunt enunțate la articolul 1 alineatul (1) al treilea paragraf și alineatul (3) din Directiva 89/665. În aceste condiții, Curtea de Apel București a decis să suspende judecata și să sesizeze Curtea cu titlu preliminar.

8        Curtea de Apel București solicită Curții soluționarea prezentei cauze potrivit procedurii accelerate prevăzute la articolul 105 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții.

9        Din această dispoziție rezultă că, la cererea instanței de trimitere sau, cu titlu excepțional, din oficiu, președintele Curții poate, după ascultarea judecătorului raportor și a avocatului general, în cazul în care natura cauzei impune examinarea acesteia în termen scurt, să decidă judecarea trimiterii preliminare potrivit procedurii accelerate, care derogă de la prevederile acestui regulament.

10      În susținerea cererii sale de judecare a cauzei potrivit procedurii accelerate, instanța de trimitere invocă obiectul litigiului principal, care privește un contract de achiziție publică, precum și faptul că procedura de atribuire a contractului de achiziție publică se află în stadiul avansat al evaluării ofertelor. Ea adaugă că Star Storage nu a putut supune decizia autorității contractante unui control de legalitate, astfel încât este expusă riscului ca oferta sa să fie exclusă.

11      Cu toate acestea, deși instanța de trimitere a subliniat importanța pe care o prezintă hotărârea preliminară care urmează să fie pronunțată pentru procedura din litigiul principal, ea nu a demonstrat totuși urgența pronunțării în termen scurt asupra cererii sale, în temeiul articolului 105 alineatul (1) din Regulamentul de procedură.

12      În această privință, trebuie amintit că miza financiară a cauzei, oricât de importantă ar fi, nu implică totuși că soluționarea litigiului prezintă o asemenea urgență (a se vedea în special Ordonanța președintelui Curții Sähköalojen ammattiliitto, C‑396/13, EU:C:2013:811, punctul 18 și jurisprudența citată).

13      În plus, exigența examinării unui litigiu pendinte în fața Curții în termen scurt nu poate decurge din simplul fapt că instanța de trimitere este obligată să asigure soluționarea rapidă a litigiului (a se vedea în special Ordonanța președintelui Curții Micșa, C‑573/10, EU:C:2011:39, punctul 11, precum și Ordonanța președintelui Curții Rabal Cañas, C‑392/13, EU:C:2013:877, punctul 15 și jurisprudența citată).

14      În sfârșit, nici simplul interes, desigur, legitim, al unui justițiabil de a se determina cât mai repede posibil întinderea drepturilor de care beneficiază în temeiul dreptului Uniunii, în speță Directiva 89/665, nici riscul unei pierderi economice precum cel la care ar fi eventual expusă Star Storage nu sunt de natură să dovedească existența unei împrejurări excepționale în sensul articolului 105 alineatul (1) din Regulamentul de procedură (a se vedea în acest sens Ordonanța T‑Mobile Austria, C‑282/13, EU:C:2013:688, punctul 12 și jurisprudența citată).

15      În aceste condiții, cererea Curții de Apel București prin care se solicită judecarea prezentei cauze potrivit procedurii accelerate nu poate fi admisă.

Pentru aceste motive, președintele Curții dispune:

Respinge cererea Curții de Apel București (România) de judecare a cauzei C‑439/14 potrivit procedurii accelerate prevăzute la articolul 105 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții.

C.J.U.E.: Achiziţii publice. Art.45 şi art.2 din Directiva 2004/18/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 31 martie 2004, coroborate cu principiul egalității de tratament și obligația de transparență, nu se opun excluderii unui operator economic de la o procedură de atribuire pentru motivul că acest operator nu a respectat obligația, prevăzută în documentele achiziției, de a anexa la oferta sa, sub sancțiunea excluderii, o declarație potrivit căreia persoana desemnată în această ofertă drept director tehnic al operatorului menționat nu face obiectul unei proceduri sau al unei condamnări penale.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a zecea)

6 noiembrie 2014

„Achiziţii publice – Principiile egalității de tratament și transparenței – Directiva 2004/18/CE – Motive de excludere de la participare – Articolul 45 – Situația personală a candidatului sau a ofertantului – Declarație obligatorie privind persoana desemnată drept «director tehnic» – Omiterea declarației în ofertă – Excludere de la procedura de achiziții fără posibilitatea de a rectifica această omisiune”

În cauza C‑42/13,

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Tribunale amministrativo regionale per la Lombardia (Italia), prin decizia din 5 decembrie 2012, primită de Curte la 28 ianuarie 2013, în procedura

Cartiera dell’Adda SpA

împotriva

CEM Ambiente SpA,

CURTEA (Camera a zecea),

compusă din domnul C. Vajda (raportor), președinte de cameră, domnii E. Juhász și D. Šváby, judecători,

avocat general: domnul P. Cruz Villalón,

grefier: doamna L. Carrasco Marco, administrator,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 15 mai 2014,

luând în considerare observațiile prezentate:

–        pentru Cartiera dell’Adda SpA, de S. Soncini, avvocato;

–        pentru CEM Ambiente SpA, de E. Robaldo, de P. Ferraris și de F. Caliandro, avvocati;

–        pentru guvernul italian, de G. Palmieri, în calitate de agent, asistată de S. Varone, avvocato dello Stato;

–        pentru Comisia Europeană, de L. Pignataro‑Nolin și de A. Tokár, în calitate de agenți,

având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatului general,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 45 din Directiva 2004/18/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 31 martie 2004 privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice de lucrări, de bunuri și de servicii (JO L 134, p. 114, Ediție specială, 06/vol. 8, p. 116), astfel cum a fost modificată prin Regulamentul (CE) nr. 1177/2009 al Comisiei din 30 noiembrie 2009 (JO L 314, p. 64, denumită în continuare „Directiva 2004/18”).

2        Această cerere a fost introdusă în cadrul unui litigiu între Cartiera dell’Adda SpA (denumită în continuare „Cartiera dell’Adda”), pe de o parte, și CEM Ambiente SpA (în continuare „CEM Ambiente”), pe de altă parte, în legătură cu o decizie a acesteia, în calitate de autoritate contractantă, de a exclude asocierea temporară de întreprinderi în constituire (denumită în continuare „ATI”) formată din Cartiera dell’Adda și din Cartiera di Cologno Monzese SpA (denumită în continuare „CCM”), această din urmă societate acționând în calitate de mandant al ATI, de la o procedură de selecție pentru nedepunerea, împreună cu oferta ATI, a unei declarații privind persoana desemnată drept director tehnic al CCM.

 Cadrul juridic

 Dreptul Uniunii

3        La articolul 1 alineatul (2) litera (d) din Directiva 2004/18, noțiunea „contracte de achiziții publice de servicii” este definită, în sensul acestei directive, drept contracte de achiziții publice, altele decât contractele de achiziții publice de lucrări sau de bunuri, care au ca obiect prestarea de servicii prevăzute în anexa II la directiva menționată. La punctul 16 din anexa II A la aceasta sunt menționate „[s]ervicii[le] de eliminare a deșeurilor menajere și a apelor menajere; servicii[le] de igienizare și servicii similare”.

4        Potrivit articolului 2 din Directiva 2004/18, intitulat „Principii de atribuire a contractelor”:

„Autoritățile contractante tratează operatorii economici în mod egal și fără discriminare și acționează potrivit principiului transparenței.”

5        Articolul 45 din Directiva 2004/18, intitulat „Situația personală a candidatului sau a ofertantului”, prevede la alineatele (1) și (3):

„(1)      Orice candidat sau ofertant care a făcut obiectul unei condamnări pronunțate printr‑o hotărâre definitivă, de care autoritatea contractantă are cunoștință, este exclus de la participarea la o procedură de atribuire a unui contract de achiziții publice, din unul sau mai multe dintre următoarele motive:

[…]

Statele membre precizează, în temeiul dreptului intern și cu respectarea dreptului comunitar, condițiile de aplicare a prezentului alineat.

Statele membre pot prevedea o derogare de la obligația prevăzută la primul paragraf pentru cerințe imperative de interes general.

În scopul punerii în aplicare a prezentului alineat, autoritățile contractante solicită candidaților sau ofertanților, după caz, să furnizeze documentele prevăzute la alineatul (3) și se pot adresa autorităților competente, în cazul în care au incertitudini în ceea ce privește situația personală a respectivilor candidați/ofertanți, pentru a obține informații pe care le consideră necesare privind situația personală a acestora. În cazul în care informațiile se referă la un candidat sau ofertant stabilit în alt stat membru decât cel al autorității contractante, autoritatea contractantă poate solicita cooperarea autorităților competente. În conformitate cu legislația internă a statului membru în care sunt stabiliți candidații sau ofertanții, solicitările se referă la persoane fizice și la persoane juridice, inclusiv, după caz, la directori de companii sau la orice persoană cu putere de reprezentare, de decizie sau de control în ceea ce privește candidatul sau ofertantul.

[…]

(3)      Autoritățile contractante acceptă ca dovezi suficiente care atestă că operatorul economic nu se încadrează în cazurile prevăzute la alineatul (1) și la alineatul (2) literele (a), (b), (c), (e) și (f) următoarele:

(a)      în ceea ce privește alineatul (1) și alineatul (2) literele (a), (b) și (c), prezentarea unui extras din «cazierul judiciar» sau, în lipsa acestuia, a unui document echivalent eliberat de autoritatea judiciară sau administrativă competentă a țării de origine sau de proveniență, din care să rezulte că respectivele cerințe sunt îndeplinite;

[…]

În cazul în care țara în cauză nu eliberează un document sau un certificat sau nu menționează toate cazurile prevăzute la alineatul (1) și la alineatul (2) literele (a), (b) și (c), documentul sau certificatul poate fi înlocuit de o declarație pe propria răspundere sau, în statele membre în care nu există o astfel de răspundere [a se citi «astfel de declarație»], de o declarație solemnă făcută de persoana interesată în fața autorității judiciare sau administrative competente, a unui notar sau a unui organism profesional competent din țara de origine sau de proveniență.”

6        Articolul 51 din directiva menționată, intitulat „Documente și informații suplimentare”, prevede:

„Autoritatea contractantă poate invita operatorii economici să completeze sau să clarifice certificatele și documentele prezentate în temeiul articolelor 45-50.”

 Dreptul italian

7        Articolul 38 alineatele 1 și 2 din Decretul legislativ nr. 163 de instituire a Codului contractelor de achiziții publice de lucrări, de servicii și de bunuri în temeiul Directivelor 2004/17/CE și 2004/18/CE (decreto legislativo n. 163 – Codice dei contratti pubblici relativi a lavori, servizi e forniture in attuazione delle direttive 2004/17/CE e 2004/18/CE) din 12 aprilie 2006 (supliment ordinar la GURI nr. 100 din 2 mai 2006, denumit în continuare „Decretul legislativ nr. 163/2006”) are următorul cuprins:

„1.      „Sunt excluse de la participarea la procedurile de atribuire a concesiunilor și a contractelor de achiziții publice de lucrări, de bunuri și de servicii, nu pot fi subcontractanți și nu pot încheia contractele respective persoanele:

[…]

b)      împotriva cărora este pendinte procedura pentru aplicarea uneia dintre măsurile preventive prevăzute la articolul 3 din Legea nr. 1423 din 27 decembrie 1956 sau a uneia dintre cauzele de împiedicare prevăzute la articolul 10 din Legea nr. 575 din 31 mai 1965; excluderea și interdicția produc efecte dacă procedura pendinte îl privește pe titular sau pe directorul tehnic, dacă este vorba despre o întreprindere individuală; […]

c)      împotriva cărora s‑a pronunțat o hotărâre de condamnare care a dobândit autoritate de lucru judecat, o ordonanță penală de condamnare devenită irevocabilă sau o hotărâre de aplicare a pedepsei la cererea părților, potrivit articolului 444 din Codul de procedură penală, pentru infracțiuni grave împotriva statului sau a comunității, care afectează conduita profesională; reprezintă, oricum, o cauză de excludere condamnarea definitivă pentru una sau mai multe infracțiuni de participare la o organizație criminală, corupție, fraudă, spălare de bani, astfel cum sunt definite prin actele comunitare citate la articolul 45 alineatul (1) din Directiva 2004/18/CE; excluderea și interdicția produc efecte dacă hotărârea sau ordonanța au fost emise împotriva titularului sau a directorului tehnic, dacă este vorba despre o întreprindere individuală; […]

[…]

2.      Candidatul sau ofertantul atestă că îndeplinește cerințele impuse prin prezentarea unei declarații echivalente, în conformitate cu prevederile textului unic al dispozițiilor cu putere de lege și al normelor administrative în materia documentelor administrative, vizată în Decretul nr. 445 al Președintelui Republicii din 28 decembrie 2000, și prin menționarea în această declarație a tuturor condamnărilor penale pronunțate împotriva sa, inclusiv a celor pentru care a beneficiat de neînscrierea în cazierul judiciar. […]”

8        Potrivit articolului 46 alineatul (1) din Decretul legislativ nr. 163/2006:

„În limitele prevăzute la articolele 38-45, autoritățile contractante invită ofertanții, dacă este necesar, să completeze sau să detalieze conținutul certificatelor, al documentelor sau al declarațiilor prezentate.”

 Litigiul principal și întrebările preliminare

9        Din decizia de trimitere reiese că CEM Ambiente a lansat, prin intermediul unui anunț de participare public, o procedură de atribuire în vederea încheierii unui contract de cesiune de hârtie și de carton provenind din colectarea selectivă a deșeurilor solide municipale pentru perioada 1 aprilie 2011-31 martie 2014. Acest contract trebuia să fie atribuit ofertantului care propunea să plătească prețurile cele mai ridicate pentru a prelua cantitățile indicate din aceste materiale, potrivit modalităților detaliate care erau precizate în caietul de sarcini aferent procedurii menționate.

10      Trebuie arătat că acest caiet de sarcini, a cărui copie a fost anexată la dosarul prezentat Curții, prevede la articolul 8 o serie de motive de excludere de la participarea la procedura de atribuire. Printre acestea figurează caracterul incomplet sau necorespunzător al unuia dintre documente și/sau al uneia dintre declarațiile echivalente care vizează să demonstreze respectarea cerințelor generale și speciale, excepție făcând cazurile de neregularitate pur formale, care pot fi remediate și care nu sunt decisive pentru aprecierea ofertei.

11      Prin decizia din 21 decembrie 2010, CEM Ambiente a exclus ATI de la procedura de atribuire menționată pentru motivul că oferta acestei asocieri nu conținea declarația referitoare la domnul Galbiati, indicat ca director tehnic al CCM, și care să ateste lipsa oricărei proceduri penale pendinte sau a oricărei condamnări definitive împotriva acestuia, astfel cum prevede articolul 38 din Decretul legislativ nr. 163/2006. Întrucât singurul ofertant care a mai participat a fost de asemenea exclus de la aceeași procedură de selecție, CEM Ambiente a declarat procedura fără rezultat și a lansat o nouă procedură de atribuire.

12      După ce a luat cunoștință de decizia de excludere a ATI de la prima procedură de selecție, CCM a transmis CEM Ambiente o declarație în care a precizat că domnul Galbiati nu a făcut obiectul niciunei cauze de împiedicare prevăzute la acest articol. Ulterior, CCM a indicat de asemenea că acesta din urmă fusese menționat în calitate de director tehnic în mod eronat, el fiind doar un membru al consiliului de administrație al CCM, fără nicio putere de reprezentare. În consecință, nicio declarație nu ar fi necesară în privința sa în temeiul articolului 38 din Decretul legislativ nr. 163/2006.

13      În lipsa unui răspuns al CEM Ambiente la aceste comunicări, Cartiera dell’Adda și CCM au sesizat instanța de trimitere cu o acțiune prin care solicitau anularea deciziei de excludere a ATI de la prima procedură de atribuire și retragerea anunțului privind deschiderea unei noi proceduri. Prin hotărârea din 25 mai 2011, instanța menționată a admis această acțiune, respingând totodată cererea prin care se urmărea obținerea atribuirii contractului.

14      La 23 iunie 2011, CEM Ambiente a formulat recurs împotriva acestei hotărâri la Consiglio di Stato. În ziua următoare, Cartiera dell’Adda a sesizat instanța de trimitere cu o cerere de executare a hotărârii menționate.

15      Prin hotărârea din 31 martie 2012, Consiglio di Stato a admis recursul CEM Ambiente, apreciind că neprezentarea unei declarații precum cea în cauză trebuie să determine excluderea întreprinderii ofertante de la procedura de selecție, cel puțin atunci când, precum în speță, lex specialis sancționează lipsa unei astfel de declarații cu excluderea de la această procedură. Consiglio di Stato apreciază că procedura în cauză nu privea o obligație de a completa sau de a regulariza un document incomplet sau defectuos în orice mod, ci omisiunea pură și simplă de a prezenta o declarație obligatorie.

16      În cadrul procedurii privind cererea de executare desfășurată la instanța de trimitere, Cartiera dell’Adda a depus, la 26 iunie 2012, un memoriu în care, pe de o parte, aprecia că autoritatea de lucru judecat care însoțea hotărârea menționată a Consiglio di Stato era contrară articolului 45 din Directiva 2004/18 și, pe de altă parte, solicita sesizarea cu titlu preliminar a Curții.

17      Prin ordonanța din 28 iunie 2012, instanța de trimitere, constatând că era sesizată de asemenea cu o cerere de despăgubire motivată de întârzierea în executarea hotărârii sale din 25 mai 2011, a decis că procesul trebuia să continue potrivit procedurii ordinare. Cuantumul indemnizației solicitate de Cartiera dell’Adda este mai mare de nouă milioane de euro.

18      Instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă dreptul Uniunii se opune unei interpretări a unei dispoziții naționale de transpunere în dreptul intern a articolului 45 din Directiva 2004/18 potrivit căreia autoritatea contractantă este obligată să excludă de la o procedură de atribuire un ofertant care a omis să declare, în cererea sa de participare, că o persoană identificată drept directorul său tehnic nu face obiectul unei proceduri sau al unei condamnări în sensul dispoziției naționale menționate, chiar dacă acest ofertant este în măsură să demonstreze, pe de o parte, atribuirea din eroare a calității de director tehnic acestei persoane și, pe de altă parte, faptul că aceasta din urmă îndeplinea în orice caz condițiile pentru a prezenta declarația solicitată.

19      În cadrul deciziei sale de trimitere, instanța menționată arată, în plus, că posibilitatea prevăzută la articolul 46 din Decretul legislativ nr. 163/2006 ca autoritatea contractantă să solicite, în cursul procedurii, clarificările sau completările pe care le consideră necesare se aplică numai în cazurile prevăzute limitativ în această dispoziție, astfel încât această autoritate contractantă nu ar putea desfășura în mod liber procedura în cazurile în care au fost omise declarații.

20      Pe de altă parte, instanța de trimitere susține, invocând în special Hotărârile Kühne & Heitz (C‑453/00, EU:C:2004:17), Kapferer (C‑234/04, EU:C:2006:178), Kempter (C‑2/06, EU:C:2008:78), precum și Fallimento Olimpiclub (C‑2/08, EU:C:2009:506), că o decizie națională care a dobândit autoritate de lucru judecat, precum hotărârea Consiglio di Stato din 31 martie 2012, este susceptibilă să nu fie aplicată în măsura în care este contrară dreptului Uniunii. Or, ar rezulta din jurisprudența Curții că controlul privind condițiile de participare la procedurile de achiziții publice trebuie să vizeze fondul – cu alte cuvinte trebuie să se verifice dacă sunt îndeplinite condițiile impuse pentru participarea la aceste proceduri –, iar nu numai caracterul formal complet al documentelor administrative cuprinse în ofertele prezentate în interiorul termenelor. În concluzie, instanța de trimitere se întreabă dacă articolul 38 alineatul (1) literele (b) și (c) din Decretul legislativ nr. 163/2006 este conform cu articolul 45 din Directiva 2004/18.

21      În aceste condiții, Tribunale amministrativo regionale per la Lombardia a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      Este sau nu este contrară dreptului [Uniunii] interpretarea potrivit căreia, în cazul în care o întreprindere participantă la o procedură de cerere de ofertă nu a declarat, în cererea sa de participare, că directorul său tehnic nu a făcut obiectul unei proceduri sau al unei condamnări precum cele prevăzute la articolul 38 alineatul (1) literele (b) și c) din [Decretul legislativ nr. 163/2006], autoritatea contractantă trebuie să dispună excluderea unei astfel de întreprinderi, chiar dacă aceasta a demonstrat în mod corespunzător că doar din cauza unei erori pur materiale calitatea de director tehnic a fost atribuită acestei persoane?

2)      Este sau nu este contrară dreptului [Uniunii] interpretarea potrivit căreia, în cazul în care o întreprindere participantă la o procedură de cerere de ofertă a prezentat o dovadă utilă și adecvată a absenței, în ceea ce privește persoanele obligate să depună o declarație în temeiul articolului 38 alineatul (1) literele (b) și (c) [din Decretul legislativ nr. 163/2006], a procedurilor și a condamnărilor prevăzute de acest articol, autoritatea contractantă trebuie să dispună excluderea acestei întreprinderi, ca urmare a nerespectării unei prevederi a lex specialis prin care a fost lansată procedura de cerere de ofertă?”

22      Prin Ordonanța președintelui Curții din 18 iulie 2013, solicitarea instanței de trimitere de judecare a prezentei cauze potrivit procedurii accelerate prevăzute la articolul 105 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții a fost respinsă.

 Cu privire la întrebările preliminare

 Cu privire la admisibilitate

23      CEM Ambiente și guvernul italian arată că cererea de decizie preliminară este adresată în cadrul unei acțiuni în executarea unei hotărâri a instanței de trimitere – și al unei acțiuni în despăgubire pentru întârzierea acestei executări – care a fost totuși modificată prin hotărârea Consiglio di Stato din 31 martie 2012, care a dobândit autoritate de lucru judecat, astfel încât problema legalității deciziei de excludere a ATI din procedura de selecție în discuție în litigiul principal nu ar putea fi repusă în discuție de instanța de trimitere în cadrul examinării acțiunilor menționate. CEM Ambiente și guvernul italian deduc de aici că întrebările adresate de instanța de trimitere au un caracter ipotetic și sunt inadmisibile din această cauză.

24      Părțile interesate menționate susțin de asemenea că întrebările adresate se bazează pe un cadru de fapt diferit de cel constatat de Consiglio di Stato în hotărârea din 31 martie 2012. Astfel, împrejurarea de fapt pe care se bazează prima întrebare, și anume existența unei erori materiale în atribuirea calității de director tehnic domnului Galbiati, nu ar fi fost constatată de această din urmă instanță. În ceea ce privește a doua întrebare, instanța de trimitere ar omite să arate că probele pe care le menționează au fost prezentate în afara termenului.

25      În plus, guvernul italian apreciază că întrebările adresate nu au ca obiect interpretarea dreptului Uniunii, ci examinarea cadrului factual al cauzei principale. Astfel, ar trebui să se verifice dacă condițiile care permit regularizarea unui document incomplet erau îndeplinite, ceea ce Consiglio di Stato ar fi exclus.

26      Trebuie amintit în primul rând că, în temeiul unei jurisprudențe constante, articolul 267 TFUE conferă instanțelor naționale cea mai largă posibilitate de a sesiza Curtea în măsura în care consideră că o cauză pendinte ridică probleme care impun interpretarea sau aprecierea validității dispozițiilor de drept al Uniunii necesare în vederea soluționării litigiului dedus judecății acestora. De altfel, instanțele naționale sunt libere să exercite această posibilitate în orice moment al procedurii pe care îl consideră adecvat (Hotărârea Bericap Záródástechnikai, C‑180/11, EU:C:2012:717, punctul 53 și jurisprudența citată).

27      Curtea a concluzionat că o normă de drept național în temeiul căreia instanțele care nu se pronunță în ultimă instanță sunt obligate să respecte dezlegarea dată de instanța superioară nu le poate priva pe aceste prime instanțe de posibilitatea de a o sesiza cu întrebări referitoare la interpretarea dreptului Uniunii legate de aceste aprecieri. Astfel, Curtea a considerat că organul jurisdicțional care nu se pronunță în ultimă instanță trebuie să fie liber, în cazul în care consideră că aprecierea juridică efectuată de instanța superioară ar putea să îl determine să pronunțe o hotărâre contrară dreptului Uniunii, să sesizeze Curtea cu întrebările care îl preocupă (a se vedea Hotărârea Elchinov, C‑173/09, EU:C:2010:581, punctele 25 și 27, precum și Hotărârea Interedil, C‑396/09, EU:C:2011:671, punctul 35).

28      Rezultă că hotărârea Consiglio di Stato din 31 martie 2012, deși are autoritate de lucru judecat potrivit dreptului național, nu se poate opune adresării de către instanța de trimitere a unor întrebări preliminare Curții, dacă aceasta apreciază că respectiva hotărâre poate fi contrară dreptului Uniunii.

29      În ceea ce privește, în al doilea rând, caracterul pretins ipotetic al întrebărilor preliminare, trebuie amintit că întrebările referitoare la interpretarea dreptului Uniunii adresate de instanța națională în cadrul normativ și factual pe care îl definește sub răspunderea sa și a cărui exactitate Curtea nu are competența să o verifice beneficiază de o prezumție de pertinență. Curtea poate refuza să statueze asupra unei cereri adresate de o instanță națională numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acțiunii principale, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt sau de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate (a se vedea în special Hotărârea Genil 48 și Comercial Hostelera de Grandes Vinos, C‑604/11, EU:C:2013:344, punctul 26).

30      În speță, nu se poate constata că întrebările formulate sunt ipotetice. Acestea au fost adresate în cadrul unei proceduri în care Cartiera dell’Adda urmărește printre altele să fie despăgubită pentru întârzierea în executarea hotărârii instanței de trimitere din 25 mai 2011 de anulare a deciziei CEM Ambiente de excludere a ATI de la procedura de selecție în discuție în litigiul principal. În consecință, nu rezultă că aceste întrebări, care vizează conformitatea cu dreptul Uniunii a unei astfel de decizii de excludere, sunt lipsite de relevanță pentru soluționarea litigiului principal. În plus, în pofida existenței hotărârii Consiglio di Stato din 31 martie 2012, nu se poate constata a priori că acest litigiu a rămas fără obiect.

31      În al treilea rând, în ceea ce privește pretinsele inexactități și lipsuri în expunerea faptelor din cauza principală, este suficient să se constate, astfel cum reiese de asemenea din cuprinsul punctului 29 din prezenta hotărâre, că revine exclusiv instanței naționale sarcina să delimiteze situația de fapt a litigiului care dă naștere acestor întrebări și că nu este de competența Curții să se pronunțe asupra aprecierii realizate în această privință de instanța menționată (a se vedea în acest sens Hotărârea van Delft și alții, C‑345/09, EU:C:2010:610, punctul 114).

32      În sfârșit, în al patrulea rând, rezultă chiar din modul de redactare a întrebărilor adresate că instanța de trimitere nu solicită Curții să efectueze o examinare a situației de fapt menționate, ci o interpretare a dreptului Uniunii care să îi fie utilă pentru soluționarea litigiului pendinte în fața sa.

33      Din cele de mai sus rezultă că întrebările preliminare sunt admisibile.

 Cu privire la fond

34      Cu titlu introductiv, trebuie arătat, pe de o parte, că, deși instanța de trimitere nu menționează articolul 45 din Directiva 2004/18 în cuprinsul întrebărilor sale, reiese din însăși decizia de trimitere și în special din paragraful introductiv al întrebărilor adresate că această instanță ridică problema conformității articolului 38 alineatul (1) literele (b) și (c) din Decretul legislativ nr. 163/2006 cu acest articol 45.

35      Pe de altă parte, numai a doua întrebare se referă la nerespectarea de către un operator economic care participă la o procedură de cerere de ofertă a unei dispoziții conținute în documentele achiziției, precum anunțul de participare și caietul de sarcini, aferente procedurii de atribuire în discuție în litigiul principal. Cu toate acestea, motivul de excludere menționat în cele două întrebări este același și figurează, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 10 din prezenta hotărâre, la articolul 8 din caietul de sarcini.

36      În consecință, este necesar să se considere că, prin intermediul întrebărilor formulate, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 45 din Directiva 2004/18 trebuie interpretat în sensul că se opune excluderii unui operator economic de la o procedură de atribuire pentru motivul că acest operator nu a respectat obligația, prevăzută de documentele achiziției, de a anexa la oferta sa, sub sancțiunea excluderii, o declarație potrivit căreia persoana desemnată în această ofertă ca director tehnic al respectivului operator nu face obiectul unei proceduri sau al unei condamnări penale, dacă, la o dată ulterioară expirării termenului acordat pentru depunerea ofertelor, o astfel de declarație a fost comunicată autorității contractante sau se demonstrează că acestei persoane i s‑a atribuit din eroare calitatea de director tehnic.

37      În ceea ce privește problema dacă contractul în discuție în litigiul principal intră în domeniul de aplicare al Directivei 2004/18, Comisia Europeană a apreciat, în ședință, că acest contract constituie un contract de achiziții publice de servicii, astfel cum este definit la articolul 1 alineatul (2) litera (d) din această directivă și vizat în mod specific la punctul 16 din anexa II A la aceasta.

38      În schimb, CEM Ambiente consideră că respectiva procedură are ca obiect un contract de cumpărare și de vânzare de bunuri mobile sau, ținând seama de obligația de tratament al deșeurilor care îl însoțește, constituie cel mult o concesiune de servicii. Prin urmare, aceasta nu ar intra în niciun caz în domeniul de aplicare al Directivei 2004/18.

39      În primul rând, în ipoteza în care contractul în discuție în litigiul principal ar intra în domeniul de aplicare al Directivei 2004/18, ceea ce este de competența instanței de trimitere să aprecieze, trebuie amintit că articolul 45 din aceasta prevede la alineatele (1) și (2) o serie de motive de excludere a unui ofertant care au legătură cu situația personală a acestuia. Alineatul (3) al aceluiași articol indică documentele pe care autoritățile contractante sunt obligate să le accepte ca dovadă suficientă a faptului că acest ofertant nu se încadrează în cazurile vizate la alineatele (1) și (2) menționate, cu excepția situațiilor menționate la același alineat (2) literele (d) și (g).

40      Din decizia de trimitere nu rezultă că compatibilitatea cu aceste dispoziții ale Directivei 2004/18 a cauzelor de excludere enumerate la articolul 38 alineatul (1) literele (b) și (c) din Decretul legislativ nr. 163/2006 și a obligației de a prezenta o „declarație echivalentă” prevăzută la alineatul (2) al acestui articol este repusă în discuție în cadrul litigiului principal. Nu se afirmă nici că excluderea unui ofertant din procedura de achiziție din cauza nerespectării de către acest ofertant a obligației menționate este, în sine, contrară acestei directive. În schimb, instanța de trimitere are îndoieli cu privire la compatibilitatea cu dreptul Uniunii a imposibilității ofertantului menționat de a remedia ulterior depunerii ofertei sale faptul că nu a anexat la aceasta o astfel de declarație, fie prin comunicarea acesteia din urmă autorității contractante, fie prin demonstrarea faptului că persoanei în cauză i‑a fost atribuită din eroare calitatea de director tehnic.

41      În această privință, este cert că rezultă din documentele achiziției în discuție în litigiul principal, pe de o parte, că „declarația echivalentă” vizată la articolul 38 din Decretul legislativ nr. 163/2006 în privința persoanei desemnate drept director tehnic al operatorului economic în cauză trebuia să fie anexată la oferta prezentată de acesta din urmă, sub sancțiunea excluderii de la procedura de cerere de ofertă, și, pe de altă parte, că era posibilă remedierea a posteriori numai în cazul neregularităților pur formale și fără caracter decisiv pentru aprecierea ofertei.

42      Or, Curtea a hotărât deja că unei autorități contractante îi revine sarcina de a respecta cu strictețe criteriile pe care ea însăși le‑a stabilit, astfel încât aceasta ar avea obligația să excludă de la o achiziție un operator economic care nu a comunicat un înscris sau o informație a cărei prezentare era impusă în documentele acestei achiziții sub sancțiunea excluderii (a se vedea în acest sens Hotărârea Manova, C‑336/12, EU:C:2013:647, punctul 40).

43      Această obligație strictă ce revine autorităților contractante derivă din principiul egalității de tratament și din obligația de transparență care decurge de aici, cărora le sunt supuse autoritățile contractante, în temeiul articolului 2 din Directiva 2004/18.

44      Astfel, pe de o parte, principiul egalității de tratament impune ca ofertanții să dispună de aceleași șanse în formularea ofertelor lor și implică, așadar, ca aceste oferte să fie supuse acelorași condiții pentru toți ofertanții. Pe de altă parte, obligația de transparență are ca scop să garanteze absența riscului de favoritism și de arbitrar din partea autorității contractante. Aceasta implică formularea tuturor condițiilor și modalităților procedurii de atribuire în mod clar, precis și neechivoc în anunțul de participare sau în caietul de sarcini, astfel încât, în primul rând, să permită tuturor ofertanților informați în mod rezonabil și obișnuit de diligenți să le înțeleagă conținutul exact și să le interpreteze în același mod și, în al doilea rând, să permită autorității contractante să verifice efectiv dacă ofertele prezentate de ofertanți corespund criteriilor care guvernează contractul în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea Comisia/CAS Succhi di Frutta, C‑496/99 P, EU:C:2004:236, punctele 108-111).

45      În consecință, în împrejurări precum cele din litigiul principal, articolul 45 din Directiva 2004/18 coroborat cu articolul 2 din aceasta nu se opune excluderii unui ofertant din cauza faptului că nu a anexat la oferta sa o declarație echivalentă privind persoana desemnată drept director tehnic în această ofertă. În special, în măsura în care autoritatea contractantă consideră că această omisiune nu constituie o neregularitate pur formală, aceasta nu poate permite respectivului ofertant să remedieze ulterior această omisiune, în orice mod, după expirarea termenului acordat pentru depunerea ofertelor.

46      Mai mult, în astfel de împrejurări, articolul 51 din directiva menționată, care dispune că autoritatea contractantă poate invita operatorii economici să completeze sau să clarifice certificatele și documentele prezentate în temeiul articolelor 45-50 din aceeași directivă, nu poate fi interpretat în sensul că permite acesteia să admită rectificări ale omisiunilor care, potrivit dispozițiilor exprese ale documentelor achiziției, trebuie să conducă la excluderea ofertei.

47      În al doilea rând, în ipoteza în care contractul în discuție în litigiul principal ar constitui o concesiune de servicii, trebuie amintit că, deși la momentul faptelor din cauza principală contractele de concesionare de servicii nu erau reglementate de niciuna dintre directivele prin care legiuitorul Uniunii a reglementat domeniul achizițiilor publice, autoritățile publice care încheiau asemenea contracte erau obligate să respecte normele fundamentale ale Tratatului FUE, în special principiile egalității de tratament și transparenței (a se vedea în acest sens Hotărârea Parking Brixen, C‑458/03, EU:C:2005:605, punctele 46-49, și Hotărârea Wall, C‑91/08, EU:C:2010:182, punctul 33), în cazul în care concesionarea de servicii în cauză prezenta un interes transfrontalier cert, ținând seama în special de importanța și de locul executării sale (a se vedea în acest sens Hotărârea Ordine degli Ingegneri della Provincia di Lecce și alții C‑159/11, EU:C:2012:817, punctul 23, precum și jurisprudența citată).

48      În măsura în care contractul în discuție în litigiul principal prezintă un astfel de interes, ceea ce revine instanței de trimitere să verifice, principiul egalității de tratament și obligația de transparență care decurge din acesta impun autorității contractante, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 42 și 44 din prezenta hotărâre, sarcina de a respecta criteriile pe care ea însăși le‑a stabilit, astfel încât ar avea obligația să excludă de la procedura de achiziții un operator economic care nu a comunicat un înscris sau o informație a cărei prezentare era impusă în documentele acestei achiziții sub sancțiunea excluderii.

49      În aceste condiții, este necesar să se considere că excluderea unui ofertant precum Cartiera dell’Adda de la o procedură de achiziții precum cea în discuție în litigiul principal este conformă cu principiul egalității de tratament și cu obligația de transparență ca norme fundamentale ale Tratatului FUE.

50      Având în vedere cele de mai sus, trebuie să se răspundă la întrebările adresate că articolul 45 din Directiva 2004/18 coroborat cu articolul 2 din aceasta, precum și principiul egalității de tratament și obligația de transparență trebuie interpretate în sensul că nu se opun excluderii unui operator economic de la o procedură de atribuire pentru motivul că acest operator nu a respectat obligația, prevăzută în documentele achiziției, de a anexa la oferta sa, sub sancțiunea excluderii, o declarație potrivit căreia persoana desemnată în această ofertă drept director tehnic al operatorului menționat nu face obiectul unei proceduri sau al unei condamnări penale, chiar dacă, la o dată ulterioară expirării termenului acordat pentru depunerea ofertelor, o astfel de declarație a fost comunicată autorității contractante sau se demonstrează că acestei persoane i s‑a atribuit din eroare calitatea de director tehnic.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

51      Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a zecea) declară:

Articolul 45 din Directiva 2004/18/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 31 martie 2004 privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice de lucrări, de bunuri și de servicii, astfel cum a fost modificată prin Regulamentul (CE) nr. 1177/2009 al Comisiei din 30 noiembrie 2009, coroborat cu articolul 2 din aceasta, precum și principiul egalității de tratament și obligația de transparență trebuie interpretate în sensul că nu se opun excluderii unui operator economic de la o procedură de atribuire pentru motivul că acest operator nu a respectat obligația, prevăzută în documentele achiziției, de a anexa la oferta sa, sub sancțiunea excluderii, o declarație potrivit căreia persoana desemnată în această ofertă drept director tehnic al operatorului menționat nu face obiectul unei proceduri sau al unei condamnări penale, chiar dacă, la o dată ulterioară expirării termenului acordat pentru depunerea ofertelor, o astfel de declarație a fost comunicată autorității contractante sau se demonstrează că acestei persoane i s‑a atribuit din eroare calitatea de director tehnic.

C.J.U.E.: Drepturile destinatarului deciziei de impunere, de a se apăra şi de a fi ascultat de către autoritățile vamale înainte de adoptarea deciziei respective. Încălcarea acestor drepturi şi stabilirea consecinţelor juridice ale acestei încălcări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a cincea)

3 iulie 2014

„Recuperarea unei datorii vamale – Principiul respectării dreptului la apărare – Dreptul de a fi ascultat – Destinatar al deciziei de impunere care nu a fost ascultat de autoritățile vamale înainte de adoptarea deciziei respective, ci în faza ulterioară a reclamației – Încălcarea dreptului la apărare – Stabilirea consecințelor juridice ale nerespectării dreptului la apărare”

În cauzele conexate C‑129/13 și C‑130/13,

având ca obiect cereri de decizie preliminară formulate în temeiul articolului 267 TFUE de Hoge Raad der Nederlanden (Țările de Jos), prin deciziile din 22 februarie 2013, primite de Curte la 18 martie 2013, în procedurile

Kamino International Logistics BV (C‑129/13),

Datema Hellmann Worldwide Logistics BV (C‑130/13)

împotriva

Staatssecretaris van Financiën,

CURTEA (Camera a cincea),

compusă din domnul T. von Danwitz, președinte de cameră, domnii E. Juhász, A. Rosas (raportor), D. Šváby și C. Vajda, judecători,

avocat general: domnul M. Wathelet,

grefier: doamna M. Ferreira, administrator principal,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 15 ianuarie 2014,

luând în considerare observațiile prezentate:

–        pentru Kamino International Logistics BV și Datema Hellmann Worldwide Logistics BV, de B. Boersma și de G. Koevoets, adviseurs;

–        pentru guvernul olandez, de M. Bulterman, de B. Koopman și de J. Langer, în calitate de agenți;

–        pentru guvernul belgian, de M. Jacobs și de J.‑C. Halleux, în calitate de agenți;

–        pentru guvernul elen, de D. Kalogiros și de K. Paraskevopoulou, în calitate de agenți;

–        pentru guvernul spaniol, de M. J. García‑Valdecasas Dorrego, în calitate de agent;

–        pentru Comisia Europeană, de F. Wilman și de B.‑R. Killmann, în calitate de agenți,

după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 25 februarie 2014,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Cererile de decizie preliminară privesc interpretarea Regulamentului (CEE) nr. 2913/92 al Consiliului din 12 octombrie 1992 de instituire a Codului vamal comunitar (JO L 302, p. 1, Ediţie specială, 02/vol. 5, p. 58), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 2700/2000 al Parlamentului European și al Consiliului din 16 noiembrie 2000 (JO L 311, p. 17, Ediţie specială, 02/vol. 13, p. 12, denumit în continuare „Codul vamal”), și a principiului respectării dreptului la apărare în conformitate cu dreptul Uniunii.

2        Aceste cereri au fost formulate în cadrul unor litigii între Kamino International Logistics BV (denumită în continuare „Kamino”) și, respectiv, Datema Hellmann Worldwide Logistics BV (denumită în continuare „Datema”), pe de o parte, și Staatssecretaris van Financiën, pe de altă parte, cu privire la aplicarea principiului respectării dreptului la apărare în cadrul Codului vamal.

 Cadrul juridic

 Dreptul Uniunii

3        Articolul 6 alineatul (3) din Codul vamal are următorul cuprins:

„Deciziile adoptate de autoritățile vamale în scris care fie resping solicitările, fie sunt în detrimentul persoanelor cărora le sunt adresate trebuie să stipuleze motivele pe care se întemeiază. Ele trebuie să menționeze posibilitatea exercitării unei căi de atac prevăzute la articolul 243.”

4        Titlul VII din Codul vamal, referitor la datoria vamală, cuprinde un capitol 3 care priveşte recuperarea valorii acestei datorii. Secțiunea 1 din acest capitol 3, intitulată „Înscrierea în evidența contabilă și comunicarea valorii drepturilor [a se citi «taxelor»] debitorului vamal”, cuprinde articolele 217-221 din acest cod.

5        Articolul 219 alineatul (1) din Codul vamal prevede:

„(1)      Termenele pentru înscrierea în evidența contabilă prevăzute la articolul 218 pot fi prelungite:

(a)      din motive ce țin de organizarea administrativă a statelor membre și în special în cazul în care conturile sunt centralizate sau

(b)      atunci când circumstanțe speciale împiedică autoritățile vamale să respecte termenele respective.

Astfel de prelungiri de termene nu pot depăși 14 zile.”

6        Potrivit articolului 220 alineatul (1) din Codul vamal,

„[î]n cazul în care valoarea drepturilor [a se citi «taxelor»] rezultate dintr‑o datorie vamală nu a fost înscrisă în evidența contabilă în conformitate cu articolele 218 și 219 sau a fost înscrisă la un nivel inferior sumei datorate legal, valoarea drepturilor [a se citi «taxelor»] ce urmează a fi recuperate trebuie înscrisă în evidența contabilă în termen de cel mult două zile de la data la care autoritățile vamale au luat cunoștință de situație și pot calcula suma datorată legal și stabili debitorul (înscriere ulterioară în evidența contabilă). Acel termen poate fi prelungit în conformitate cu articolul 219”.

7        Articolul 221 din Codul vamal prevede:

„(1)      De îndată ce a fost înscrisă în evidența contabilă, valoarea drepturilor [a se citi «taxelor»] se comunică debitorului în conformitate cu normele corespunzătoare.

[…]

(3)      Comunicarea către debitor nu poate fi făcută după expirarea unui termen de trei ani de la data la care a luat naștere datoria vamală. Acest termen se suspendă din momentul introducerii unei acțiuni în conformitate cu articolul 243, pe durata acțiunii.

[…]”

8        Articolele 243-245 din Codul vamal fac parte din titlul VIII din acest cod, intitulat „Dreptul la acţiune”. Articolul 243 din acesta prevede:

„(1)      Orice persoană are dreptul de a introduce o acțiune împotriva deciziilor luate de autoritățile vamale cu privire la aplicarea legislației vamale și care o privesc direct și individual.

[…]

Acțiunea trebuie introdusă în statul membru în care s‑a luat decizia sau s‑a solicitat obținerea ei.

(2)      Dreptul de a introduce o acțiune poate fi exercitat:

(a)      inițial, înaintea autorităților vamale desemnate în acest scop de statele membre;

(b)      ulterior, înaintea unui organism independent, care poate fi o autoritate judiciară sau un organism specializat echivalent, în conformitate cu dispozițiile în vigoare în statele membre.”

9        Articolul 244 din Codul vamal prevede:

„Introducerea unei acțiuni nu duce la suspendarea executării deciziei contestate.

Cu toate acestea, autoritățile vamale suspendă total sau parțial aplicarea acestei decizii atunci când au motive întemeiate să creadă că decizia contestată nu este în spiritul legislației vamale sau că există temerea unui prejudiciu irecuperabil pentru persoana interesată.

Atunci când decizia contestată are ca efect aplicarea drepturilor [a se citi «taxelor»] de import sau de export, suspendarea executării acelei decizii se face în condițiile existenței sau constituirii unei garanții. Cu toate acestea, o astfel de garanție nu este necesară atunci când o asemenea cerință ar putea, datorită situației debitorului, să provoace dificultăți grave de ordin economic sau social.”

10      Potrivit articolului 245 din Codul vamal:

„Dispozițiile privind punerea în aplicare a procedurii de introducere a unei acțiuni sunt stabilite de statele membre.”

 Dreptul olandez

11      Potrivit articolului 4:8 alineatul 1 din Legea generală în materie administrativă (Algemene wet bestuursrecht, denumită în continuare „Awb”), înainte de a lua o decizie care va cauza, probabil, un prejudiciu unei persoane interesate care nu a solicitat adoptarea acestei decizii, administrația îi permite să își expună punctul de vedere în cazul în care, pe de o parte, decizia menționată se întemeiază pe elemente referitoare la fapte și la interese care privesc persoana interesată și, pe de altă parte, aceste elemente nu au fost comunicate de persoana interesată însăși.

12      Articolul 4:12 alineatul 1 din Awb are următorul cuprins:

„Organul administrativ poate să nu aplice dispozițiile articolelor 4:7 și 4:8 atunci când adoptă o decizie prin care se stabilește o obligație sau un drept financiar dacă:

a.      împotriva deciziei respective se poate formula o contestație sau o reclamație administrativă și

b.      consecințele negative ale deciziei pot fi înlăturate integral în urma contestației sau a reclamației.”

13      Potrivit articolului 6:22 din Awb:

„Decizia împotriva căreia se formulează o contestație sau o reclamație poate, în pofida încălcării unei norme de drept scrise sau nescrise sau a unui principiu general de drept, să fie menținută de organul care se pronunță cu privire la contestație sau la reclamație, dacă se poate admite că respectiva încălcare a normei sau a principiului nu a adus atingere persoanelor interesate.”

14      Articolul 7:2 din Awb prevede:

„1.      Înainte de a soluționa contestația, organul administrativ oferă persoanei interesate posibilitatea de a fi ascultată.

2.      Organul administrativ informează despre acest fapt, în toate cazurile, autorul contestației, precum și persoanele interesate care, în cadrul pregătirii deciziei, și‑au susținut poziția.”

15      Deciziile administrative pot face ulterior obiectul unei acțiuni în instanță, cu posibilitate de apel și de recurs.

 Litigiile principale și întrebările preliminare

16      În fiecare dintre procedurile principale, un comisionar în vamă, şi anume Kamino în cauza C‑129/13 și Datema în cauza C‑130/13, a depus în anul 2002 și în anul 2003, pe baza unui mandat din partea aceleiași întreprinderi, declarații în vederea punerii în liberă circulație a anumitor mărfuri, descrise drept „pavilioane de grădină/corturi pentru evenimente și pereți laterali”. Kamino și Datema au declarat aceste mărfuri la poziția 6 601 10 00 („umbrele de grădină și articole similare”) din Nomenclatura combinată și au plătit taxele vamale în cota de 4,7 % prevăzută pentru această poziție.

17      În urma unui control al autorităților vamale olandeze, inspectorul fiscal a apreciat că respectiva clasificare era incorectă și că mărfurile în cauză trebuiau să fie clasificate la poziția 6 306 99 00 din Nomenclatura combinată („corturi și articole de camping”), pentru care se aplică o taxă vamală mai ridicată, de 12,2 %.

18      În consecință, inspectorul fiscal a emis, prin deciziile din 2 aprilie 2005 și din 28 aprilie 2005, o decizie de plată în temeiul articolului 220 alineatul (1) și al articolului 221 alineatul (1) din Codul vamal, pentru a proceda la recuperarea diferenței de taxe vamale datorate împotriva Kamino și, respectiv, a Datema.

19      Reclamantele din litigiul principal nu au avut posibilitatea de a fi ascultate anterior emiterii acestor decizii de plată.

20      Fiecare a formulat o contestație împotriva deciziei care o privea la inspectorul fiscal, care a respins‑o după ce a examinat argumentele prezentate.

21      Acțiunile formulate de reclamantele din litigiul principal împotriva deciziilor de respingere au fost declarate nefondate de Rechtbank te Haarlem. În apel, Gerechtshof te Amsterdam a confirmat hotărârea Rechtbank te Haarlem în ceea ce privește obligaţia reclamantelor din litigiul principal de a‑și îndeplini obligațiile care decurg din deciziile de plată în cauză.

22      În continuare, Kamino și Datema au declarat, fiecare, recurs la Hoge Raad der Nederlanden.

23      În deciziile sale de trimitere, Hoge Raad der Nederlanden aminteşte că, în apel, Gerechtshof te Amsterdam a considerat, în lumina Hotărârii Curții Sopropé (C‑349/07, EU:C:2008:746), că inspectorul fiscal a încălcat principiul respectării dreptului la apărare, întrucât nu a oferit persoanelor interesate, înainte de emiterea deciziilor de plată în cauză, ocazia de a se exprima cu privire la elementele pe care se întemeia recuperarea ulterioară a taxelor vamale.

24      Hoge Raad der Nederlanden arată totuși că nici Codul vamal, nici dreptul național aplicabil nu conțin dispoziții procedurale care să oblige autoritățile vamale să ofere unei persoane obligate la plata taxelor vamale, înainte de a proceda la comunicarea unei datorii vamale prevăzute la articolul 221 alineatul (1) din Codul vamal, posibilitatea de a‑și face cunoscută poziția în ceea ce privește elementele pe care se întemeiază recuperarea ulterioară.

25      În aceste condiții, Hoge Raad der Nederlanden a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare, formulate în termeni identici în cauzele C‑129/13 şi C‑130/13:

„1)      Principiul de drept al Uniunii privind respectarea dreptului la apărare de către administrație poate fi aplicat în mod direct de instanța națională?

2)      În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare:

a)      Principiul de drept al Uniunii privind respectarea dreptului la apărare de către administrație trebuie interpretat în sensul că este încălcat în cazul în care destinatarul unei decizii preconizate nu a fost ascultat înainte ca administrația să adopte în privința sa o măsură care îi cauzează un prejudiciu, însă i s‑a oferit ulterior posibilitatea de a fi ascultat în cadrul unei proceduri administrative succesive (de contestație) care precedă formularea unei acțiuni în fața instanței naționale?

b)      Consecințele juridice ale încălcării de către administrație a principiului de drept al Uniunii privind respectarea dreptului la apărare se stabilesc în conformitate cu legislația națională?

3)      În cazul unui răspuns negativ la cea de a doua întrebare litera b): care sunt împrejurările pe care instanța națională le poate lua în considerare la stabilirea consecințelor juridice și, în special, poate aceasta să țină seama de aspectul dacă se poate considera că, fără încălcarea de către administrație a principiului de drept al Uniunii privind respectarea dreptului la apărare, procedura ar fi avut un rezultat diferit?”

26      Prin Ordonanța președintelui Curții din 24 aprilie 2013, cauzele C‑129/13 și C‑130/13 au fost conexate în scopul procedurii scrise și orale, precum și al pronunțării hotărârii.

 Cu privire la întrebările preliminare

 Cu privire la prima întrebare

27      Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă principiul respectării dreptului la apărare de către administrație şi dreptul care decurge din acesta, pentru orice persoană, de a fi ascultată înainte de adoptarea oricărei decizii care ar putea să aducă atingere intereselor sale, astfel cum se aplică acestea în cadrul Codului vamal, pot fi invocate în mod direct de către particulari în fața instanțelor naționale.

28      În această privință, trebuie amintit că respectarea dreptului la apărare constituie un principiu fundamental al dreptului Uniunii din care face parte integrantă dreptul de a fi ascultat în orice procedură (Hotărârea Sopropé, EU:C:2008:746, punctele 33 și 36, precum şi Hotărârea M., C‑277/11, EU:C:2012:744, punctele 81 și 82).

29      Dreptul de a fi ascultat în orice procedură este în prezent consacrat nu doar la articolele 47 și 48 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care garantează respectarea dreptului la apărare și a dreptului la un proces echitabil în cadrul oricărei proceduri judiciare, ci și la articolul 41 din aceasta, care garantează dreptul la o bună administrare. Alineatul (2) al articolului 41 menţionat prevede că acest drept la o bună administrare include printre altele dreptul oricărei persoane de a fi ascultată înainte de a se adopta împotriva sa o măsură individuală care ar putea să îi aducă atingere (Hotărârea M., EU:C:2012:744, punctele 82 și 83). Or, este necesar să se arate că, întrucât Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, aceasta nu se aplică în sine procedurilor care au condus la deciziile de plată din 2 aprilie 2005 și din 28 aprilie 2005 (a se vedea prin analogie Hotărârea Sabou, C‑276/12, EU:C:2013:678, punctul 25).

30      În temeiul acestui principiu, care își găsește aplicarea atunci când administrația își propune să adopte față de o persoană un act care îi cauzează un prejudiciu (Hotărârea Sopropé, EU:C:2008:746, punctul 36), destinatarilor deciziilor care le afectează în mod sensibil interesele trebuie să li se dea posibilitatea de a‑și face cunoscut în mod util punctul de vedere cu privire la elementele pe care administrația intenționează să își întemeieze decizia (Hotărârea Sopropé, EU:C:2008:746, punctul 37).

31      Această obligație revine administrațiilor statelor membre atunci când adoptă decizii care intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, chiar dacă reglementarea aplicabilă nu prevede în mod expres o astfel de formalitate (a se vedea Hotărârea Sopropé, EU:C:2008:746, punctul 38, Hotărârea M., EU:C:2012:744, punctul 86, precum şi Hotărârea G. şi R., C‑383/13 PPU, EU:C:2013:533, punctul 32).

32      În cauzele principale, nici Codul vamal, nici legislaţia naţională aplicabilă nu prevăd, în contextul unei proceduri de recuperare ulterioară a unor taxe vamale la import, un drept de a fi ascultat de autoritatea vamală competentă înainte de trimiterea deciziilor de plată. Întrucât este vorba despre o procedură privind recuperarea ulterioară a unor taxe vamale şi, în consecință, despre o decizie care intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, este, pe de altă parte, cert că principiul respectării dreptului la apărare se aplică statelor membre.

33      În sfârşit, la punctul 44 din Hotărârea Sopropé (EU:C:2008:746), ce privea o cauză în care Curţii i se cerea să se pronunţe cu privire la compatibilitatea cu cerinţele principiului respectării dreptului la apărare a unui termen de 8-15 zile prevăzut de dreptul național pentru exercitarea de către contribuabil a dreptului său de a fi ascultat înainte de adoptarea unei decizii de recuperare, Curtea a precizat că, atunci când o reglementare națională stabilește un termen pentru depunerea observațiilor de către persoanele interesate, revine instanței naționale sarcina să se asigure, ţinând seama în mod corespunzător de datele specifice ale cauzei, că acest termen corespunde situației specifice a persoanei sau a întreprinderii în cauză și că le‑a permis să își exercite dreptul la apărare cu respectarea principiului efectivității.

34      Din consideraţiile de mai sus rezultă nu doar că administrațiile naționale au obligația de a respecta dreptul la apărare atunci când adoptă decizii care intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, ci și că persoanele interesate trebuie să poată invoca în mod direct respectarea acestuia în faţa instanțelor naționale.

35      În consecință, trebuie să se răspundă la prima întrebare că principiul respectării dreptului la apărare de către administrație şi dreptul care decurge din acesta, pentru orice persoană, de a fi ascultată înainte de adoptarea oricărei decizii care ar putea să aducă atingere intereselor sale, astfel cum se aplică acestea în cadrul Codului vamal, pot fi invocate în mod direct de către particulari în fața instanțelor naționale.

 Cu privire la a doua întrebare litera a)

36      Prin intermediul celei de a doua întrebări litera a), instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă principiul respectării dreptului la apărare şi în special dreptul oricărei persoane de a fi ascultată înainte de adoptarea unei măsuri individuale nefavorabile trebuie interpretate în sensul că dreptul la apărare al destinatarului unei decizii de plată adoptate în contextul unei proceduri de recuperare ulterioară a unor taxe vamale la import, în temeiul Codului vamal, este încălcat în cazul în care acesta nu a fost ascultat de administraţie anterior adoptării deciziei, chiar dacă își poate susține poziția în cadrul unei etape ulterioare a contestației administrative.

37      Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie, mai întâi, amintit obiectivul urmărit de principiul respectării dreptului la apărare, în special în ceea ce privește dreptul de a fi ascultat.

38      În opinia Curții, regula potrivit căreia destinatarul unei decizii cauzatoare de prejudicii trebuie să aibă posibilitatea să își susțină observațiile înainte de adoptarea deciziei are drept scop ca autoritatea competentă să poată să țină cont în mod util de ansamblul elementelor relevante. Pentru a asigura o protecție efectivă a persoanei sau a întreprinderii vizate, aceasta are ca obiect printre altele ca persoana sau întreprinderea respectivă să poată corecta o eroare sau să invoce anumite elemente privind situația sa personală pentru ca decizia să fie adoptată, să nu fie adoptată sau să aibă un anumit conținut (Hotărârea Sopropé, EU:C:2008:746, punctul 49).

39      În conformitate cu o jurisprudență constantă, dreptul de a fi ascultat garantează oricărei persoane posibilitatea să își exprime în mod util și efectiv punctul de vedere în cursul procedurii administrative și înainte de adoptarea oricărei decizii susceptibile să îi afecteze în mod defavorabil interesele (a se vedea Hotărârea M., EU:C:2012:744, punctul 87 și jurisprudența citată). Astfel cum s‑a precizat la punctul 31 din prezenta hotărâre, acest drept se impune chiar dacă reglementarea aplicabilă nu prevede în mod expres o astfel de formalitate (a se vedea Hotărârea G. și R., EU:C:2013:533, punctul 32, precum și jurisprudența citată).

40      În această privință, este cert că în cauzele principale destinatarii deciziilor de plată nu au fost ascultați anterior adoptării deciziilor cauzatoare de prejudicii.

41      În aceste condiții, trebuie să se considere că adoptarea deciziilor de plată, în temeiul articolului 220 alineatul (1), precum și al articolului 221 alineatul (1) din Codul vamal și al procedurii administrative aplicabile potrivit unei legislații naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care pune în aplicare articolul 243 din Codul vamal, implică o limitare a dreptului de a fi ascultat al destinatarilor deciziilor de plată în cauză.

42      Cu toate acestea, potrivit unei jurisprudențe de asemenea constante, drepturile fundamentale, precum respectarea dreptului la apărare, nu constituie prerogative absolute, ci pot să cuprindă restricții, cu condiția ca acestea să răspundă efectiv unor obiective de interes general urmărite de măsura în cauză și să nu implice, din perspectiva scopului urmărit, o intervenție disproporționată și intolerabilă care ar aduce atingere însuși conținutului drepturilor astfel garantate (Hotărârea G. și R., EU:C:2013:533, punctul 33, precum și Hotărârea Texdata Software, C‑418/11, EU:C:2013:588, punctul 84).

43      Este necesar să se examineze dacă, într‑un context precum cel din cauzele principale, limitarea dreptului de a fi ascultat în discuție în litigiul principal poate fi justificată în lumina jurisprudenței amintite la punctul anterior.

44      Guvernul olandez susţine că, în cazul în care Curtea ar urma să decidă că, în caz de recuperare ulterioară, autoritățile naționale trebuie în principiu să asculte părțile interesate înainte de trimiterea unei decizii de plată, există motive care justifică îndepărtarea de la această regulă. În special, ascultarea persoanei interesate înainte de trimiterea unei decizii de plată nu ar fi compatibilă cu dispozițiile obligatorii ale Codului vamal referitoare la contabilizare și la percepere. Din cauza termenelor impuse de Codul vamal, ar fi necesar ca, din momentul în care au fost în măsură să stabilească datoria vamală, autoritățile vamale să poată proceda la înscrierea acesteia în evidenţa contabilă și la trimiterea deciziei de plată cât mai rapid posibil. Interesul general urmărit ar fi un interes de simplificare administrativă şi de gestionare eficientă a procedurii. Din cauza numărului foarte mare de decizii de plată, audierea prealabilă a părţilor interesate nu ar fi eficientă.

45      În plus, acest guvern susţine că, având în vedere toate caracteristicile procedurii administrative naţionale în cauză, lipsa audierii prealabile adoptării unei decizii de plată nu aduce atingere dreptului la apărare în însăşi esenţa sa, întrucât destinatarii deciziilor de plată au, în temeiul articolului 7:2 din Awb, posibilitatea de a fi ascultaţi în cursul unei proceduri ulterioare, în cadrul contestaţiei formulate împotriva deciziilor menţionate. În măsura în care aceleaşi efecte juridice ar putea fi obţinute prin intermediul acestei contestaţii şi în care elementul cauzator de prejudicii ar putea face obiectul unui raport, esenţa principiului respectării dreptului la apărare, care ar fi de a putea contesta o anumită decizie fără consecințe negative ulterioare, ar rămâne protejată.

46      În acest context, trebuie avute în vedere, pe de o parte, condiţiile privind termenul impuse de Codul vamal pentru înscrierea ulterioară în evidența contabilă a taxelor care rezultă dintr‑o datorie vamală și, pe de altă parte, caracteristicile procedurii administrative în discuție în litigiul principal.

47      În ceea ce privește, în primul rând, termenele impuse de Codul vamal, articolul 220 alineatul (1) din codul menționat prevede că, în cazul în care valoarea taxelor rezultate dintr‑o datorie vamală nu a fost înscrisă în evidența contabilă în conformitate cu articolele 218 și 219 din acesta sau a fost înscrisă la un nivel inferior sumei datorate legal, înscrierea în evidența contabilă a valorii taxelor de recuperat sau rămase de recuperat trebuie să aibă loc în termen de două zile de la data la care autoritățile vamale au luat cunoștință de această situație și pot calcula suma datorată legal și stabili debitorul. Acest termen poate fi prelungit în conformitate cu articolul 219 din același cod pentru motive speciale, fără a putea depăși 14 zile. Articolul 221 din Codul vamal adaugă că valoarea taxelor trebuie comunicată debitorului de îndată ce a fost înscrisă în evidența contabilă.

48      Potrivit guvernului olandez, un astfel de termen de două zile, imperativ, pare dificil de conciliat cu obligația de a asculta persoana interesată anterior trimiterii unei decizii de plată.

49      În această privință, trebuie arătat însă că Curtea s‑a pronunțat deja, în Hotărârile Comisia/Spania (C‑546/03, EU:C:2006:132) și Comisia/Italia (C‑423/08, EU:C:2010:347), cu privire la necesitatea respectării de către statele membre a termenului de înscriere ulterioară în evidența contabilă a valorii taxelor rezultate dintr‑o datorie vamală prevăzut la articolul 220 alineatul (1) din Codul vamal, în cadrul unor acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor în care, pentru a încerca să justifice nerespectarea unui astfel de termen care determinase o întârziere în punerea la dispoziție a unor resurse proprii ale Comunităţii Europene, statele membre interesate invocaseră obligaţia de a respecta dreptul la apărare al debitorilor datoriei vamale.

50      Astfel, la punctele 33 şi, respectiv, 45 din Hotărârile Comisia/Spania (EU:C:2006:132) şi Comisia/Italia (EU:C:2010:347), Curtea a făcut distincţie între, pe de o parte, raporturile dintre statele membre şi Uniunea Europeană şi, pe de altă parte, raporturile dintre debitorul datoriei vamale şi autorităţile vamale naţionale, în cadrul cărora dreptul la apărare trebuie să fie respectat.

51      Astfel, Curtea a decis că, deşi principiul respectării dreptului la apărare este aplicabil, în special în cadrul unei proceduri de recuperare ulterioară, în raporturile dintre un debitor și un stat membru, în schimb, în ceea ce privește raporturile dintre statele membre și Uniune, consecința acestui principiu nu poate fi aceea de a permite unui stat membru să nu își respecte obligația de a constata, în termenele prevăzute de reglementarea Uniunii, dreptul acesteia din urmă asupra resurselor proprii (Hotărârea Comisia/Spania, EU:C:2006:132, punctul 33, și Hotărârea Comisia/Italia, EU:C:2010:347, punctul 45).

52      Trebuie în plus precizat, astfel cum a arătat Comisia Europeană în ședință, că termenul de două zile, prevăzut la articolul 220 alineatul (1) din Codul vamal pentru înscrierea în evidența contabilă a valorii taxelor rezultate dintr‑o datorie vamală, poate fi prelungit în conformitate cu articolul 219 din același cod. Potrivit alineatului (1) litera (b) al acestei dispoziții, termenul pentru înscrierea în evidența contabilă poate în special să fie prelungit, fără însă a putea depăși 14 zile, ca urmare a unor circumstanțe speciale care împiedică autoritățile vamale să respecte termenul respectiv.

53      În sfârșit, la punctul 46 din Hotărârea Comisia/Italia (EU:C:2010:347), Curtea a amintit, pe de altă parte, că înscrierea în evidența contabilă și comunicarea taxelor vamale datorate, precum și înregistrarea resurselor proprii nu împiedică debitorul să conteste, în temeiul articolului 243 și al următoarelor din Codul vamal, obligația care îi este imputată cu invocarea tuturor argumentelor aflate la dispoziția sa.

54      În ceea ce privește, în al doilea rând, aspectul dacă dreptul la apărare al persoanelor interesate din litigiul principal a fost respectat, deși acestea nu au putut să își susțină poziția decât în cadrul procedurii de contestaţie, trebuie amintit că interesul general al Uniunii și în special interesul de recuperare în cel mai scurt termen a veniturilor proprii impune ca aceste controale să poată fi realizate prompt și eficace (Hotărârea Sopropé, EU:C:2008:746, punctul 41).

55      În plus, din jurisprudența Curții reiese că o audiere ulterioară în cadrul unei acțiuni formulate împotriva unei decizii nefavorabile poate fi, în anumite condiții, în măsură să asigure respectarea dreptului de a fi ascultat (a se vedea prin analogie Hotărârea Texdata Software, EU:C:2013:588, punctul 85).

56      În ceea ce privește deciziile autorităților vamale, potrivit articolului 243 alineatul (1) din Codul vamal, orice persoană are dreptul de a introduce o acțiune împotriva deciziilor luate în aplicarea legislației vamale care o privesc direct și individual. Totuși, astfel cum subliniază instanța de trimitere și Comisia, introducerea unei acțiuni, exercitată în temeiul articolului 243 din Codul vamal, nu are în principiu, potrivit articolului 244 primul paragraf din acest cod, efect suspensiv de executare asupra deciziei contestate. Întrucât această acțiune este lipsită de caracter suspensiv, ea nu împiedică executarea imediată a deciziei în cauză. Al doilea paragraf al articolului 244 din Codul vamal menționat autorizează totuși autoritățile vamale să suspende total sau parțial executarea deciziei menționate atunci când au motive să creadă că decizia contestată nu este în spiritul legislației vamale sau că există temerea unui prejudiciu ireparabil pentru persoana interesată. În plus, articolul 244 al treilea paragraf din Codul vamal impune, în acest caz, constituirea unei garanții.

57      Astfel cum rezultă din cuprinsul articolului 245 din Codul vamal, dispozițiile privind punerea în aplicare a procedurii de introducere a unei acțiuni sunt stabilite de statele membre.

58      În ceea ce privește procedura administrativă în discuție în cauzele principale, aceasta este reglementată prin Awb. În principiu, potrivit articolului 4:8 din Awb, înainte de a lua o decizie care ar putea cauza un prejudiciu unei persoane interesate care nu a solicitat această decizie, organele administrative îi permit să își expună punctul de vedere cu privire la decizia respectivă.

59      Potrivit articolului 4:12 din Awb, acest principiu poate totuși să nu fie aplicat în cazul deciziilor de natură financiară dacă, pe de o parte, împotriva deciziei respective se poate formula o contestație sau o reclamație administrativă și dacă, pe de altă parte, consecințele negative ale deciziei în cauză pot fi înlăturate integral în urma contestației sau a reclamației formulate împotriva acesteia.

60      Această dispoziție a fost aplicată în cauzele principale.

61      Astfel, înainte de a putea să introducă o acțiune în instanță cu posibilitatea unui apel și a unui recurs, părțile interesate au avut posibilitatea de a formula o contestaţie la autorul deciziei şi, potrivit articolului 7:2 din Awb, de a fi ascultate în cadrul acestei contestații.

62      Rezultă, în plus, din observațiile guvernului olandez că această contestaţie se efectuează pe baza dispozițiilor legale și a situației de fapt relevante după cum se prezintă acestea la data adoptării deciziei privind contestația, astfel încât consecințele negative ale deciziei inițiale ar putea fi înlăturate în urma procedurii de contestație. În speță, eventualele consecințe negative ale unor decizii de plată precum cele în discuție în litigiul principal ar putea să fie înlăturate ulterior, întrucât plata ar putea fi amânată în cazul unei contestații, iar decizia de plată ar putea fi suspendată în așteptarea rezultatului contestației (sau al acțiunii) potrivit normelor naționale.

63      Totuși, în ședință, guvernul olandez a precizat că suspendarea executării deciziei de plată nu este automată, ci trebuie solicitată de destinatarul deciziei de plată contestate, cu ocazia formulării contestației. Guvernul menționat a arătat de asemenea că suspendarea se acordă în general și că această acordare de principiu este prevăzută într‑o circulară ministerială.

64      Astfel, procedura de contestație nu are ca efect să suspende în mod automat executarea deciziei cauzatoare de prejudicii și să o facă imediat inaplicabilă.

65      Or, din Hotărârea Texdata Software (EU:C:2013:588, punctul 85) rezultă că această din urmă caracteristică poate avea o anumită importanță în examinarea unei eventuale justificări a restrângerii dreptului de a fi ascultat anterior adoptării unei decizii cauzatoare de prejudicii.

66      Astfel, în această hotărâre, Curtea a decis că aplicarea unei penalități cu titlu cominatoriu fără o punere în întârziere prealabilă și fără posibilitatea de a fi audiat înainte de aplicarea sancțiunii nu este de natură să afecteze conținutul esențial al dreptului fundamental în cauză, având în vedere că introducerea acțiunii motivate împotriva deciziei prin care s‑a stabilit penalitatea cu titlu cominatoriu are ca rezultat imediat inaplicabilitatea acesteia și declanșează o procedură ordinară în cadrul căreia dreptul de a fi audiat poate fi respectat (Hotărârea Texdata Software, EU:C:2013:588, punctul 85).

67      Totuși, nu se poate deduce din jurisprudența citată la punctul anterior că, în lipsa unei audieri anterioare adoptării unei decizii de plată, formularea unei contestații sau a unei reclamaţii administrative împotriva acestei decizii de plată trebuie în mod necesar să aibă ca efect suspendarea în mod automat a executării deciziei de plată în cauză pentru a asigura respectarea dreptului de a fi ascultat în cadrul contestaţiei sau al reclamaţiei respective.

68      Având în vedere interesul general al Uniunii de a-şi recupera veniturile proprii în cel mai scurt termen, menţionat la punctul 54 din prezenta hotărâre, articolul 244 al doilea paragraf din Codul vamal prevede că introducerea unei acțiuni împotriva unei decizii de plată nu are ca efect suspendarea executării deciziei respective decât atunci când există motive de a crede că decizia contestată nu este în spiritul legislației vamale sau atunci când există temerea unui prejudiciu ireparabil pentru persoana interesată.

69      Trebuie amintit că rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că dispozițiile dreptului Uniunii precum cele din Codul vamal trebuie interpretate în lumina drepturilor fundamentale care, potrivit unei jurisprudențe constante, fac parte integrantă din principiile generale de drept a căror respectare o asigură Curtea (a se vedea în acest sens Hotărârea Österreichischer Rundfunk și alții, C‑465/00, C‑138/01 și C‑139/01, EU:C:2003:294, punctul 68, precum şi Hotărârea Google Spain şi Google, C‑131/12, EU:C:2014:317, punctul 68).

70      În aceste împrejurări, dispozițiile naționale de punere în aplicare a condițiilor prevăzute la articolul 244 al doilea paragraf din Codul vamal pentru acordarea suspendării executării ar trebui, în lipsa unei audieri prealabile, să garanteze că aceste condiții, și anume existența unor motive de a crede că decizia contestată nu este în spiritul legislației vamale sau că există temerea unui prejudiciu ireparabil pentru persoana interesată, nu sunt aplicate sau interpretate în mod restrictiv.

71      În cauzele principale, suspendarea executării deciziilor de plată în caz de contestație este acordată în temeiul unei circulare ministeriale. Revine instanței de trimitere sarcina să verifice că circulara în cauză este de natură să permită destinatarilor de decizii de plată, în lipsa unei audieri prealabile, să obţină suspendarea executării acestora până la eventuala lor reformare, pentru ca dreptul de a obține o asemenea suspendare a executării să fie efectiv.

72      În orice caz, procedura administrativă națională de punere în aplicare a articolului 244 al doilea paragraf din Codul vamal nu poate restrânge acordarea unei asemenea suspendări atunci când există motive de a crede că decizia contestată nu este în spiritul legislației vamale sau că există temerea unui prejudiciu ireparabil pentru persoana interesată.

73      În aceste condiții, trebuie să se răspundă la a doua întrebare litera a) că principiul respectării dreptului la apărare şi în special dreptul oricărei persoane de a fi ascultată înainte de adoptarea unei măsuri individuale nefavorabile trebuie interpretate în sensul că, atunci când destinatarul unei decizii de plată adoptate în temeiul unei proceduri de recuperare ulterioară a unor taxe vamale la import, în temeiul Codului vamal, nu a fost ascultat de administraţie anterior adoptării acestei decizii, dreptul său la apărare este încălcat, chiar dacă acesta are posibilitatea de a‑și susține poziția în cadrul unei etape ulterioare a contestației administrative, dacă reglementarea națională nu permite destinatarilor unor astfel de decizii, în lipsa unei audieri prealabile, să obțină suspendarea executării acestora până la eventuala lor reformare. În orice caz, situația se prezintă astfel dacă procedura administrativă națională de punere în aplicare a articolului 244 al doilea paragraf din Codul vamal restrânge acordarea unei asemenea suspendări atunci când există motive de a crede că decizia contestată nu este în spiritul legislației vamale sau că există temerea unui prejudiciu ireparabil pentru persoana interesată.

 Cu privire la a doua întrebare litera b) şi la a treia întrebare

74      Prin intermediul celei de a doua întrebări litera b) și al celei de a treia întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită, în esenţă, să se stabilească dacă consecințele juridice ale încălcării de către administrație a principiului respectării dreptului la apărare sunt determinate de dreptul național şi care sunt împrejurările care pot fi luate în considerare de instanța națională în cadrul analizei sale. Aceasta întreabă în special dacă instanța națională poate lua în considerare ipoteza în care rezultatul procesului decizional ar fi fost identic în cazul în care dreptul de a fi ascultat în prealabil ar fi fost respectat.

75      În această privință, trebuie amintit de la bun început că Curtea a precizat deja că, atunci când nici condițiile în care trebuie asigurată respectarea dreptului la apărare, nici consecințele încălcării acestui drept nu sunt stabilite de dreptul Uniunii, aceste condiții și aceste consecințe intră în sfera dreptului național, cu condiția ca măsurile luate în acest sens să fie de aceeași natură ca și cele de care beneficiază particularii în situații de drept național comparabile (principiul echivalenței) și să nu facă în practică imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea dreptului conferit de ordinea juridică a Uniunii (principiul efectivității) (a se vedea Hotărârea G. și R., EU:C:2013:533, punctul 35, precum și jurisprudența citată).

76      Această soluție este aplicabilă la materia vamală întrucât articolul 245 din Codul vamal face trimitere în mod expres la dreptul național, precizând că „[d]ispozițiile privind punerea în aplicare a procedurii de introducere a unei acțiuni sunt stabilite de statele membre”.

77      Cu toate acestea, deși statele membre pot permite exercitarea dreptului la apărare potrivit acelorași modalități precum cele reținute pentru a se aplica situațiilor interne, aceste modalități trebuie să fie conforme dreptului Uniunii și în special să nu repună în discuție efectul util al Codului vamal (Hotărârea G. şi R., EU:C:2013:533, punctul 36).

78      Or, astfel cum a precizat Comisia, obligaţia care revine instanţei naţionale de a asigura efectul deplin al dreptului Uniunii nu are ca efect să impună ca o decizie contestată, întrucât a fost adoptată cu încălcarea dreptului la apărare, în special a dreptului de a fi ascultat, să fie anulată în toate cazurile.

79      Astfel, potrivit dreptului Uniunii, o încălcare a dreptului la apărare, în special a dreptului de fi ascultat, nu determină anularea deciziei luate în urma procedurii administrative în cauză decât dacă, în lipsa acestei neregularități, această procedură ar fi putut avea un rezultat diferit (a se vedea în acest sens Hotărârea Franța/Comisia, C‑301/87, EU:C:1990:67, punctul 31, Hotărârea Germania/Comisia, C‑288/96, EU:C:2000:537, punctul 101, Hotărârea Foshan Shunde Yongjian Housewares & Hardware/Consiliul, C‑141/08 P, EU:C:2009:598, punctul 94, Hotărârea Storck/OAPI, C‑96/11 P, EU:C:2012:537, punctul 80, precum şi Hotărârea G. şi R., EU:C:2013:533, punctul 38).

80      În consecință, o încălcare a principiului respectării dreptului la apărare nu conduce la anularea deciziei în cauză decât dacă, fără această încălcare, procedura ar fi putut avea un rezultat diferit.

81      Trebuie arătat că, în cauzele principale, înseși persoanele interesate recunosc că procedura de contestație nu ar fi avut un rezultat diferit dacă ar fi fost ascultate anterior deciziei în litigiu, întrucât acestea nu contestă clasificarea tarifară efectuată de administraţia fiscală.

82      Având în vedere considerațiile de mai sus, trebuie să se răspundă la a doua întrebare litera b) și la a treia întrebare că condițiile în care trebuie asigurată respectarea dreptului la apărare și consecințele încălcării acestui drept intră în sfera dreptului național, cu condiția ca măsurile luate în acest sens să fie de aceeași natură ca și cele de care beneficiază particularii în situații de drept național comparabile (principiul echivalenței) și să nu facă în practică imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea dreptului conferit de ordinea juridică a Uniunii (principiul efectivității). Instanța națională, care are obligația de a asigura efectul deplin al dreptului Uniunii, poate, atunci când evaluează consecințele unei încălcări a dreptului la apărare, în special a dreptului de a fi ascultat, să țină seama de faptul că o astfel de încălcare determină anularea deciziei adoptate la finalul procedurii administrative în cauză numai dacă, în lipsa acestei neregularități, procedura respectivă ar fi putut avea un rezultat diferit.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

83      Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a cincea) declară:

1)      Principiul respectării dreptului la apărare de către administrație şi dreptul care decurge din acesta, pentru orice persoană, de a fi ascultată înainte de adoptarea oricărei decizii care ar putea să aducă atingere intereselor sale, astfel cum se aplică acestea în cadrul Regulamentului (CEE) nr. 2913/92 al Consiliului din 12 octombrie 1992 de instituire a Codului vamal comunitar, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 2700/2000 al Parlamentului European și al Consiliului din 16 noiembrie 2000, pot fi invocate în mod direct de către particulari în fața instanțelor naționale.

2)      Principiul respectării dreptului la apărare şi în special dreptul oricărei persoane de a fi ascultată înainte de adoptarea unei măsuri individuale nefavorabile trebuie interpretate în sensul că, atunci când destinatarul unei decizii de plată adoptate în temeiul unei proceduri de recuperare ulterioară a unor taxe vamale la import, în temeiul Regulamentului nr. 2913/92, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul nr. 2700/2000, nu a fost ascultat de administraţie anterior adoptării acestei decizii, dreptul său la apărare este încălcat, chiar dacă acesta are posibilitatea de a‑și susține poziția în cadrul unei etape ulterioare a contestației administrative, dacă reglementarea națională nu permite destinatarilor unor astfel de decizii, în lipsa unei audieri prealabile, să obțină suspendarea executării acestora până la eventuala lor reformare. În orice caz, situația se prezintă astfel dacă procedura administrativă națională de punere în aplicare a articolului 244 al doilea paragraf din Regulamentului nr. 2913/92, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul nr. 2700/2000, restrânge acordarea unei asemenea suspendări atunci când există motive de a crede că decizia contestată nu este în spiritul legislației vamale sau că există temerea unui prejudiciu ireparabil pentru persoana interesată.

3)      Condițiile în care trebuie asigurată respectarea dreptului la apărare și consecințele încălcării acestui drept intră în sfera dreptului național, cu condiția ca măsurile luate în acest sens să fie de aceeași natură ca și cele de care beneficiază particularii în situații de drept național comparabile (principiul echivalenței) și să nu facă în practică imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea dreptului conferit de ordinea juridică a Uniunii (principiul efectivității).

Instanța națională, care are obligația de a asigura efectul deplin al dreptului Uniunii, poate, atunci când evaluează consecințele unei încălcări a dreptului la apărare, în special a dreptului de a fi ascultat, să țină seama de faptul că o astfel de încălcare determină anularea deciziei adoptate la finalul procedurii administrative în cauză numai dacă, în lipsa acestei neregularități, procedura respectivă ar fi putut avea un rezultat diferit.

Sursa: C.J.U.E.

 

C.J.U.E.: Activitatea unui motor de căutare (Google) de punere la dispoziţia utilizatorilor de internet a informațiilor publicate sau introduse pe internet de către terți, indexate într-o anumită ordine de preferinţă, reprezintă prelucrare a datelor cu caracter personal. Interpretarea unor prevederi din Directiva 95/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 24 octombrie 1995.

HOTĂRÂREA CURȚII (Marea Cameră)

13 mai 2014

„Date cu caracter personal – Protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea acestor date – Directiva 95/46/CE – Articolele 2, 4, 12 și 14 – Domeniu de aplicare material și teritorial – Motoare de căutare pe internet – Prelucrare a datelor conținute pe site‑uri web – Căutare, indexare și stocare a acestor date – Răspunderea operatorului motorului de căutare – Sediu pe teritoriul unui stat membru – Întinderea obligațiilor acestui operator și a drepturilor persoanei vizate – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Articolele 7 și 8”

În cauza C‑131/12,

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Audiencia Nacional (Spania), prin decizia din 27 februarie 2012, primită de Curte la 9 martie 2012, în procedura

Google Spain SL,

Google Inc.

împotriva

Agencia Española de Protección de Datos (AEPD),

Mario Costeja González,

CURTEA (Marea Cameră),

compusă din domnul V. Skouris, președinte, domnul K. Lenaerts, vicepreședinte, domnii M. Ilešič (raportor), L. Bay Larsen, T. von Danwitz și M. Safjan, președinți de cameră, domnii J. Malenovský, E. Levits, A. Ó Caoimh și A. Arabadjiev, doamnele M. Berger și A. Prechal și domnul E. Jarašiūnas, judecători,

avocat general: domnul N. Jääskinen,

grefier: doamna M. Ferreira, administrator principal,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 26 februarie 2013,

luând în considerare observațiile prezentate:

–        pentru Google Spain SL și pentru Google Inc., de F. González Díaz, de J. Baño Fos și de B. Holles, abogados;

–        pentru domnul Costeja González, de J. Muñoz Rodríguez, abogado;

–        pentru guvernul spaniol, de A. Rubio González, în calitate de agent;

–        pentru guvernul elen, de E.‑M. Mamouna și de K. Boskovits, în calitate de agenți;

–        pentru guvernul italian, de G. Palmieri, în calitate de agent, asistată de P. Gentili, avvocato dello Stato;

–        pentru guvernul austriac, de G. Kunnert și de C. Pesendorfer, în calitate de agenți;

–        pentru guvernul polonez, de B. Majczyna și de M. Szpunar, în calitate de agenți;

–        pentru Comisia Europeană, de I. Martínez del Peral și de B. Martenczuk, în calitate de agenți,

după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 25 iunie 2013,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 2 literele (b) și (d), a articolului 4 alineatul (1) literele (a) și (c), a articolului 12 litera (b) și a articolului 14 primul paragraf litera (a) din Directiva 95/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date (JO L 281, p. 31, Ediție specială, 13/vol. 17, p. 10), precum și a articolului 8 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

2        Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Google Spain SL (denumită în continuare „Google Spain”) și Google Inc., pe de o parte, și Agencia Española de Protección de Datos (Agenția Spaniolă de Protecție a Datelor, denumită în continuare „AEPD”) și domnul Costeja González, pe de altă parte, cu privire la o decizie a acestei agenții prin care s‑a admis o plângere formulată de domnul Costeja González împotriva celor două societăți și prin care s‑a dispus ca Google Inc. să adopte măsurile necesare pentru a scoate din indexul său date cu caracter personal care îl privesc pe domnul Costeja González și să împiedice accesul la acestea pe viitor.

 Cadrul juridic

 Dreptul Uniunii

3        Directiva 95/46, care, potrivit articolului 1, are ca obiectiv protejarea drepturilor și a libertăților fundamentale ale persoanei și în special a dreptului la viața privată în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal, precum și eliminarea obstacolelor din calea liberei circulații a acestor date, prevede în considerentele (2), (10), (18)-(20) și (25):

„(2)      întrucât sistemele de prelucrare a datelor sunt în serviciul omului; întrucât acestea trebuie, indiferent de naționalitatea sau reședința persoanelor fizice, să le respecte drepturile și libertățile fundamentale, în special dreptul la viață privată, și să contribuie la […] bunăstarea persoanelor;

[…]

(10)      întrucât obiectivul legislației interne privind prelucrarea datelor cu caracter personal este de a proteja drepturile și libertățile fundamentale, inclusiv dreptul la viață privată care este recunoscut atât prin articolul 8 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale[, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950], cât și în principiile generale ale dreptului comunitar; întrucât, din acest motiv, apropierea acestor legislații nu trebuie să aibă ca rezultat scăderea protecției pe care o oferă, ci trebuie, dimpotrivă, să încerce să asigure un nivel înalt de protecție în Comunitate;

[…]

(18)      întrucât, pentru a garanta că persoanele nu sunt private de protecția la care au dreptul în conformitate cu prezenta directivă, orice prelucrare a datelor cu caracter personal în Comunitate trebuie efectuată în conformitate cu legislația unuia dintre statele membre; întrucât, în acest sens, prelucrarea efectuată sub responsabilitatea unui operator stabilit într‑un stat membru se supune legislației statului respectiv;

(19)      întrucât stabilirea pe teritoriul unui stat membru presupune exercitarea efectivă și reală a unei activități într‑o formă de instalare stabilă; întrucât forma juridică a stabilirii, fie că este doar sucursală, fie că este filială cu personalitate juridică, nu este factorul determinant în această privință; întrucât, dacă un singur operator are sediul pe teritoriul mai multor state membre, în special prin intermediul filialelor, acesta trebuie să se asigure, pentru a evita orice eludare a reglementărilor de drept intern, că fiecare sediu îndeplinește obligațiile prevăzute de dreptul intern aplicabil activităților sale;

(20)      întrucât faptul că prelucrarea datelor este efectuată de o persoană stabilită într‑o țară terță nu trebuie să împiedice protecția persoanelor prevăzută în prezenta directivă; întrucât, în aceste cazuri, prelucrarea este reglementată de legislația statelor membre în care sunt amplasate mijloacele de prelucrare și trebuie să existe garanții că drepturile și obligațiile prevăzute în prezenta directivă sunt respectate în practică;

[…]

(25)      întrucât principiile protecției trebuie să se reflecte, pe de o parte, în obligațiile impuse persoanelor […] care prelucrează date, în special în materie de calitatea datelor, siguranța tehnică, notificarea autorității de supraveghere, circumstanțele în care poate fi efectuată prelucrarea și, pe de altă parte, în dreptul conferit persoanelor ale căror date fac obiectul prelucrării de a fi informate cu privire la aceasta, de a putea avea acces la date, de a putea solicita corectarea lor și chiar de a se opune prelucrării în anumite circumstanțe.”

4        Articolul 2 din Directiva 95/46 prevede că, „[î]n sensul [acesteia]:

(a)      «date cu caracter personal» înseamnă orice informație referitoare la o persoană fizică identificată sau identificabilă (persoana vizată); o persoană identificabilă este o persoană care poate fi identificată, direct sau indirect, în special prin referire la un număr de identificare sau la unul sau mai multe elemente specifice, proprii identității sale fizice, fiziologice, psihice, economice, culturale sau sociale;

(b)      «prelucrarea datelor cu caracter personal» (prelucrare) înseamnă orice operațiune sau serie de operațiuni care se efectuează asupra datelor cu caracter personal, prin mijloace automate sau neautomate, cum ar fi colectarea, înregistrarea, organizarea, stocarea, adaptarea sau modificarea, extragerea, consultarea, utilizarea, dezvăluirea prin transmitere, diseminare sau în orice alt mod, alăturarea ori combinarea, blocarea, ștergerea sau distrugerea;

[…]

(d)      «operator» înseamnă persoana fizică sau juridică, autoritatea publică, agenția sau orice alt organism care, singur sau împreună cu altele, stabilește scopurile și mijloacele de prelucrare a datelor cu caracter personal; atunci când scopurile și mijloacele prelucrării sunt stabilite prin acte cu putere de lege sau norme administrative interne sau comunitare, operatorul sau criteriile specifice pentru desemnarea acestuia pot fi stabilite prin dreptul intern sau comunitar;

[…]”

5        Articolul 3 din directiva menționată, intitulat „Domeniul de aplicare”, prevede la alineatul (1):

„Prezenta directivă se aplică prelucrării automate, în totalitate sau parțial, precum și prelucrării neautomate a datelor cu caracter personal, conținute sau care urmează să fie conținute într‑un sistem de evidență a datelor cu caracter personal.”

6        Conform articolului 4 din aceeași directivă, intitulat „Dreptul intern aplicabil”:

„(1)      Fiecare stat membru aplică dispozițiile de drept intern pe care le adoptă în temeiul prezentei directive pentru prelucrarea datelor cu caracter personal atunci când:

(a)      prelucrarea este efectuată în cadrul activităților operatorului cu sediul [a se citi «unui sediu al operatorului»] pe teritoriul statului membru; dacă același operator este stabilit pe teritoriul mai multor state membre, acesta trebuie să ia măsurile necesare pentru a se asigura că fiecare din sedii respectă obligațiile prevăzute în dreptul intern aplicabil;

(b)      operatorul nu este stabilit pe teritoriul statului membru, ci într‑un loc în care se aplică dreptul intern al acestuia, în temeiul dreptului internațional public;

(c)      operatorul nu este stabilit pe teritoriul Comunității, dar în scopul prelucrării datelor cu caracter personal recurge la mijloace automate sau neautomate, situate pe teritoriul statului membru respectiv, cu excepția cazului în care aceste mijloace sunt folosite numai în vederea tranzitului pe teritoriul Comunității.

(2)      În situațiile menționate la alineatul (1) litera (c), operatorul trebuie să desemneze un reprezentant stabilit pe teritoriul statului membru în cauză, fără să aducă atingere acțiunilor în justiție care ar putea fi introduse împotriva operatorului însuși.”

7        Inclus în secțiunea I, intitulată „Principii referitoare la calitatea datelor”, din capitolul II din Directiva 95/46, articolul 6 din această directivă are următorul cuprins:

„(1)      Statele membre stabilesc că datele cu caracter personal trebuie să fie:

(a)      prelucrate în mod corect și legal;

(b)      colectate în scopuri determinate, explicite și legitime și să nu mai fie prelucrate ulterior într‑un mod incompatibil cu aceste scopuri. Prelucrarea ulterioară a datelor în scopuri istorice, statistice sau științifice nu este considerată incompatibilă atât timp cât statele membre prevăd garanții corespunzătoare;

(c)      adecvate, pertinente și neexcesive în raport cu scopurile pentru care sunt colectate și prelucrate ulterior;

(d)      exacte și, dacă este necesar, actualizate; trebuie luate toate măsurile necesare pentru ca datele inexacte sau incomplete din punctul de vedere al scopului pentru care sunt colectate sau pentru care vor fi prelucrate ulterior să fie șterse sau rectificate;

(e)      păstrate într‑o formă care permite identificarea persoanelor vizate o perioadă nu mai lungă decât este necesar în vederea atingerii scopurilor pentru care au fost colectate sau pentru care vor fi prelucrate ulterior. Statele membre stabilesc garanțiile corespunzătoare pentru datele cu caracter personal care sunt stocate pe o perioadă mai mare decât cea menționată, în scopuri istorice, statistice sau științifice.

(2)      Operatorul are obligația să asigure respectarea alineatului (1).”

8        Inclus în secțiunea II, intitulată „Criterii privind legitimitatea prelucrării datelor”, din capitolul II din Directiva 95/46, articolul 7 din această directivă prevede:

„Statele membre prevăd ca datele cu caracter personal să fie prelucrate numai dacă:

[…]

(f)      prelucrarea este necesară pentru realizarea interesului legitim urmărit de operator sau de către unul sau mai mulți terți, cu condiția ca acest interes să nu prejudicieze interesul sau drepturile și libertățile fundamentale ale persoanei vizate, care necesită protecție în temeiul articolului 1 alineatul (1).”

9        Potrivit articolului 9 din directiva menționată, intitulat „Prelucrarea datelor cu caracter personal și libertatea de exprimare”:

„Statele membre prevăd exonerări și derogări de la dispozițiile prezentului capitol, ale capitolului IV și ale capitolului VI pentru prelucrarea datelor cu caracter personal efectuată numai în scopuri jurnalistice, artistice sau literare, în măsura în care se dovedesc necesare pentru a pune dreptul la viață privată în acord cu normele care reglementează libertatea de exprimare.”

10      Articolul 12 din aceeași directivă, intitulat „Dreptul de acces”, prevede:

„Statele membre garantează oricărei persoane vizate dreptul de a obține de la operator:

[…]

(b)      după caz, rectificarea, ștergerea sau blocarea datelor a căror prelucrare nu respectă dispozițiile prezentei directive, în special datorită caracterului incomplet sau inexact al datelor;

[…]”

11      Conform articolului 14 din Directiva 95/46, intitulat „Dreptul de opoziție al persoanei vizate”:

„Statele membre acordă persoanei vizate dreptul:

(a)      cel puțin în cazurile prevăzute în articolul 7 literele (e) și (f), să se opună în orice moment, din considerente întemeiate și legitime legate de situația sa particulară, prelucrării datelor în cauză, exceptând cazul când dreptul intern prevede altfel. Dacă opoziția este justificată, prelucrarea efectuată de operator nu se mai aplică acestor date;

[…]”

12      Articolul 28 din directiva menționată, intitulat „Autoritatea de supraveghere”, are următorul cuprins:

„(1)      Fiecare stat membru prevede una sau mai multe autorități publice care să fie responsabile de supravegherea aplicării pe teritoriul său a dispozițiilor adoptate de statele membre în temeiul prezentei directive.

[…]

(3)      Fiecare autoritate este, în special, învestită cu:

–        competențe de investigare, cum ar fi cea de acces la datele care fac obiectul unei prelucrări și cea de a colecta toate informațiile necesare pentru îndeplinirea îndatoririlor de supraveghere;

–        competențe efective de intervenție, cum ar fi, de exemplu, competența […] de a ordona blocarea, ștergerea sau distrugerea datelor, de a impune interdicția temporară sau definitivă de prelucrare […]

[…]

Deciziile autorităților de supraveghere care dau naștere unor plângeri pot face obiectul unei acțiuni în justiție.

(4)      Fiecare autoritate de supraveghere poate fi sesizată de orice persoană sau de orice asociație care o reprezintă printr‑o cerere de protecție a drepturilor și libertăților sale în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal. Persoana vizată este informată despre soluția dată plângerii sale.

[…]

(6)      Fiecare autoritate de supraveghere are competența, indiferent de dreptul intern aplicabil prelucrării în cauză, să exercite pe teritoriul statului membru din care provine competențele conferite în conformitate cu alineatul (3). Fiecare autoritate este chemată să își exercite competențele la cererea unei autorități a unui alt stat membru.

Autoritățile de supraveghere cooperează în măsura necesară îndeplinirii îndatoririlor lor, în special prin schimburi de informații utile.

[…]”

 Dreptul spaniol

13      Directiva 95/46 a fost transpusă în dreptul spaniol prin Legea organică nr. 15/1999 din 13 decembrie 1999 privind protecția datelor cu caracter personal (BOE nr. 298 din 14 decembrie 1999, p. 43088).

 Litigiul principal și întrebările preliminare

14      La 5 martie 2010, domnul Costeja González, cetățean spaniol cu domiciliul în Spania, a formulat o reclamație la AEPD împotriva La Vanguardia Ediciones SL (denumită în continuare „La Vanguardia”), care publică un cotidian cu difuzare largă, în special în Catalonia (Spania), precum și împotriva Google Spain și a Google Inc. Această reclamație se întemeia pe faptul că, atunci când un utilizator de internet introducea numele domnului Costeja González în motorul de căutare al grupului Google (denumit în continuare „Google Search”), se afișau linkuri către două pagini ale cotidianului La Vanguardia, din 19 ianuarie 1998 și, respectiv, din 9 martie 1998, pe care figura un anunț, în care se menționa numele domnului Costeja González, cu privire la o vânzare la licitație a unor imobile asociată unei proceduri de executare silită desfășurate în vederea plății unor datorii la asigurările sociale.

15      Prin această reclamație, domnul Costeja González a solicitat, pe de o parte, să se dispună ca La Vanguardia fie să elimine sau să modifice paginile menționate astfel încât să nu mai apară datele sale cu caracter personal, fie să utilizeze anumite instrumente puse la dispoziție de motoarele de căutare pentru a proteja aceste date. Pe de altă parte, a solicitat să se dispună ca Google Spain sau Google Inc. să elimine sau să oculteze datele sale cu caracter personal, astfel încât acestea să nu mai apară printre rezultatele căutării și să nu mai figureze în linkuri ale La Vanguardia. Domnul Costeja González a afirmat în acest context că executarea silită al cărei obiect a fost s‑a finalizat în întregime în urmă cu mai mulți ani și că menționarea acesteia este în prezent lipsită de orice relevanță.

16      Prin decizia din 30 iulie 2010, AEPD a respins reclamația menționată în măsura în care privea La Vanguardia, apreciind că publicarea de către aceasta a informațiilor în cauză era justificată din punct de vedere legal, dat fiind că a avut loc la ordinul Ministerului Muncii și Afacerilor Sociale și a avut ca scop să confere vânzării la licitație publică o publicitate maximă pentru a reuni un număr cât mai mare de licitanți.

17      În schimb, respectiva reclamație a fost admisă în măsura în care era îndreptată împotriva Google Spain și a Google Inc. AEPD a considerat în această privință că operatorii de motoare de căutare sunt supuși legislației în materie de protecție a datelor, dat fiind că realizează o prelucrare a datelor pentru care sunt răspunzători și că acționează în calitate de intermediari ai societății informaționale. AEPD a apreciat că este abilitată să dispună ca operatorii de motoare de căutare să retragă datele și să interzică accesul la anumite date în cazul în care ea consideră că găsirea și difuzarea lor pot aduce atingere dreptului fundamental la protecția datelor și demnității persoanelor în sens larg, ceea ce ar include și simpla voință a persoanei interesate ca datele respective să nu fie cunoscute de terți. AEPD a considerat că această obligație poate incumba direct operatorilor de motoare de căutare, fără a fi necesară ștergerea datelor sau a informațiilor de pe site‑ul web pe care figurează, în special în cazul în care menținerea acestor informații pe site‑ul respectiv este justificată printr‑o dispoziție legală.

18      Google Spain și Google Inc. au introdus două acțiuni separate împotriva deciziei menționate la Audiencia Nacional, care au fost conexate de aceasta.

19      Instanța respectivă arată în decizia de trimitere că aceste acțiuni ridică problema obligațiilor care incumbă operatorilor de motoare de căutare în ceea ce privește protecția datelor cu caracter personal ale persoanelor interesate care nu doresc ca anumite informații, publicate pe site‑urile web ale unor terți și conținând datele lor cu caracter personal care permit asocierea acestor informații cu aceste persoane, să fie găsite, indexate și puse la dispoziția utilizatorilor de internet în mod nedefinit. Soluționarea acestei probleme ar depinde de modul în care trebuie interpretată Directiva 95/46 în contextul acestor tehnologii, care au apărut după publicarea sa.

20      În aceste condiții, Audiencia Nacional a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      În ceea ce privește aplicarea teritorială a Directivei [95/46] și, prin urmare, a reglementării spaniole privind protecția datelor cu caracter personal:

a)      Trebuie să se interpreteze că există un «sediu» în sensul dispozițiilor articolului 4 alineatul (1) litera (a) din [Directiva 95/46] atunci când sunt îndeplinite una sau mai multe dintre următoarele condiții:

–        societatea operatoare a motorului de căutare înființează într‑un stat membru o sucursală sau o filială destinată promovării și vânzării spațiului publicitar oferit de motorul de căutare, a cărei activitate este orientată către locuitorii acelui stat

sau

–        societatea‑mamă desemnează o filială situată în acest stat membru drept reprezentanta sa și operatoare a două fișiere concrete cuprinzând datele clienților care au încheiat contracte de publicitate cu societatea menționată

sau

–        sucursala sau filiala stabilită într‑un stat membru transmite societății‑mamă, stabilită în afara Uniunii Europene, solicitările și cererile care îi sunt adresate atât de persoanele interesate, cât și de autoritățile competente în legătură cu respectarea dreptului de protecție a datelor, chiar dacă respectiva colaborare are loc în mod voluntar?

b)      Articolul 4 alineatul (1) litera (c) din [Directiva 95/46] trebuie interpretat în sensul că există o «recurgere la mijloace […] situate pe teritoriul statului membru respectiv»:

–        când un motor de căutare utilizează «păianjeni web» sau roboți pentru a găsi și a indexa informațiile conținute pe paginile web situate pe serverele din acest stat membru

sau

–        când utilizează un nume de domeniu propriu unui stat membru și orientează căutările și rezultatele în funcție de limba acestui stat membru?

c)      Poate fi considerată o recurgere la mijloace, potrivit dispozițiilor articolului 4 alineatul (1) litera (c) din [Directiva 95/46], stocarea temporară a informațiilor indexate de motoarele de căutare pe internet? În cazul unui răspuns afirmativ la această din urmă întrebare, se poate considera că acest criteriu de legătură există atunci când societatea refuză să dezvăluie locul în care stochează aceste indexuri, invocând motive legate de concurență?

d)      Indiferent de răspunsul la întrebările anterioare și în special în cazul în care Curtea ar considera că nu sunt întrunite criteriile de legătură prevăzute la articolul 4 din Directiva [95/46]:

[Directiva 95/46] trebuie aplicată, în lumina articolului 8 din [cartă], în statul membru în care este localizat centrul de greutate al conflictului și unde este posibilă o protecție mai eficientă a drepturilor cetățenilor Uniunii […]?

2)      În ceea ce privește activitatea motoarelor de căutare ca furnizori de conținuturi în raport cu [Directiva 95/46]:

a)      În legătură cu activitatea [Google Search], ca furnizor de conținuturi, care constă în găsirea informațiilor publicate sau introduse în rețea de către terți, indexarea acestora în mod automat și stocarea lor temporară și, în cele din urmă, punerea acestora la dispoziția utilizatorilor de internet într‑o anumită ordine de preferință, atunci când informațiile respective conțin date cu caracter personal ale unor terți, trebuie să se interpreteze că o activitate precum cea descrisă este cuprinsă în noțiunea «prelucrare a datelor» de la articolul 2 litera (b) din [Directiva 95/46]?

b)      În cazul unui răspuns afirmativ la întrebarea anterioară și în legătură cu o activitate precum cea descrisă deja:

Articolul 2 litera (d) din [Directiva 95/46] trebuie interpretat în sensul că societatea care gestionează [Google Search] este «operator» al datelor cu caracter personal conținute de paginile web pe care le indexează?

c)      În cazul unui răspuns afirmativ la întrebarea anterioară, [AEPD], în cadrul protecției drepturilor prevăzute la articolul 12 litera (b) și la articolul 14 [primul paragraf] litera (a) din [Directiva 95/46], poate să solicite în mod direct [Google Search] să retragă din indexurile sale o informație publicată de terți, fără a se adresa în prealabil sau simultan titularului paginii web pe care se află informația menționată?

d)      În cazul unui răspuns afirmativ la această din urmă întrebare, ar fi exclusă obligația operatorilor motoarelor de căutare de a proteja aceste drepturi atunci când informațiile care conțin date cu caracter personal au fost publicate în mod legal de către terți și sunt păstrate pe pagina web inițială?

3)      În ceea ce privește întinderea dreptului de ștergere și/sau de opoziție în raport cu dreptul de a fi uitat, este adresată următoarea întrebare:

Trebuie să se interpreteze că drepturile de ștergere și de blocare a datelor, reglementate la articolul 12 litera (b), și dreptul de opoziție, reglementat la articolul 14 [primul paragraf] litera (a) din [Directiva 95/46], includ posibilitatea persoanei vizate de a se îndrepta împotriva operatorilor motoarelor de căutare pentru a împiedica indexarea informațiilor referitoare la persoana sa publicate pe paginile web ale terților, prevalându‑se de dorința sa ca informațiile respective să nu fie cunoscute de utilizatorii de internet atunci când consideră că acestea îi pot aduce prejudicii sau când dorește să fie uitate, deși este vorba despre informații publicate în mod legal de către terți?”

 Cu privire la întrebările preliminare

 Cu privire la a doua întrebare literele (a) și (b), privind domeniul de aplicare material al Directivei 95/46

21      Prin intermediul celei de a doua întrebări literele (a) și (b), care trebuie analizată în primul rând, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 2 litera (b) din Directiva 95/46 trebuie interpretat în sensul că activitatea unui motor de căutare, în calitate de furnizor de conținuturi, care constă în găsirea informațiilor publicate sau introduse pe internet de către terți, indexarea acestora în mod automat și stocarea lor temporară și, în cele din urmă, punerea acestora la dispoziția utilizatorilor de internet într‑o anumită ordine de preferință trebuie calificată drept «prelucrare a datelor cu caracter personal» în sensul acestei dispoziții atunci când informațiile respective conțin date cu caracter personal. În cazul unui răspuns afirmativ, instanța de trimitere solicită să se stabilească de asemenea dacă articolul 2 litera (d) trebuie interpretat în sensul că operatorul unui motor de căutare trebuie considerat «operator» al datelor cu caracter personal, în sensul acestei dispoziții.

22      În opinia Google Spain și a Google Inc., activitatea motoarelor de căutare nu poate fi considerată o prelucrare a datelor care apar pe paginile web ale unor terți afișate în lista rezultatelor căutării, dat fiind că aceste motoare prelucrează informațiile accesibile pe internet în ansamblul lor, fără a face deosebire între datele cu caracter personal și celelalte informații. În plus, chiar dacă s‑ar presupune că activitatea respectivă ar trebui calificată drept „prelucrare a datelor”, operatorul unui motor de căutare nu poate fi considerat „operator” al acestei prelucrări din moment ce nu are cunoștință despre datele menționate și nu exercită un control asupra acestora.

23      În schimb, domnul Costeja González, guvernele spaniol, italian, austriac și polonez, precum și Comisia Europeană apreciază că activitatea menționată implică în mod evident o „prelucrare a datelor” în sensul Directivei 95/46, care este diferită de prelucrarea datelor de către editorii de site‑uri web și urmărește alte obiective decât aceasta. Operatorul unui motor de căutare ar fi „operator” al prelucrării datelor efectuate de acesta întrucât el este cel care stabilește scopurile și mijloacele prelucrării respective.

24      În opinia guvernului elen, activitatea în cauză constituie o astfel de „prelucrare”, însă, în măsura în care motoarele de căutare sunt simpli intermediari, întreprinderile care le exploatează nu pot fi considerate „operatori”, cu excepția cazurilor în care acestea stochează date într‑o „memorie intermediară” sau într‑o „memorie cache” pentru o perioadă care o depășește pe cea care este tehnic necesară.

25      În această privință, este necesar să se arate că articolul 2 litera (b) din Directiva 95/46 definește „prelucrarea datelor cu caracter personal” ca fiind „orice operațiune sau serie de operațiuni care se efectuează asupra datelor cu caracter personal, prin mijloace automate sau neautomate, cum ar fi colectarea, înregistrarea, organizarea, stocarea, adaptarea sau modificarea, extragerea, consultarea, utilizarea, dezvăluirea prin transmitere, diseminare sau în orice alt mod, alăturarea ori combinarea, blocarea, ștergerea sau distrugerea”.

26      În ceea ce privește în special internetul, Curtea a avut deja ocazia să constate că operațiunea care constă în a încărca date cu caracter personal pe o pagină de internet trebuie considerată o astfel de „prelucrare” în sensul articolului 2 litera (b) din Directiva 95/46 (a se vedea Hotărârea Lindqvist, C‑101/01, EU:C:2003:596, punctul 25).

27      În ceea ce privește activitatea în discuție în litigiul principal, nu se contestă că printre datele găsite, indexate, stocate de motoarele de căutare și puse la dispoziția utilizatorilor acestora figurează și informații referitoare la persoane fizice identificate sau identificabile și deci „date cu caracter personal” în sensul articolului 2 litera (a) din această directivă.

28      Prin urmare, trebuie constatat că, prin explorarea în mod automat, constant și sistematic a internetului în căutarea informațiilor publicate acolo, operatorul unui motor de căutare „colectează” astfel de date, pe care apoi le „extrage”, le „înregistrează” și le „organizează” în cadrul programelor sale de indexare, le „stochează” pe serverele sale și, după caz, le „dezvăluie” și le pune la dispoziția utilizatorilor săi sub forma unor liste cu rezultatele căutărilor acestora. Întrucât aceste operațiuni sunt menționate în mod explicit și necondiționat la articolul 2 litera (b) din Directiva 95/46, ele trebuie calificate drept „prelucrare” în sensul acestei dispoziții, fiind lipsit de relevanță faptul că operatorul motorului de căutare aplică aceleași operațiuni și altor tipuri de informații și nu face distincție între acestea și datele cu caracter personal.

29      Constatarea de mai sus nu este infirmată nici de faptul că datele respective au făcut deja obiectul unei publicări pe internet și că nu sunt modificate de acest motor de căutare.

30      Astfel, Curtea a constatat deja că operațiunile menționate la articolul 2 litera (b) din Directiva 95/46 trebuie calificate ca fiind o asemenea prelucrare și în ipoteza în care privesc exclusiv informații deja publicate ca atare în mass‑media. Curtea a arătat în această privință că o derogare generală de la aplicarea Directivei 95/46 într‑o asemenea ipoteză ar lipsi directiva în mare parte de sens (a se vedea în acest sens Hotărârea Satakunnan Markkinapörssi și Satamedia, C‑73/07, EU:C:2008:727, punctele 48 și 49).

31      În plus, reiese din definiția prevăzută la articolul 2 litera (b) din Directiva 95/46 că, deși modificarea datelor cu caracter personal constituie, desigur, o prelucrare în sensul acestei directive, celelalte operațiuni menționate la acest articol nu necesită, în schimb, în niciun caz, ca datele respective să fie modificate.

32      În ceea ce privește problema dacă operatorul unui motor de căutare trebuie sau nu trebuie să fie considerat „operatorul” prelucrării datelor cu caracter personal efectuate de acest motor în cadrul unei activități precum cea în discuție în litigiul principal, trebuie amintit că articolul 2 litera (d) din Directiva 95/46 îl definește pe acest operator ca fiind „persoana fizică sau juridică, autoritatea publică, agenția sau orice alt organism care, singur sau împreună cu altele, stabilește scopurile și mijloacele de prelucrare a datelor cu caracter personal”.

33      Or, operatorul motorului de căutare este cel care stabilește scopurile și mijloacele acestei activități și, așadar, ale prelucrării datelor cu caracter personal pe care o efectuează, el însuși, în cadrul acesteia și, în consecință, trebuie să fie considerat „operatorul” prelucrării respective în temeiul articolului 2 litera (d) menționat.

34      Pe de altă parte, trebuie constatat că ar fi contrar nu numai modului clar de redactare, ci și obiectivului acestei dispoziții, care constă în asigurarea, printr‑o definiție largă a noțiunii „operator”, a unei protecții eficiente și complete a persoanelor în cauză, să se excludă din aceasta operatorul unui motor de căutare pentru motivul că acesta nu exercită un control asupra datelor cu caracter personal publicate pe paginile web ale unor terți.

35      În această privință, trebuie subliniat că prelucrarea datelor cu caracter personal efectuată în cadrul activității unui motor de căutare este diferită de și se adaugă la cea efectuată de editorii de site‑uri web, care constă în a încărca aceste date pe o pagină de internet.

36      De asemenea, este cert că această activitate a motoarelor de căutare joacă un rol decisiv în difuzarea globală a datelor menționate prin faptul că le face accesibile tuturor utilizatorilor de internet care efectuează o căutare plecând de la numele persoanei vizate, inclusiv utilizatorilor de internet care altfel nu ar fi găsit pagina web pe care sunt publicate datele respective.

37      În plus, organizarea și reunirea informațiilor publicate pe internet efectuate de motoarele de căutare în scopul de a facilita accesul utilizatorilor lor la aceste informații poate conduce, în cazul în care căutarea informațiilor respective este efectuată plecând de la numele unei persoane fizice, la faptul că, prin intermediul listei de rezultate, utilizatorii menționați își pot forma o idee de ansamblu structurată cu privire la informațiile referitoare la această persoană care pot fi găsite pe internet, ce le permite să stabilească un profil mai mult sau mai puțin detaliat al persoanei vizate.

38      Întrucât activitatea unui motor de căutare este, așadar, susceptibilă să afecteze semnificativ și în mod adițional în raport cu cea a editorilor de site‑uri web drepturile fundamentale la viață privată și la protecția datelor cu caracter personal, operatorul acestui motor, în calitate de persoană care stabilește scopurile și mijloacele acestei activități, trebuie să asigure, în cadrul responsabilităților, al competențelor și al posibilităților sale, că această activitate îndeplinește cerințele Directivei 95/46 pentru ca garanțiile prevăzute de directiva respectivă să își producă efectul deplin și pentru ca o protecție eficientă și completă a persoanelor în cauză, în special a dreptului lor la respectarea vieții private, să poată să fie realizată efectiv.

39      În sfârșit, împrejurarea că editorii de site‑uri web au posibilitatea de a indica operatorilor unor motoare de căutare, printre altele cu ajutorul unor protocoale de excludere precum „robot.txt” sau al unor coduri precum „noindex” sau „noarchive”, că doresc ca o informație determinată, publicată pe site‑ul lor, să fie exclusă total sau parțial de la indexările automate ale acestor motoare nu înseamnă că lipsa unei asemenea indicații din partea editorilor respectivi ar exonera operatorul unui motor de căutare de răspunderea sa pentru prelucrarea datelor cu caracter personal pe care o efectuează în cadrul activității acestui motor.

40      Astfel, această împrejurare nu schimbă faptul că scopurile și mijloacele acestei prelucrări sunt stabilite de operatorul respectiv. În plus, chiar dacă s‑ar presupune că posibilitatea menționată a editorilor de site‑uri web ar însemna că aceștia stabilesc împreună cu operatorul respectiv mijloacele prelucrării amintite, această constatare nu ar înlătura deloc răspunderea operatorului, dat fiind că articolul 2 litera (d) din Directiva 95/46 prevede expres că stabilirea menționată poate fi efectuată de acesta „singur sau împreună cu alte[…]” persoane.

41      Rezultă din ansamblul considerațiilor care precedă că trebuie să se răspundă la cea de a doua întrebare literele (a) și (b) că articolul 2 literele (b) și (d) din Directiva 95/46 trebuie interpretat în sensul că, pe de o parte, activitatea unui motor de căutare care constă în găsirea informațiilor publicate sau introduse pe internet de către terți, indexarea acestora în mod automat și stocarea lor temporară și, în cele din urmă, punerea acestora la dispoziția utilizatorilor de internet într‑o anumită ordine de preferință trebuie calificată drept „prelucrare a datelor cu caracter personal”, în sensul acestui articol 2 litera (b), atunci când informațiile respective conțin date cu caracter personal și, pe de altă parte, operatorul acestui motor de căutare trebuie considerat „operator” în sensul articolului 2 litera (d) menționat.

 Cu privire la prima întrebare literele (a)-(d), privind domeniul de aplicare teritorial al Directivei 95/46

42      Prin intermediul primei întrebări literele (a)-(d), instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă este posibilă aplicarea legislației naționale prin care se transpune Directiva 95/46 în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal.

43      În acest context, instanța de trimitere a reținut următoarea situație de fapt:

–        Google Search este furnizat la nivel mondial prin intermediul site‑ului web „www.google.com”. În numeroase state există versiuni locale, adaptate la limba națională. Versiunea în limba spaniolă a Google Search este furnizată prin intermediul site‑ului web „www.google.es”, înregistrat de la data de 16 septembrie 2003. Google Search este unul dintre motoarele de căutare cele mai utilizate în Spania.

–        Google Search este operat de Google Inc., care este societatea‑mamă a grupului Google și care are sediul social în Statele Unite.

–        Google Search indexează site‑uri web din toată lumea, inclusiv site‑uri situate în Spania. Informațiile indexate de „păianjenii web” sau de roboții de indexare ai acestuia, cu alte cuvinte, de programele informatice utilizate pentru reperarea și scanarea conținutului paginilor web în mod metodic și automat, sunt stocate temporar pe servere al căror stat de localizare nu este cunoscut, această informație fiind menținută secretă din motive legate de concurență.

–        Google Search nu se limitează la acordarea accesului la conținuturile găzduite pe site‑urile web indexate, ci exploatează această activitate pentru a include, contra cost, publicitate, asociată termenilor de căutare introduși de utilizatorii de internet, pentru întreprinderile care doresc să utilizeze acest instrument în scopul de a le oferi bunuri sau servicii acestora din urmă.

–        Grupul Google a recurs la filiala sa Google Spain pentru promovarea vânzărilor de spații publicitare generate pe site‑ul web „www.google.com”. Google Spain, care a fost înființată la 3 septembrie 2003 și care are personalitate juridică proprie, are sediul social în Madrid (Spania). Aceasta își desfășoară în esență activitățile în raport cu întreprinderi situate în Spania, acționând în calitate de agent comercial al grupului menționat în acest stat membru. Obiectul său social constă în promovarea, facilitarea și vinderea unor produse și servicii de publicitate online către terți, precum și în marketingul legat de această publicitate.

–        Google Inc. a desemnat Google Spain drept operator, în Spania, a două fișiere înregistrate de Google Inc. la AEPD, aceste fișiere având ca obiect păstrarea datelor personale ale clienților care au încheiat contracte de servicii publicitare cu Google Inc.

44      Concret, instanța de trimitere pune în discuție, cu titlu principal, noțiunea „sediu”, în sensul articolului 4 alineatul (1) litera (a) din Directiva 95/46, și noțiunea „recurgere la mijloace situate pe teritoriul statului membru respectiv”, în sensul articolului 4 alineatul (1) litera (c).

 Cu privire la prima întrebare litera (a)

45      Prin intermediul primei întrebări litera (a), instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 4 alineatul (1) litera (a) din Directiva 95/46 trebuie interpretat în sensul că o prelucrare a datelor cu caracter personal este efectuată în cadrul activităților unui sediu al operatorului pe teritoriul unui stat membru, în sensul acestei dispoziții, în cazul în care sunt îndeplinite una sau mai multe dintre următoarele condiții:

–        operatorul unui motor de căutare înființează într‑un stat membru o sucursală sau o filială destinată promovării și vânzării spațiului publicitar de pe pagina acestui motor, a cărei activitate este orientată către locuitorii acelui stat membru sau

–        societatea‑mamă desemnează o filială situată în statul membru menționat drept reprezentanta sa și operatoare a două fișiere specifice cuprinzând datele clienților care au încheiat contracte de publicitate cu societatea menționată sau

–        sucursala sau filiala stabilită într‑un stat membru transmite societății‑mamă, stabilită în afara Uniunii, solicitările și cererile care îi sunt adresate atât de persoanele vizate, cât și de autoritățile competente în legătură cu respectarea dreptului la protecția datelor cu caracter personal, chiar dacă respectiva colaborare are loc în mod voluntar.

46      În ceea ce privește prima dintre cele trei condiții, instanța de trimitere arată că Google Search este operat și administrat de Google Inc. și că nu s‑a dovedit că Google Spain realizează în Spania o activitate legată direct de indexarea sau de stocarea de informații sau de date conținute pe site‑urile web ale unor terți. Cu toate acestea, activitatea de promovare și de vânzare de spații publicitare, de care se ocupă Google Spain pentru Spania, ar constitui partea esențială a activității comerciale a grupului Google și ar putea fi considerată ca fiind strâns legată de Google Search.

47      Domnul Costeja González, guvernele spaniol, italian, austriac și polonez, precum și Comisia Europeană apreciază că, ținând seama de legătura indisociabilă dintre activitatea motorului de căutare operat de Google Inc. și cea a Google Spain, aceasta din urmă trebuie să fie considerată ca fiind un sediu al celei dintâi, în cadrul activităților căruia este efectuată prelucrarea unor date cu caracter personal. În schimb, în opinia Google Spain, a Google Inc. și a guvernului elen, articolul 4 alineatul (1) litera (a) din Directiva 95/46 nu își găsește aplicarea în cazul primei dintre cele trei condiții enumerate de instanța de trimitere.

48      În această privință, trebuie arătat mai întâi că considerentul (19) al Directivei 95/46 precizează că „stabilirea pe teritoriul unui stat membru presupune exercitarea efectivă și reală a unei activități într‑o formă de instalare stabilă” și că „forma juridică a stabilirii, fie că este doar sucursală, fie că este filială cu personalitate juridică, nu este factorul determinant”.

49      Or, nu se contestă că Google Spain desfășoară în mod efectiv și real o activitate într‑o formă de instalare stabilă în Spania. În plus, fiind dotată cu personalitate juridică proprie, aceasta constituie, așadar, o filială a Google Inc. pe teritoriul spaniol și, prin urmare, un „sediu” în sensul articolului 4 alineatul (1) litera (a) din Directiva 95/46.

50      Pentru îndeplinirea condiției prevăzute de această dispoziție, mai trebuie ca prelucrarea datelor cu caracter personal să fie efectuată „în cadrul activităților” unui sediu al acestui operator aflat pe teritoriul unui stat membru.

51      Google Spain și Google Inc. contestă că aceasta ar fi situația întrucât prelucrarea datelor cu caracter personal în discuție în litigiul principal este efectuată exclusiv de Google Inc., care operează Google Search fără nicio intervenție din partea Google Spain, a cărei activitate se limitează la susținerea activității publicitare a grupului Google, care este distinctă de serviciul său de motor de căutare.

52      Cu toate acestea, astfel cum au subliniat în special guvernul spaniol și Comisia, articolul 4 alineatul (1) litera (a) din Directiva 95/46 nu impune ca prelucrarea datelor cu caracter personal în discuție să fie efectuată „de” însuși sediul în cauză, ci doar ca ea să fie efectuată „în cadrul activităților” acestuia.

53      În plus, având în vedere obiectivul Directivei 95/46 de a asigura protejarea eficientă și completă a drepturilor și a libertăților fundamentale ale persoanei și în special a dreptului la viața privată în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal, această din urmă expresie nu poate primi o interpretare restrictivă (a se vedea prin analogie Hotărârea LʼOréal și alții, C‑324/09, EU:C:2011:474, punctele 62 și 63).

54      Trebuie arătat în acest context că reiese printre altele din considerentele (18)-(20) și din articolul 4 din Directiva 95/46 că legiuitorul Uniunii a urmărit să garanteze că persoanele nu sunt private de protecția la care au dreptul conform acesteia și să evite eludarea protecției respective prin prevederea unui domeniu de aplicare teritorial deosebit de larg.

55      Ținând seama de acest obiectiv al Directivei 95/46 și de textul articolului 4 alineatul (1) litera (a) din aceasta, este necesar să se considere că prelucrarea datelor cu caracter personal care este efectuată pentru nevoile funcționării unui motor de căutare precum Google Search, care este operat de o întreprindere stabilită într‑un stat terț, dar care dispune de un sediu într‑un stat membru, este efectuată „în cadrul activităților” sediului respectiv în cazul în care acesta este destinat să asigure în acel stat membru promovarea și vânzarea spațiului publicitar oferit de motorul de căutare, care servesc la rentabilizarea serviciului oferit de motorul amintit.

56      Astfel, în asemenea împrejurări, activitățile operatorului motorului de căutare și cele ale sediului său situat în statul membru în cauză sunt indisociabil legate, întrucât activitățile referitoare la spațiile publicitare constituie mijlocul de a face motorul de căutare în cauză rentabil din punct de vedere economic, iar acest motor este în același timp mijlocul care permite realizarea activităților menționate.

57      În această privință, trebuie amintit că, după cum s‑a precizat la punctele 26-28 din prezenta hotărâre, însăși afișarea unor date cu caracter personal pe o pagină cu rezultatele unei căutări constituie o prelucrare a unor asemenea date. Or, întrucât afișarea de rezultate menționată este însoțită, pe aceeași pagină, de afișarea publicității legate de termenii de căutare, trebuie să se constate că prelucrarea datelor cu caracter personal în discuție este efectuată în cadrul activității publicitare și comerciale a sediului operatorului de pe teritoriul unui stat membru, în speță teritoriul spaniol.

58      În aceste condiții, nu se poate accepta ca prelucrarea datelor cu caracter personal efectuată pentru nevoile funcționării motorului de căutare menționat să fie exclusă de la obligațiile și de la garanțiile prevăzute de Directiva 95/46, ceea ce ar aduce atingere efectului util al acesteia și protecției eficiente și complete a drepturilor și a libertăților fundamentale ale persoanei pe care urmărește să o asigure (a se vedea prin analogie Hotărârea LʼOréal și alții, EU:C:2011:474, punctele 62 și 63), în special a dreptului la respectarea vieții private, în privința prelucrării datelor cu caracter personal, căruia această directivă îi acordă o importanță deosebită, astfel cum se confirmă printre altele la articolul 1 alineatul (1) și în considerentele (2) și (10) ale acesteia (a se vedea în acest sens Hotărârea Österreichischer Rundfunk și alții, C‑465/00, C‑138/01 și C‑139/01, EU:C:2003:294, punctul 70, Hotărârea Rijkeboer, C‑553/07, EU:C:2009:293, punctul 47, precum și Hotărârea IPI, C‑473/12, EU:C:2013:715, punctul 28 și jurisprudența citată).

59      Întrucât prima dintre cele trei condiții enumerate de instanța de trimitere este suficientă prin ea însăși pentru a se concluziona că un sediu precum Google Spain îndeplinește criteriul prevăzut la articolul 4 alineatul (1) litera (a) din Directiva 95/46, nu este necesar să se analizeze celelalte două condiții.

60      Rezultă din cele de mai sus că trebuie să se răspundă la prima întrebare litera (a) că articolul 4 alineatul (1) litera (a) din Directiva 95/46 trebuie interpretat în sensul că o prelucrare a datelor cu caracter personal este efectuată în cadrul activităților unui sediu al operatorului pe teritoriul unui stat membru, în sensul acestei dispoziții, în cazul în care operatorul unui motor de căutare înființează într‑un stat membru o sucursală sau o filială destinată promovării și vânzării spațiului publicitar de pe pagina acestui motor, a cărei activitate este orientată către locuitorii acelui stat membru.

 Cu privire la prima întrebare literele (b)-(d)

61      Având în vedere răspunsul dat la prima întrebare litera (a), nu este necesar să se răspundă la prima întrebare literele (b)-(d).

 Cu privire la a doua întrebare literele (c) și (d), privind întinderea răspunderii operatorului unui motor de căutare în temeiul Directivei 95/46

62      Prin intermediul celei de a doua întrebări literele (c) și (d), instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 12 litera (b) și articolul 14 primul paragraf litera (a) din Directiva 95/46 trebuie interpretate în sensul că, pentru respectarea drepturilor prevăzute de aceste dispoziții, operatorul unui motor de căutare este obligat să elimine de pe lista de rezultate, afișată în urma unei căutări efectuate plecând de la numele unei persoane, linkurile către paginile web publicate de terți și care conțin informații referitoare la această persoană și în ipoteza în care acest nume sau aceste informații nu sunt șterse în prealabil sau simultan de pe paginile web respective, iar aceasta, dacă este cazul, chiar dacă publicarea lor în sine pe paginile menționate este licită.

63      Google Spain și Google Inc. apreciază că, în temeiul principiului proporționalității, orice cerere având ca obiect eliminarea unor informații trebuie să fie adresată editorului site‑ului web în cauză întrucât acesta este cel care răspunde de punerea informațiilor la dispoziția publicului, este în măsură să evalueze dacă publicarea respectivă este licită și dispune de mijloacele cele mai eficiente și cele mai puțin restrictive pentru a face aceste informații inaccesibile. În plus, a impune operatorului unui motor de căutare să retragă din indexurile sale informații publicate pe internet nu ar ține seama în mod suficient de drepturile fundamentale ale editorilor de site‑uri web, de cele ale altor utilizatori de internet, precum și de cele ale însuși operatorului amintit.

64      În opinia guvernului austriac, o autoritate de supraveghere națională poate dispune ca un astfel de operator să șteargă din fișierele sale informații publicate de un terț doar în cazul în care nelegalitatea sau inexactitatea datelor în cauză a fost constatată în prealabil sau în cazul în care persoana vizată a introdus cu succes o opoziție la editorul site‑ului web pe care au fost publicate aceste informații.

65      Domnul Costeja González, guvernele spaniol, italian și polonez, precum și Comisia apreciază că autoritatea națională poate obliga direct operatorul unui motor de căutare să retragă din indexurile și din memoria intermediară ale acestuia informații care conțin date cu caracter personal publicate de terți, fără a trebui să se adreseze în prealabil sau simultan editorului paginii web pe care se află aceste informații. În plus, în opinia domnului Costeja González, a guvernelor spaniol și italian, precum și a Comisiei, împrejurarea că informațiile menționate au fost publicate în mod licit și că se află în continuare pe pagina web de origine nu are relevanță în ceea ce privește obligațiile care îi incumbă operatorului amintit în temeiul Directivei 95/46. În schimb, în opinia guvernului polonez, împrejurarea respectivă este de natură să îl exonereze de obligațiile sale.

66      Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, astfel cum rezultă din articolul 1 și din considerentul (10) al acesteia, Directiva 95/46 urmărește să garanteze un nivel ridicat de protecție a drepturilor și a libertăților fundamentale ale persoanelor fizice, în special a dreptului la viață privată, în privința prelucrării datelor cu caracter personal (a se vedea în acest sens Hotărârea IPI, EU:C:2013:715, punctul 28).

67      Potrivit considerentului (25) al Directivei 95/46, principiile protecției prevăzute de aceasta se reflectă, pe de o parte, în obligațiile impuse persoanelor care prelucrează date, în special în materie de calitatea datelor, siguranța tehnică, notificarea autorității de supraveghere, circumstanțele în care poate fi efectuată prelucrarea, și, pe de altă parte, în dreptul conferit persoanelor ale căror date fac obiectul prelucrării de a fi informate cu privire la aceasta, de a putea avea acces la date, de a putea solicita corectarea lor și chiar de a se opune prelucrării în anumite circumstanțe.

68      Curtea a statuat deja că dispozițiile Directivei 95/46, în măsura în care reglementează prelucrarea unor date cu caracter personal care pot aduce atingere libertăților fundamentale și în special dreptului la viață privată trebuie interpretate în mod necesar în lumina drepturilor fundamentale care, potrivit unei jurisprudențe constante, fac parte integrantă din principiile generale de drept a căror respectare o asigură Curtea și care sunt în prezent înscrise în cartă (a se vedea printre altele Hotărârea Connolly/Comisia, C‑274/99 P, EU:C:2001:127, punctul 37, precum și Hotărârea Österreichischer Rundfunk și alții, EU:C:2003:294, punctul 68).

69      Astfel, articolul 7 din cartă garantează dreptul la respectarea vieții private, în timp ce articolul 8 din cartă proclamă în mod expres dreptul la protecția datelor cu caracter personal. Alineatele (2) și (3) ale acestui din urmă articol precizează că asemenea date trebuie tratate în mod corect, în scopurile precizate și pe baza consimțământului persoanei interesate sau în temeiul unui alt motiv legitim prevăzut de lege, că orice persoană are dreptul de acces la datele colectate care o privesc, precum și dreptul de a obține rectificarea acestora și că respectarea acestor norme se supune controlului unei autorități independente. Aceste cerințe sunt puse în aplicare printre altele prin articolele 6, 7, 12, 14 și 28 din Directiva 95/46.

70      În ceea ce privește articolul 12 litera (b) din Directiva 95/46, acesta prevede că statele membre garantează oricărei persoane vizate dreptul de a obține de la operator, după caz, rectificarea, ștergerea sau blocarea datelor a căror prelucrare nu respectă dispozițiile Directivei 95/46, în special din cauza caracterului incomplet sau inexact al datelor. Întrucât această din urmă precizare, referitoare la cazurile de nerespectare a anumitor cerințe prevăzute la articolul 6 alineatul (1) litera (d) din Directiva 95/46, are un caracter exemplificativ, iar nu exhaustiv, reiese că neconformitatea prelucrării, care este susceptibilă să confere persoanei vizate dreptul garantat la articolul 12 litera (b) din directiva menționată, poate rezulta și din nerespectarea altor condiții de legalitate impuse de aceasta în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal.

71      În această privință, trebuie amintit că, sub rezerva derogărilor permise în temeiul articolului 13 din Directiva 95/46, orice prelucrare a datelor cu caracter personal trebuie, pe de o parte, să fie conformă cu principiile referitoare la calitatea datelor, enunțate la articolul 6 din această directivă, și, pe de altă parte, să respecte unul dintre principiile privind legitimitatea prelucrării datelor enumerate la articolul 7 din directiva menționată (a se vedea Hotărârea Österreichischer Rundfunk și alții, EU:C:2003:294, punctul 65, Hotărârea ASNEF și FECEMD, C‑468/10 și C‑469/10, EU:C:2011:777, punctul 26, precum și Hotărârea Worten, C‑342/12, EU:C:2013:355, punctul 33).

72      Potrivit articolului 6 menționat și sub rezerva dispozițiilor specifice pe care statele membre le pot prevedea pentru prelucrări în scopuri istorice, statistice sau științifice, incumbă operatorului obligația de a asigura că datele cu caracter personal sunt „prelucrate în mod corect și legal”, că sunt „colectate în scopuri determinate, explicite și legitime și [nu sunt] prelucrate ulterior într‑un mod incompatibil cu aceste scopuri”, că sunt „adecvate, pertinente și neexcesive în ceea ce privește scopurile pentru care sunt colectate și prelucrate ulterior”, că sunt „exacte și, dacă este necesar, actualizate” și, în sfârșit, că sunt „păstrate într‑o formă care permite identificarea persoanelor vizate o perioadă nu mai lungă decât este necesar în vederea atingerii scopurilor pentru care au fost colectate sau pentru care vor fi prelucrate ulterior”. În acest context, operatorul respectiv trebuie să ia toate măsurile necesare pentru ca datele care nu îndeplinesc cerințele impuse de această dispoziție să fie șterse sau rectificate.

73      În ceea ce privește legitimitatea, în temeiul articolului 7 din Directiva 95/46, a unei prelucrări precum cea în discuție în litigiul principal efectuate de operatorul unui motor de căutare, aceasta se poate circumscrie motivului prevăzut la acest articol 7 litera (f).

74      Dispoziția respectivă permite prelucrarea datelor cu caracter personal în cazul în care aceasta este necesară pentru realizarea interesului legitim urmărit de operator sau de unul sau mai mulți terți, cu condiția ca acest interes să nu prejudicieze interesul sau libertățile și drepturile fundamentale ale persoanei vizate, în special dreptul la respectarea vieții sale private în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal, care necesită protecție în temeiul articolului 1 alineatul (1) din această directivă. Aplicarea articolului 7 litera (f) menționat necesită astfel o ponderare a drepturilor și a intereselor opuse în cauză, în cadrul căreia trebuie să se țină cont de importanța drepturilor persoanei vizate care rezultă din articolele 7 și 8 din cartă (a se vedea Hotărârea ASNEF și FECEMD, EU:C:2011:777, punctele 38 și 40).

75      În cazul în care conformitatea cu articolul 6 și cu articolul 7 litera (f) din Directiva 95/46 a prelucrării poate fi verificată în cadrul unei cereri în sensul articolului 12 litera (b) din această directivă, persoana vizată se poate prevala în plus, în anumite condiții, de dreptul de opoziție prevăzut la articolul 14 primul paragraf litera (a) din aceasta.

76      Potrivit articolului 14 primul paragraf litera (a) menționat, statele membre acordă persoanei vizate dreptul, cel puțin în cazurile prevăzute la articolul 7 literele (e) și (f) din Directiva 95/46, să se opună în orice moment, din considerente întemeiate și legitime legate de situația sa particulară, prelucrării datelor în cauză, exceptând cazul când dreptul intern prevede altfel. Ponderarea care trebuie efectuată în cadrul articolului 14 primul paragraf litera (a) menționat permite astfel să se țină seama în mod mai specific de toate circumstanțele situației concrete a persoanei vizate. Dacă opoziția este justificată, prelucrarea efectuată de operator nu se mai aplică acestor date.

77      Cererile formulate în temeiul articolului 12 litera (b) și al articolului 14 primul paragraf litera (a) din Directiva 95/46 pot fi adresate de persoana vizată direct operatorului prelucrării, care trebuie apoi să examineze în mod corespunzător temeinicia acestora și, dacă este cazul, să înceteze prelucrarea datelor în cauză. În cazul în care operatorul prelucrării nu dă curs acestor cereri, persoana vizată poate sesiza autoritatea de supraveghere sau autoritatea judecătorească pentru ca acestea să efectueze verificările necesare și, pe cale de consecință, să dispună ca operatorul respectiv să adopte măsuri precise.

78      În această privință, este necesar să se arate că din articolul 28 alineatele (3) și (4) din Directiva 95/46 rezultă că fiecare autoritate de supraveghere poate fi sesizată de orice persoană printr‑o cerere de protecție a drepturilor și a libertăților sale în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și că dispune de competențe de investigare și de competențe efective de intervenție care îi permit să ordone, printre altele, blocarea, ștergerea sau distrugerea datelor sau să impună interdicția temporară sau definitivă a unei astfel de prelucrări.

79      În lumina acestor considerații trebuie interpretate și aplicate dispozițiile Directivei 95/46 care reglementează drepturile persoanei vizate în cazul în care aceasta sesizează autoritatea de supraveghere sau autoritatea judecătorească cu o cerere precum cea în discuție în litigiul principal.

80      În această privință, trebuie arătat de la bun început că, după cum s‑a constatat la punctele 36-38 din prezenta hotărâre, o prelucrare a datelor cu caracter personal precum cea în discuție în litigiul principal, realizată de operatorul unui motor de căutare, poate afecta în mod semnificativ drepturile fundamentale la respectarea vieții private și la protecția datelor cu caracter personal în cazul în care căutarea cu ajutorul acestui motor este efectuată plecând de la numele unei persoane fizice, întrucât prelucrarea menționată permite oricărui utilizator de internet să își formeze, prin intermediul listei de rezultate, o idee de ansamblu structurată cu privire la informațiile referitoare la această persoană care pot fi găsite pe internet, care ating în mod potențial o multitudine de aspecte ale vieții sale private și care, fără motorul de căutare menționat, nu ar fi putut sau ar fi putut doar foarte greu să fie combinate, și să stabilească astfel un profil mai mult sau mai puțin detaliat al acesteia. În plus, efectul ingerinței în drepturile amintite ale persoanei vizate este agravat ca urmare a rolului important pe care îl au în societatea modernă internetul și motoarele de căutare, care conferă informațiilor cuprinse într‑o asemenea listă de rezultate un caracter ubicuu (a se vedea în acest sens Hotărârea eDate Advertising și alții, C‑509/09 și C‑161/10, EU:C:2011:685, punctul 45).

81      Având în vedere gravitatea potențială a acestei ingerințe, trebuie să se constate că ea nu poate fi justificată doar prin interesul economic al operatorului unui astfel de motor privind prelucrarea respectivă. Totuși, întrucât eliminarea unor linkuri din lista de rezultate ar putea avea, în funcție de informația în cauză, repercusiuni asupra interesului legitim al utilizatorilor de internet potențial interesați de a avea acces la această informație, în situații precum cele în discuție în litigiul principal trebuie căutat un echilibru just în special între acest interes și drepturile fundamentale ale persoanei vizate, prevăzute la articolele 7 și 8 din cartă. Deși, desigur, drepturile persoanei vizate protejate prin aceste articole prevalează, ca regulă generală, și asupra interesului menționat al utilizatorilor de internet, acest echilibru poate să depindă însă, în cazuri particulare, de natura informației în discuție și de caracterul sensibil al acesteia în ceea ce privește viața privată a persoanei vizate, precum și de interesul publicului de a dispune de informația respectivă, care poate varia în special în funcție de rolul jucat de persoana menționată în viața publică.

82      După examinarea condițiilor de aplicare a articolului 12 litera (b) și a articolului 14 primul paragraf litera (a) din Directiva 95/46 pe care trebuie să o efectueze în cazul în care este sesizată cu o cerere precum cea în discuție în litigiul principal, autoritatea de supraveghere sau autoritatea judecătorească poate obliga operatorul menționat să elimine de pe lista de rezultate, afișată în urma unei căutări efectuate plecând de la numele unei persoane, linkuri către paginile web publicate de terți și care conțin informații referitoare la această persoană, fără ca o decizie în acest sens să presupună ca numele sau informațiile respective să fie în prealabil sau simultan eliminate, la inițiativa editorului sau conform deciziei adoptate de una dintre aceste autorități, de pe pagina web pe care au fost publicate.

83      Astfel, după cum s‑a constatat la punctele 35-38 din prezenta hotărâre, întrucât prelucrarea datelor efectuată în cadrul activității unui motor de căutare este diferită de și se adaugă la cea efectuată de editorii de site‑uri web și afectează în mod adițional drepturile fundamentale ale persoanei vizate, operatorul acestui motor, în calitate de operator al prelucrării respective, trebuie să asigure, în cadrul responsabilităților, al competențelor și al posibilităților sale, că aceasta îndeplinește cerințele Directivei 95/46 pentru ca garanțiile prevăzute de directiva amintită să își producă efectul deplin.

84      În această privință, este necesar să se arate că, ținând seama de ușurința cu care informațiile publicate pe un site web pot fi reproduse pe alte site‑uri și de faptul că operatorii care le publică nu sunt supuși întotdeauna legislației Uniunii, o protejare eficientă și completă a persoanelor în cauză nu ar putea fi realizată în cazul în care ele ar trebui mai întâi sau în paralel să obțină ștergerea informațiilor care îi privesc de la editorii de site‑uri web.

85      În plus, prelucrarea de către editorul unei pagini web, constând în publicarea unor informații referitoare la o persoană fizică, poate, după caz, să fie efectuată „numai în scopuri jurnalistice” și să beneficieze astfel, în temeiul articolului 9 din Directiva 95/46, de derogările de la cerințele prevăzute de aceasta, în timp ce situația nu pare să fie aceeași în ceea ce privește prelucrarea efectuată de operatorul unui motor de căutare. Prin urmare, nu poate fi exclus ca persoana vizată să poată în anumite împrejurări să își exercite drepturile prevăzute la articolul 12 litera (b) și la articolul 14 primul paragraf litera (a) din Directiva 95/46 în raport cu operatorul menționat, însă nu și în raport cu editorul paginii web respective.

86      În sfârșit, trebuie să se constate nu numai că motivul care justifică, în temeiul articolului 7 din Directiva 95/46, publicarea unor date cu caracter personal pe un site web nu coincide în mod necesar cu cel care se aplică activității motoarelor de căutare, ci și că, chiar dacă aceasta ar fi situația, rezultatul ponderării intereselor în cauză care trebuie efectuată în temeiul articolului 7 litera (f) și al articolului 14 primul paragraf litera (a) din această directivă poate fi diferit după cum este vorba despre prelucrarea efectuată de operatorul unui motor de căutare sau despre cea efectuată de editorul acestei pagini web, dat fiind că, pe de o parte, interesele legitime care justifică respectivele prelucrări pot fi diferite și, pe de altă parte, consecințele prelucrărilor menționate pentru persoana vizată, în special pentru viața sa privată, nu sunt în mod necesar aceleași.

87      Astfel, întrucât includerea pe lista de rezultate, afișată în urma unei căutări efectuate plecând de la numele unei persoane, a unei pagini web și a informațiilor pe care aceasta le cuprinde referitoare la persoana respectivă ușurează în mod sensibil accesibilitatea acestor informații pentru toți utilizatorii de internet care efectuează o căutare privind persoana vizată și poate juca un rol decisiv în difuzarea informațiilor menționate, ea poate constitui o ingerință mai importantă în dreptul fundamental la respectarea vieții private al persoanei vizate decât publicarea de către editorul acestei pagini web.

88      Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la cea de a doua întrebare literele (c) și (d) că articolul 12 litera (b) și articolul 14 primul paragraf litera (a) din Directiva 95/46 trebuie interpretate în sensul că, pentru respectarea drepturilor prevăzute de aceste dispoziții și în măsura în care condițiile prevăzute de acestea sunt îndeplinite efectiv, operatorul unui motor de căutare este obligat să elimine de pe lista de rezultate, afișată în urma unei căutări efectuate plecând de la numele unei persoane, linkurile către paginile web publicate de terți și care conțin informații referitoare la această persoană și în ipoteza în care acest nume sau aceste informații nu sunt șterse în prealabil sau simultan de pe paginile web respective, iar aceasta, dacă este cazul, chiar dacă publicarea lor în sine pe paginile menționate este licită.

 Cu privire la a treia întrebare, privind întinderea drepturilor persoanei vizate garantate de Directiva 95/46

89      Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 12 litera (b) și articolul 14 primul paragraf litera (a) din Directiva 95/46 trebuie interpretate în sensul că permit persoanei vizate să solicite operatorului unui motor de căutare să elimine de pe lista de rezultate, afișată în urma unei căutări efectuate plecând de la numele acestei persoane, linkurile către paginile web publicate legal de terți și care conțin informații adevărate referitoare la aceasta din urmă, pentru motivul că informațiile respective sunt susceptibile să îi cauzeze un prejudiciu sau că dorește ca ele să fie „uitate” după un anumit timp.

90      Google Spain, Google Inc., guvernele elen, austriac și polonez, precum și Comisia apreciază că la această întrebare trebuie să se răspundă în mod negativ. Google Spain, Google Inc., guvernul polonez și Comisia arată în această privință că articolul 12 litera (b) și articolul 14 primul paragraf litera (a) din Directiva 95/46 conferă drepturi persoanelor vizate numai dacă prelucrarea în cauză este incompatibilă cu această directivă sau din considerente întemeiate și legitime legate de situația lor particulară, iar nu pentru simplul motiv că ele apreciază că prelucrarea respectivă este susceptibilă să le cauzeze un prejudiciu sau că doresc ca datele care fac obiectul acestei prelucrări să fie uitate. Guvernele elen și austriac consideră că persoana vizată trebuie să se adreseze editorului site‑ului în cauză.

91      Domnul Costeja González, precum și guvernele spaniol și italian sunt de părere că persoana vizată se poate opune indexării datelor sale personale de către un motor de căutare în cazul în care difuzarea datelor respective prin intermediul acestuia îi cauzează un prejudiciu, iar drepturile sale fundamentale la protecția datelor menționate și la respectarea vieții private, care includ „dreptul de a fi uitat”, prevalează asupra intereselor legitime ale operatorului motorului respectiv și asupra interesului general privind libertatea de informare.

92      În ceea ce privește articolul 12 litera (b) din Directiva 95/46, a cărui aplicare este supusă condiției ca prelucrarea datelor cu caracter personal să fie incompatibilă cu această directivă, trebuie amintit că, astfel cum s‑a arătat la punctul 72 din prezenta hotărâre, o asemenea incompatibilitate poate rezulta nu numai din faptul că aceste date sunt inexacte, ci și, în special, din faptul că sunt inadecvate, nepertinente sau excesive în raport cu scopurile prelucrării, că nu sunt actualizate sau că sunt păstrate pentru o perioadă mai lungă decât cea necesară, cu excepția cazului în care păstrarea lor se impune în scopuri istorice, statistice sau științifice.

93      Rezultă din aceste cerințe, prevăzute la articolul 6 alineatul (1) literele (c)-(e) din Directiva 95/46, că și o prelucrare inițial licită a unor date exacte poate deveni cu timpul incompatibilă cu această directivă în cazul în care datele respective nu mai sunt necesare în raport cu scopurile pentru care au fost colectate sau prelucrate. Aceasta este situația în special atunci când ele sunt inadecvate, atunci când nu sunt sau nu mai sunt pertinente ori sunt excesive în raport cu scopurile amintite și cu timpul care s‑a scurs.

94      În consecință, în ipoteza în care se constată, ca urmare a unei cereri formulate de persoana vizată în temeiul articolului 12 litera (b) din Directiva 95/46, că includerea pe lista de rezultate, afișată în urma unei căutări efectuate plecând de la numele acesteia, a unor linkuri către pagini web publicate legal de terți și care conțin informații adevărate referitoare la persoana sa este, în stadiul actual, incompatibilă cu articolul 6 alineatul (1) literele (c)-(e) menționat din cauza faptului că, având în vedere ansamblul împrejurărilor caracteristice speței, aceste informații sunt inadecvate, nu sunt sau nu mai sunt pertinente ori sunt excesive în raport cu scopurile prelucrării în cauză realizate de operatorul motorului de căutare, informațiile și linkurile vizate cuprinse în lista amintită trebuie să fie șterse.

95      În ceea ce privește cererile menționate la articolul 12 litera (b) întemeiate pe pretinsa nerespectare a condițiilor prevăzute la articolul 7 litera (f) din Directiva 95/46, precum și cele menționate la articolul 14 primul paragraf litera (a) din această directivă, trebuie arătat că fiecare prelucrare a datelor cu caracter personal trebuie să aibă legitimitate în temeiul acestui articol 7 pe toată perioada în care este efectuată.

96      Având în vedere cele ce precedă, în cadrul aprecierii unor asemenea cereri introduse împotriva unei prelucrări precum cea în discuție în litigiul principal, trebuie să se examineze în special dacă persoana vizată are dreptul ca informația referitoare la persoana sa să nu mai fie, în stadiul actual, asociată cu numele său de o listă de rezultate afișată în urma unei căutări efectuate plecând de la numele său. În această privință, trebuie subliniat că constatarea unui asemenea drept nu necesită ca includerea informației respective pe lista de rezultate să cauzeze un prejudiciu persoanei vizate.

97      Întrucât persoana vizată poate, având în vedere drepturile sale fundamentale prevăzute la articolele 7 și 8 din cartă, să solicite ca informația în cauză să nu mai fie pusă la dispoziția marelui public prin includerea sa într‑o asemenea listă de rezultate, trebuie să se considere că aceste drepturi, astfel cum rezultă în special de la punctul 81 din prezenta hotărâre, prevalează în principiu nu numai asupra interesului economic al operatorului motorului de căutare, ci și asupra interesului acestui public de a găsi informația respectivă cu ocazia unei căutări referitoare la numele acelei persoane. Nu aceasta ar fi însă situația dacă ar reieși că, din motive speciale, precum rolul jucat de persoana respectivă în viața publică, ingerința în drepturile sale fundamentale este justificată de interesul preponderent al publicului menționat de a avea acces, prin intermediul acestei includeri, la informația în cauză.

98      În ceea ce privește o situație precum cea în discuție în litigiul principal, care privește afișarea, în lista de rezultate pe care utilizatorul de internet o obține atunci când efectuează, cu ajutorul Google Search, o căutare plecând de la numele persoanei vizate, a unor linkuri către două pagini din arhivele online ale unui cotidian care conțin anunțuri ce menționează numele acestei persoane și se referă la o vânzare la licitație a unor imobile asociată unei proceduri de executare silită desfășurate în vederea plății unor datorii în materie de asigurări sociale, trebuie să se considere că, având în vedere caracterul sensibil al informațiilor cuprinse în aceste anunțuri în raport cu viața privată a persoanei în cauză și faptul că publicarea lor inițială s‑a efectuat în urmă cu 16 ani, persoana vizată justifică dreptul ca aceste informații să nu mai fie asociate cu numele său prin intermediul unei asemenea liste. Prin urmare, având în vedere că, în speță, nu par să existe motive speciale care să justifice un interes preponderent al publicului de a avea acces, în cadrul unei asemenea căutări, la aceste informații, împrejurare care trebuie totuși verificată de instanța de trimitere, persoana vizată poate să solicite, în temeiul articolului 12 litera (b) și al articolului 14 primul paragraf litera (a) din Directiva 95/46, eliminarea linkurilor respective de pe această listă de rezultate.

99      Rezultă din considerațiile care precedă că trebuie să se răspundă la cea de a treia întrebare că articolul 12 litera (b) și articolul 14 primul paragraf litera (a) din Directiva 95/46 trebuie interpretate în sensul că, în cadrul aprecierii condițiilor de aplicare a acestor dispoziții, trebuie să se examineze în special dacă persoana vizată are dreptul ca informația respectivă referitoare la persoana sa să nu mai fie, în stadiul actual, asociată cu numele său de o listă de rezultate, afișată în urma unei căutări efectuate plecând de la numele său, fără însă ca constatarea unui asemenea drept să presupună ca includerea informației respective pe această listă să cauzeze un prejudiciu acestei persoane. Întrucât persoana vizată poate, având în vedere drepturile sale fundamentale prevăzute la articolele 7 și 8 din cartă, să solicite ca informația în cauză să nu mai fie pusă la dispoziția marelui public prin intermediul includerii sale într‑o asemenea listă de rezultate, aceste drepturi prevalează în principiu nu numai asupra interesului economic al operatorului motorului de căutare, ci și asupra interesului acestui public de a avea acces la informația respectivă cu ocazia unei căutări referitoare la numele acestei persoane. Nu aceasta ar fi însă situația dacă ar reieși că, din motive speciale, precum rolul jucat de persoana respectivă în viața publică, ingerința în drepturile sale fundamentale este justificată de interesul preponderent al publicului menționat de a avea acces, prin intermediul acestei includeri, la informația în cauză.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

100    Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară:

1)      Articolul 2 literele (b) și (d) din Directiva 95/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date trebuie interpretat în sensul că, pe de o parte, activitatea unui motor de căutare care constă în găsirea informațiilor publicate sau introduse pe internet de către terți, indexarea acestora în mod automat și stocarea lor temporară și, în cele din urmă, punerea acestora la dispoziția utilizatorilor de internet într‑o anumită ordine de preferință trebuie calificată drept „prelucrare a datelor cu caracter personal”, în sensul acestui articol 2 litera (b), atunci când informațiile respective conțin date cu caracter personal și, pe de altă parte, operatorul acestui motor de căutare trebuie considerat „operator” în sensul articolului 2 litera (d) menționat.

2)      Articolul 4 alineatul (1) litera (a) din Directiva 95/46 trebuie interpretat în sensul că o prelucrare a datelor cu caracter personal este efectuată în cadrul activităților unui sediu al operatorului pe teritoriul unui stat membru, în sensul acestei dispoziții, în cazul în care operatorul unui motor de căutare înființează într‑un stat membru o sucursală sau o filială destinată promovării și vânzării spațiului publicitar de pe pagina acestui motor, a cărei activitate este orientată către locuitorii acelui stat membru.

3)      Articolul 12 litera (b) și articolul 14 primul paragraf litera (a) din Directiva 95/46 trebuie interpretate în sensul că, pentru respectarea drepturilor prevăzute de aceste dispoziții și în măsura în care condițiile prevăzute de acestea sunt îndeplinite efectiv, operatorul unui motor de căutare este obligat să elimine de pe lista de rezultate, afișată în urma unei căutări efectuate plecând de la numele unei persoane, linkurile către paginile web publicate de terți și care conțin informații referitoare la această persoană și în ipoteza în care acest nume sau aceste informații nu sunt șterse în prealabil sau simultan de pe paginile web respective, iar aceasta, dacă este cazul, chiar dacă publicarea lor în sine pe paginile menționate este licită.

4)      Articolul 12 litera (b) și articolul 14 primul paragraf litera (a) din Directiva 95/46 trebuie interpretate în sensul că, în cadrul aprecierii condițiilor de aplicare a acestor dispoziții, trebuie să se examineze în special dacă persoana vizată are dreptul ca informația respectivă referitoare la persoana sa să nu mai fie, în stadiul actual, asociată cu numele său de o listă de rezultate, afișată în urma unei căutări efectuate plecând de la numele său, fără însă ca constatarea unui asemenea drept să presupună ca includerea informației respective pe această listă să cauzeze un prejudiciu acestei persoane. Întrucât persoana vizată poate, având în vedere drepturile sale fundamentale prevăzute la articolele 7 și 8 din cartă, să solicite ca informația în cauză să nu mai fie pusă la dispoziția marelui public prin intermediul includerii sale într‑o asemenea listă de rezultate, aceste drepturi prevalează în principiu nu numai asupra interesului economic al operatorului motorului de căutare, ci și asupra interesului acestui public de a avea acces la informația respectivă cu ocazia unei căutări referitoare la numele acestei persoane. Nu aceasta ar fi însă situația dacă ar reieși că, din motive speciale, precum rolul jucat de persoana respectivă în viața publică, ingerința în drepturile sale fundamentale este justificată de interesul preponderent al publicului menționat de a avea acces, prin intermediul acestei includeri, la informația în cauză.

Sursa: C.J.U.E.

 

C.J.U.E.: Limitarea competenţei Curţii. Reiterarea jurisprudenței constante în sensul că drepturile fundamentale garantate de ordinea juridică a Uniunii au vocație de a fi aplicate în toate situațiile reglementate de dreptul Uniunii, însă nu sunt aplicabile în afara unor asemenea situații.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera întâi)

8 mai 2014

„Trimitere preliminară – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Principiile egalității și nediscriminării – Punere în aplicare a dreptului Uniunii – Domeniu de aplicare al dreptului Uniunii – Lipsă – Necompetența Curții”

În cauza C‑483/12,

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Grondwettelijk Hof (Belgia), prin decizia din 18 octombrie 2012, primită de Curte la 29 octombrie 2012, în procedura

Pelckmans Turnhout NV

împotriva

Walter Van Gastel Balen NV,

Walter Van Gastel NV,

Walter Van Gastel Lifestyle NV,

Walter Van Gastel Schoten NV,

cu participarea:

Ministerraad,

CURTEA (Camera întâi),

compusă din domnul A. Tizzano (raportor), președinte de cameră, domnul A. Borg Barthet, doamna M. Berger și domnii S. Rodin și F. Biltgen, judecători,

avocat general: domnul N. Jääskinen,

grefier: domnul A. Calot Escobar,

având în vedere procedura scrisă,

luând în considerare observațiile prezentate:

–        pentru Pelckmans Turnhout NV, de G. Philipsen, advocaat;

–        pentru Walter Van Gastel Balen NV, Walter Van Gastel NV, Walter Van Gastel Lifestyle NV și Walter Van Gastel Schoten NV, de P. Wytinck, de P. Verstraeten și de D. Dobson, advocaten;

–        pentru guvernul belgian, de T. Materne și de J.‑C. Halleux, în calitate de agenți, asistați de J.‑F. De Bock și de V. De Schepper, advocaten;

–        pentru guvernul german, de T. Henze și de J. Möller, în calitate de agenți;

–        pentru Comisia Europeană, de W. Roels și de E. White, în calitate de agenți,

având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatului general,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Întrebarea preliminară privește interpretarea articolului 6 alineatul (3) TUE, precum și a articolelor 20 și 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) coroborate cu articolele 15 și 16 din aceasta, precum și cu articolele 34 TFUE-36 TFUE, 56 TFUE și 57 TFUE.

2        Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Pelckmans Turnhout NV (denumită în continuare „Pelckmans”), pe de o parte, și Walter Van Gastel Balen NV, Walter Van Gastel NV, Walter Van Gastel Lifestyle NV și Walter Van Gastel Schoten NV, pe de altă parte, toate aceste societăți desfășurându‑și activitatea în domeniul grădinăritului.

 Cadrul juridic belgian

3        Articolul 8 din Legea din 10 noiembrie 2006 privind programul de lucru din sectorul comercial, meșteșugăresc și al prestărilor de servicii (Belgisch Staatsblad, 19 decembrie 2006, p. 72879, denumită în continuare „LPL”) are următorul cuprins:

„Accesul consumatorului în cadrul subunității, vânzarea directă de produse sau de servicii consumatorului și livrările la domiciliu sunt interzise pe o perioadă neîntreruptă de 24 de ore, care începe duminica la ora 5 sau la ora 13 și se termină ziua următoare la aceeași oră.”

4        Articolul 9 din LPL prevede:

„Orice comerciant sau prestator de servicii poate să aleagă o altă zi de repaus săptămânal decât cea prevăzută la articolul 8, care începe în ziua aleasă la ora 5 sau la ora 13 și se termină în ziua următoare la aceeași oră.”

5        Potrivit articolului 13 din LPL:

„Comerciantul sau prestatorul de servicii care alege o altă zi de repaus săptămânal decât cea prevăzută la articolul 8 menționează în mod clar și vizibil din exterior ziua de repaus și ora începerii acesteia.”

6        Articolul 14 din LPL are următorul cuprins:

„Comercianții sau prestatorii de servicii care nu au ales o altă zi decât duminica drept zi de repaus săptămânal pot deroga de la obligația prevăzută la articolul 8 pentru a asigura permanența duminicală a profesiei lor.”

7        Articolul 16 din LPL prevede:

„§1.      Interdicțiile prevăzute la articolul 6 și la articolul 8 nu se aplică:

a)      vânzărilor la domiciliul unui alt consumator decât cumpărătorul, cu condiția ca vânzarea să aibă loc în partea locuită a unei locuințe utilizate exclusiv în scopuri private;

b)      vânzărilor la domiciliu efectuate la invitația consumatorului, pentru care clientul a solicitat expres în prealabil vizita vânzătorului, pentru a negocia cumpărarea unui produs sau a unui serviciu;

c)      vânzărilor și prestărilor de servicii în subunitățile societăților de transport public și în gările exploatate direct sau indirect de SNCB‑Holding sau de filialele sale, precum și în cadrul ansamblului imobiliar în care sunt situate aceste gări;

d)      vânzărilor și prestărilor de servicii în aeroporturi și în zonele portuare deschise traficului internațional de călători;

e)      prestărilor de servicii care trebuie efectuate în cazul în care este neapărat necesar;

f)      vânzării, în stațiile de alimentare cu combustibil sau în subunitățile situate pe domeniul autostrăzilor, a unei game de produse alimentare generale și de articole de uz casnic, cu excepția băuturilor alcoolice distilate și a băuturilor pe bază de drojdie cu un volum de alcool mai mare de 6 %, cu condiția ca suprafața comercială netă să nu depășească 250 m2.

Faptul că un consumator acceptă o ofertă prin telefon de vizită la inițiativa vânzătorului nu reprezintă o invitație în sensul literei b).

§2.      Aceste interdicții nu se aplică nici subunităților a căror activitate principală o constituie vânzarea uneia dintre următoarele grupe de produse:

a)      ziare, reviste, produse din tutun și articole pentru fumători, cartele telefonice și produse ale Loteriei Naționale;

b)      suporturi de opere audiovizuale și jocuri video, precum și închirierea acestora;

c)      carburant și ulei pentru autovehicule;

d)      înghețată în porții individuale;

e)      produse alimentare preparate în cadrul subunității și care nu sunt consumate în aceasta.

Este vorba despre o activitate principală atunci când vânzarea grupului de produse care constituie activitatea principală reprezintă cel puțin 50 % din cifra de afaceri anuală. […].”

8        Potrivit articolului 17 alineatul 1 din LPL:

„Interdicțiile prevăzute la articolul 6 a) și b) și la articolul 8 nu sunt aplicabile în stațiunile balneare și în localitățile sau în părțile din localitățile recunoscute drept centre turistice.”

 Situația de fapt din litigiul principal și întrebările preliminare

9        Din decizia de trimitere reiese că pârâtele din litigiul principal au deschise pentru public centrele lor de grădinărit șapte zile din șapte. Considerând că această practică încalcă articolul 8 și următoarele din LPL, Pelckmans a solicitat Rechtbank van koophandel te Antwerpen (Tribunalul Comercial din Anvers) să dispună încetarea acestei practici și să oblige pârâtele respective să respecte o zi de repaus pe săptămână.

10      În fața acestei instanțe, pârâtele din litigiul principal au contestat acțiunea formulată de Pelckmans susținând că dispozițiile invocate din LPL sunt contrare dreptului Uniunii, în special Directivei 2005/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2005 privind practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor de pe piața internă față de consumatori și de modificare a Directivei 84/450/CEE a Consiliului, a Directivelor 97/7/CE, 98/27/CE și 2002/65/CE ale Parlamentului European și ale Consiliului și a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 al Parlamentului European și al Consiliului („Directiva privind practicile comerciale neloiale”) (JO L 149, p. 22, Ediție specială, 15/vol. 14, p. 260), precum și articolelor 10 și 11 din Constituție.

11      Înainte de a se pronunța pe fondul cauzei, Rechtbank van koophandel te Antwerpen a adresat, prin decizia din 27 octombrie 2011, pe de o parte, două întrebări preliminare Curții, cu privire la interpretarea Directivei privind practicile comerciale neloiale, precum și, respectiv, a articolelor 34 TFUE, 35 TFUE, 49 TFUE și 56 TFUE, și, pe de altă parte, o întrebare preliminară Grondwettelijk Hof.

12      Prin Ordonanța Pelckmans Turnhout (C‑559/11, EU:C:2012:615), Curtea a răspuns la prima întrebare preliminară și la prima parte a celei de a doua întrebări preliminare că „Directiva [privind practicile comerciale neloiale] […] trebuie interpretată în sensul că nu se aplică în cazul unei legislații naționale, precum cea în discuție în litigiul principal, care nu urmărește obiective legate de protecția consumatorilor”. În ceea ce privește a doua parte a celei de a doua întrebări, Curtea a considerat‑o ca fiind vădit inadmisibilă pentru motivul că Rechtbank van koophandel te Antwerpen nu explicase suficient motivele pentru care interpretarea dispozițiilor Tratatului FUE solicitată i se părea necesară în vederea soluționării litigiului principal și nu oferise nicio explicație cu privire la legătura pe care o stabilea între aceste dispoziții și legislația națională aplicabilă litigiului respectiv.

13      În ceea ce privește Grondwettelijk Hof, învestită cu întrebarea preliminară de constituționalitate, aceasta a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Principiul egalității, prevăzut la articolul 6 alineatul (3) [TUE] și la articolele 20 și 21 din cart[ă] […] coroborate cu articolele 15 și 16 din cartă […] și cu articolele [34 TFUE-36 TFUE, 56 TFUE și 57 TFUE], trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări cum este cea cuprinsă la articolele 8, 9, 16 și 17 din [LPL], întrucât obligația de a avea o zi de repaus săptămânal prevăzută de aceste articole:

–        nu se aplică nici comercianților care au subunități în gările feroviare sau în subunitățile societăților de transport public, nici vânzărilor în aeroporturi sau în zonele portuare deschise traficului internațional de călători și nici vânzărilor în stațiile de alimentare cu combustibil sau în subunitățile situate pe domeniul autostrăzilor, dar, în schimb, se aplică comercianților care au subunități în alte locații;

–        nu se aplică comercianților care își desfășoară activitatea în domeniul vânzării de produse cum ar fi ziarele, revistele, produsele din tutun și articolele pentru fumători, cartelele telefonice și produsele Loteriei Naționale, în cel al vânzării de suporturi de opere audiovizuale și de jocuri video, în cel al vânzării de înghețată, dar, în schimb, se aplică comercianților care oferă alte produse;

–        se aplică numai comerțului cu amănuntul, și anume întreprinderilor care desfășoară activități de vânzare către consumatori, deși nu se aplică altor comercianți;

–        implică, cel puțin pentru comercianții care își exercită activitatea prin intermediul unui punct de vânzare fizic sau care au un contact direct cu consumatorul, o limitare mult mai strictă decât cea aplicabilă comercianților care își exercită activitatea prin intermediul unui magazin online sau eventual prin alte forme de vânzare la distanță?”

 Cu privire la competența Curții

14      Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă principiile egalității și nediscriminării prevăzute la articolele 20 și 21 din cartă coroborate cu articolele 15 și 16 din aceasta și cu articolele 34 TFUE-36 TFUE, precum și cu articolele 56 TFUE și 57 TFUE trebuie interpretate în sensul că se opun unei legislații naționale precum LPL, care, sub rezerva câtorva excepții, prevede o interdicție pentru comercianți de a‑și avea deschis magazinul șapte zile din șapte, impunându‑le obligația de a avea o zi de repaus săptămânal.

15      Guvernul german și Comisia Europeană concluzionează în sensul necompetenței Curții de a răspunde la această întrebare, întrucât decizia de trimitere nu conține niciun element care să permită să se considere că obiectul litigiului principal prezintă un element de legătură cu dreptul Uniunii.

16      În această privință, trebuie amintit că, potrivit articolului 94 litera (c) din Regulamentul de procedură al Curții, cererea de decizie preliminară trebuie să cuprindă expunerea motivelor care au determinat instanța de trimitere să aibă îndoieli cu privire la interpretarea sau la validitatea anumitor dispoziții ale dreptului Uniunii, precum și legătura pe care instanța de trimitere o stabilește între aceste dispoziții și legislația națională aplicabilă litigiului principal. Această expunere, la fel ca expunerea sumară a faptelor pertinente impusă de articolul 94 litera (a) din acest regulament, trebuie să permită Curții să verifice, în plus față de admisibilitatea cererii de decizie preliminară, competența sa de a răspunde la întrebarea adresată.

17      Trebuie de asemenea amintit că domeniul de aplicare al cartei, în ceea ce privește acțiunea statelor membre, este definit la articolul 51 alineatul (1) din aceasta, potrivit căruia dispozițiile cartei se adresează statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii (Hotărârea Åkerberg Fransson, C‑617/10, EU:C:2013:105, punctul 17).

18      Această dispoziție confirmă astfel jurisprudența constantă potrivit căreia drepturile fundamentale garantate de ordinea juridică a Uniunii au vocație de a fi aplicate în toate situațiile reglementate de dreptul Uniunii, însă nu sunt aplicabile în afara unor asemenea situații (a se vedea Hotărârea Åkerberg Fransson, EU:C:2013:105, punctul 19 și jurisprudența citată).

19      O astfel de definire a domeniului de aplicare al drepturilor fundamentale ale Uniunii se coroborează, în plus, cu explicațiile cu privire la articolul 51 din cartă, care, în conformitate cu articolul 6 alineatul (1) al treilea paragraf TUE și cu articolul 52 alineatul (7) din cartă, trebuie luate în considerare în vederea interpretării acesteia. Potrivit explicațiilor amintite, „statelor membre le este impusă obligația de a respecta drepturile fundamentale definite în cadrul Uniunii numai în cazul în care pun în aplicare dreptul Uniunii” (Hotărârea Åkerberg Fransson, EU:C:2013:105, punctul 20).

20      Rezultă că, atunci când o situație juridică nu intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, Curtea nu este competentă să o examineze, iar dispozițiile eventual invocate ale cartei nu pot constitui, prin ele însele, temeiul acestei competențe (a se vedea în acest sens Ordonanța Currà și alții, C‑466/11, EU:C:2012:465, punctul 26, precum și Hotărârea Åkerberg Fransson, EU:C:2013:105, punctul 22).

21      Aceste considerații corespund celor care stau la baza articolului 6 alineatul (1) TUE, potrivit căruia dispozițiile cuprinse în cartă nu extind în niciun fel competențele Uniunii astfel cum sunt definite în tratate. În temeiul articolului 51 alineatul (2) din cartă, aceasta din urmă nu extinde nici domeniul de aplicare al dreptului Uniunii în afara competențelor acesteia, nu creează nicio competență sau sarcină nouă pentru Uniune și nu modifică competențele și sarcinile stabilite de tratate (a se vedea Hotărârea McB., C‑400/10 PPU, EU:C:2010:582, punctul 51, Hotărârea Dereci și alții, C‑256/11, EU:C:2011:734, punctul 71, precum și Hotărârea Åkerberg Fransson, EU:C:2013:105, punctul 23).

22      Or, decizia de trimitere nu cuprinde niciun element concret care să permită să se considere că situația juridică în cauză în litigiul principal intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii.

23      Astfel, această decizie, ca și observațiile scrise transmise Curții, nu stabilește nicidecum că litigiul respectiv prezintă elemente de legătură cu una dintre situațiile avute în vedere de dispozițiile tratatului vizate de instanța de trimitere.

24      În orice caz, în ceea ce privește aplicarea articolelor 34 TFUE-36 TFUE, referitoare la libera circulație a mărfurilor, menționate de această instanță, trebuie amintit că Curtea a statuat deja în mai multe rânduri că aceste dispoziții nu se aplică unei reglementări naționale în materie de închidere a magazinelor care este opozabilă tuturor operatorilor economici vizați care desfășoară activități pe teritoriul național și care afectează în același mod, în drept și în fapt, comercializarea produselor naționale și pe cea a produselor provenind din alte state membre (a se vedea în special Hotărârea Punto Casa și PPV, C‑69/93 și C‑258/93, EU:C:1994:226, punctul 15, precum și Hotărârea Semeraro Casa Uno și alții, C‑418/93-C‑421/93, C‑460/93-C‑462/93, C‑464/93, C‑9/94-C‑11/94, C‑14/94, C‑15/94, C‑23/94, C‑24/94 și C‑332/94, EU:C:1996:242, punctul 28).

25      Tot astfel, în ceea ce privește articolele 56 TFUE și 57 TFUE, referitoare la libera prestare a serviciilor, invocate de asemenea de instanța de trimitere, este suficient să se constate că legislația în cauză este opozabilă tuturor operatorilor care desfășoară activități pe teritoriul național, că aceasta nu are de altfel ca obiect reglementarea condițiilor care privesc desfășurarea prestării de servicii de către întreprinderile în cauză și că, în sfârșit, efectele restrictive pe care le‑ar putea produce asupra liberei prestări a serviciilor sunt prea aleatorii și prea indirecte pentru ca obligația pe care o prevede să poată fi considerată ca fiind de natură să împiedice această libertate (a se vedea prin analogie Hotărârea Semeraro Casa Uno și alții, EU:C:1996:242, punctul 32).

26      Din toate aceste considerații rezultă că competența Curții de a interpreta dispozițiile amintite de instanța de trimitere ale cartei nu este stabilită.

27      În aceste condiții, este necesar să se constate că Curtea este necompetentă să răspundă la întrebarea adresată de Grondwettelijk Hof.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

28      Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară:

Curtea de Justiție a Uniunii Europene este necompetentă să răspundă la întrebarea adresată cu titlu preliminar de Grondwettelijk Hof (Belgia).

Sursa: C.J.U.E.

 

%d blogeri au apreciat: