Somaţii de plată şi titluri executorii. Proces-verbal de control. Natură juridică. Cerere de suspendare. Instanţă competentă şi procedură aplicabilă.

 Potrivit dispoziţiilor art. 141 alin. (1) şi art. 145 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, somaţiile de plată şi titlurile executorii sunt acte de executare şi nu acte administrative fiscale în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, care să poată face obiectul unei cereri de suspendare întemeiată pe dispoziţiile art. 14-15 ale aceleiaşi legi organice. Rezultă că suspendarea titlurilor executorii şi a somaţiilor de plată privind creanţele fiscale nu poate fi dispusă decât în cadrul unei contestaţii la executare întemeiată pe dispoziţiile art. 172 şi următoarele din Codul de procedură fiscală iar nu de către instanţa de contencios administrativ sesizată conform art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004.

Este însă de competenţa de soluţionare a instanţei de contencios administrativ cererea de suspendare a procesului-verbal de control, care deşi precede emiterea deciziei de impunere, produce efecte juridice prin el însuşi, fiind un act administrativ-fiscal în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 şi art. 41 din Codul de procedură fiscală, emis de organul fiscal competent în aplicarea legislaţiei privind stabilirea, modificarea sau stingerea unor drepturi şi obligaţii fiscale.

I.C.C.J. , Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Decizia nr. 2720 din 26iunie 2008

La data de 14 septembrie 2007, SC F SRL Mioveni a solicitat ca în contradictoriu cu DGFP Argeş să se dispună conform art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, suspendarea următoarelor acte:

–          Proces verbal de control nr. 10867 din 30 martie 2007, încheiat pentru suma totală de 1.659.548 lei

–          Decizia de impunere , cu acelaşi număr şi dată, emisă pentru suma totală de 1.659.548 lei

–          Titlu executoriu emis în dosarul fiscal nr. 15 din 1 iunie 2007, pentru suma de 455.685 lei

–          Titlu executoriu emis în dosarul fiscal nr. 201 din 28 mai 2007, pentru suma de 87.675 lei

–          Titlu executoriu emis în dosarul fiscal nr. 13 din 1 iunie 2007, pentru suma de 586.729 lei

–          Titlu executoriu emis în dosarul fiscal nr. 14 din 1 iunie 2007, pentru suma de 529.459 lei

–          Somaţia de plată nr. 3/40/2007/2322 emisă în dosarul fiscal nr. 4 din 1 iunie 2007 pentru suma de 1.571.873 lei

–          Somaţia de plată nr. 3/40/2007/2208 emisă în dosarul fiscal nr. 45 din 28 mai 2007 pentru suma de 87.675 lei

În motivarea cererii sale, reclamanta a arătat că existenţa pe rolul autorităţii publice pârâte a contestaţiei formulate împotriva procesului-verbal de control financiar, având ca obiect anularea actelor constatatoare a căror suspendare a fost solicitată, echivalează cu dovedirea unui caz bine justificat, în sensul art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004.

De asemenea, a precizat că aplicarea actelor respective este de natură să prejudicieze în mod grav societatea, care se vede pusă în situaţia de a nu-şi mai putea continua activitatea în viitor.

Ulterior, reclamanta şi-a precizat cerea în sensul că solicită suspendarea executării actelor administrative fiscale mai sus menţionate, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a acţiunii introduse la Curtea de Apel Piteşti – Secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. 811/46/2007 pentru anularea Deciziei nr. 207 din 16 iulie 2007 emisă de  ANAF- Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor.

Prin sentinţa civilă nr. 96/F-C din 19 octombrie 2007, Curtea de Apel Piteşti a respins excepiile invocate de pârâtă referitoare la necompetenţa materială a instanţei şi la inadmisibilitatea cererii de suspendare, ca neîntemeiate.

Totodată, a admis cererea reclamantei astfel cum a fost precizată, dispunând suspendarea executării tuturor actelor administrativ fiscale mai sus menţionate, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a litigiului.

În sfârşit, s-a constat că suma de 3000 de lei stabilită cu titlu de cauţiune a fost achitat de către societatea reclamantă.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că emiterea actelor administrative fiscale prin care s-au stabilit mai multe creanţe fiscale este de natură a conduce la indisponibilitatea conturilor bancare ale reclamantei, paralizându-i practic întreaga activitate, cu consecinţe grave şi ireversibile în viitor. Că, după soluţionarea contestaţiei la executare, pârâta va putea să-şi activeze titlurile  executorii şi să blocheze activitatea comercială a societăţii,  în condiţiile în care nu rezultă cu certitudine vinovăţia acesteia.

Pe de altă parte,  „aparenţa dreptului nu converge către legalitate şi temeinicia actelor administrative fiscale”, iar blocarea activităţii poate determina chiar intrarea în stare de faliment a societăţii comerciale.

S-a mai arătat că pe durata suspendării actelor respective, creditoarea beneficiază  oricum, de dobânzi şi penalităţi de întârziere şi că paguba iminentă a reclamantei este certă  şi viitoare, justificând măsura admiterii cererii de faţă.

În fine, curtea de apel a reţinut că pârâta a mai procedat la o verificare a aceleiaşi perioade, stabilind un alt rezultat care o avantajează pe reclamantă, iar cercetarea penală a fost declanşată prin controlul altor societăţi cu care aceasta a colaborat.

În plus, la dosarul pricinii există rapoarte de expertiză tehnică efectuate în alte cauze şi chiar dacă au natura unor probe extrajudiciare, ele vizează aceleaşi acte administrative fiscale şi  conduc cel puţin la premiza diminuării sumelor de bani stabilite în sarcina reclamantei.

Împotriva sentinţei, pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş a declarat recurs.

Recurenta a susţinut, în cadrul unei prime critici, că hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei altei instanţe în privinţa capătului de cerere având ca obiect suspendarea executării titlurilor executorii şi a somaţiilor de plată emise în dosarele fiscale la care se referă reclamanta. Că, instanţa competentă să se pronunţe asupra acestei cereri este Judecătoria Piteşti, conform art.172 alin.4) din Codul de procedură fiscală şi art.373 alin.2) din Codul de procedură civilă.

Motivul de casare este fondat.

Potrivit dispoziţiilor art.141 alin.1) şi art.145 alin.1) din Codul de procedură fiscală, somaţiile de plată şi titlurile executorii sunt acte de executare şi nu acte administrative fiscale în sensul art.2 alin.1 lit.c) din Legea nr.554/2004, care să poată face obiectul unei cereri de suspendare întemeiată pe dispoziţiile art.14-15 ale aceleiaşi legi organice.

Rezultă deci, că suspendarea titlurilor executorii şi a somaţiilor de plată privind creanţe fiscale nu putea fi dispusă decât în cadrul unei contestaţii la executare întemeiată pe dispoziţiile art.172 şi următoarele din Codul de procedură fiscală şi nu de către instanţa de contencios administrativ sesizată conform art.14 şi 15 din Legea nr.554/2004.

Deşi excepţia de necompetenţă materială a fost invocată de pârâtă prin întâmpinare, curtea de apel a respins-o cu motivarea că atât somaţiile de plată, cât şi titlurile executorii emise de organul fiscal în dosarele fiscale, „pot fi soluţionate prin prorogare, având în vedere decizia de impunere şi dispoziţiile art.172 din Codul de procedură fiscală”.

Soluţia ca şi argumentele invocate în sprijinul său ignoră însă, nu numai natura juridică a titlurilor executorii şi a somaţiilor de plată emise în cadrul procedurii de executare silită de către organele fiscale competente, ci şi  reglementările legale existenţe, care conferă instanţelor judecătoreşti de drept comun, competenţa materială de soluţionare a unor asemenea contestaţii.

Recurenta a susţinut apoi, că în mod greşit prima instanţă a respins excepţia de inadmisibilitate a capătului de cerere care se referă la suspendarea procesului-verbal de control nr.10867 din 30 martie 2007, întrucât acest act are în realitate, natura unui raport de inspecţie fiscală care stă la baza  emiterii deciziei de impunere şi nu reprezintă un titlu de creanţă susceptibil de executare silită.

Critica nu este întemeiată, deoarece recurenta însăşi admite faptul că procesul-verbal de control încheiat de consilierii pârâtei Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş a stat la baza emiterii deciziei de impunere nr.10867 din 30 martie 2007 pentru suma totală de 1.659.548 lei stabilită în sarcina reclamantei cu titlu de creanţă fiscală.

Deşi precede deciziei de impunere, procesul-verbal de control este, în sensul art.2 alin.1 lit.c) din Legea nr.554/2004 şi art.41 din Codul de procedură fiscală, un act administrativ fiscal emis de organul fiscal competent în aplicarea legislaţiei privind stabilirea, modificarea sau stingerea unor drepturi şi obligaţii fiscale.

Având un asemenea caracter, procesul-verbal de control financiar a produs efecte juridice prin el însăşi şi ca atare poate  forma obiectul unei cereri de suspendare a executării actului administrativ conform art.14 şi 15 din Legea contenciosului administrativ în vigoare, art.215 alin.2) din Codul de procedură fiscală.

În cadrul altei critici, recurenta a susţinut că sentinţa atacată a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, în ceea ce priveşte cuantumul sumei de bani stabilită de instanţă cu titlu de cauţiune şi a rezolvării date capătului de cerere având ca obiect suspendarea procesului – verbal de control şi a deciziei de impunere  nr.10867 din 30 martie 2007.

Motivul de recurs nu este fondat.

Cum deja s-a arătat, prin sentinţă, curtea de apel a constatat că suma de 3000 lei fixată cu titlu de cauţiune în baza art.215 alin.2 din C. proc. fisc. a fost achitată de către reclamantă.

Legiuitorul nu a stabilit un anumit procent fix, ci a prevăzut posibilitatea instanţei competente de a obliga pe reclamantă la plata unei cauţiuni de până la 20% din cuantumul sumei contestate, iar în cazul cererilor al căror obiect nu este evaluabil în bani, o cauţiune de până la 2000 lei.

Ţinând seama de această reglementare şi de faptul că societatea comercială a mai achitat anterior o cauţiune în valoare de 166.954,80 lei, orientată spre limita maximă, în dosarul nr.6884/280/2007 al Judecătoriei Piteşti, fără temei se susţine în recurs că suma de 3000 lei achitată cu acelaşi titlu nu ar fi suficientă.

În legătură cu rezolvarea dată cererii de suspendare a executării celor două acte administrative fiscale, Înalta Curte apreciază că ea este legală şi temeinică.

Pentru această concluzie trebuie menţionat în primul rând, cuantumul foarte ridicat al obligaţiilor financiare suplimentare stabilite de organul de control financiar, respectiv suma totală de 1.659.548 lei, a cărei plată imediată, prin raportare la capitalul social subscris şi vărsat al societăţii comerciale, ar produce în mod cert o pagubă iminentă şi ireversibilă  în patrimoniul său.

Prima instanţă a reţinut judicios existenţa cazului bine justificat, referindu-se la o anumită aparenţă de nelegalitate a actelor administrative fiscale, emise după ce un control financiar efectuat anterior la reclamantă, pe aceeaşi perioadă, nu a consemnat aspectele menţionate în aceste acte.

Sub aspectul analizat este semnificativă hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Piteşti- Secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr.126/F-C din 19 decembrie 2007 în dosarul nr.811/46/2007.

Este vorba despre o hotărâre definitivă şi irevocabilă prin care s-a dispus anularea deciziei nr.207 din 16 iulie 2007 şi trimiterea contestaţiei formulată de reclamantă, împotriva deciziei de impunere nr.10867/2007 la pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală în vederea soluţionării cauzei în fond.

În plus, societatea comercială a prezentat ca act nou în recurs şi opinia exprimată la cererea sa de către expertul contabil ŞM. Acest expert a concluzionat că obligaţiile fiscale suplimentare stabilite prin decizia de impunere nr.10867 din 30 martie 2007 nu reflectă realitatea şi pot afecta negativ activitatea SC „F” SRL Mioveni.

De asemenea, a apreciat că societatea  respectivă are motive justificate pentru a solicita instanţei de judecată suspendarea executării deciziei de impunere emisă de pârâtă pentru suma totală de 1.659.548 lei, deoarece aplicarea actului poate conduce la încetarea temporară a activităţii sau chiar la falimentul agentului economic controlat.

Având în vedere considerentele expuse în cele ce preced  recursul a fost admis numai în privinţa rezolvării date capetelor de cerere care au ca obiect suspendarea titlurilor executorii şi a somaţiilor de plată, celelalte dispoziţii ale sentinţei au fi menţinute.

Sursa: I.C.C.J.

[D.R.I.L.]: Interpretarea si aplicarea unitara a unor dispozitii legale cu referire la taxa de poluare

Decizie nr. 24/2011

din 14/11/2011

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 1 din 03/01/2012

privind recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 9/2011

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII

Dosar nr. 9/2011

Livia Doina Stanciu preşedintele înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie preşedintele completului
Lavinia Curelea preşedintele Secţiei I civile
Corina Michaela Jîjîie preşedintele delegat al Secţiei penale
Gabriela Victoria Bîrsan preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal
Adrian Bordea preşedintele Secţiei a II-a civile
Simona Camelia Marcu judecător, Secţia de contencios administrativ şi fiscal judecător raportor
Luiza Maria Păun judecător, Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Iuliana Puşoiu judecător, Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Ioana Iacob judecător, Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Elena Canţăr judecător, Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Niculae Măniguţiu judecător, Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Ionel Barbă judecător, Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Liliana Vişan judecător, Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Corina Alina Corbu judecător, Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Carmen Ilie judecător, Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Carmen Sîrbu judecător, Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Gabriela Elena Bogasiu judecător, Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Gheorghiţa Luţac judecător, Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Emanuel Albu judecător, Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Romaniţa Vrânceanu judecător, Secţia I civilă
Alina Iuliana Ţuca judecător, Secţia I civilă
Viorica Trestianu judecător, Secţia a II-a civilă
Minodora Condoiu judecător, Secţia a II-a civilă
Sofica Dumitraşcu judecător, Secţia penală
Niculina Alexandru judecător, Secţia penală

Completul competent să judece recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 9/2011 este legal constituit, conform dispoziţiilor art. 3306 alin. (1) din Codul de procedură civilă, precum şi ale art. 271 alin. (1) şi (2) din Regulamentul de organizare şi funcţionare administrativă a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Şedinţa completului este prezidată de doamna judecător dr. Livia Doina Stanciu, preşedintele înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror Antonia Eleonora Constantin, procuror şef adjunct al Secţiei Judiciare -Serviciul judiciar civil.

La şedinţa de judecată participă doamna Niculina Vrâncuţ, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 273 din Regulamentul de organizare şi funcţionare administrativă a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursurile în interesul legii declarate de procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Colegiul de conducere al Curţii de Apel laşi şi Colegiul de conducere al Curţii de Apel Cluj vizând:

I. aplicarea art. 4, art. 7 şi art. 10 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008 privind instituirea taxei de poluare pentru autovehicule, aprobată prin Legea nr. 140/2011, raportate la art. 7 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, cu referire la posibilitatea obligării instituţiei prefectului la înmatricularea unui autovehicul, fără a exista o prealabilă constatare din partea autorităţii fiscale competente, în sensul că taxa de poluare este sau nu datorată;

II. admisibilitatea sau inadmisibilitatea acţiunii de restituire a taxei de poluare, în condiţiile în care reclamantul nu a făcut dovada parcurgerii procedurii prealabile, prevăzută la art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011.

Doamna procuror Antonia Eleonora Constantin, reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a solicitat admiterea recursurilor în interesul legii şi pronunţarea unei decizii prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii, în sensul de a se stabili că, potrivit dispoziţiilor art. 4, art. 7 şi art. 10 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, raportate la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, organul specializat din cadrul instituţiei prefectului nu poate fi obligat la înmatricularea autovehiculelor şi nici sumele de bani achitate cu titlu de taxă pe poluare nu pot fi restituite, fără ca nelegalitatea stabilirii şi/sau perceperii acestei taxe să fi fost constatată, în prealabil, prin decizii sau dispoziţii ale autorităţii fiscale ori prin hotărâri judecătoreşti.

Preşedintele completului, doamna judecător dr. Livia Doina Stanciu, constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a reţinut dosarul în pronunţare asupra recursurilor în interesul legii.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra recursurilor în interesul legii, constată următoarele:

1. Problemele de drept ce au generat practica neunitară

Prin recursurile în interesul legii formulate de procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de Colegiul de conducere al Curţii de Apel laşi şi de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Cluj s-a arătat că, în practica judiciară, nu există un punct de vedere unitar cu privire la:

I. aplicarea art. 4, art. 7 şi art. 10 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, raportate la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, cu referire la posibilitatea obligării instituţiei prefectului la înmatricularea unui autovehicul, fără a exista o prealabilă constatare din partea autorităţii fiscale competente, în sensul că taxa de poluare este sau nu datorată;

II. admisibilitatea sau inadmisibilitatea acţiunii de restituire a taxei de poluare, în condiţiile în care reclamantul nu a făcut dovada parcurgerii procedurii prealabile, prevăzută la art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011.

2. Examenul jurisprudenţial

2.1. În urma verificării jurisprudenţei la nivelul întregii ţări, s-a constatat că nu există practică unitară cu privire la soluţionarea acţiunilor având ca obiect constatarea refuzului nejustificat al instituţiei prefectului – serviciul public comunitar regim permise de conducere şi înmatriculare a autovehiculelor şi/sau obligarea acestei autorităţi de a înmatricula autovehicule second-hand importate în România din alte state membre ale Uniunii Europene fără ca reclamanţii să facă dovada plăţii taxei de poluare ori a nedatorării acesteia (constatată prin decizie a autorităţii fiscale sau prin hotărâre judecătorească).

Din perspectiva examinată, s-a constatat astfel că nu există un punct de vedere unitar relativ la aplicarea prevederilor art. 3, art. 7 şi ale art. 10 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, raportate la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

2.2. Examenul jurisprudenţei a relevat că o altă problemă de drept care a generat o practică neunitară la nivelul instanţelor judecătoreşti din România vizează admisibilitatea acţiunii având ca obiect obligarea autorităţilor fiscale la restituirea taxei de poluare, în situaţiile în care reclamanţii nu au făcut dovada parcurgerii procedurii fiscale prealabile de contestare, prevăzută la art. 205 şi următoarele din Codul de procedură fiscală, la care face trimitere art. 7 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011.

3. Soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti

3.1.1. Într-o primă orientare a practicii, instanţele au dispus obligarea instituţiei prefectului la înmatricularea autovehiculelor, constatând că serviciul public de înmatriculare a impus nejustificat, cu exces de putere, prezentarea dovezii de plată a taxei de poluare în baza unor dispoziţii normative naţionale care obstrucţionează circulaţia mărfurilor între statele Uniunii Europene, fiind contrare art. 110 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.

3.1.2. Într-o altă orientare a practicii, instanţele au considerat că, în lipsa prezentării documentelor prevăzute la art. 7 alin. (1) din Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 1.501/2006 privind procedura înmatriculării, înregistrării, radierii şi eliberării autorizaţiei de circulaţie provizorie sau pentru probe a vehiculelor, cu completările ulterioare, inclusiv a dovezii plăţii taxei de poluare sau a unui înscris din care să rezulte că solicitantul este scutit de plata acesteia, refuzul autorităţii competente nu este nejustificat, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, deoarece lipseşte excesul de putere ce ar putea atrage răspunderea administrativă.

3.2.1. Într-o primă opinie, s-a apreciat că acţiunea este admisibilă, fără a fi necesară parcurgerea procedurii prealabile prevăzute de art. 205-209 din Codul de procedură fiscală.

În argumentare, s-a arătat că art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, este doar o normă de trimitere, astfel că nu se poate susţine că în aplicarea sa devine obligatorie parcurgerea procedurii administrativ-fiscale prealabile prevăzute de art. 205 şi următoarele din Codul de procedură fiscală, care este o cale administrativă de atac şi nu înlătură dreptul persoanei care se consideră lezată în drepturile sale printr-un act administrativ-fiscal sau prin lipsa acestuia, în condiţiile legii, de a se adresa instanţei de judecată.

Într-o altă argumentare, s-a arătat că obiectul acţiunii îl constituie refuzul nejustificat de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea unui drept, în lumina art. 8 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, refuzul autorităţii fiscale, respectiv al Administraţiei Fondului pentru Mediu de restituire a unei taxe considerate ca fiind nedatorată deschizând accesul direct la instanţa de judecată.

În fine, în justificarea aceleiaşi soluţii, s-a mai reţinut şi că necontestarea deciziei de calcul al taxei de poluare nu prezintă relevanţă, întrucât reclamanţii au uzat de o altă reglementare, respectiv de art. 117 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură fiscală, contestând însăşi legalitatea taxei prelevate, în integralitatea ei, în contextul în care aceasta intră în contradicţie cu art. 110 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, ale cărui dispoziţii se aplică cu prioritate.

3.2.2. Într-o altă opinie, instanţele au considerat că acţiunile privind restituirea taxei pe poluare sunt inadmisibile, reţinând în considerente, în principal, că prin art. 7 raportat la art. 10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, s-a reglementat o procedură administrativă de contestare, conformă cu art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, care nu poate fi eludată prin cererea de restituire întemeiată pe dispoziţiile art. 117 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură fiscală.

4. Opinia procurorului general

Procurorul general a apreciat ca fiind în acord cu litera şi spiritul legii opiniile exprimate la pct. 3.1.2 şi 3.2.2.

Sub un prim aspect, s-a considerat că nu poate fi asimilată unui refuz nejustificat conduita Serviciului public comunitar regim permise de conducere şi înmatriculare a autovehiculelor de a refuza înmatricularea unui vehicul second-hand importat dintr-un alt stat membru al Uniunii Europene, fără plata taxei de poluare.

În economia argumentelor prezentate de procurorul general, un loc central îl ocupă teza potrivit căreia instituţia prefectului nu are competenţa de a refuza aplicarea unor dispoziţii naţionale contrare Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene, aşa încât, potrivit art. 7 alin. (1) lit. j) din Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 1.501/2006 privind procedura înmatriculării, înregistrării, radierii şi eliberării autorizaţiei de circulaţie provizorie sau pentru probe a vehiculelor, cu completările ulterioare, serviciul de specialitate are „numai” obligaţia de a primi şi de a verifica dacă dosarul pe baza căruia se efectuează operaţiunea de înmatriculare conţine documentele prevăzute de lege, inclusiv dovada plăţii taxei de poluare. Numai judecătorul naţional are, potrivit procurorului general, competenţa aplicării prioritare a Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene şi numai după verificarea îndeplinirii procedurii administrative prealabile stabilite de legiuitor.

Un alt argument porneşte de la premisa că, în cadrul procesual concret, nu se pot invoca motive de nelegalitate ce ţin de modul de aplicare a legislaţiei fiscale, serviciul de specialitate din cadrul instituţiei prefectului neavând atari competenţe.

În fine, în susţinerea punctului său de vedere, procurorul general mai invocă şi împrejurarea că, pe lângă taxa de poluare, Serviciul public comunitar regim permise de conducere şi înmatriculare a autovehiculelor analizează şi alte condiţii de natură juridică şi tehnică privitoare la autoturismul a cărui înmatriculare se cere.

În al doilea rând, procurorul general consideră că nu se poate obţine restituirea taxei de poluare fără contestarea, în prealabil, a deciziei prin care organul fiscal competent a procedat la calcularea acesteia.

Prin raportare şi la jurisprudenţa europeană, Cauza C-74/2006 – Comisia Europeană c. Greciei, s-a arătat că, prin adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, România aplică un sistem de impozitare similar celui examinat de Curtea de la Luxembourg, iar posibilitatea de contestare este clar reglementată de acest act normativ, atunci când persoana care urmează să înmatriculeze un autovehicul rulat poate face dovada că autovehiculul său s-a depreciat într-o măsură mai mare decât cea indicată în grila fixă prevăzută de legiuitor.

S-a mai reţinut, pe aceeaşi linie a raţionamentului, că instanţa europeană a decis că statul nu îşi încalcă obligaţiile care îi revin în temeiul art. 90 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene dacă aplică autovehiculelor de ocazie importate din alte state membre un sistem de impozitare în care deprecierea reală a autovehiculelor este definită într-un mod general şi abstract, pe baza unor criterii determinate în dreptul naţional, aduse la cunoştinţa publicului, iar proprietarul autovehiculului are posibilitatea de a contesta aplicarea unui astfel de mod de calcul, încălcarea art. 90 urmând a fi verificată în fiecare caz în parte.

În fine, în argumentarea aceleiaşi opinii, s-a mai subliniat caracterul voluntar al achitării taxei de poluare, proprietarul autovehiculului supunându-se astfel normei interne care reglementează atât procedura contestării administrative, cât şi accesul la instanţa de judecată de contencios administrativ şi fiscal. Dacă s-ar valida demersul întreprins de reclamanţi, ar fi deturnate normele procesual-fiscale, aceştia fiind repuşi astfel în termenul prevăzut de art. 207 din Codul de procedură fiscală, ceea ce nu este posibil.

5. Raportul asupra recursurilor în interesul legii

Prin raportul întocmit s-a propus soluţionarea recursurilor în interesul legii, în sensul că:

1. În considerarea principiului priorităţii dreptului european, consacrat prin art. 148 alin. (2) din Constituţie, este admisibilă acţiunea având ca obiect obligarea instituţiei prefectului, prin serviciul de specialitate, la înmatricularea autovehiculelor second-hand achiziţionate dintr-un alt stat membru al Uniunii Europene, fără plata taxei de poluare prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, şi fără parcurgerea procedurii de contestare a obligaţiei fiscale prevăzute de art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011.

2. Procedura de contestare prevăzută la art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, raportat la art. 205-218 din Codul de procedură fiscală, nu se aplică în cazul cererilor de restituire a taxei de poluare întemeiate pe dispoziţiile art. 117

6. Înalta Curte

La data de 7 aprilie 2011, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a pronunţat o hotărâre preliminară în Cauza Ioan Tatu c. statului român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Sibiu şi Administraţia Finanţelor Publice Sibiu, Administraţia Fondului pentru Mediu şi Ministerul Mediului, ca urmare a cererii de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulate de Tribunalul Sibiu la data de 18 iunie 2009.

Întrebarea formulată de instanţa de trimitere a fost următoarea:

„Contravin dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, cu modificările ulterioare, dispoziţiilor articolului 90 CE? Se instituie într-adevăr o măsură discriminatorie?”

Interpretând întrebarea prin prisma art. 267 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene aşa încât răspunsul să fie util pentru instanţa din România, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene s-a pronunţat astfel:

„Articolul 110 al Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene (fostul art. 90 CE – n.n.) trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulaţie, în statul membru menţionat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeaşi vechime şi aceeaşi uzură de pe piaţa naţională.”

Dintre argumentele Curţii de Justiţie a Uniunii Europene se detaşează prin importanţa lor cele expuse la paragrafele 52-60 din hotărâre, în care se răspunde la apărările Guvernului Român referitoare la autonomia fiscală, precum şi la scopul declarat al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011: protecţia mediului înconjurător.

Se impun a fi prezentate în special considerentele de la paragrafele 52-54, 58 şi 60 care au următorul cuprins:

(52) „În schimb, din Hotărârea Nadasdi şi Nemeth menţionată nu rezultă în niciun fel că competenţa statelor în stabilirea regimului unor noi taxe este nelimitată. Dimpotrivă, potrivit unei jurisprudenţe constante, interdicţia prevăzută la art. 110 al Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene trebuie să se aplice de fiecare dată când un impozit fiscal este de natură să descurajeze importul de bunuri provenind din alte state membre favorizând produsele naţionale.

(53) Astfel, art. 110 al Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene ar fi golit de sensul şi de obiectivul său dacă statelor membre le-ar fi permis să instituie noi taxe care au ca obiect sau ca efect descurajarea vânzării de produse importate în favoarea vânzării de produse similare disponibile pe piaţa naţională şi introduse pe această piaţă înainte de intrarea în vigoare a taxelor menţionate. O astfel de situaţie ar permite statelor membre să eludeze, prin instituirea unor impozite interne al căror regim este stabilit astfel încât să aibă efectul descris mai sus, interdicţiile prevăzute la articolele 28 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, 30 din Tratatul de funcţionare a Uniunii Europene şi 34 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.

(54) În ceea ce priveşte taxele aplicate autovehiculelor, din lipsa unei armonizări în materie rezultă că fiecare stat membru poate să stabilească regimul acestor măsuri fiscale potrivit propriilor aprecieri. Astfel de aprecieri, asemenea măsurilor adoptate pentru punerea lor în aplicare, trebuie însă să fie lipsite de efectul descris la punctul precedent”.

(58) „Cu toate acestea, din dosarul prezentat Curţii rezultă fără echivoc că reglementarea menţionată are ca efect faptul că vehiculele de ocazie importate şi caracterizate printr-o vechime şi o uzură importante sunt supuse, în pofida aplicării unei reduceri ridicate a valorii taxei pentru a ţine seama de deprecierea lor, unei taxe care se poate apropia de 30% din valoarea lor de piaţă, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piaţa naţională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală. Nu se poate contesta că, în aceste condiţii, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008 are ca efect descurajarea importării şi punerii în circulaţie în România a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre”.

(60) „În plus, trebuie să se constate, astfel cum a subliniat în mod corect domnul Tatu, că obiectivul protecţiei mediului, menţionat de Guvernul român, care se materializează în faptul, pe de o parte, de a împiedica, prin aplicarea unei taxe disuasive, circulaţia în România a unor vehicule deosebit de poluante, precum cele care corespund normelor Euro 1 şi Euro 2 şi care au o capacitate cilindrică mare, şi, pe de altă parte, de a folosi veniturile generate de această taxă pentru finanţarea unor proiecte de mediu, ar putea fi realizat mai complet şi mai coerent aplicând taxa de poluare oricărui vehicul de acest tip care a fost pus în circulaţie în România. O astfel de taxare, a cărei punere în aplicare în cadrul unei taxe anuale rutiere este perfect posibilă, nu ar favoriza piaţa naţională a vehiculelor de ocazie în detrimentul punerii în circulaţie a vehiculelor de ocazie importate şi ar fi, în plus, conformă principiului poluatorul plăteşte.”

La data de 7 iulie 2011, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene s-a pronunţat în Cauza C-263/10, Iulian Nisipeanu împotriva Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Gorj, Administraţia Finanţelor Publice Târgu Cărbuneşti şi Administraţia Fondului pentru Mediu, asupra interpretării aceluiaşi art. 110 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene pornind de la mai multe întrebări adresate Curţii de Tribunalul Gorj, instanţă învestită cu o cerere de restituire a taxei de poluare.

Prin această hotărâre, Curtea a reluat considerentele expuse în Hotărârea Tatu, reţinând în paragraful 27 că toate modificările succesive aduse Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008 prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 208/2008, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 218/2008, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 7/2009 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 117/2009menţin un regim de impozitare care descurajează înmatricularea în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre şi care se caracterizează printr-o uzură şi o vechime importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piaţa naţională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală. S-a conchis în sensul că reglementarea naţională are ca efect descurajarea importării şi punerii în circulaţie în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre şi prin aceasta contravine art. 110 al Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene.

Hotărârile pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în procedura reglementată de art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene consacră, între altele, interpretări ale normelor de drept european, lămurind înţelesul şi întinderea acestora.

Deşi în Tratatul de la Roma nu se găsesc dispoziţii referitoare la autoritatea şi efectul interpretărilor dreptului european asupra resortisanţilor unui stat, a instituţiilor publice şi mai ales a instanţelor naţionale, aceste aspecte au fost clarificate şi dezvoltate gradual prin jurisprudenţa Curţii, reflectată, de asemenea, în hotărâri pronunţate în procedura reglementată de art. 267 al Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene.

Prin aceste hotărâri s-au stabilit trăsăturile definitorii ale dreptului european, şi anume:

– prioritatea normelor europene faţă

– efectul direct al normelor europene în faţa instanţelor naţionale;

– obligaţia de interpretare a dreptului intern conform dreptului comunitar;

– autonomia procedurală naţională în aplicarea dreptului european;

– repararea prejudiciilor cauzate persoanelor prin încălcarea normelor comunitare de către stat.

În esenţă, după aderarea României la Uniunea Europeană, orice prevedere din dreptul naţional (inclusiv cele prevăzute în Constituţie) trebuie să dea prioritate regulilor de drept european.

Mai ales după pronunţarea hotărârilor preliminare prezentate anterior, trebuie să se recunoască prevederilor art. 110 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene efect direct imediat în dreptul intern, cu toate consecinţele care decurg din perspectiva particularilor, a autorităţilor publice implicate şi a instanţelor naţionale.

În această chestiune sunt relevante argumentele Curţii din Cauza 6/62, cunoscută sub numele Van Gend en Loos.

„În plus, rolul Curţii de Justiţie, în temeiul art. 177, al cărui scop este de a asigura uniformitatea de interpretare a Tratatului de către instanţele naţionale, confirmă faptul că statele au recunoscut dreptului comunitar o autoritate susceptibilă de a fi invocată de către resortisanţii lor în faţa acestor instanţe.

De aici se poate trage concluzia că Comunitatea constituie o nouă ordine juridică de drept internaţional, în beneficiul căreia statele şi-au limitat drepturile suverane, chiar dacă într-un număr limitat de domenii, şi ale cărei subiecte sunt nu numai statele membre, ci şi resortisanţii acestora.

Prin urmare, independent de legislaţia statelor membre, dreptul comunitar nu numai că dă naştere la obligaţii în sarcina particularilor, ci intenţionează şi să le confere drepturi care intră în patrimoniul lor juridic.

Aceste drepturi iau naştere nu numai atunci când sunt conferite în mod expres prin Tratat, ci şi în virtutea obligaţiilor pe care Tratatul le impune într-un mod bine definit atât particularilor, cât şi statelor membre şi instituţiilor comunitare.”

Cât priveşte efectul în timp al hotărârilor preliminare, acesta este retroactiv, în sensul că interpretarea unei norme de drept a Uniunii Europene în cadrul unei trimiteri preliminare lămureşte şi precizează semnificaţia şi câmpul de aplicare ale acesteia, de la intrarea sa în vigoare. Limitarea în timp a acestor efecte nu a fost cerută în Cauza Tatu, iar în Cauza Nisipeanu solicitarea Guvernului României a fost respinsă, Curtea considerând că o astfel de măsură nu este necesară (paragraful 48 din hotărâre).

În contextul creat prin pronunţarea hotărârilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care au stabilit că taxa de poluare reglementată de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, contravine prevederilor art. 110 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, principiul supremaţiei dreptului european determină concluzia că aceste din urmă dispoziţii legale prevalează.

Cât priveşte sfera subiecţilor care sunt ţinuţi la a respecta dreptul european, potrivit considerentelor citate din Hotărârea Van Gend en Loos, aceştia nu pot fi decât toţi resortisanţii statului naţional şi, evident, autorităţile statale, inclusiv instituţia prefectului.

La aceeaşi concluzie se ajunge şi indirect, din coroborarea art. 1 alin. (5) din Constituţie (respectarea Legii fundamentale este obligatorie) cu art. 148 alin. (2) din Constituţie (care consacră, la rândul său, principiul aplicării prioritare a dreptului european faţă de dispoziţiile contrare din legile interne), ceea ce înseamnă că însăşi Constituţia României obligă la respectarea dreptului european şi la recunoaşterea priorităţii acestuia.

În fine, în privinţa prefectului, reprezentantul Guvernului pe plan local, potrivit art. 123 alin. (2) din Constituţie, şi coordonator al activităţilor din teritoriu ale Ministerului Administraţiei şi Internelor, conform art. 11 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Administraţiei şi Internelor, aprobată cu modificări prin Legea nr. 15/2008, cu modificările şi completările ulterioare, sunt incidente şi dispoziţiile art. 148 alin. (4) din Constituţie, el fiind chiar garant al ducerii la îndeplinire a prevederilor tratatelor constitutive ale Uniunii Europene şi a celorlalte reglementări europene cu caracter obligatoriu.

 Drept urmare, art. 110 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene se impune obligatoriu şi instituţiei responsabile cu înmatricularea autovehiculelor, Serviciul public comunitar regim permise de conducere şi înmatricularea autovehiculelor, care funcţionează sub coordonarea instituţiei prefectului, care nu poate invoca art. 4 şi 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011 şi, cu atât mai puţin, art. 7 alin. (1) lit. j) din Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 1.501/2006, cu completările ulterioare, pentru a refuza înmatricularea, dacă restul condiţiilor prevăzute de lege sunt îndeplinite.

În privinţa prerogativelor instanţelor de judecată învestite cu astfel de cereri, de a aplica cu prioritate dreptul european şi de a nu recunoaşte efectele Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011 din perspectiva obligativităţii plăţii taxei de poluare în vederea primei înmatriculări a autovehiculelor provenite din alte state membre ale Uniunii Europene, această chestiune nu a fost pusă la îndoială de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În contextul expus, înalta Curte consideră relevante concluziile la care a ajuns instanţa de la Luxembourg în Cauza 106/77, Simmenthal II:

„Instanţa naţională care a fost invitată să aplice dreptul comunitar are obligaţia de a aplica aceste dispoziţii în plenitudinea lor şi să refuze din oficiu aplicarea oricărei norme juridice naţionale contrare, chiar dacă este ulterioară şi nu are nevoie ca într-un astfel de caz să aştepte intervenţia prealabilă a unor instrumente legislative, constituţionale sau procedurale.”

În atare situaţie, soluţia propusă de procurorul general, care face abstracţie de hotărârea din Cauza Tatu, deja pronunţată la data promovării recursului în interesul legii (16 mai 2011), nu poate fi primită.

A pretinde unei persoane care solicită înmatricularea unui autovehicul achiziţionat dintr-un stat membru al Uniunii Europene ca, între alte documente, să prezinte şi dovada achitării taxei de poluare, în condiţiile în care Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat deja de mai multe ori că această taxă este contrară art. 110 al Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene, înseamnă a nu ţine seama de principiul priorităţii dreptului european.

În plus, această soluţie ar institui o sarcină exorbitantă particularilor, prin aceea că i-ar obliga inutil să parcurgă procedura prevăzută de art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, raportat la art. 205-218 din Codul de procedură fiscală, deşi finalitatea acesteia este previzibilă.

Prin urmare, înalta Curte constată că, pentru învestirea instanţei de contencios administrativ cu acţiunea în discuţie, nu este necesară o „prealabilă constatare din partea autorităţii fiscale competente, în sensul că taxa de poluare este sau nu datorată”, după cum susţine procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Distinct de acest aspect, trebuie arătat şi că prevederile art. 10 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, precum şi cele ale art. 7 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, nu au legătură cu problema de drept analizată.

Şi în ceea ce priveşte a doua problemă de drept supusă examinării se impune a fi avută în vedere jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Principiul general este acela că statele membre trebuie să ramburseze taxele percepute în mod nelegal, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene insistând asupra ideii disponibilităţii unui remediu specific în cadrul sistemelor juridice naţionale, ca remediu de drept european.

Relevantă în această privinţă este hotărârea pronunţată în Cauza 199/82 Amministrazione delle Finanze dello Stato c. San Giorgio SpA.

Examinând hotărârile judecătoreşti aflate în anexele dosarului de faţă, depuse în justificarea caracterului neunitar al jurisprudenţei, se constată că toate sunt anterioare hotărârii preliminare pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza Tatu.

În esenţă, după cum s-a expus anterior, la momentul soluţionării recursului în interesul legii, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit cu claritate că taxa de poluare reglementată de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011 inclusiv cu modificările aduse prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 117/2009 pentru aplicarea unor măsuri privind taxa de poluare pentru autovehicule, aprobată prin Legea nr. 17/2011 (potrivit paragrafului 27 din hotărârea preliminară prin care s-a soluţionat Cauza C-263/10, Nisipeanu), contravine dispoziţiilor art. 110 al Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene.

Prin urmare, conform jurisprudenţei consecvente a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, contribuabilii au dreptul la restituirea taxei prelevate de un stat membru cu încălcarea dreptului european şi, corelativ, statul are obligaţia de a o restitui.

Conform principiului autonomiei procedurale, regulile care guvernează rambursarea sumelor în discuţie sunt regulile naţionale.

Principiul existenţei unor remedii naţionale adecvate şi efective a fost dezvoltat şi explicitat mai ales în hotărârea pronunţată asupra afacerilor reunite C-397/98 şi C-410/98, Metallgesellshaft Ltd. şi alţii şi Hoechst UK Ltd., în care Curtea de la Luxembourg a punctat în sensul că rambursarea taxelor prelevate nelegal nu poate fi condiţionată de contestarea reglementării naţionale ori a actelor fiscale la momentul plăţii.

În esenţă, Curtea a arătat că autorităţile fiscale naţionale nu pot invoca o culpă a contribuabililor care nu au apelat la un remediu naţional ineficient, în condiţiile în care ele însele sunt culpabile pentru aplicarea unor norme naţionale incompatibile cu dreptul european.

Aceste reguli sau proceduri, la rândul lor, trebuie să respecte principiul echivalenţei (neputând institui condiţii mai puţin favorabile decât pentru cererile similare bazate pe încălcarea dreptului naţional) şi principiul efectivităţii (procedura naţională nu trebuie să facă excesiv de dificil sau chiar imposibil exerciţiul drepturilor conferite de Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene).

Justiţiabilii care au solicitat rambursarea taxei de poluare au apelat la procedura „restituirii de sume”, invocând preponderent, potrivit art. 117 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură fiscală, „aplicarea eronată a prevederilor legale”.

În sine, această reglementare respectă cele două principii enunţate anterior, al echivalenţei şi al efectivităţii; nu s-a susţinut că art. 110 al Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene nu ar putea fi circumscris ipotezei vizate de norma naţională, adică nu ar putea constitui o prevedere legală aplicată eronat.

 Problema controversată vizează admisibilitatea utilizării directe a acestei căi ori, dimpotrivă, parcurgerea obligatorie, în prealabil, a procedurii reglementate de art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, raportat la art. 205-218 din Codul de procedură fiscală.

    Înalta Curte reţine că acţiunea judiciară având ca obiect restituirea taxei de poluare nu poate fi condiţionată de parcurgerea procedurii de contestare a deciziei de calcul al taxei de poluare, cele două proceduri fiind distinct reglementate de Codul de procedură fiscală.

Din această perspectivă, se impun câteva precizări.

Astfel, în primul rând, a susţine că nu există acces la procedura restituirii, reglementată de art. 117 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură fiscală (şi, implicit, Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1.899/2004 pentru aprobarea Procedurii de restituire şi de rambursare a sumelor de la buget, precum şi de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depăşirea termenului legal), decât după epuizarea procedurii reglementate de art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, raportat la art. 205-218 din Codul de procedură fiscală înseamnă practic a înlătura din ordinea juridică prima dispoziţie legală indicată.

Într-adevăr, existenţa art. 117 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură fiscală nu ar mai avea nicio justificare logică dacă restituirea sumelor nelegal plătite nu s-ar putea obţine decât atacând direct decizia de calcul al taxei de poluare. Or, potrivit regulii de interpretare „actus interpretandus est potius ut valeat quam pereat”, un text de lege trebuie interpretat în sensul în care ar produce efecte, iar nu în sensul în care n-ar produce niciunul.

Trimiterea la prevederile art. 117 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură fiscală, pe care procurorul general o realizează în cuprinsul memoriului de recurs în interesul legii, nu face decât să întărească argumentaţia expusă, câtă vreme acesta nu este decât un alt caz distinct (dintre cele 8 reglementate de legiuitor) în care se restituie sumele încasate.

În al doilea rând, nu trebuie ignorate obiectul şi finalitatea celor două proceduri care vizează, pe de o parte, anularea deciziei de calcul al taxei de poluare, cu consecinţa înlăturării acesteia din realitatea juridică, iar, pe de altă parte, cenzurarea refuzului nejustificat de soluţionare a cererii de restituire a taxei de poluare şi obligarea la restituirea sumei încasate cu acest titlu.

Procedura prealabilă reglementată de dispoziţiile legale amintite anterior este obligatorie numai în cazul primei categorii de acţiuni, în timp ce, pentru a doua, ea nu mai are un astfel de caracter în baza art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

În al treilea rând, soluţia admisibilităţii unor asemenea acţiuni se impune mai ales prin prisma jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care recunoaşte contribuabilului dreptul de a solicita rambursarea unei taxe plătite cu încălcarea dreptului european, independent de orice contestare a actului administrativ prin care această taxă a fost stabilită.

Relevantă în această privinţă este jurisprudenţa Metallgesellshaft şi Hoechst, în care s-a conchis în sensul că „este contrar dreptului european ca o instanţă naţională să respingă sau să admită doar în parte o cerere… pentru rambursarea sau repararea prejudiciului financiar suferit ca o consecinţă a plăţii impozitului pe profit… pentru simplul motiv că acestea nu au solicitat autorităţii fiscale beneficiul regimului fiscal… şi că nu s-au folosit de remediile juridice aflate la dispoziţia lor pentru a contesta refuzurile autorităţilor fiscale, prin invocarea priorităţii şi efectului direct al dreptului comunitar, în condiţiile în care legislaţia naţională refuza… beneficiul regimului

În fine, această soluţie se impune şi prin prisma Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, respectiv a art. 13, potrivit căruia statele trebuie să asigure un recurs efectiv, prin care o persoană să se poată plânge de încălcarea drepturilor sale.

Or, parcurgerea procedurii administrative de contestare a deciziei de calcul al taxei de poluare, cu consecinţa previzibilă a respingerii contestaţiei, fie ca tardiv formulată, fie ca nefondată, nu poate constitui un remediu naţional efectiv în sensul Convenţiei, ci, dimpotrivă, reprezintă un obstacol în calea recuperării prejudiciului cauzat particularilor prin aplicarea unor norme naţionale incompatibile cu dreptul european, obstacol interpus chiar de autorităţile fiscale naţionale aflate în culpă.

În justificarea soluţiei contrare, respectiv a inadmisibilităţii acţiunii de restituire a taxei de poluare fără parcurgerea procedurii prevăzute de art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, atât în considerentele hotărârilor judecătoreşti ataşate, cât şi în memoriul procurorului general s-au invocat hotărârile pronunţate în cauzele C-74/06 – Comisia Europeană c. Greciei, C-68/79 -Hans Just I c. Ministerului danez al impozitelor şi accizelor şi C-228/96 Aprile – S.R.L., în lichidare c. Amministrazione delle Finanze dello Stato.

Trebuie punctat, ca şi în precedent, că invocarea acestei jurisprudenţe europene de către instanţe s-a făcut în contextul în care încă nu fusese pronunţată hotărârea preliminară din Cauza Tatu.

În argumentarea hotărârii preliminare pronunţate în Cauza C-402/2009 Ioan Tatu c. Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Sibiu, Administraţia Finanţelor Publice Sibiu, Administraţia Fondului pentru Mediu şi Ministerul Mediului, chiar Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a invocat în mai multe rânduri, cu titlu de jurisprudenţă, Hotărârea sa din 20 septembrie 2007 în Cauza Comisia c. Greciei (§ 40-43, 45), însă aceasta s-a realizat în partea privitoare la „neutralitatea taxei în privinţa vehiculelor de ocazie importate şi a vehiculelor de ocazie similare înmatriculate anterior pe teritoriul naţional” în care nu s-au constatat încălcări ale dreptului Uniunii Europene.

În partea a II-a a hotărârii, care vizează neutralitatea aceleiaşi taxe în privinţa vehiculelor importate din Uniunea Europeană, comparativ cu cele similare puse în vânzare pe piaţa naţională a vehiculelor de ocazie, s-a identificat efectul protecţionist.

 Prin urmare, argumentele reţinute de Curtea de la Luxembourg în Cauza Comisia c. Greciei nu sunt relevante pentru soluţionarea recursului în interesul legii de faţă.

Celelalte două hotărâri, pronunţate în cauzele C-68/1979 -Hans Just I c. Ministerului danez al impozitelor şi accizelor şi C-229/1996 Aprile – S.R.L., au fost citate cu titlu de jurisprudenţă în privinţa posibilităţii reglementării de către statele membre ale Uniunii Europene a unor proceduri de restituire a taxelor percepute cu încălcarea dreptului comunitar, ambele hotărâri punctând asupra faptului că acestea trebuie să respecte principiul echivalenţei şi principiul efectivităţii, după cum s-a arătat anterior.

Or, necontestat, în virtutea autonomiei procedurale, statele membre ale Uniunii Europene au dreptul de a elabora regulile procedurale care guvernează acţiunile în justiţie pentru apărarea drepturilor contribuabililor ce derivă din dreptul Uniunii Europene.Această a doua problemă ridicată prin recursurile în interesul legii a fost generată tocmai de lipsa unei proceduri speciale aplicabile acestui tip de acţiuni, dar şi de omisiunea legiuitorului de a se conforma statuărilor Curţii de Justitie a Uniunii Europene.

Pentru raţiunile expuse, Înalta Curte apreciază că, de lege lata, singura posibilitate pe care o au contribuabilii este conferită de dispoziţiile art. 117 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură fiscală.

În consecinţă, urmează a se admite recursurile în interesul legii formulate de procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Colegiul de conducere al Curţii de Apel laşi şi Colegiul de conducere al Curţii de Apel Cluj şi a se stabili că:

1. Acţiunea având ca obiect obligarea instituţiei prefectului prin serviciul de specialitate, la înmatricularea autovehiculelor second-hand achiziţionate dintr-un alt stat membru al Uniunii Europene, fără plata taxei de poluare prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, şi fără parcurgerea procedurii de contestare a obligaţiei fiscale prevăzute de art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, este admisibilă.

2. Procedura de contestare prevăzută la art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, raportat la art. 205-218 din Codul de procedură fiscală nu se aplică în cazul cererilor de restituire a taxei de poluare întemeiate pe dispoziţiile art. 117 alin. (1) lit. d) din acelaşi cod.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 3307 cu referire la art. 329 din Codul de procedură civilă,

 ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE

În numele legii

D E C I D E:

     Admite recursurile în interesul legii formulate de procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Iaşi şi Colegiul de conducere al Curţii de Apel Cluj şi stabileşte că:

   1. Acţiunea având ca obiect obligarea instituţiei prefectului, prin serviciul de specialitate, la înmatricularea autovehiculelor second-hand achiziţionate dintr-un alt stat membru al Uniunii Europene, fără plata taxei de poluare prevăzută de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, şi fără parcurgerea procedurii de contestare a obligaţiei fiscale prevăzută de art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, este admisibilă.

2. Procedura de contestare prevăzută la art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, raportat la art. 205-218 din Codul de procedură fiscală, nu se aplică în cazul cererilor de restituire a taxei de poluare întemeiate pe dispoziţiile art. 117 alin. (1) lit. d) din acelaşi cod.

Obligatorie, potrivit art. 3307 alin. 4 din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 noiembrie 2011.

Sursa: I.C.C.J.

[D.R.I.L.]: Competenţa de executare a hotărârilor judecătoreşti de atragere a răspunderii membrilor organelor de conducere, în cazul concursului dintre creditorii fiscali şi ceilalţi creditori ai debitorului

Decizie nr. 6/2012

din 14/05/2012

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 411 din 20/06/2012

Decizie privind judecarea recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 6/2012

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII

Dosar nr. 6/2012

Livia Doina Stanciu
Lavinia Curelea
Adrian Bordea
Ionel Barbă
Corina Michaela Jîjîie
Iulia Manuela Cîrnu
Nela Petrişor
Aurelia Motea
Elena Cârcei
Carmen Trănica Teau
Paulina Lucia Brehar
Roxana Popa
Lidia Bărbulescu
Constantin Brânzan
Adriana Chioseaua
Mirela Poliţeanu
Viorica Trestianu
Minodora Condoiu
Veronica-Carmen Popescu
Aurelia Rusu
Alina Sorinela Macavei
Elena Canţăr
Eugenia Marin
Lavinia-Valeria Lefterache
Georgeta Barbălată
– preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele completului
– preşedintele Secţiei I civile
– preşedintele Secţiei a II-a civile
– preşedinte delegat al Secţiei de contencios administrativ şi fiscal
– preşedintele Secţiei penale
– judecător la Secţia a II-a civilă
– judecător la Secţia a II-a civilă
– judecător la Secţia a II-a civilă
– judecător la Secţia a II-a civilă
– judecător la Secţia a II-a civilă
– judecător la Secţia a II-a civilă
– judecător la Secţia a II-a civilă
– judecător la Secţia a II-a civilă
– judecător la Secţia a II-a civilă
– judecător la Secţia a II-a civilă
– judecător la Secţia a II-a civilă
– judecător la Secţia a II-a civilă, judecător raportor
– judecător la Secţia a II-a civilă
– judecător la Secţia a II-a civilă
– judecător la Secţia I civilă
– judecător la Secţia I civilă
– judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
– judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
– judecător la Secţia penală
– judecător la Secţia penală

    Completul competent să judece recursurile în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 6/2012 este legal constituit, conform dispoziţiilor art. 3306 alin. 1 din Codul de procedură civilă, modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010, şi ale art. 272 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

    Şedinţa completului este prezidată de doamna judecător dr. Livia Doina Stanciu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

    Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror-şef adjunct Antonia Eleonora Constantin.

    Colegiul de conducere al Curţii de Apel Suceava nu şi-a desemnat un reprezentat pentru susţinerea recursului în interesul legii.

    La şedinţa de judecată participă prim-magistratul-asistent delegat al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna Aneta Ionescu, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 273 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

    Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursurile în interesul legii declarate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Colegiul de conducere al Curţii de Apel Suceava privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 136 alin. (6) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, referitor la competenţa executorului judecătoresc ori a organului fiscal în executarea hotărârilor judecătoreşti prin care s-a dispus atragerea răspunderii membrilor organelor de conducere în conformitate cu dispoziţiile cap. IV din Legea nr. 85/2006, cu modificările şi completările ulterioare, şi pentru creanţe fiscale.

    Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia şi pronunţarea unei decizii prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii, în sensul de a se stabili că executarea hotărârilor judecătoreşti de atragere a răspunderii membrilor organelor de conducere sau de supraveghere în condiţiile art. 138 din Legea nr. 85/2006, cu modificările şi completările ulterioare, se va efectua, în cazul concursului dintre creditorii fiscali şi ceilalţi creditori ai debitorului, potrivit Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

    Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător dr. Livia Doina Stanciu, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra recursurilor în interesul legii.

ÎNALTA CURTE,

    deliberând asupra recursurilor în interesul legii, constată următoarele:

   1. Problema de drept care a generat practica neunitară

    Prin recursurile în interesul legii declarate în conformitate cu prevederile art. 329 din Codul de procedură civilă, modificat prin art. I pct. 32 din Legea nr. 202/2010, de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Suceava, s-a apreciat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la „interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 142 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, raportat la art. 136 alin. 6 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, referitor la competenţa executorului judecătoresc ori a organului fiscal în executarea hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus atragerea răspunderii membrilor organelor de conducere în conformitate cu dispoziţiile cap. IV din Legea nr. 85/2006 şi pentru creanţe fiscale”.

   2. Examenul jurisprudenţial

    În urma verificărilor jurisprudenţei s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 136 alin. (6) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, instanţele statuând diferit în privinţa competenţei executorului judecătoresc ori organului fiscal în executarea hotărârilor judecătoreşti prin care s-a dispus atragerea răspunderii membrilor organelor de conducere în conformitate cu cap. IV din Legea nr. 85/2006, cu modificările şi completările ulterioare.

   3. Soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti

   3.1. Unele instanţe de judecată au considerat că, în ceea ce priveşte hotărârile judecătoreşti prin care s-a dispus atragerea răspunderii membrilor organelor de conducere, în conformitate cu dispoziţiile cap. IV din Legea nr. 85/2006, cu modificările şi completările ulterioare, competenţa executării aparţine executorului judecătoresc, iar executarea se va executa conform Codului de procedură civilă, chiar dacă răspunderea a fost atrasă şi pentru creanţele fiscale.

    În motivarea acestei soluţii s-a reţinut, în esenţă, că atât legea insolvenţei, cât şi Codul de procedură fiscală sunt legi speciale, fiecare având propriul domeniu de reglementare şi, în condiţiile în care, la procedura colectivă şi concursuală prevăzută de Legea nr. 85/2006, cu modificările şi completările ulterioare, participă toţi creditorii, deci inclusiv creditorii bugetari, trebuie să se supună în mod necondiţionat prevederilor acestei legi. Acestei proceduri speciale nu îi pot fi aplicate dispoziţii dintr-o altă lege, care reglementează o procedură de recuperare individuală a creanţelor, aşa cum este Codul de procedură fiscală.

    Aceeaşi interpretare rezultă şi din dispoziţiile art. 149 din Legea nr. 85/2006, cu modificările şi completările ulterioare, care stabileşte că dispoziţiile sale se completează, în măsura compatibilităţii, cu cele ale Codului de procedură civilă, Codului comercial şi ale Regulamentului (CE) nr. 1.346/2000 al Consiliului din 24 mai 2000 privind procedurile de insolvenţă.

    În motivarea acestei orientări a fost avută în vedere şi Decizia nr. 12/2006 în interesul legii, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

    În concluzie, în toate cazurile în care se pune problema punerii în executare a unei hotărâri prin care a fost atrasă răspunderea în condiţiile art. 138 din Legea nr. 85/2006, cu modificările şi completările ulterioare, este aplicabilă procedura de executare instituită de Codul de procedură civilă, la care face trimitere art. 142 din Legea nr. 85/2006, cu modificările şi completările ulterioare, atât timp cât procedura insolvenţei este colectivă, concursuală, unitară şi egalitară pentru toţi creditorii implicaţi.

   3.2. Alte instanţe au statuat că, în cazul hotărârilor judecătoreşti prin care s-a dispus atragerea răspunderii membrilor organelor de conducere, în conformitate cu dispoziţiile art. 138 din Legea nr. 85/2006, cu modificările şi completările ulterioare, competenţa executării aparţine organului de executare fiscală, în condiţiile Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

    S-a apreciat că instanţa de judecată nu poate încălca dispoziţiile legale atâta vreme cât legiuitorul a dorit ca la executarea creanţelor cuvenite bugetului de stat să se deroge de la dispoziţiile generale referitoare la punerea în executare a hotărârii judecătorului-sindic, având ca obiect atragerea răspunderii membrilor organelor de conducere sau de supraveghere din cadrul societăţii supuse procedurii reglementate de Legea nr. 85/2006, cu modificările şi completările ulterioare.

   4. Opinia procurorului general

    Exprimându-şi punctul de vedere, procurorul general a apreciat că ultimul punct de vedere exprimat în practica judiciară este în litera şi spiritul legii şi, în consecinţă, competenţa de executare a hotărârilor judecătoreşti de atragere a răspunderii, reglementată de art. 142 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, cu modificările şi completările ulterioare, în cazul concursului dintre creditorii fiscali şi ceilalţi creditori ai debitorului, aparţine organelor fiscale potrivit Codului de procedură fiscală. În susţinerea acestei opinii s-a arătat, în esenţă, că prin derogare de la dispoziţiile art. 142 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, cu modificările şi completările ulterioare, art. 136 alin. (6) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, statuează că, în cazul în care, potrivit legii, s-a dispus atragerea răspunderii membrilor organelor de conducere, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 85/2006, cu modificările şi completările ulterioare, şi pentru creanţe fiscale, executarea silită se efectuează de organul de executare fiscală, în condiţiile prezentului cod.

    S-a susţinut că din interpretarea literară a acestei norme juridice rezultă fără echivoc intenţia legiuitorului ca, la executarea creanţelor fiscale, să se deroge de la dispoziţiile generale referitoare la punerea în executare, prin executorul judecătoresc, a hotărârii judecătorului-sindic, având ca obiect atragerea membrilor organelor de conducere sau de supraveghere din cadrul societăţii supuse procedurii reglementate de Legea nr. 85/2006, cu modificările şi completările ulterioare.

    S-a opinat că în această situaţie executarea silită se va efectua de către organele fiscale de executare, competente potrivit dispoziţiilor art. 33 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în conformitate cu prevederile prezentului cod, şi nu cu cele ale cărţii a V-a a Codului de procedură civilă.

   5. Opinia Colegiului de conducere al Curţii de Apel Suceava

    Colegiul de conducere al Curţii de Apel Suceava a apreciat în sensul că prima orientare jurisprudenţială este în acord cu litera şi spiritul legii, având în vedere şi Decizia nr. 12/2006 în interesul legii, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a statuat, cu valoare de principiu, că legislaţia în materie este una specială şi că orice derogare de la legea specială trebuie prevăzută în chiar această lege.

   6. Raportul asupra recursului în interesul legii

    Raportul întocmit în cauză, conform art. 3306 alin. 6 din Codul de procedură civilă, a concluzionat ca fiind corectă una dintre soluţiile identificate de examenul jurisprudenţial, respectiv aceea că executarea hotărârilor judecătoreşti de atragere a răspunderii, reglementată de art. 142 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, cu modificările şi completările ulterioare, în cazul concursului dintre creditorii fiscali şi ceilalţi creditori ai debitorului, aparţine organelor fiscale potrivit Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

   7. Înalta Curte

    Procedura falimentului este o procedură concursuală, colectivă, unică şi unitară pentru toţi creditorii. Scopul ei este de a asigura reparaţia echitabilă, egalitară a prejudiciilor suferite de toţi creditorii falitului prin insolvenţa acestuia în sensul că din rezultatul final al procedurii falimentului fiecare creditor va primi o cotă-parte, direct proporţional cu ponderea pe care o are propria sa creanţă în totalul masei credale, cu respectarea ordinii de prioritate stabilite de legiuitor.

    Când bunurile debitorului insolvent nu sunt îndestulătoare pentru acoperirea masei pasive şi când s-a admis cererea de atragere a răspunderii organelor de conducere sau de supraveghere ale debitoarei aflate în insolvenţă, potrivit art. 138 din Legea nr. 85/2006, cu modificările şi completările ulterioare, creditorii sunt îndreptăţiţi să urmărească personal acele persoane, în scopul satisfacerii creanţelor lor.

    Ca regulă generală, executarea silită împotriva persoanelor prevăzute la art. 138 din Legea nr. 85/2006, cu modificările şi completările ulterioare, se efectuează de către executorul judecătoresc, conform Codului de procedură civilă, regulă stabilită la art. 142 alin. (1) din acelaşi act normativ.

   Art. 136 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prevede în cuprinsul capitolului referitor la organele de executare silită că, în cazul în care debitorul nu îşi plăteşte de bunăvoie obligaţiile fiscale datorate, organele fiscale competente pentru stingerea acestora vor proceda la acţiuni de executare silită, potrivit acestui cod.

    Alin. (6) al art. 136 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, instituie o normă derogatorie de la dispoziţiile art. 142 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, cu modificările şi completările ulterioare, astfel că, în situaţia în care, potrivit legii, s-a dispus atragerea răspunderii membrilor organelor de conducere, în conformitate cu dispoziţiile cap. IV din Legea nr. 85/2006, cu modificările şi completările ulterioare, şi pentru creanţele fiscale, prin derogare de la prevederile art. 142 din acelaşi act normativ, executarea silită se efectuează de organul de executare în condiţiile instituite de Codul de procedură fiscală.

    Din interpretarea literară şi gramaticală a dispoziţiilor art. 136 alin. (6) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că legiuitorul a dorit ca la executarea creanţelor fiscale cuvenite bugetului de stat să se deroge de la dispoziţiile art. 142 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, cu modificările şi completările ulterioare, referitoare la punerea în executare, prin intermediul executorului judecătoresc, a hotărârii judecătorului-sindic, având ca obiect atragerea răspunderii membrilor organelor de conducere sau de supraveghere din cadrul societăţii supuse procedurii insolvenţei.

    Competenţa de punere în executare a hotărârii judecătoruluisindic, vizând atragerea răspunderii membrilor organelor de conducere sau de supraveghere din cadrul societăţii supuse procedurii reglementate de Legea nr. 85/2006, cu modificările şi completările ulterioare, aparţine organelor fiscale de executare, potrivit dispoziţiilor art. 33 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, numai în situaţia în care în pasivul debitorului insolvat se află şi creanţa fiscală.

    Derogarea instituită la art. 136 alin. (6) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se extinde asupra tuturor categoriilor de creditori, astfel că, în cazul în care asupra aceloraşi venituri ori bunuri ale debitorului a fost pornită executarea, aceasta se va face potrivit dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, de către organele prevăzute de aceasta.

    Dispoziţiile art. 139 alin. (9) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, reglementează concursul de executări silite, organele de executare fiscale fiind competente să continue procedura de executare, indiferent de momentul în care a început executarea silită de drept comun.

    Procedura specială instituită de legiuitor prin art. 136 alin. (6) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, este o derogare de la procedura instituită prin art. 142 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, cu modificările şi completările ulterioare, privind procedura fiscală, derogare determinată de obiectul executării silite, respectiv încasarea creanţelor fiscale ce constituie surse la bugetul de stat.

    În acest sens, trebuie subliniat că dispoziţiile art. 136 alin. (6) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, au fost atacate la Curtea Constituţională a României, respingându-se excepţia de neconstituţionalitate conform Deciziei nr. 942/2008.

    Se reţine în opinia Curţii Constituţionale că „regimul derogatoriu de la dreptul comun în materia insolvenţei, prevăzut prin textul de lege criticat, constituie opţiunea legiuitorului, care poate stabili norme de procedură specială, derogatorii de la regulile generale determinate de anumite situaţii speciale. În cazul de faţă situaţia specială este dată de faptul că obiectul executorii silite îl constituie încasarea creanţelor fiscale ce constituie surse ale bugetului de stat, interesul general ocrotit impunând adoptarea unor reguli care să asigure protejarea eficientă a creanţelor statului şi recuperarea lor cu prioritate”.

    Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 3307, cu referire la art. 329 din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010,

INALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

D E C I D E:

    Admite recursurile în interesul legii declarate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Suceava şi stabileşte că:

    În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, raportat la art. 136 alin. (6) din Codul de procedură fiscală, executarea hotărârilor judecătoreşti de atragere a răspunderii membrilor organelor de conducere sau de supraveghere în condiţiile art. 138 din Legea nr. 85/2006, se va efectua, în cazul concursului dintre creditorii fiscali şi ceilalţi creditori ai debitorului, potrivit Codului de procedură fiscală.

    Obligatorie, potrivit art. 3307 alin. 4 din Codul de procedură civilă.

    Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 mai 2012.

[Curtea de Apel Galati]: Pentru inchiderea procedurii in temeiul art.131 din Legea nr.85/2006 nu este necesara intocmirea si comunicarea raportului final!

Prin sentinţa nr. 464/14 mai 2008 pronunţată de judecătorul sindic în dosarul nr. 640/91/2008 al Tribunalului Vrancea, în baza art. 131 din Legea nr. 85/2006, s-a dispus închiderea procedurii insolvenţei debitoarei SC „ I.C.” SRL Focşani.
S-a dispus radierea debitoarei din registrul comerţului.
În temeiul art. 4 alin. 4 din Legea nr. 85/2006, s-a dispus plata către lichidator a sumei de 300 lei din fondul special constituit la dispoziţia UNPIR – Filiala Vrancea.
Pentru a hotărî astfel, judecătorul sindic a reţinut că prin cererea înregistrată sub nr. 640/91/2008 debitoarea SC „ I.C.” SRL, prin lichidator, a solicitat deschiderea procedurii simplificate a insolvenţei, având în vedere dispoziţiile art. 2701 şi art. 2702 din Legea nr. 31/1990 republicată.
Prin sentinţa nr. 120/19 martie 2008 s-a dispus intrarea debitoarei în procedura simplificată a falimentului şi a fost desemnat în calitate de lichidator judiciar, lichidatorul desemnat în procedura administrativă.
Prin cererea depusă la data de 16 aprilie 2008 lichidatorul a solicitat închiderea procedurii simplificate.
Judecătorul sindic a reţinut că debitoarea nu deţine bunuri sau lichidităţi, iar creditorii nu au fost de acord să avanseze sumele necesare continuării procedurii.
Ca atare, a constatat că sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 131 din Legea 85/2006 pentru a dispune închiderea procedurii.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat recurs creditoarea AVAS, înregistrat sub nr. 640/91/2008 pe rolul Curţii de Apel Galaţi – Secţia comercială, maritimă şi fluvială.
Sentinţa recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii şi netemeiniciei, pentru următoarele motive:
Prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. 2 Cod procedură civilă (art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă);
Hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă).
Astfel, creditoarea recurentă are o creanţă nerecuperată în cadrul procedurii, în cuantum de 574,83 RON.
Contrar prevederilor art. 129 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, lichidatorul judiciar nu a comunicat creditoarei AVAS raportul final, împreună cu un bilanţ general.
Prin necomunicarea raportului final, creditoarea recurentă a fost privată de dreptul de a exercita calea de atac prevăzută de lege (obiecţiunile împotriva raportului final).
Un alt motiv de recurs vizează omisiunea lichidatorului judiciar de a indica cauzele intrării debitoarei în insolvenţă, persoanele din conducerea societăţii vinovate ş.a.m.d.
În aceste condiţii, nu a fost posibilă recuperarea creanţei prin promovarea unei acţiuni reglementate de dispoziţiile art. 138 din Legea nr. 85/2006.
În drept, a invocat dispoziţiile art.304 pct. 5, art. 304 pct. 9 şi art. 3041 Cod procedură civilă, art. 129 din Legea nr. 85/2006, prevederile O.U.G. 95/2003 aprobată prin Legea nr. 557/2003.
Curtea de Apel Galaţi a respins recursul declarat de creditoarea A.V.A.S., ca nefondat.
Pentru a hotărî astfel, a reţinut următoarele:
Potrivit art. 129 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, după ce bunurile din averea debitorului au fost lichidate, lichidatorul supune judecătorului sindic un raport final însoţit de situaţii financiare finale. Copii de pe acest raport se comunică, într-adevăr, tuturor creditorilor şi debitorului.
În speţă însă, procedura insolvenţei s-a închis în temeiul art. 131 din Legea nr. 85/2006, potrivit căruia, în orice stadiu al procedurii, dacă se constată că nu există bunuri în averea debitorului, ori că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative şi nici un creditor nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare, judecătorul sindic poate da o sentinţă de închidere a procedurii.
Textul de lege nu prevede, în această situaţie, decât întrunirea a două condiţii cumulative, şi anume: insuficienţa bunurilor din averea debitorului pentru acoperirea cheltuielilor administrative şi inexistenţa unei oferte a creditorilor de a avansa sumele corespunzătoare.
În speţă, în mod corect a reţinut judecătorul sindic că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege de vreme ce nu a fost identificat nici un bun în averea debitoarei, iar creditorilor li s-a adus la cunoştinţă această situaţie, solicitându-li-se avansarea de sume, fără ca demersul lichidatorului să dea rezultate.
De vreme ce textul de lege stipulează posibilitatea închiderii procedurii, în orice stadiu al acesteia (art.131) este evident că nu era necesară întocmirea şi comunicarea raportului final. În mod asemănător, nu era necesară nici stabilirea eventualelor persoane vinovate de ajungerea debitoarei – persoană juridică, în stare de insolvenţă, spre a face aplicabile dispoziţiile art. 138 din lege.
Aceasta întrucât textul de lege nu condiţionează închiderea procedurii de analizarea posibilităţii atragerii răspunderii membrilor organelor de conducere şi control, referindu-se, în mod explicit, numai la situaţia în care nici un creditor nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare.
Necesitatea închiderii procedurii, într-o asemenea situaţie, rezidă în scopul legii, reglementat de art. 2, şi anume acela al instituirii unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvenţă. Ori, în situaţia în care nu pot fi acoperite nici cheltuielile procedurii, continuarea acesteia este lipsită de raţiune.
Faţă de considerentele ce preced, potrivit art. 312 alin. 1 raportat la art. 3041 Cod procedură civilă, a respins prezentul recurs, ca nefondat.

Sursa: CURTEA DE APEL GALAŢI

[Curtea de Apel Brasov]: DESCHIDEREA PROCEDURII INSOLVENŢEI. NUMIREA ADMINISTRATORULUI JUDICIAR PROVIZORIU.

Din prevederile art. 11 alin. 1 lit. c din Legea nr. 85/2006 rezultă că, în situaţia conexării cererii de deschidere a procedurii insolvenţei formulate de debitor cu o cerere formulată de un creditor, dacă există din partea ambilor solicitări privind numirea administratorului judiciar provizoriu, judecătorul sindic trebuie să ţină seama de propunerea făcută de către creditor.

Prin încheierea pronunţată la data de 18.01.2010, judecătorul sindic a respins în principiu cererea de intervenţie în interes propriu formulată de S.C. S. S.R.L. şi a admis cererea formulată de debitoarea S.C. D.I.G. S.R.L. Braşov de deschidere a procedurii generale a insolvenţei. A numit administrator judiciar pe C.I.I. F.M., pentru îndeplinirea atribuţiilor prevăzute de art. 20 din lege.
La pronunţarea acestei hotărâri prima instanţă a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 27, 28 şi 32 din Legea nr. 85/2006 pentru deschiderea procedurii la cererea debitoarei.
Cererea de intervenţie a fost respinsă ca inadmisibilă întrucât a fost formulată înainte de deschiderea procedurii.
Împotriva încheierii a declarat recurs creditoarea S.C. M.C. S.R.L., criticând-o numai în privinţa dispoziţiilor referitoare la numirea în calitate de administrator judiciar a Cabinetului Individual de Insolvenţă „F.M.”.
În dezvoltarea motivelor de recurs creditoarea învederează că pe rolul instanţelor de judecată au fost introduse împotriva debitoarei S.C. D.I.G S.R.L. mai multe cereri de deschidere a procedurii falimentului formulate de creditorii societăţii. La rândul său, debitoarea a formulat cerere de deschidere a procedurii insolvenţei.
Potrivit art. 31 alin. 4, instanţele de judecată sesizate cu cererile creditorilor au procedat la conexarea acestora cu dosarul debitoarei. Analizând cererea debitoarei instanţa a dispus deschiderea procedurii insolvenţei şi numirea ca administrator judiciar a C I I „F.M.”.
Instanţa a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 11 alin. 1 lit. c din Legea nr. 85/2006, prin care legiuitorul a stabilit modalitatea de desemnare a administratorului judiciar, prioritate având creditorii iniţiatori ai cererilor.
În speţă, recurenta a solicitat prin cerere scrisă depusă la dosarul cauzei desemnarea în calitate de administrator judiciar provizoriu a C.I.T. S.P.R.L..
Având în vedere caracterul imperativ al normei care legiferează această materie, precum şi faptul că legiuitorul a acordat prioritate de preferinţă creditorilor, recurenta solicită desfiinţarea în parte a hotărârii atacate şi numirea în calitate de administrator judiciar provizoriu a C.I.T. S.P.R.L..
Prin întâmpinările depuse la dosar, intimaţii : debitoarea S.C. D.I.G şi creditorii S.C. I.I. S.R.L. şi P.L. au solicitat în principal respingerea recursului formulat ca netemeinic, nesusţinut, nelegal şi nefondat şi menţinerea în întregime a dispoziţiilor încheierii de şedinţă pronunţată în data de 18 ianuarie 2010 de către Tribunalul Braşov în dosarul nr. 8014/62/2009.
În subsidiar, au solicitat :
– respingerea în parte a recursului formulat ca netemeinic, nesusţinut, nelegal şi nefondat în ceea ce priveşte numirea în calitate de administrator judiciar a C.I.T. S.P.R.L. şi modificarea în parte a dispoziţiilor încheierii de şedinţă pronunţate la data de 18 ianuarie 2010 de către Tribunalul Braşov în dosarul nr.8014/62/2009, în sensul schimbării administratorului judiciar C.I.I. F.M. şi numirii ca administrator judiciar a Cabinetului Individual de Insolvenţă C.N. ;
– respingerea în parte a recursului formulat ca netemeinic, nesusţinut, nelegal şi nefondat în ceea ce priveşte numirea în calitate de administrator judiciar a C I T S.P.R.L. şi modificarea în parte a dispoziţiilor încheierii atacate în sensul schimbării administratorului judiciar C.I.I. F.M şi numirii unui administrator judiciar cu respectarea criteriului mărimii creanţei prevăzut de art. 11 alin.1 lit.c din Legea nr.85/2006.
Intimaţii susţin că judecătorul sindic a dat o interpretare corectă dispoziţiilor art. 11 alin. 1 lit. c din Legea nr. 85/2006, având în vedere faptul că cererile creditorilor au fost conexate la cererea debitoarei, ca urmare, există un singur dosar, ce are ca obiect cererea acesteia.
Administratorul judiciar, C.I.I. F.M a depus la dosar o adresă prin care învederează că a efectuat în ultimii doi ani lucrări de evaluare pentru societatea debitoare, ca urmare, având în vedere prevederile art. 79 şi 80 alin. 2 lit. a, b, c, d şi e din Legea nr. 85/2006, nu poate îndeplini activitatea de administrator judiciar al acestei societăţi.
Examinând sentinţa atacată în limitele motivelor de recurs, în raport de probele administrate şi de dispoziţiile legale în materie, curtea reţine următoarele :
Problema controversată în cauză este interpretarea art. 11 alin. 1 lit. c din Legea nr. 85/2006, în conformitate cu care, una dintre atribuţiile judecătorului sindic este : „desemnarea motivată, prin sentinţa de deschidere a procedurii, dintre practicienii în insolvenţă compatibili care au depus ofertă de servicii în acest sens la dosarul cauzei, a administratorului judiciar provizoriu sau, după caz, a lichidatorului care va administra procedura până la confirmarea ori, după caz, înlocuirea sa de către adunarea creditorilor sau creditorul care deţine cel puţin 50% din valoarea creanţelor, fixarea remuneraţiei în conformitate cu criteriile stabilite de legea de organizare a activităţii practicienilor în insolvenţă, precum şi a atribuţiilor acestuia pentru această perioadă. Judecătorul-sindic va desemna administratorul judiciar provizoriu sau lichidatorul provizoriu solicitat de către creditorul care a solicitat deschiderea procedurii sau de către debitor, dacă cererea îi aparţine. În situaţia în care cel care a introdus cererea de deschidere a procedurii nu solicită numirea unui administrator judiciar sau lichidator, numirea se va face de către judecătorul-sindic din rândul practicienilor care au depus oferte la dosarul cauzei. În caz de conexare se va ţine seama de cererile creditorilor în ordinea mărimii creanţelor sau de cererea debitoarei, dacă nu există o cerere din partea unui creditor ;”
După cum se observă, ca urmare a modificării acestui text de lege prin Legea nr. 277/2009, dreptul de a desemna administratorul judiciar îi aparţine titularului cererii introductive şi numai în cazul în care acesta nu solicită desemnarea unui practician în insolvenţă, judecătorul sindic are posibilitatea de a desemna administratorul judiciar dintre practicienii care şi-au depus oferta.
În situaţia conexării mai multor cereri de deschidere a procedurii insolvenţei, legea acordă prioritate creditorilor şi numai dacă nu există o cerere din partea acestora, se va ţine seama de cererea debitorului.
Interpretarea dată de debitoare şi cei doi creditori care au formulat întâmpinări, în sensul că în situaţia conexării cererilor de deschidere a procedurii formulate de creditori la cererea formulată de debitor, conform art. 31 alin. 4 din Legea nr. 85/2006, există un singur titular al cererii, debitorul, este eronată faţă de teza ultimă din art. 11 alin. 1 lit. c, care reglementează modul de desemnare al administratorului judiciar în caz de conexare, fără a face distincţie între cazurile în care se conexează doar cererile creditorilor, sau cererile creditorilor se conexează la cererea debitorului. De altfel, în situaţia în care debitorul nu a formulat cerere de deschidere a procedurii, legea nu îi dă dreptul de a desemna administrator deci, obligaţia judecătorului sindic de a ţine seama de cererea debitorului „dacă nu există o cerere din partea creditorilor” operează doar în cazul conexării cererilor creditorului la cererea debitorului.
Legitimarea procesuală recunoscută de lege creditorilor cu privire la măsura desemnării administratorului judiciar este justificată, întrucât creditorii sunt principalii păgubiţi ca urmare a ajungerii debitorului în stare de insolvenţă.
Faţă de cele mai sus expuse, rezultă că în mod greşit judecătorul sindic a desemnat administratorul judiciar solicitat de debitoare, în condiţiile în care şi unul dintre creditorii care au formulat cerere de deschidere a procedurii a solicitat numirea unui administrator judiciar.
O altă problemă dedusă judecăţii este aceea dacă instanţa ar fi trebuit să desemneze administratorul judiciar solicitat de recurentă sau pe cel solicitat de către intimatul P.L..
În acest sens, este de remarcat că art. 11 alin. 1 lit. c din Legea nr. 85/2006 acordă doar titularilor cererilor introductive dreptul de a solicita numirea administratorului judiciar.
Creditorul P.L. nu are această calitate, având în vedere că cererea sa de deschidere a procedurii insolvenţei S.C. D I G, aşa cum precizează chiar în concluziile scrise, nu a fost conexată la dosar până la data deschiderii procedurii iar cererea depusă la dosar nu poare fi considerată decât o declaraţie de creanţă.
Ca urmare, soluţia corectă ce se impunea era numirea administratorului judiciar solicitat de către creditoarea S.C. M.C. S.R.L., a cărei cerere de deschidere a procedurii insolvenţei a fost conexată la cererea debitoarei.
Creditorul majoritar nu este prejudiciat de această măsură, întrucât, desemnarea administratorului judiciar de către judecătorul sindic prin hotărârea de deschidere a procedurii este una provizorie, creditorii care deţin cel puţin 50 % din valoarea creanţelor având dreptul să decidă înlocuirea sa, potrivit art. 19 alin. 2 din Legea nr. 85/2006.
În raport de aceste considerente, în baza art. 312 alin. 1, raportat la art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă, a fost admis recursul şi s-a modificat în parte încheierea atacată, în sensul numirii în calitate de administrator judiciar provizoriu a C.I.T. S.P.R.L.

Decizia nr. 194 / R /13.01.2010 (2011) a Curţii de Apel Braşov – Secţia Comercială

Sursa: Curtea de Apel Brasov

Taxa de prima inmatriculare. Dobânda legală şi procedura de restituire a sumelor de la bugetul de stat contribuabilului. – [C.A. Craiova]

Potrivit art. 117 alin. 1 lit. d) se restituie la cerere sumele plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale, iar potrivit art. 124 -pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget contribuabilii au dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art. 117 alin. (2) sau la art. 70, după caz.
Acordarea dobânzilor se face la cererea contribuabililor, iar dobânda datorată este la nivelul majorării de întârziere prevăzute de prezentul cod şi se suportă din acelaşi buget din care se restituie ori se rambursează, după caz, sumele solicitate de plătitori.
Prin sentinţa nr.1693 din 09 septembrie 2008, pronunţată în dosarul nr. 9888/63/2008 Tribunalul Dolj a admis acţiunea formulată de reclamantul V. D. M. şi a obligat pârâta A.F.P. Craiova să restituie acestuia suma de 4094,66 lei, reprezentând taxă de primă înmatriculare cu dobânda legală de la data plăţii până la data plăţii efective.
A obligat pârâta AFP Craiova să plătească reclamantului suma de 43 lei, cheltuieli de judecată.
Împotriva sentinţei Tribunalului Dolj s-a declarat recurs de către pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dolj în numele şi pentru Administraţia Finanţelor Publice Craiova, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.
În motivele de recurs s-a arătat că instanţa de fond a dat o soluţie greşită, invocându-se inadmisibilitatea acţiunii, apreciind că în urma formulării unei asemenea cereri de restituire s-a născut un raport juridic fiscal şi, în consecinţă toate drepturile şi obligaţiile părţilor referitoare la sumele datorate de la bugetul de stat vor fi reglementate de actele normative specifice dreptului procedural fiscal, în speţă este vorba de Codul de procedură fiscală, ce reglementează în mod clar procedura de restituire, fiind instituite în acest sens norme exprese şi imperative în această materie, norme eludate de către instanţa de fond, inclusiv posibilitatea de acordare a dobânzilor reglementate de art.124 din acelaşi cod.
S-a arătat că instanţa de fond nu a precizat în ce anume constă dobânda legală respectiv nu s-a precizat actul normativ în baza căruia va fi calculat efectiv cuantumul actualizărilor şi perioada pentru care se vor calcula.
Examinând motivele de recurs, precum şi legislaţia aplicabilă în speţă şi situaţia de fapt dovedită cu probele administrate la instanţa de fond, Curtea a reţinut următoarele:
Reclamantul a importat un autoturism second- hand.
După introducerea bunului în ţară, în vederea înmatriculării, acesta a achitat taxa de primă înmatriculare în sumă de 4094,66 lei lei, aşa cum rezultă din chitanţa seria TS3A nr.3702570 din 31.01.2008.
Reclamantul s-a adresat Administraţiei Finanţelor Publice Craiova, solicitând restituirea taxei de primă înmatriculare, motivând că aceasta este încasată nelegal cu nesocotirea prevederilor art. 90 din Tratatul Comunităţii Europene.
Cu adresa nr. 25666 din data de 27.02.2008 Administraţia Finanţelor Publice Craiova a răspuns reclamantului, în sensul că taxa de primă înmatriculare este percepută legal.
În raport de situaţia de fapt expusă, rezultă că prima instanţă a soluţionat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, cu respectarea prevederilor cuprinse în art.88 şi 205 din Codul de procedură fiscală, dar şi ale Legii 554/2004.
Procedura restituirii sumelor încasate fără temei legal la bugetul de stat era reglementată la data formulării cererii de restituire în cuprinsul art.113 Cod pr.fiscală, în prezent art.117 Cod pr.fiscală.
Astfel, conform textului menţionat, sumele plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale se restituie debitorului la cerere.
În consecinţă, cererea debitorului este cea care declanşează procedura restituirii sumelor apreciate ca fiind încasate nelegal la bugetul de stat.
Potrivit art.70 alin.1 Cod procedură fiscală, organul fiscal trebuia să se pronunţe asupra cererii de restituire, în termen de 45 de zile.
În speţă, organul fiscal s-a pronunţat asupra cererii de restituire prin respingerea acesteia.
De precizat este că reclamanta a depus toate actele prevăzute de Ordinul 1899/2004, însă s-a refuzat restituirea pe motiv că taxa a fost încasată legal.
Reclamanta a parcurs procedura prealabilă, aceea de a depune cerere de restituire a sumelor, iar organul fiscal a refuzat să restituie sumele respective.
În speţa de faţă nu sunt aplicabile prevederile art.205 Cod pr.fiscală, deoarece acest text de lege se referă la posibilitatea de contestare a titlului de creanţă sau altor acte administrative fiscale, iar reclamantul a solicitat să fie cenzurat refuzul organului fiscal de a-i restitui sumele plătite fără titlu.
Aşa cum s-a arătat în literatura şi practica de specialitate, în cazul refuzului de a emite un act, nu se mai impune să se formuleze o nouă cerere, pentru că autoritatea nu a emis un act administrativ pe care să-l poată eventual revoca.
Legiuitorul a asimilat, conform prevederilor art.2 alin.2, actelor administrative unilaterale şi refuzul de a rezolva o cerere, referitoare la un drept sau un interes legitim.
Practic refuzul de a emite actul, de a soluţiona cererea, se circumscrie sferei controlului instanţei de contencios administrativ, iar asimilarea a avut ca scop instituirea pentru persoana respectivă, căreia i s-a refuzat emiterea unui act, a dreptului de acces la justiţie ce ar putea fi îngradit nejustificat prin impunerea unei proceduri prealabile împovaratoare .
Mai trebuie precizat că în conformitate cu prevederile art.7 din Legea 554/2004, procedura prealabilă, respectiv obligativitatea plângerii prealabile, sub forma recursului graţios sau a recursului ierarhic este prevăzută numai în situaţia vătămării dreptului sau interesului printr-un act administrativ individual.
Astfel fiind, critica formulată de recurentă este neîntemeiată, corect prima instanţă a apreciat că acţiunea este admisibilă.
Este întemeiată critica formulată de recurentă în sensul că instanţa de fond nu a precizat temeiul de drept în baza căruia autoritatea fiscală datorează dobânda legală şi de asemenea nu s-a precizat data de la care începe să curgă dobânda legală.
Procedura de restituire a sumelor achitate de un contribuabil care urmare a aplicării eronate a prevederilor legale este reglementată, aşa cum s-a precizat şi mai sus de art. 117 alin.1, lit. d din codul de procedură fiscală, precum şi de Ordinul MFP 1899/22.12.2004.
Conform textului enunţat se restituie la cererea debitorului sumele plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale.
Dreptul contribuabilului de a i se plăti dobândă pentru sumele de restituit sau de rambursat este reglementat de art. 124 cod procedură fiscală.
Textul menţionat prevede că pentru sumele de restituit de la buget contribuabilii au dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut de art. 117 alin.2, sau la art. 70 după caz.
Art. 70 alin.1 din codul de procedură fiscală reglementează termenul de soluţionare a cererilor contribuabililor, termen care este de 45 de zile de la înregistrare.
Aşadar coroborând prevederile art. 124 alin.1 şi art. 70 din codul (de procedura-n.D.-M.S.) fiscal, Curtea reţine că organul fiscal trebuie să achite contribuabilului dobândă din ziua următoare expirării termenului de 45 de zile prevăzut pentru organul fiscal să soluţioneze contestaţia.
Acelaşi termen de 45 de zile este reglementat şi în capitolul I, puct. 1 din Ordinul 1899/22.12.2004 şi anume se arată că restituirea se face în 45 de zile de la data depunerii şi înregistrării acesteia la organul fiscal căruia îi revine competenţe de administrare a creanţei bugetare.
În ceea ce priveşte nivelul dobânzii, Curtea constată că acesta este reglementat în mod expres în cuprinsul art. 124 alin.2 Cod procedură fiscală, în sensul că dobânda datorată este la nivelul majorării de întârziere prevăzute în codul de procedură fiscală şi se suportă din acelaşi buget din care se restituie sumele solicitate de plătitori.
Din prevederile capitolului 2 pct.2 ale Ordinului menţionat rezultă că dobânda se calculează începând cu ziua imediat următoare expirării termenului de 45 de zile, până în ziua înregistrării operaţiunii de compensare sau de restituire, prin înmulţirea numărului de zile determinate în modul arătat cu nivelul dobânzii prevăzute de art. 119 cod procedură fiscală ( fost 114).
Întrucât prima instanţă nu a indicat în hotărâre data de la care încep să curgă dobânzile ( majorările) şi nici temeiul de drept, Curtea reţine că acest motiv de recurs este fondat.
Având în vedere motivele expuse mai sus, în baza art. 304 Cod pr.civilă, recursul a fost admis, s-a modificat sentinţa în parte în sensul că dobânda legală se acordă începând cu 13 aprilie 2008, la nivelul prevăzut de art. 124 alin.2 cod procedură fiscală.

Sursa: Curtea de Apel Craiova

Contracte de credit; protectia consumatorilor – hotarare preliminara C.J.U.E.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a patra)

12 iulie 2012(*)

„Protecția consumatorilor – Contracte de credit pentru consumatori – Directiva 2008/48/CE – Articolele 22, 24 și 30 – Reglementare națională menită să transpună această directivă – Aplicabilitate în privința unor contracte care nu sunt incluse în domeniul de aplicare material și temporal al directivei menționate – Obligații care nu sunt prevăzute de aceeași directivă – Limitarea comisioanelor bancare ce pot fi percepute de creditor – Articolele 56 TFUE, 58 TFUE și 63 TFUE – Obligație de a institui, în dreptul național, proceduri de soluționare extrajudiciară a litigiilor adecvate și eficiente”

În cauza C‑602/10,

având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Judecătoria Călărași (România), prin decizia din 6 decembrie 2010, primită de Curte la 21 decembrie 2010, în procedura

SC Volksbank România SA

împotriva

Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor – Comisariatul Județean pentru Protecția Consumatorilor Călărași (CJPC),

CURTEA (Camera a patra),

compusă din domnul J.‑C. Bonichot, președinte de cameră, doamna A. Prechal (raportor), domnul L. Bay Larsen, doamna C. Toader și domnul E. Jarašiūnas, judecători,

avocat general: doamna V. Trstenjak,

grefier: doamna R. Șereș, administrator,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 19 aprilie 2012,

luând în considerare observațiile prezentate:

–        pentru SC Volksbank România SA, de M. Niculeasa, de R. Damaschin și de R. Nănescu, avocați;

–        pentru guvernul român, de R. H. Radu și de R.‑I. Munteanu, în calitate de agenți;

–        pentru guvernul ceh, de M. Smolek și de J. Vláčil, în calitate de agenți;

–        pentru guvernul german, de T. Henze și de J. Kemper, în calitate de agenți;

–        pentru guvernul italian, de G. Palmieri, în calitate de agent, asistată de S. Fiorentino, avvocato dello Stato;

–        pentru guvernul austriac, de C. Pesendorfer, în calitate de agent;

–        pentru Comisia Europeană, de L. Bouyon și de M. Owsiany‑Hornung, în calitate de agenți,

având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatului general,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare privește interpretarea articolelor 22, 24 și 30 din Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului (JO L 133, p. 66, rectificări în JO 2009, L 207, p. 14, și în JO 2010, L 199, p. 40), precum și a articolelor 56 TFUE, 58 TFUE și 63 TFUE.

2        Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între SC Volksbank România SA (denumită în continuare „Volksbank”), pe de o parte, și Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor − Comisariatul Județean pentru Protecția Consumatorilor Călărași (CJPC) (denumită în continuare „ANPC”), pe de altă parte, cu privire la anumite clauze incluse în contracte de credit pentru consumatori încheiate între Volksbank și clienții săi care, potrivit ANPC, contravin reglementării naționale menite să transpună Directiva 2008/48.

 Cadrul juridic

 Dreptul Uniunii

3        Considerentele (3), (4) și (7) ale Directivei 2008/48 au următorul cuprins:

„(3)      […] [Au fost evidențiate] diferențe substanțiale între legile diferitelor state membre în domeniul creditelor pentru persoane fizice, în general, și al creditelor de consum, în special. […]

(4)      Situația de fapt și de drept care rezultă din aceste diferențe naționale duce în anumite cazuri la denaturarea concurenței între creditorii din Comunitate și împiedică buna funcționare a pieței interne, în situațiile în care statele membre au adoptat dispoziții obligatorii diferite, mai stricte decât cele prevăzute de Directiva 87/102/CEE [a Consiliului din 22 decembrie 1986 de apropiere a actelor cu putere de lege și a actelor administrative ale statelor membre privind creditul de consum (JO 1987, L 42, p. 48, Ediție specială, 15/vol. 1, p. 52), astfel cum a fost modificată prin Directiva 98/7/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 februarie 1998 (JO L 101, p. 17, Ediție specială, 15/vol. 4, p. 210, denumită în continuare «Directiva 87/102»)]. Această situație limitează posibilitatea consumatorilor de a face uz direct de oferta de credite transfrontaliere care crește treptat. […]

[…]

(7)      Pentru a facilita apariția unei piețe interne eficiente în domeniul creditelor de consum, este necesar să se prevadă un cadru comunitar armonizat într‑o serie de domenii fundamentale. […]”

4        Considerentele (9) și (10) ale Directivei 2008/48 prevăd:

„(9)      O armonizare completă este necesară pentru a se asigura tuturor consumatorilor din Comunitate un nivel ridicat și echivalent de protecție a intereselor lor și pentru crearea unei veritabile piețe interne. În consecință, nu ar trebui să se permită statelor membre să mențină sau să introducă alte dispoziții de drept intern decât cele prevăzute de prezenta directivă. Cu toate acestea, o astfel de limitare nu ar trebui să se aplice decât în cazul dispozițiilor armonizate din prezenta directivă. Când astfel de dispoziții armonizate nu există, statele membre ar trebui să dispună în continuare de libertatea de a menține sau introduce dispoziții legale naționale. […]

(10)      Definițiile cuprinse în prezenta directivă stabilesc domeniul de aplicare al armonizării. În consecință, obligația impusă statelor membre de a pune în aplicare dispozițiile prezentei directive ar trebui să fie limitată la domeniul de aplicare al acesteia, conform definițiilor menționate. Cu toate acestea, prezenta directivă nu ar trebui să aducă atingere punerii în aplicare de către statele membre, în conformitate cu legislația comunitară, a dispozițiilor prezentei directive în domenii care nu intră în sfera de aplicare a acesteia. Astfel, un stat membru ar putea să mențină sau să introducă dispoziții legale naționale corespunzătoare celor din prezenta directivă sau anumitor prevederi privind contractele de credit din aceasta care nu intră în sfera de aplicare a prezentei directive, cum ar fi dispozițiile privind contractele de credit pentru sume mai mici de 200 EUR sau mai mari de 75 000 EUR. […]”

5        Considerentul (14) al acestei directive are următorul cuprins:

„Contractele de credit care au ca obiect acordarea de credite cu garanții imobiliare ar trebui excluse din domeniul de aplicare a prezentei directive. Acest tip de credit are un caracter foarte specific. De asemenea, ar trebui excluse din domeniul de aplicare al prezentei directive contractele de credit al căror scop este finanțarea dobândirii sau păstrării dreptului de proprietate asupra unui teren sau asupra unei clădiri existente sau proiectate. […]”

6        Considerentul (44) al directivei menționate prevede:

„Pentru a asigura transparența și stabilitatea pieței și până la realizarea unei armonizări avansate, statele membre ar trebui să asigure funcționarea măsurilor corespunzătoare pentru reglementarea sau supravegherea activității creditorilor.”

7        Articolul 2 din aceeași directivă, intitulat „Domeniul de aplicare”, prevede la alineatul (2):

„Prezenta directivă nu se aplică următoarelor contracte:

(a)      contracte de credit garantate fie prin ipotecă, fie printr‑o altă garanție comparabilă, utilizată în mod curent într‑un stat membru asupra unui bun imobil, fie printr‑un drept legat de un bun imobil;

(b)      contracte de credit al căror scop este dobândirea sau păstrarea drepturilor de proprietate asupra unui teren sau asupra unei clădiri existente sau proiectate;

(c)      contracte de credit care implică o sumă totală a creditului mai mică de 200 EUR sau mai mare de 75 000 EUR;

[…]”

8        Articolul 22 din Directiva 2008/48, intitulat „Armonizarea și natura imperativă a prezentei directive”, prevede la alineatul (1):

„În măsura în care prezenta directivă conține dispoziții armonizate, statele membre nu pot menține sau introduce în legislația lor națională dispoziții diferite față de cele stabilite de prezenta directivă.”

9        Articolul 24 din această directivă, intitulat „Soluționarea extrajudiciară a litigiilor”, prevede la alineatul (1):

„Statele membre se asigură că există proceduri adecvate și eficiente de soluționare pe cale extrajudiciară a litigiilor cu consumatorii privind contractele de credit, recurgând, după caz, la organisme existente.”

10      Conform articolelor 27 și 29 din Directiva 2008/48, termenul pentru transpunerea acesteia a expirat la 11 iunie 2010, dată la care Directiva 87/102 a fost abrogată.

11      Potrivit articolului 30 din Directiva 2008/48, intitulat „Măsuri tranzitorii”:

„(1)      Prezenta directivă nu se aplică contractelor de credit existente la data intrării în vigoare a măsurilor naționale de punere în aplicare.

(2)      Cu toate acestea, statele membre se asigură că articolele 11, 12, 13 și 17, articolul 18 alineatul (1) a doua teză și articolul 18 alineatul (2) se aplică și contractelor pe durată nedeterminată existente la data la care intră în vigoare măsurile naționale de punere în aplicare.”

 Dreptul român

12      Ordonanța de urgență a Guvernului 50/2010 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 11 iunie 2010, denumită în continuare „OUG 50/2010”) urmărește să transpună Directiva 2008/48 în dreptul intern.

13      Articolul 2 alineatul (1) din OUG 50/2010 prevede:

„Prezenta ordonanță de urgență se aplică contractelor de credit, inclusiv contractelor de credit garantate cu ipotecă sau cu un drept asupra unui bun imobil, precum și contractelor de credit al căror scop îl constituie dobândirea ori păstrarea drepturilor de proprietate asupra unui bun imobil existent sau proiectat ori renovarea, amenajarea, consolidarea, reabilitarea, extinderea sau creșterea valorii unui bun imobil, indiferent de valoarea totală a creditului.”

14      Articolul 36 din OUG 50/2010 prevede:

„Pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensație în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor, după caz, penalități, precum și un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor.”

15      Articolul 85 alineatul (2) din OUG 50/2010 prevede:

„Pentru soluționarea pe cale amiabilă a eventualelor dispute și fără a se aduce atingere dreptului consumatorilor de a iniția acțiuni în justiție împotriva creditorilor și a intermediarilor de credit care au încălcat dispozițiile prezentei ordonanțe de urgență ori dreptului acestora de a sesiza [ANPC], consumatorii pot apela la mecanisme extrajudiciare de reclamație și despăgubire pentru consumatori, potrivit prevederilor Legii nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator, cu modificările și completările ulterioare.”

16      Articolele 86-88 din OUG 50/2010 definesc regimul sancțiunilor, printre care se numără cele care pot fi aplicate de agenți ai ANPC în cazul încălcării dispozițiilor acestei ordonanțe.

17      Potrivit articolului 94 din OUG 50/2010:

„Prezenta ordonanță de urgență intră în vigoare în termen de 10 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I.”

18      Articolul 95 din OUG 50/2010 are următorul cuprins:

„(1)      Pentru contractele aflate în curs de derulare, creditorii au obligația ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, să asigure conformitatea contractului cu dispozițiile prezentei ordonanțe de urgență.

(2)      Modificarea contractelor aflate în derulare se va face prin acte adiționale în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență.

[…]”

 Acțiunea principală și întrebările preliminare

19      Contractele de credit în discuție în acțiunea principală au fost încheiate între Volksbank și clienții săi înainte de intrarea în vigoare a OUG 50/2010.

20      Este vorba, în esență, despre contracte prin care consumatorilor le sunt acordate credite garantate cu ipoteci sau cu alte drepturi asupra unor bunuri imobile.

21      Aceste contracte cuprind anumite clauze referitoare la comisioane bancare pe care Volksbank își rezervă dreptul să le perceapă de la clienții săi și care fac obiectul acțiunii principale.

22      Astfel, clauza 3.5 din cadrul condițiilor generale aplicabile contractelor de credit în discuție în acțiunea principală, intitulată „comisionul de risc”, prevede că, pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul poate datora băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toată perioada creditului.

23      Clauza 5 din cadrul condițiilor speciale aplicabile contractelor menționate, intitulată de asemenea „comisionul de risc”, precizează că acest comision este egal cu 0,2 % din soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență, pe toată durata contractului.

24      După 22 iunie 2010, data intrării în vigoare a OUG 50/2010, Volksbank a întreprins demersuri pentru a modifica, prin acte adiționale la contractele de credit, denumirea clauzelor în litigiu cu cea de „comision de administrare credit”, categorie de comision prevăzută la articolul 36 din ordonanța menționată, nemodificând însă cuantumul acestuia.

25      Tot după intrarea în vigoare a OUG 50/2010, ANPC a constatat, cu ocazia unor controale efectuate la Volksbank, că aceasta continua să perceapă „comisionul de risc”, astfel cum figura în contractele de credit în discuție în acțiunea principală și denumit ulterior „comision de administrare credit”.

26      ANPC, care a apreciat că perceperea acestui comision era contrară articolului 36 din OUG 50/2010, a întocmit un proces‑verbal împotriva Volksbank, prin care aceasta din urmă a fost obligată la plata unei amenzi, precum și la executarea unor sancțiuni complementare. Volksbank a contestat acest proces‑verbal la instanța de trimitere.

27      În fața instanței menționate, Volksbank a arătat că anumite dispoziții din OUG 50/2010 contravin Directivei 2008/48. Prin urmare, ținând seama și de obiectivul acestei directive, care constă în realizarea unei armonizări complete pentru a se asigura libera circulație a serviciilor prestate de instituțiile de credit, Volksbank a susținut că, în acțiunea principală, instanța amintită trebuia să considere inaplicabile aceste dispoziții.

28      Astfel, potrivit Volksbank, articolul 2 alineatul (1) din OUG 50/2010, în măsura în care stabilește aplicabilitatea ordonanței menționate în privința contractelor de credit garantate cu ipotecă sau cu un alt drept asupra unui bun imobil, precum contractele în discuție în acțiunea principală, contravine articolului 2 alineatul (2) din Directiva 2008/48, întrucât această din urmă dispoziție ar prevedea în mod expres că directiva amintită nu se aplică unor asemenea contracte.

29      În plus, în ceea ce privește contractele care pot fi considerate că se încadrează în domeniul de aplicare al Directivei 2008/48, Volksbank a susținut că, întrucât articolul 36 din OUG conține o listă exhaustivă de comisioane bancare ce pot fi percepute de o instituție de credit, acesta încalcă domeniul de aplicare menționat, de vreme ce directiva amintită ar prevedea exclusiv reguli în materie de informare adecvată a consumatorilor.

30      Interdicția de a percepe alte comisioane decât cele enumerate la respectivul articol 36 ar fi în plus contrară normelor dreptului Uniunii în materie de liberă circulație a capitalurilor și de liberă prestare a serviciilor.

31      În ceea ce privește libera prestare a serviciilor, această interdicție ar genera, pentru instituțiile de credit care își oferă serviciile în România, o majorare a costurilor care le‑ar împiedica să fie competitive la nivelul Uniunii. Interdicția menționată ar bloca de asemenea accesul instituțiilor de credit stabilite în afara acestui stat membru pe piața română a creditelor de consum.

32      În ceea ce privește libera circulație a capitalurilor, consumatorul român nu ar mai putea obține credite de la instituții stabilite în afara statului membru menționat, dat fiind că ar avea dreptul să ceară eliminarea comisioanelor sau a clauzelor care nu sunt conforme cu dispozițiile OUG 50/2010.

33      În sfârșit, Volksbank susține că posibilitatea consumatorilor de a se adresa direct ANPC, prevăzută la articolul 85 alineatul (2) din OUG 50/2010, precum și dreptul acestei autorități de a aplica sancțiuni atunci când consideră că există o încălcare a ordonanței menționate nu constituie o metodă adecvată și eficientă de soluționare extrajudiciară a litigiilor, astfel cum se impune la articolul 24 alineatul (1) din Directiva 2008/48, ci, dimpotrivă, este de natură să dea naștere la o înmulțire a litigiilor, astfel cum s‑ar fi întâmplat, de altfel, în România.

34      Instanța de trimitere arată că litigiul principal are în esență ca obiect validitatea clauzei intitulate „comision de risc”, care figurează în contracte de credit încheiate înainte de data intrării în vigoare a OUG 50/2010 și a cărei denumire, modificată după această dată, este „comision de administrare credit”.

35      Instanța menționată apreciază că dispozițiile OUG 50/2010 au fost adoptate pentru a transpune de urgență Directiva 2008/48 și că, în consecință, acestea trebuie aplicate în conformitate cu directiva amintită. Or, respectivele dispoziții naționale ar putea constitui o transpunere neadecvată sau incompletă a directivei.

36      În aceste condiții, Judecătoria Călărași a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      În ce măsură articolul 30 alineatul (1) din Directiva 2008/48 trebuie interpretat în sensul în care interzice statelor membre să prevadă aplicarea legii naționale de transpunere a directivei și contractelor încheiate anterior intrării în vigoare a dispoziției naționale?

2)      În ce măsură dispozițiile cuprinse în articolul 85 alineatul (2) din [OUG 50/2010] reprezintă o transpunere adecvată a normei comunitare stipulate de articolul 24 alineatul (1) din Directiva 2008/48, prin care se stabilește obligația statelor membre de a asigura proceduri adecvate și eficiente de soluționare extrajudiciară a litigiilor cu consumatorii legate de creditele de consum?

3)      În ce măsură articolul 22 alineatul (1) din Directiva 2008/48 trebuie interpretat în sensul instituirii unei armonizări maximale în domeniul contractelor de credit de consum, armonizare care nu permite statelor membre:

a)      să extindă câmpul de aplicare al regulilor cuprinse în Directiva 2008/48 asupra unor contracte excluse expres din câmpul de aplicare al acesteia (cum ar fi contractele de credit ipotecar sau cele care poartă asupra dreptului de proprietate asupra unui imobil) sau

b)      să instituie obligații suplimentare pentru instituțiile de credit referitoare la tipurile de comisioane ce pot fi percepute de către acestea sau la categoriile de indici de referință la care se poate raporta dobânda variabilă din contractele de credit de consum care intră în câmpul de aplicare al dispoziției naționale de transpunere?

4)      Dacă răspunsul la întrebarea 3 este negativ, în ce măsură principiile libertății de circulație a serviciilor și cel al libertății de circulație a capitalurilor, în general, și articolele 56 [TFUE], 58 [TFUE] și articolul 63 alineatul (1) [TFUE], în special, trebuie interpretate în sensul interzicerii unui stat membru de a impune instituțiilor de credit măsuri prin care interzic în contractele de credit de consum perceperea comisioanelor bancare care nu fac parte din lista celor admise, fără ca acestea din urmă să fie definite de legislația statului respectiv?”

 Cu privire la întrebările preliminare

 Cu privire la a treia întrebare litera (a)

37      Prin intermediul celei de a treia întrebări litera a), care trebuie analizată în primul rând, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 22 alineatul (1) din Directiva 2008/48 trebuie interpretat în sensul că se opune ca o măsură națională menită să transpună această directivă în dreptul intern să includă în domeniul său de aplicare material contracte de credit, precum cele în discuție în acțiunea principală, având ca obiect acordarea unui credit garantat cu un bun imobil, în pofida faptului că astfel de contracte sunt excluse în mod expres din domeniul de aplicare material al respectivei directive în temeiul articolului 2 alineatul (2) litera (a) din aceasta.

38      Din articolul 22 alineatul (1) din Directiva 2008/48, interpretat în lumina considerentelor (9) și (10) ale acesteia, reiese că, în ceea ce privește contractele de credit care intră în domeniul de aplicare al directivei menționate, aceasta prevede o armonizare completă și, astfel cum rezultă din titlul respectivului articol 22, prezintă un caracter imperativ, trăsături care trebuie interpretate în sensul că, în domeniile vizate în mod specific de armonizare, statele membre nu sunt autorizate să mențină sau să introducă în legislația lor națională dispoziții diferite față de cele prevăzute de aceeași directivă.

39      În plus, în special potrivit considerentelor (3), (4) și (7) ale Directivei 2008/48, armonizarea pe care aceasta o vizează într‑un anumit număr de domenii‑cheie diferă în mod fundamental de cea urmărită de Directiva 87/102, care, abrogată și înlocuită prin Directiva 2008/48, prevedea numai o armonizare minimă, astfel cum a fost calificată de Curte (a se vedea în acest sens în special Ordonanța din 16 noiembrie 2010, Pohotovosť, C‑76/10, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 66 și jurisprudența citată).

40      Cu toate acestea, astfel cum reiese și din cuprinsul considerentului (10) al Directivei 2008/48, statele membre pot aplica, în conformitate cu legislația Uniunii, dispozițiile directivei menționate în domenii care nu intră în sfera sa de aplicare. Astfel, acestea pot să mențină sau să introducă măsuri naționale corespunzătoare dispozițiilor directivei amintite sau unora dintre ele, în ceea ce privește contracte de credit care nu intră în domeniul de aplicare al respectivei directive.

41      Din decizia de trimitere reiese că contractele de credit în discuție în acțiunea principală au în esență ca obiect acordarea de credite garantate cu un bun imobil.

42      În consecință, conform articolului 2 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2008/48 și în lumina considerentului (14) al acesteia, astfel de contracte de credit nu intră în domeniul de aplicare al directivei menționate ca urmare a caracterului specific al acestui tip de credite.

43      Prin urmare, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 40 din prezenta hotărâre, în ceea ce privește asemenea contracte, armonizarea pe care o prevede Directiva 2008/48 nu se opune ca un stat membru să includă aceste contracte în domeniul de aplicare al unei măsuri naționale menite să transpună directiva menționată pentru a aplica acestor contracte toate dispozițiile directivei respective sau pe unele dintre ele.

44      În consecință, trebuie să se răspundă la a treia întrebare litera a) că articolul 22 alineatul (1) din Directiva 2008/48 trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca o măsură națională menită să transpună această directivă în dreptul intern să includă în domeniul său de aplicare material contracte de credit, precum cele în discuție în acțiunea principală, având ca obiect acordarea unui credit garantat cu un bun imobil, în pofida faptului că astfel de contracte sunt excluse în mod expres din domeniul de aplicare material al directivei menționate în temeiul articolului 2 alineatul (2) litera (a) din aceasta.

 Cu privire la prima întrebare

45      Prin intermediul primei întrebări, care trebuie analizată în al doilea rând, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 30 alineatul (1) din Directiva 2008/48 trebuie interpretat în sensul că se opune ca o măsură națională menită să transpună această directivă în dreptul intern să definească domeniul său de aplicare temporal astfel încât respectiva măsură să se aplice și contractelor de credit, precum cele în discuție în acțiunea principală, care sunt excluse din domeniul de aplicare material al acestei directive și care erau în derulare la data intrării în vigoare a măsurii naționale menționate.

 Cu privire la admisibilitate

46      Guvernul român apreciază că întrebarea menționată este formulată prea general, întrucât vizează contractele de credit pentru consumatori în general, în timp ce cauza principală are ca obiect un contract de credit garantat cu ipotecă, ce nu intră în domeniul de aplicare material al Directivei 2008/48. Această întrebare ar fi, așadar, în parte inadmisibilă.

47      Comisia Europeană arată că acțiunea principală privește validitatea unor clauze care figurează în contracte de credit ipotecar. Or, de vreme ce Directiva 2008/48 exclude astfel de contracte din domeniul său de aplicare și nu conține dispoziții armonizate referitoare la clauzele contractuale, răspunsul la prima întrebare nu ar avea o incidență concretă asupra litigiului.

48      În această privință, trebuie amintit că, în cadrul procedurii instituite la articolul 267 TFUE, numai instanța națională care este sesizată cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei, atât necesitatea unei hotărâri preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, în cazul în care întrebările adresate au ca obiect interpretarea dreptului Uniunii, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe (a se vedea în special Hotărârea din 18 martie 2010, Alassini și alții, C‑317/08-C‑320/08, Rep., p. I‑2213, punctul 25 și jurisprudența citată).

49      Astfel, Curtea poate refuza să se pronunțe asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acțiunii principale, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util întrebărilor care i‑au fost adresate (a se vedea în special Hotărârea din 14 februarie 2008, Varec, C‑450/06, Rep., p. I‑581, punctul 24 și jurisprudența citată).

50      Or, din dosar reiese că, prin intermediul prezentei întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă, în ceea ce privește contracte de credit precum cele în discuție în acțiunea principală, care sunt excluse din domeniul de aplicare material al Directivei 2008/48 și care erau în derulare la data intrării în vigoare a măsurii naționale menite să transpună această directivă în dreptul intern, articolul 30 alineatul (1) din directiva menționată se opune ca respectiva măsură națională să își definească domeniul de aplicare temporal astfel încât să se aplice și unor asemenea contracte.

51      Astfel, întrucât este vorba despre o întrebare referitoare la interpretarea dreptului Uniunii la care, în cele din urmă, nu este evident că nu se poate oferi un răspuns pertinent pentru soluționarea acțiunii principale, Curtea este obligată să ofere un răspuns.

 Cu privire la fond

52      Astfel cum reiese din considerentele (9) și (10) ale Directivei 2008/48, revine în principiu statelor membre competența de a stabili condițiile în care intenționează să își extindă normele naționale prin care este transpusă această directivă la contracte de credit precum cele în discuție în acțiunea principală, care nu intră sub incidența vreunuia dintre domeniile pentru care legiuitorul Uniunii a intenționat să stabilească dispoziții armonizate.

53      În consecință, dacă pentru aceste contracte statele membre pot introduce în legislația lor națională menită să transpună Directiva 2008/48 o regulă care să corespundă în mod specific măsurii tranzitorii prevăzute la articolul 30 alineatul (1) din directiva menționată, acestea pot în principiu și să stabilească, cu respectarea normelor din Tratatul FUE și fără a aduce atingere altor acte de drept derivat eventual relevante, o măsură tranzitorie diferită, precum cea de la articolul 95 din OUG 50/2010, care presupune ca respectiva legislație să se aplice și în privința contractelor în derulare la data intrării în vigoare a acesteia.

54      Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 30 alineatul (1) din Directiva 2008/48 trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca o măsură națională menită să transpună această directivă în dreptul intern să definească domeniul său de aplicare temporal astfel încât respectiva măsură să se aplice și unor contracte de credit precum cele în discuție în acțiunea principală, care sunt excluse din domeniul de aplicare material al acestei directive și care erau în derulare la data intrării în vigoare a măsurii naționale menționate.

 Cu privire la a treia întrebare litera b)

55      Prin intermediul celei de a treia întrebări litera b), care trebuie analizată în al treilea rând, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 22 alineatul (1) din Directiva 2008/48 trebuie interpretat în sensul că se opune ca o măsură națională menită să transpună această directivă în dreptul intern să impună instituțiilor de credit obligații, care nu sunt prevăzute de directiva menționată, în ceea ce privește, pe de o parte, tipurile de comisioane pe care le pot percepe în cadrul unor contracte de credit de consum care intră în domeniul de aplicare al respectivei măsuri și, pe de altă parte, categoriile de indici de referință la care se poate raporta dobânda variabilă din acele contracte.

 Cu privire la admisibilitate

56      Guvernul român și Comisia Europeană susțin că această întrebare este inadmisibilă în măsura în care vizează categoriile de indici de referință la care se poate raporta dobânda variabilă din contractele de credit de consum.

57      În lumina principiilor amintite la punctele 48 și 49 din prezenta hotărâre, aceste excepții de inadmisibilitate trebuie admise.

58      Astfel, trebuie să se constate că din niciunul dintre elementele din dosarul prezentat Curții nu reiese că dreptul național aplicabil ar cuprinde norme prin care să se impună instituțiilor de credit obligații în ceea ce privește categoriile de indici de referință la care se poate raporta dobânda variabilă din contractele de credit de consum în plus față de cele prevăzute de Directiva 2008/48. Dosarul amintit nu face vorbire de astfel de norme de drept național și, mai ales, din acesta nu reiese că normele respective ar face obiectul acțiunii principale.

59      Rezultă că nu este necesar să se răspundă la a treia întrebare litera b), în măsura în care aceasta vizează categoriile de indici de referință la care se poate raporta dobânda variabilă din contractele de credit de consum.

 Cu privire la fond

60      Astfel cum s‑a arătat la punctul 40 din prezenta hotărâre, în special din considerentul (10) al Directivei 2008/48 reiese că, în ceea ce privește contractele de credit care nu intră în domeniul de aplicare material al acestei directive, precum cele în discuție în acțiunea principală, statele membre pot să mențină sau să introducă măsuri naționale corespunzătoare dispozițiilor din directiva menționată sau unora dintre ele.

61      Prin urmare, Directiva 2008/48, în special articolul 22 alineatul (1) din aceasta, nu se opune nici ca un stat membru să impună, în privința contractelor menționate, obligații care nu sunt prevăzute de directivă, al căror scop îl constituie protecția consumatorilor, precum, în speță, articolul 36 din OUG 50/2010, care cuprinde o listă limitativă de comisioane bancare ce pot fi percepute de creditor de la consumatori.

62      Astfel, nu rezultă că o asemenea normă de protecție a consumatorilor, într‑un domeniu care nu este armonizat de Directiva 2008/48, ar fi de natură să afecteze echilibrul pe care se întemeiază directiva menționată, în domeniul armonizat de aceasta, între obiectivul de protecție a consumatorilor și cel menit să asigure apariția unei piețe interne eficiente în domeniul creditelor de consum.

63      Trebuie adăugat că, astfel cum s‑a arătat la punctul 38 din prezenta hotărâre, articolul 22 alineatul (1) din Directiva 2008/48, interpretat în lumina considerentelor (9) și (10) ale acesteia, trebuie înțeles în sensul că, în ceea ce privește contractele de credit care intră în domeniul de aplicare al directivei menționate, la care se referă instanța de trimitere în cadrul prezentei întrebări, chiar dacă nu fac obiectul acțiunii principale, respectiva directivă prevede o armonizare completă și imperativă care, în materiile vizate în mod specific de această armonizare, se opune ca statele membre să mențină sau să introducă în legislația lor națională dispoziții diferite față de cele pe care le conține directiva.

64      Prin urmare, în ceea ce privește astfel de contracte, statele membre sunt îndreptățite să adopte obligații în materie de comisioane bancare precum cele care rezultă din cuprinsul articolului 36 din OUG 50/2010 numai cu condiția ca Directiva 2008/48 să nu conțină dispoziții armonizate în această materie.

65      Or, trebuie să se constate că, deși Directiva 2008/48 prevede obligații referitoare la informațiile care trebuie furnizate de creditor în ceea ce privește, printre altele, comisioanele bancare ca parte din costul total al creditului în sensul articolului 3 litera (g) din aceasta, directiva menționată nu conține, în schimb, norme de fond cu privire la tipurile de comisioane care pot fi percepute de creditor.

66      Din considerentul (44) al Directivei 2008/48 reiese de altfel că, pentru a asigura transparența și stabilitatea pieței și până la realizarea unei armonizări avansate, statele membre ar trebui să asigure funcționarea măsurilor corespunzătoare pentru reglementarea sau supravegherea activității creditorilor.

67      În consecință, trebuie să se răspundă la a treia întrebare litera b) că articolul 22 alineatul (1) din Directiva 2008/48 trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca o măsură națională menită să transpună această directivă în dreptul intern să impună instituțiilor de credit obligații, care nu sunt prevăzute de directiva menționată, în ceea ce privește tipurile de comisioane pe care acestea le pot percepe în cadrul unor contracte de credit de consum care intră în domeniul de aplicare al respectivei măsuri.

 Cu privire la a patra întrebare

68      Prin intermediul celei de a patra întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă normele din tratat în materie de liberă prestare a serviciilor și de liberă circulație a capitalurilor, în special articolele 56 TFUE, 58 TFUE și articolul 63 alineatul (1) TFUE, trebuie interpretate în sensul că se opun unei dispoziții de drept național prin care instituțiilor de credit li se interzice perceperea anumitor comisioane bancare.

69      Cu titlu introductiv, trebuie să se arate că nu este necesar să se efectueze o examinare a dispoziției naționale în discuție în acțiunea principală din perspectiva normelor în materie de liberă circulație a capitalurilor.

70      Astfel, atunci când o măsură națională se raportează în același timp la libera prestare a serviciilor și la libera circulație a capitalurilor, trebuie analizat în ce măsură este afectată exercitarea acestor libertăți fundamentale și dacă, în împrejurările din speța principală, una dintre acestea prevalează în raport cu cealaltă. Curtea examinează măsura în cauză, în principiu, numai din perspectiva uneia dintre aceste două libertăți dacă, în împrejurările speței, una dintre ele este cu totul secundară în raport cu cealaltă și poate fi legată de aceasta (Hotărârea din 3 octombrie 2006, Fidium Finanz, C‑452/04, Rec., p. I‑9521, punctul 34).

71      În speță, dacă ar trebui să se constate, astfel cum susține Volksbank, că, întrucât diminuează posibilitățile de acces ale clienților stabiliți în România la creditele de consum propuse de societăți care sunt stabilite în alte state membre, această dispoziție are ca efect reducerea frecvenței cu care acești clienți recurg la serviciile respective și, astfel, diminuarea fluxurilor financiare transfrontaliere aferente unor asemenea prestații, ar fi vorba numai de o consecință inevitabilă a unei eventuale restricții privind libera prestare a serviciilor (a se vedea în acest sens Hotărârea Fidium Finanz, citată anterior, punctul 48).

72      În ceea ce privește examinarea dispoziției naționale în discuție în acțiunea principală în raport cu normele din tratat în materie de liberă prestare a serviciilor, dintr‑o jurisprudență constantă a Curții reiese că activitatea unei instituții de credit care constă în acordarea de credite constituie un serviciu în sensul articolului 56 TFUE (a se vedea în special Hotărârea Fidium Finanz, citată anterior, punctul 39).

73      Tot potrivit unei jurisprudențe constante, noțiunea de restricție în sensul articolului 56 TFUE privește măsuri care interzic, îngreunează sau fac mai puțin atractivă exercitarea liberei prestări a serviciilor (a se vedea în special Hotărârea din 29 martie 2011, Comisia/Italia, C‑565/08, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 45).

74      În ceea ce privește aspectul referitor la stabilirea împrejurărilor în care o măsură aplicabilă fără distincție tuturor instituțiilor de credit care prestează servicii pe teritoriul român, precum interdicția în discuție în speță de a percepe anumite comisioane bancare, poate intra sub incidența noțiunii respective, trebuie amintit că o reglementare a unui stat membru nu constituie o restricție în sensul tratatului numai pentru că alte state membre aplică norme mai puțin stricte sau mai avantajoase din punct de vedere economic pentru prestatorii de servicii similare stabiliți pe teritoriul lor (a se vedea în special Hotărârea Comisia/Italia, citată anterior, punctul 49).

75      În schimb, noțiunea de restricție privește măsurile adoptate de un stat membru care, chiar dacă sunt aplicabile fără distincție, afectează accesul pe piață al agenților economici din alte state membre (a se vedea în special Hotărârea Comisia/Italia, citată anterior, punctul 46).

76      În speță, nu s‑a susținut însă că interdicția stabilită pentru creditori prin dispoziția națională în discuție în acțiunea principală de a percepe anumite comisioane bancare ar fi impusă în cadrul primirii în România a unor instituții de credit stabilite în alte state membre.

77      Din dosarul prezentat Curții nu reiese nici că instituirea unei astfel de interdicții constituie o adevărată ingerință în libertatea de a contracta a acestor instituții.

78      Guvernul român, precum și Comisia au arătat astfel, fără a fi contrazise cu privire la acest aspect de Volksbank, că, deși reglementarea națională în discuție în acțiunea principală limitează numărul comisioanelor bancare ce pot fi incluse în contracte de credit, aceasta nu impune cerințe de moderare tarifară, întrucât nu este prevăzută nicio limită pentru cuantumul comisioanelor autorizate de dispoziția națională în discuție în acțiunea principală sau pentru rata dobânzii în general.

79      Prin urmare, deși această dispoziție națională poate impune o adaptare a anumitor clauze ale contractelor, nu generează, prin ea însăși, o sarcină suplimentară pentru instituțiile de credit stabilite în alte state membre și, cu atât mai mult, nici necesitatea ca aceste întreprinderi să își reanalizeze politica și strategiile comerciale pentru a putea avea acces pe piața română în condiții compatibile cu legislația română.

80      În consecință, în lumina elementelor invocate în fața Curții, nu rezultă că respectiva dispoziție națională face mai puțin atractiv accesul pe piața menționată și, în cazul accesului pe această piață, reduce cu adevărat capacitatea întreprinderilor în cauză de a reprezenta de la bun început o concurență eficientă prin raportare la întreprinderile stabilite în mod tradițional în România.

81      În aceste condiții, incidența aceleiași dispoziții naționale asupra schimburilor de servicii este prea aleatorie și indirectă pentru ca o astfel de măsură națională să poată fi privită ca fiind de natură să constituie un obstacol în calea comerțului intracomunitar (a se vedea prin analogie în special Hotărârea din 7 aprilie 2011, Francesco Guarnieri & Cie, C‑291/09, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 17 și jurisprudența citată).

82      În consecință, în lumina elementelor de care dispune Curtea, trebuie să se concluzioneze că o măsură națională precum cea în discuție în acțiunea principală nu este contrară normelor din tratat în materie de liberă prestare a serviciilor.

83      Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la a patra întrebare că normele din tratat în materie de liberă prestare a serviciilor trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei dispoziții de drept național prin care instituțiilor de credit li se interzice să perceapă anumite comisioane bancare.

 Cu privire la a doua întrebare

84      Prin intermediul celei de a doua întrebări, care trebuie analizată în ultimul rând, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 24 alineatul (1) din Directiva 2008/48 trebuie interpretat în sensul că se opune unei norme ce face parte din măsura națională menită să transpună Directiva 2008/48 care, în materie de litigii având ca obiect credite de consum, permite consumatorilor să se adreseze direct unei autorități de protecție a consumatorilor, care, în continuare, poate aplica sancțiuni instituțiilor de credit pentru încălcarea acestei măsuri naționale, fără să aibă obligația de a recurge în prealabil la procedurile de soluționare extrajudiciară prevăzute de legislația națională pentru asemenea litigii.

 Cu privire la admisibilitate

85      Cu titlu introductiv, trebuie să se arate că, deși în speță măsura de transpunere în cauză, și anume articolul 85 alineatul (2) din OUG 50/2010, se aplică în contextul unor contracte de credit de consum care nu intră în domeniul de aplicare material și temporal al Directivei 2008/48, este cert că dispoziția armonizată care face obiectul prezentei întrebări, și anume articolul 24 alineatul (1) din Directiva 2008/48, a devenit aplicabilă unor astfel de contracte în temeiul respectivei măsuri de transpunere.

86      În această privință, trebuie amintit că, în mai multe rânduri, Curtea s‑a declarat competentă să statueze asupra unor cereri de pronunțare a unor hotărâri preliminare referitoare la dispoziții ale dreptului Uniunii în cazuri în care situația de fapt în discuție în acțiunea principală se situa în afara domeniului de aplicare al acestuia, fiind, prin urmare, de competența exclusivă a statelor membre, dar în care aplicabilitatea respectivelor dispoziții de drept al Uniunii fusese determinată de dreptul național, ca urmare a trimiterii realizate de acesta din urmă la conținutul acelor dispoziții (a se vedea printre altele Hotărârea din 7 iulie 2011, Agafiței și alții, C‑310/10, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 38 și jurisprudența citată).

87      În această privință, Curtea a subliniat în special că, atunci când o legislație națională intenționează să se conformeze, în soluționarea unor situații pur interne, soluțiilor reținute în dreptul Uniunii, pentru a evita, de exemplu, apariția unor discriminări împotriva resortisanților naționali sau a unor eventuale denaturări ale concurenței ori pentru a asigura o procedură unică în situații comparabile, există un interes cert ca, pentru evitarea unor viitoare divergențe de interpretare, dispozițiile sau noțiunile preluate din dreptul Uniunii să primească o interpretare uniformă, indiferent care ar fi condițiile în care acestea urmează să fie aplicate (a se vedea în special Hotărârea Agafiței și alții, citată anterior, punctul 39 și jurisprudența citată).

88      În speță, un astfel de interes există întrucât aplicarea dispoziției armonizate prevăzute la articolul 24 alineatul (1) din Directiva 2008/48 unor contracte de credit pentru consumatori care nu intră în domeniul de aplicare material și temporal al acestei directive este menită să garanteze că, în ceea ce privește soluționarea extrajudiciară a litigiilor referitoare la asemenea contracte, există o procedură unică în situații comparabile.

89      Pe de altă parte, guvernul român, precum și Comisia arată că această a doua întrebare este inadmisibilă întrucât privește procedurile extrajudiciare de soluționare a litigiilor în condițiile în care, în cauza principală, aceste proceduri nu joacă un rol concret. Interpretarea solicitată de Curte în cadrul acestei întrebări nu ar avea nicio legătură cu obiectul acțiunii principale.

90      În plus, guvernul român consideră că această întrebare este inadmisibilă și ca urmare a faptului că instanța de trimitere solicită Curții să interpreteze dreptul național, ceea ce ar fi de competența exclusivă a instanțelor naționale.

91      În această privință, trebuie să se constate că, în fața instanței de trimitere, Volksbank a susținut că, de vreme ce o normă care face parte din măsura națională menită să transpună Directiva 2008/48, și anume articolul 85 alineatul (2) din OUG 50/2010, permite să fie sesizată o autoritate pentru protecția consumatorilor, care poate aplica în continuare sancțiuni instituțiilor de credit fără să existe obligația ca în prealabil să fie urmate procedurile de soluționare extrajudiciară prevăzute de legislația națională pentru astfel de litigii, această măsură este contrară articolului 24 alineatul (1) din Directiva 2008/48, care prevede obligația statelor membre de a asigura proceduri adecvate și eficiente de soluționare extrajudiciară a litigiilor cu consumatorii legate de creditele de consum.

92      Este de asemenea cert că, în cauza principală, o autoritate pentru protecția consumatorilor, în speță ANPC, a aplicat în mod efectiv o amendă unei instituții de credit, în speță Volksbank, pentru motivul că unele contracte de credit pentru consumatori încheiate de aceasta conțineau clauze contrare unei reglementări naționale menite să transpună Directiva 2008/48, fără ca această instituție de credit să fi avut în prealabil posibilitatea unei soluționări pe cale extrajudiciară a acestui litigiu.

93      În aceste împrejurări, în lumina principiilor amintite la punctele 48 și 49 din prezenta hotărâre, trebuie să se concluzioneze că, întrucât este vorba despre o întrebare referitoare la interpretarea dreptului Uniunii la care, în cele din urmă, nu este evident că nu se poate oferi un răspuns pertinent pentru soluționarea acțiunii principale, Curtea este obligată să ofere un răspuns.

 Cu privire la fond

94      Trebuie să se constate că, deși articolul 24 alineatul (1) din Directiva 2008/48 impune ca procedurile în materie de soluționare extrajudiciară a litigiilor să fie adecvate și eficiente, nici această dispoziție, nici vreun alt element din Directiva 2008/48 care poate fi luat în considerare pentru a interpreta sfera de aplicare a acesteia nu aduc precizări suplimentare cu privire la modalitățile sau la caracteristicile procedurilor menționate.

95      Prin urmare, revine statelor membre obligația de a reglementa modalitățile procedurilor amintite, inclusiv caracterul lor obligatoriu, cu respectarea efectului util al acestei directive (a se vedea prin analogie Hotărârea Alassini și alții, citată anterior, punctul 44).

96      Este adevărat că o reglementare națională prin care este impusă obligația de a recurge în prealabil la o procedură de conciliere extrajudiciară de soluționare a litigiilor, în măsura în care garantează caracterul sistematic al recurgerii la o astfel de procedură, este menită să consolideze efectul util al Directivei 2008/48 (a se vedea prin analogie Hotărârea Alassini și alții, citată anterior, punctul 45).

97      Nu este mai puțin adevărat că nici din modul de redactare, nici, de altfel, din finalitatea articolului 24 alineatul (1) din Directiva 2008/48 sau din vreun alt element contextual care poate fi luat în considerare pentru a interpreta dispoziția menționată nu rezultă că aceasta ar impune ca statele membre să transpună respectiva dispoziție prin prevederea unei astfel de obligații.

98      De altfel, Directiva 2008/48 nu se poate opune ca un stat membru, în cadrul marjei largi de apreciere care îi este recunoscută de această directivă în materie de reglementare a modalităților procedurale privind soluționarea extrajudiciară a litigiilor care au ca obiect credite pentru consumatori, să permită accesul cât mai larg posibil al consumatorilor la organismele special instituite pentru apărarea intereselor lor, dat fiind în special riscul întâmpinat de consumatori, care se află de regulă într‑o situație de inferioritate în raport cu creditorii atât din perspectiva puterii de negociere, cât și a nivelului de informații, de a nu își cunoaște drepturile sau de a întâmpina dificultăți în exercitarea lor.

99      În plus, nu se poate considera că, întrucât permite ca o autoritate pentru protecția consumatorilor care dispune de competența de a aplica amenzi să fie sesizată direct, o dispoziție națională precum articolul 85 alineatul (2) din OUG 50/2010 are, exclusiv ca urmare a acestui fapt, efectul de a face ca procedurile în materie de soluționare extrajudiciară a litigiilor având ca obiect contracte de credit de consum, precum cele prevăzute de dreptul național în discuție în acțiunea principală, să devină neadecvate, ineficiente sau neconforme efectului util al Directivei 2008/48.

100    Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la a doua întrebare că articolul 24 alineatul (1) din Directiva 2008/48 trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei norme ce face parte din măsura națională menită să transpună această directivă care, în materie de litigii având ca obiect credite de consum, permite consumatorilor să se adreseze direct unei autorități de protecție a consumatorilor, care, în continuare, poate aplica sancțiuni instituțiilor de credit pentru încălcarea acestei măsuri naționale, fără să aibă obligația de a recurge în prealabil la procedurile de soluționare extrajudiciară prevăzute de legislația națională pentru asemenea litigii.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

101    Întrucât, în privința părților din acțiunea principală, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a patra) declară:

1)      Articolul 22 alineatul (1) din Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca o măsură națională menită să transpună această directivă în dreptul intern să includă în domeniul său de aplicare material contracte de credit, precum cele în discuție în acțiunea principală, având ca obiect acordarea unui credit garantat cu un bun imobil, în pofida faptului că astfel de contracte sunt excluse în mod expres din domeniul de aplicare material al directivei menționate în temeiul articolului 2 alineatul (2) litera (a) din aceasta.

2)      Articolul 30 alineatul (1) din Directiva 2008/48 trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca o măsură națională menită să transpună această directivă în dreptul intern să definească domeniul său de aplicare temporal astfel încât respectiva măsură să se aplice și unor contracte de credit precum cele în discuție în acțiunea principală, care sunt excluse din domeniul de aplicare material al acestei directive și care erau în derulare la data intrării în vigoare a măsurii naționale menționate.

3)      Articolul 22 alineatul (1) din Directiva 2008/48 trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca o măsură națională menită să transpună această directivă în dreptul intern să impună instituțiilor de credit obligații, care nu sunt prevăzute de directiva menționată, în ceea ce privește tipurile de comisioane pe care acestea le pot percepe în cadrul unor contracte de credit de consum care intră în domeniul de aplicare al respectivei măsuri.

4)      Normele din Tratatul FUE în materie de liberă prestare a serviciilor trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei dispoziții de drept național prin care instituțiilor de credit li se interzice să perceapă anumite comisioane bancare.

5)      Articolul 24 alineatul (1) din Directiva 2008/48 trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei norme ce face parte din măsura națională menită să transpună această directivă care, în materie de litigii având ca obiect credite de consum, permite consumatorilor să se adreseze direct unei autorități de protecție a consumatorilor, care, în continuare, poate aplica sancțiuni instituțiilor de credit pentru încălcarea acestei măsuri naționale, fără să aibă obligația de a recurge în prealabil la procedurile de soluționare extrajudiciară prevăzute de legislația națională pentru asemenea litigii.

Sursa: C.J.U.E.

%d blogeri au apreciat asta: