C.J.U.E.: Fonduri europene. Neadoptarea deciziei de corecţie financiară în termenul stabilit de legiuitorul Uniunii constituie o încălcare a unor norme fundamentale de procedură, motiv de nulitate care trebuie invocat din oficiu de instanţa Uniunii.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a șasea)

22 octombrie 2014

„Recurs ‒ Fondul de coeziune ‒ Reducerea sprijinului financiar ‒ Nereguli în aplicarea legislației privind achizițiile publice ‒ Adoptarea deciziei de către Comisia Europeană ‒ Nerespectarea termenului stabilit ‒ Consecințe”

În cauza C‑429/13 P,

având ca obiect un recurs formulat în temeiul articolului 56 din Statutul Curții de Justiție, introdus la 26 iulie 2013,

Regatul Spaniei, reprezentat de A. Rubio González, în calitate de agent,

recurent,

cealaltă parte din procedură fiind:

Comisia Europeană, reprezentată de B. Conte și de A. Tokár, în calitate de agenți, asistați de J. Rivas Andrés, abogado, cu domiciliul ales în Luxemburg,

pârâtă în primă instanță,

CURTEA (Camera a șasea),

compusă din domnul S. Rodin, președinte de cameră, și domnii A. Borg Barthet și F. Biltgen (raportor), judecători,

avocat general: domnul M. Wathelet,

grefier: doamna M. Ferreira, administrator principal,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 15 mai 2014,

având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatului general,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Prin recursul formulat, Regatul Spaniei solicită anularea Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene Spania/Comisia (T‑384/10, EU:T:2013:277, denumită în continuare „hotărârea atacată”) prin care acesta a respins acțiunea sa prin care solicita anularea Deciziei C(2010) 4147 a Comisiei din 30 iunie 2010 de reducere a sprijinului financiar acordat în cadrul Fondului de coeziune următoarelor proiecte sau grupuri de proiecte: „Aprovizionarea cu apă a populației care locuiește în bazinul hidrografic al fluviului Guadiana: regiunea Andévalo” (2000.ES.16.C.PE.133), „Asanarea și epurarea bazinului Guadalquivir: Guadaira, Aljarafe și EE NN PP din Guadalquivir” (2000.ES.16.C.PE.066) și „Aprovizionarea cu apă a sistemelor intercomunale din provinciile Granada și Málaga” (2002.ES.16.C.PE.061) (denumită în continuare „decizia în litigiu”).

 Cadrul juridic

2        Potrivit articolului 2 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 1164/94 al Consiliului din 16 mai 1994 de creare a Fondului de coeziune (JO L 130, p. 1), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 1264/1999 al Consiliului din 21 iunie 1999 (JO L 161, p. 57) și prin Regulamentul (CE) nr. 1265/1999 al Consiliului din 21 iunie 1999 (JO L 161, p. 62, denumit în continuare „Regulamentul nr. 1164/94”):

„Fondul acordă o contribuție financiară proiectelor care contribuie la realizarea obiectivelor stabilite în Tratatul privind Uniunea Europeană, în domeniul mediului și în cel al rețelelor transeuropene de infrastructuri de transport din statele membre al căror produs național brut pe cap de locuitor, măsurat pe baza parităților puterii de cumpărare, este mai mic de 90 % din media comunitară și care au instituit un program pentru îndeplinirea condițiilor de convergență economică prevăzute la articolul [126 TFUE].” [traducere neoficială]

3        Articolul 8 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1164/94 prevede:

„Proiectele finanțate de Fond trebuie să fie conforme dispozițiilor tratatelor, actelor adoptate în temeiul acestora și politicilor comunitare, inclusiv cele care privesc protecția mediului, transporturile, rețelele transeuropene, concurența și atribuirea contractelor de achiziții publice.” [traducere neoficială]

4        Articolul 12 din Regulamentul nr. 1164/94 are următorul cuprins:

„(1)      Fără a aduce atingere responsabilității Comisiei privind execuția bugetului general al Comunităților Europene, statele membre își asumă responsabilitatea, în primă instanță, pentru controlul financiar al proiectelor. În acest scop, statele membre adoptă, printre altele, următoarele măsuri:

[…]

(c)      se asigură că proiectele sunt gestionate în conformitate cu reglementările comunitare aplicabile și că fondurile puse la dispoziția lor sunt utilizate în conformitate cu principiile bunei gestiuni financiare;

[…]” [traducere neoficială]

5        Regulamentul nr. 1164/94 era aplicabil în perioada 2000-2006. Conform articolului 1 punctul 11 din Regulamentul nr. 1264/1999, Regulamentul nr. 1164/94 trebuia reexaminat cel târziu la 31 decembrie 2006.

6        Potrivit articolului 100, intitulat „Procedură”, din Regulamentul (CE) nr. 1083/2006 al Consiliului din 11 iulie 2006 de stabilire a anumitor dispoziții generale privind Fondul European de Dezvoltare Regională, Fondul Social European și Fondul de coeziune (JO L 210, p. 25, Ediție specială, 14/vol. 2, p. 64):

„(1)      Înainte de a decide cu privire la o corecție financiară, Comisia deschide procedura informând statul membru în ceea ce privește concluziile sale provizorii și invitând statul membru respectiv să își prezinte observațiile în termen de două luni.

În cazul în care Comisia propune o corecție financiară pe baza unei extrapolări sau a unei rate forfetare, statul membru are posibilitatea să demonstreze, prin examinarea documentelor în cauză, că nivelul real al neregularității este mai mic decât evaluarea Comisiei. În acord cu aceasta din urmă, statul membru poate să limiteze domeniul de aplicare al acestei examinări la o parte sau un eșantion adecvat din documentele în cauză. Cu excepția cazurilor justificate corespunzător, termenul pentru efectuarea acestei examinări nu depășește termenul de două luni după perioada de două luni menționată la primul paragraf.

(2)      Comisia ține seama de orice element furnizat de statul membru în termenele menționate la alineatul (1).

(3)      În cazul în care statul membru nu acceptă concluziile provizorii ale Comisiei, aceasta din urmă îl invită la o audiere pe parcursul căreia cele două părți se străduiesc, în spiritul cooperării fondate pe parteneriat, să ajungă la un acord privind observațiile și concluziile care rezulta din aceasta.

(4)      În cazul unui acord, statul membru poate să reutilizeze fondurile comunitare în cauză în conformitate cu articolul 98 alineatul (2) al doilea paragraf.

(5)      În absența acordului, Comisia decide cu privire la corecția financiară în cele șase luni care urmează datei audierii, ținând seama de toate informațiile și observațiile prezentate pe parcursul procedurii. În cazul în care audierea nu are loc, perioada de șase luni începe în două luni de la data trimiterii de către Comisie a scrisorii de invitație.”

7        Articolul 108 din Regulamentul nr. 1083/2006, intitulat „Intrare în vigoare”, prevede la primul și al doilea paragraf:

„Prezentul regulament intră în vigoare în ziua următoare datei publicării sale în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Dispozițiile articolelor 1-16, 25-28, 32-40, 47-49, 52-54, 56, 58-62, 69-74, 103-105 și 108 se aplică de la data intrării în vigoare a prezentului regulament numai pentru programele din perioada 2007-2013. Celelalte dispoziții sunt aplicabile de la 1 ianuarie 2007.”

 Istoricul litigiului și decizia în litigiu

8        Istoricul litigiului este descris la punctele 28-57 din hotărârea atacată și poate fi rezumat după cum urmează.

9        În anii 2001 și 2002, Comisia a acordat un sprijin al Fondului de coeziune următoarelor proiecte sau grupuri de proiecte:

–        proiectul privind aprovizionarea cu apă a populației care locuiește în bazinul hidrografic al fluviului Guadiana regiunea Andévalo (2000.ES.16.C.PE.133) (denumit în continuare „proiectul Andévalo”), pentru care costul public admisibil a fost stabilit la suma de 11 419 216 euro, iar sprijinul financiar al Fondului de coeziune se ridică la suma de 9 135 373 de euro;

–        grupul de proiecte privind asanarea și epurarea bazinului Guadalquivir: Guadaira, Aljarafe și EE NN PP din Guadalquivir (2000.ES.16.C.PE.066) (denumit în continuare „grupul de proiecte Guadalquivir”), pentru care costul public admisibil a fost stabilit la suma de 40 430 000 de euro, iar sprijinul financiar al Fondului de coeziune se ridică la suma de 32 079 293 de euro, și

–        grupul de proiecte privind aprovizionarea cu apă a sistemelor intercomunale din provinciile Granada și Málaga (2002.ES.16.C.PE.061) (denumit în continuare „grupul de proiecte Granada și Málaga”), pentru care costul public admisibil a fost stabilit la 22 406 817 euro, iar sprijinul financiar al Fondului de coeziune se ridică la suma de 17 925 453 de euro.

10      Cofinanțarea din partea Uniunii Europene a proiectelor în discuție a reprezentat astfel 80 % din costul total al sprijinului public sau din echivalentul admisibil.

11      Organismul responsabil de punerea în aplicare a proiectului Andévalo, precum și a grupului de proiecte Granada și Málaga era Direcția Generală a Lucrărilor Hidraulice a Comunității autonome Andaluzia (Dirección General de Obras Hidráulicas de la Junta de Andalucía). Punerea în aplicare a grupului de proiecte Guadalquivir intra în competența Agenției Andaluze pentru Apă a Departamentului de Mediu al Comunității autonome Andaluzia (Agencia Andaluza del Agua de la Consejería de Medio Ambiente de la Junta de Andalucía). Aceste două organisme au delegat respectiva punere în aplicare întreprinderii publice Gestión de Infraestructuras de Andalucía SA (Gestionarea Infrastructurilor din Andaluzia SA).

12      Între anii 2004 și 2006, serviciile Comisiei, asistate de o societate de audit extern, au efectuat misiuni de audit al proiectelor sau al grupurilor de proiecte în discuție. Comisia a transmis autorităților spaniole diferitele rapoarte de audit. Rapoartele respective constatau unele nereguli în fiecare dintre aceste proiecte sau grupuri de proiecte în legătură cu încălcarea normelor care reglementează atribuirea contractelor de achiziții publice și în special în legătură cu fracționarea acestor contracte, precum și în legătură cu nepublicarea lor în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

13      Prin scrisoarea din 9 februarie 2009, Comisia a informat autoritățile spaniole că aceste nereguli erau considerate ca fiind confirmate, precizând intenția sa de a iniția procedura de suspendare a plăților intermediare și de a aplica corecțiile financiare corespunzătoare în temeiul Regulamentului nr. 1164/94. De asemenea, Comisia a solicitat autorităților spaniole să îi comunice observațiile într‑un termen de două luni.

14      Autoritățile spaniole au răspuns prin scrisorile din 11 mai și din 18 mai, precum și din 29 octombrie 2009, prin care contestau încălcările imputate.

15      Prin scrisoarea din 7 iulie 2009, autoritățile spaniole au solicitat de asemenea ca suspendarea plăților să nu fie aplicată.

16      La 10 noiembrie 2009, Comisia a organizat o audiere cu autoritățile spaniole pentru a obține un acord cu privire la chestiunile în litigiu. La această audiere, autoritățile spaniole au solicitat să beneficieze de un termen de 15 zile pentru a prezenta noi înscrisuri, care au fost ulterior transmise Comisiei la 2 decembrie 2009.

17      La 30 iunie 2010, Comisia a adoptat decizia în litigiu.

18      Prin această decizie, care a fost notificată Regatului Spaniei la 1 iulie 2010, Comisia a redus sumele acordate cu titlu de sprijin financiar al Fondului de coeziune pentru diferite proiecte cu 1 642 572,60 euro pentru proiectul Andévalo, cu 3 837 074,52 euro pentru grupul de proiecte Guadalquivir, precum și cu 2 295 581,47 euro pentru grupul de proiecte Granada și Málaga.

 Acțiunea la Tribunal și hotărârea atacată

19      Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 8 septembrie 2010, Regatul Spaniei a formulat o acțiune prin care solicita anularea deciziei în litigiu.

20      În susținerea acestei acțiuni, Regatul Spaniei a invocat, cu titlu principal, două motive întemeiate, în primul rând, pe aplicarea eronată a corecțiilor financiare în măsura în care erau întemeiate pe încălcarea Directivei 93/37/CEE a Consiliului din 14 iunie 1993 privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice de lucrări (JO L 199, p. 54), dat fiind că contractele în cauză nu intrau, ca urmare a valorii acestora, în domeniul de aplicare al directivei menționate, și, în al doilea rând, pe lipsa fracționării unor contracte de achiziții publice în cauză, contrar articolului 6 alineatul (4) din directiva menționată. Acesta a invocat de asemenea, cu titlu subsidiar, un motiv întemeiat pe lipsa de transparență a Comisiei la stabilirea corecțiilor financiare și pe încălcarea principiului proporționalității.

21      Prin hotărârea atacată, Tribunalul a respins fiecare dintre aceste motive și, prin urmare, acțiunea respectivă în totalitate.

 Concluziile părților în fața Curții

22      În recursul formulat, Regatul Spaniei solicită Curții:

–        anularea hotărârii atacate;

–        soluționarea definitivă a litigiului prin anularea deciziei în litigiu și

–        obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

23      Comisia solicită Curții:

–        respingerea recursului și

–        obligarea Regatului Spaniei la plata cheltuielilor de judecată.

 Cu privire la recurs

24      În susținerea recursului, Regatul Spaniei invocă un motiv unic întemeiat pe încălcarea de către Tribunal a noțiunii „lucrare”, în sensul articolului 1 litera (c) din Directiva 93/37 coroborat cu articolul 6 alineatul (4) din aceasta.

25      Regatul Spaniei susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept statuând că unele dintre contractele în cauză constituiau o lucrare unică, în condițiile în care ele nu îndeplineau condițiile impuse în acest scop de jurisprudența Curții.

26      Comisia consideră că acest motiv este lipsit de temei, astfel încât recursul ar trebui să fie respins.

27      De la bun început, trebuie arătat că, în hotărârea atacată, Tribunalul s‑a pronunțat în privința acțiunii în anulare formulate de Regatul Spaniei prin respingerea acesteia, după ce a declarat nefondate cele trei motive invocate de statul membru amintit în susținerea acțiunii.

28      Procedând astfel, Tribunalul a admis, în mod implicit, dar necesar, regularitatea formală a deciziei în litigiu.

29      În această privință, din cuprinsul punctelor 56-89 din Hotărârea Spania/Comisia (C‑192/13 P, EU:C:2014:2156), precum și din cuprinsul punctului 93 din Hotărârea Spania/Comisia (C‑197/13 P, EU:C:2014:2157) rezultă însă că, din anul 2000, adoptarea de către Comisie a unei decizii de corecție financiară este subordonată respectării unui termen legal.

30      Astfel, conform articolului 100 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1083/2006, Comisia decide cu privire la corecția financiară în cele șase luni care urmează datei audierii și, în cazul în care audierea nu a avut loc, perioada de șase luni începe în două luni de la data trimiterii de către Comisie a scrisorii de invitație.

31      Din articolul 108 al doilea paragraf din Regulamentul nr. 1083/2006 reiese că articolul 100 menționat este aplicabil începând de la 1 ianuarie 2007, inclusiv în cazul programelor anterioare perioadei 2007-2013.

32      Or, în speță, audierea a avut loc la 10 noiembrie 2009, în condițiile în care Comisia a adoptat decizia în litigiu abia la 30 iunie 2010.

33      În consecință, Comisia nu a respectat în speță termenul de șase luni stabilit prin articolul 100 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1083/2006.

34      În plus, din jurisprudența Curții rezultă, pe de o parte, că nerespectarea normelor de procedură referitoare la adoptarea unui act cauzator de prejudiciu cum este faptul că Comisia nu a adoptat decizia în litigiu în termenul stabilit de legiuitorul Uniunii constituie o încălcare a unor norme fundamentale de procedură (a se vedea Hotărârea Regatul Unit/Consiliul, 68/86, EU:C:1988:85, punctele 48 și 49, Hotărârea Spania/Comisia, EU:C:2014:2156, punctul 103, precum și Hotărârea Spania/Comisia, EU:C:2014:2157, punctul 103) și, pe de altă parte, că, în cazul în care instanța Uniunii constată, în cadrul examinării actului în cauză, că acesta nu a fost adoptat în mod legal, ea trebuie să invoce din oficiu motivul întemeiat pe încălcarea unei norme fundamentale de procedură și să anuleze, în consecință, actul afectat de un astfel de viciu (a se vedea Hotărârea Comisia/ICI, C‑286/95 P, EU:C:2000:188, punctul 51, Hotărârea Comisia/Solvay, C‑287/95 P și C‑288/95 P, EU:C:2000:189, punctul 55, Hotărârea Spania/Comisia, EU:C:2014:2156, punctul 103, precum și Hotărârea Spania/Comisia, EU:C:2014:2157, punctul 103).

35      În ședința în fața Curții, s‑a dat posibilitatea părților să își prezinte observațiile în legătură cu aspectele evocate la punctul anterior. În plus, în cadrul cauzelor în care s‑au pronunțat Hotărârile Spania/Comisia (EU:C:2014:2156) și Spania/Comisia (EU:C:2014:2157) și care priveau chestiuni de fapt și juridice, în esență, identice, aceleași părți au dezbătut deja în detaliu problematica în cauză.

36      În aceste condiții, este necesar să se concluzioneze că, în condițiile în care Comisia a adoptat decizia în litigiu cu nerespectarea termenului legal prevăzut de un regulament al Consiliului, Tribunalul, prin faptul că a respins acțiunea formulată de Regatul Spaniei în loc să sancționeze încălcarea unor norme fundamentale de procedură care afectează decizia în litigiu, a săvârșit o eroare de drept.

37      Hotărârea atacată trebuie, prin urmare, să fie respinsă.

 Cu privire la acțiunea în primă instanță

38      Conform articolului 61 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, în cazul în care recursul este întemeiat, Curtea anulează decizia Tribunalului. În acest caz, Curtea poate să soluționeze ea însăși în mod definitiv litigiul atunci când acesta este în stare de judecată.

39      În speță, Curtea dispune de elementele necesare pentru a se pronunța în mod definitiv asupra acțiunii prin care se urmărește anularea deciziei în litigiu, introdusă de Regatul Spaniei la Tribunal.

40      În această privință, este suficient să se arate că, pentru motivele enunțate la punctele 29-36 din prezenta hotărâre, decizia în litigiu trebuie anulată pentru încălcarea unor norme fundamentale de procedură.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

41      Potrivit articolului 184 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, atunci când recursul este fondat, iar Curtea soluționează ea însăși în mod definitiv litigiul, aceasta se pronunță asupra cheltuielilor de judecată.

42      Articolul 138 alineatul (1) din același regulament, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din acest regulament, prevede că partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât Regatul Spaniei a avut câștig de cauză în cadrul recursului, iar acțiunea la Tribunal a fost admisă, trebuie ca, în conformitate cu concluziile Regatului Spaniei, Comisia să suporte propriile cheltuieli de judecată, precum și pe cele efectuate de acest stat membru, atât în primă instanță, cât și în cadrul recursului.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a șasea) declară și hotărăște:

1)      Anulează Hotărârea Tribunalului Uniunii Europene Spania/Comisia (T‑384/10, EU:T:2013:277).

2)      Anulează Decizia C(2010) 4147 a Comisiei din 30 iunie 2010 de reducere a sprijinului financiar acordat în cadrul Fondului de coeziune următoarelor proiecte sau grupuri de proiecte: „Aprovizionarea cu apă a populației care locuiește în bazinul hidrografic al fluviului Guadiana: regiunea Andévalo” (2000.ES.16.C.PE.133), „Asanarea și epurarea bazinului Guadalquivir: Guadaira, Aljarafe și EE NN PP din Guadalquivir” (2000.ES.16.C.PE.066) și „Aprovizionarea cu apă a sistemelor intercomunale din provinciile Granada și Málaga” (2002.ES.16.C.PE.061).

3)      Obligă Comisia Europeană la plata cheltuielilor de judecată ale Regatului Spaniei, precum și a propriilor cheltuieli de judecată, efectuate atât în procedura în primă instanță, cât și în cadrul prezentului recurs.

Sursa: C.J.U.E.

C.J.U.E.: Fonduri europene. Consecinţa nerespectării de către Comisie a termenului în care trebuia să adopte decizia de aplicare a corecţiei financiare. Interpretarea și aplicarea uniformă a aceluiași text a cărui versiune într‑o limbă a Uniunii Europene diferă de cele stabilite în celelalte limbi.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera întâi)

4 septembrie 2014

„Recurs – Fondul de coeziune – Reducerea sprijinului financiar – Adoptarea deciziei de către Comisia Europeană – Existența unui termen – Nerespectarea termenului stabilit – Consecințe”

În cauza C‑197/13 P,

având ca obiect un recurs formulat în temeiul articolului 56 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, introdus la 16 aprilie 2013,

Regatul Spaniei, reprezentat de A. Rubio González, în calitate de agent,

recurent,

cealaltă parte din procedură fiind:

Comisia Europeană, reprezentată de S. Pardo Quintillán și de D. Recchia, în calitate de agenți, cu domiciliul ales în Luxemburg,

pârâtă în primă instanță,

CURTEA (Camera întâi),

compusă din domnul A. Tizzano, președinte de cameră, și domnii A. Borg Barthet, E. Levits, S. Rodin și F. Biltgen (raportor), judecători,

avocat general: domnul M. Wathelet,

grefier: doamna M. Ferreira, administrator principal,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 13 martie 2014,

având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatului general,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Prin recursul formulat, Regatul Spaniei solicită anularea Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene, Spania/Comisia (T‑540/10, EU:T:2013:47, denumită în continuare „hotărârea atacată”), prin care acesta a respins acțiunea sa prin care solicita, cu titlu principal, anularea Deciziei C(2010) 6154 a Comisiei din 13 septembrie 2010 privind reducerea ajutorului acordat din Fondul de coeziune pentru etapele de proiect intitulate „Linia de mare viteză Madrid‑Zaragoza‑Barcelona‑Frontiera franceză. Tronsonul Lleida‑Martorell (platformă). Subtronsonul IX‑A” (CCI 2001.ES.16.C.PT.005), „Linia de mare viteză Madrid‑Zaragoza‑Barcelona‑Frontiera franceză. Tronsonul Lleida‑Martorell (platformă). Subtronsonul X‑B (Avinyonet del Penedés‑Sant Sadurní dʼAnoia)” (CCI 2001.ES.16.C.PT.008), „Linia de mare viteză Madrid‑Zaragoza‑Barcelona‑Frontiera franceză. Tronsonul Lleida‑Martorell (platformă). Subtronsoanele XI‑A și XI‑B (Sant Sadurni dʼAnoia‑Gelida)” (CCI 2001.ES.16.C.PT.009) și „Linia de mare viteză Madrid‑Zaragoza‑Barcelona‑Frontiera franceză. Tronsonul Lleida‑Martorell (platformă). Subtronsonul IX‑C” (CCI 2001.ES.16.C.PT.010) (denumită în continuare „decizia în litigiu”) și, cu titlu subsidiar, anularea acestei decizii în ceea ce privește corecțiile aplicate modificărilor care au rezultat din depășirea pragurilor de zgomot (subtronsonul IX‑A), din modificarea planului general de dezvoltare urbană al localității Santa Oliva (subtronsonul IX‑A) și din diferențele de condiții geotehnice (subtronsoanele X‑B, XI‑A, XI‑B și IX‑C), prin reducerea cu 2 348 201,96 euro a valorii corecțiilor decise de Comisia Europeană.

 Cadrul juridic

2        În hotărârea atacată, Tribunalul a descris cadrul juridic după cum urmează.

3        Potrivit articolului 2 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 1164/94 al Consiliului din 16 mai 1994 de creare a Fondului de coeziune (JO L 130, p. 1), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 1264/1999 al Consiliului din 21 iunie 1999 (JO L 161, p. 57) și prin Regulamentul (CE) nr. 1265/1999 al Consiliului din 21 iunie 1999 (JO L 161, p. 62, denumit în continuare „Regulamentul nr. 1164/94 modificat”):

„Fondul acordă o contribuție financiară proiectelor care contribuie la realizarea obiectivelor stabilite în Tratatul privind Uniunea Europeană, în domeniul mediului și în cel al rețelelor transeuropene de infrastructuri de transport din statele membre al căror produs național brut pe cap de locuitor, măsurat pe baza parităților puterii de cumpărare, este mai mic de 90 % din media comunitară și care au instituit un program pentru îndeplinirea condițiilor de convergență economică prevăzute la articolul [126 TFUE].” [traducere neoficială]

4        Articolul 8 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1164/94 modificat prevede:

„Proiectele finanțate de Fond trebuie să fie conforme dispozițiilor tratatelor, actelor adoptate în temeiul acestora și politicilor comunitare, inclusiv cele care privesc protecția mediului, transporturile, rețelele transeuropene, concurența și atribuirea contractelor de achiziții publice.” [traducere neoficială]

5        Anexa II la Regulamentul nr. 1164/94 modificat, privind „Dispoziții de punere în aplicare”, cuprinde un articol H, intitulat „Corecții financiare”, care prevede:

„(1)      În cazul în care, după ce a efectuat verificările necesare, Comisia conchide că:

(a)      aplicarea unui proiect nu justifică nici în parte, nici în totalitate sprijinul acordat, inclusiv atunci când nu sunt respectate unele dintre condițiile prevăzute în decizia de acordare a sprijinului și mai ales o modificare importantă care afectează natura sau condițiile de punere în aplicare a proiectului pentru care nu a fost solicitată aprobarea Comisiei sau

(b)      există o neregulă în ceea ce privește sprijinul din Fond, iar statul membru în cauză nu a adoptat măsurile de corecție necesare,

Comisia suspendă sprijinul alocat proiectului în cauză și solicită, indicând motivele, ca statul membru să își prezinte observațiile într‑un anumit termen.

În cazul în care statul membru contestă observațiile formulate de Comisie, statul membru este invitat la o audiere la Comisie, în cursul căreia cele două părți se străduiesc să ajungă la un acord cu privire la observațiile și concluziile la care trebuie să se ajungă.

(2)      La expirarea termenului stabilit de Comisie, cu respectarea procedurii aplicabile, în lipsa unui acord și ținând seama de observațiile eventuale ale statului membru, Comisia decide, în termen de trei luni:

[…]

(b)      efectuarea corecțiilor financiare necesare, cu alte cuvinte desființarea în totalitate sau în parte a sprijinului acordat proiectului.

Aceste decizii trebuie să respecte principiul proporționalității. La stabilirea cuantumului corecției, Comisia ține seama de natura neregulii sau de modificarea și întinderea impactului financiar potențial al eventualelor deficiențe ale sistemelor de gestiune sau de control. Orice reducere sau desființare a sprijinului determină recuperarea sumelor plătite în mod nejustificat.

[…]

(4)      Comisia adoptă norme detaliate de punere în aplicare a alineatelor (1), (2) și (3) și le comunică spre informare statelor membre și Parlamentului European.” [traducere neoficială]

6        Articolul 18 din Regulamentul (CE) nr. 1386/2002 al Comisiei din 29 iulie 2002 de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 1164/94 al Consiliului privind sistemele de gestionare și de control pentru asistența acordată din Fondul de coeziune și procedura de efectuare a corecțiilor financiare (JO L 201, p. 5, Ediție specială, 14/vol. 1, p. 67), are următorul cuprins:

„(1)      Termenul în care statul membru respectiv poate răspunde unei solicitări emise în temeiul articolului H alineatul (1) primul paragraf din anexa II la Regulamentul (CE) nr. 1164/94 pentru a‑și prezenta observațiile este de două luni, cu excepția cazurilor justificate corespunzător în care Comisia poate stabili un termen mai lung.

(2)      În cazul în care Comisia propune corecții financiare prin extrapolare sau pe o bază forfetară, statului membru i se oferă posibilitatea să demonstreze, printr‑o examinare a dosarelor în cauză, că amploarea reală a neregulii a fost mai redusă decât cea estimată de către Comisie. De comun acord cu Comisia, statul membru poate limita amploarea examinării la o proporție corespunzătoare sau la un eșantion din dosarele respective.

Cu excepția cazurilor justificate corespunzător, termenul acordat pentru această examinare nu depășește o perioadă suplimentară de două luni după termenul de două luni menționat la alineatul (1). Rezultatele unei astfel de examinări sunt analizate conform procedurii prevăzute în articolul H alineatul (1) al doilea paragraf din anexa II la Regulamentul (CE) nr. 1164/94. Comisia ține cont de orice dovezi prezentate de statul membru în aceste termene.

(3)      Ori de câte ori statul membru ridică obiecțiuni cu privire la observațiile Comisiei și are loc o audiere în temeiul articolului H alineatul (1) al doilea paragraf din anexa II la Regulamentul (CE) nr. 1164/94, perioada de trei luni în care Comisia poate să adopte o decizie în temeiul articolului H alineatul (2) din anexa II la regulamentul în cauză se calculează de la data audierii.”

 Istoricul litigiului și decizia în litigiu

7        Istoricul litigiului a fost prezentat la punctele 11-20 din hotărârea atacată și poate fi rezumat după cum urmează.

8        Prin Deciziile C(2001) 4051 din 20 decembrie 2001, C(2001) 4085 din 19 decembrie 2001, C(2001) 4086 din 19 decembrie 2001 și C(2001) 4087 din 19 decembrie 2001, Comisia a aprobat acordarea unui sprijin financiar din Fondul de coeziune unor etape de proiect referitoare la construirea anumitor tronsoane ale liniei de mare viteză care leagă Madrid (Spania) de frontiera franceză.

9        Pentru fiecare dintre aceste etape de proiect, prin scrisoarea din 2 iunie 2008, prin două scrisori din 18 decembrie 2008 și, respectiv, prin scrisoarea din 22 decembrie 2008, Comisia a adresat Regatului Spaniei o propunere de încheiere. Fiecare dintre aceste propuneri includea corecții financiare ca urmare a unor nereguli în aplicarea legislației privind achizițiile publice.

10      Întrucât autoritățile spaniole și‑au exprimat dezacordul față de propunerile de încheiere ale Comisiei prin trei scrisori din 16 februarie 2009 și, respectiv, prin scrisoarea din 15 iulie 2008, a avut loc o audiere la 11 martie 2010.

11      Regatul Spaniei a transmis Comisiei informații suplimentare prin scrisoarea din 26 martie 2010 și prin patru e‑mailuri din 3 mai 2010.

12      La 13 septembrie 2010, Comisia a adoptat decizia în litigiu.

13      În această decizie, care a fost notificată Regatului Spaniei la 14 septembrie 2010, Comisia a constatat mai multe nereguli în aplicarea reglementării Uniunii privind achizițiile publice, referitoare la atribuirea, fără publicare prealabilă, a unui contract modificat sau a unor lucrări suplimentare, fie direct, fie prin procedură negociată, afectând etapele de proiect în cauză. În consecință, a redus cu 2 728 733,65 euro sprijinul total acordat etapelor respective.

 Acțiunea la Tribunal și hotărârea atacată

14      Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 24 noiembrie 2010, Regatul Spaniei a formulat o acțiune prin care solicita, cu titlu principal, anularea deciziei în litigiu și, în subsidiar, anularea acestei decizii în ceea ce privește corecțiile aplicate modificărilor care au rezultat din depășirea pragurilor de zgomot, din modificarea planului general de dezvoltare urbană al localității Santa Oliva și din diferențele de condiții geotehnice, prin reducerea cu 2 348 201,96 euro a valorii corecțiilor decise de Comisie.

15      În susținerea acestei acțiuni, Regatul Spaniei a invocat, cu titlu principal, două motive întemeiate pe nerespectarea de către Comisie a termenului prevăzut la articolul H alineatul (2) din anexa II la Regulamentul nr. 1164/94 modificat și, respectiv, pe aplicarea eronată a articolului 20 alineatul (2) din Directiva 93/38/CEE a Consiliului din 14 iunie 1993 de coordonare a procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții în sectoarele apei, energiei, transporturilor și telecomunicațiilor (JO L 199, p. 84), precum și, cu titlu subsidiar, un motiv întemeiat pe o eroare de drept în aplicarea articolului 20 alineatul (2) litera (f) din această directivă.

16      Prin hotărârea atacată, Tribunalul a respins această acțiune ca nefondată.

17      În ceea ce privește primul motiv, prin care Regatul Spaniei a susținut în esență că respectarea termenului de trei luni prevăzut atât la articolul H alineatul (2) din anexa II la Regulamentul nr. 1164/94 modificat, cât și la articolul 18 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1386/2002 presupune ca decizia de corecție financiară să fi fost adoptată în termen de trei luni de la data audierii sau, cel puțin, de la data la care Comisia a primit informațiile suplimentare din partea guvernului spaniol, astfel încât decizia în litigiu este tardivă și, prin urmare, nelegală, Tribunalul a statuat, la punctul 29 din hotărârea atacată, că rezultă din Hotărârea sa Grecia/Comisia (T‑404/05, EU:T:2008:510, punctul 44), care a fost confirmată de Ordonanța Curții Grecia/Comisia (C‑43/09 P, EU:C:2010:36), că articolul H alineatul (2) din anexa II la Regulamentul nr. 1164/94 modificat nu prevede niciun termen în care Comisia trebuie să adopte decizia sa. O astfel de interpretare ar rezulta de altfel explicit din modul de redactare a acestei dispoziții. Termenul de trei luni la care se face trimitere ar privi încheierea unui acord între Comisie și statul membru în cauză.

18      Tribunalul a continuat arătând la punctul 30 din hotărârea atacată că, deși este clar că în versiunea în limba franceză a dispoziției respective se prevede că „[à] l’expiration d’un délai fixé par la Commission, dans le respect de la procédure applicable, en l’absence d’accord et compte tenu des observations éventuelles de l’État membre, la Commission décide, dans un délai de trois mois” [„(î)nainte de expirarea termenului stabilit de Comisie, cu respectarea procedurii aplicabile, în lipsa unui acord și ținând seama de observațiile eventuale ale statului membru, Comisia decide, în termen de trei luni”], toate versiunile lingvistice altele decât versiunea în limba franceză a acestei dispoziții ar fi redactate în termeni diferiți, expresia „în termen de trei luni” raportându‑se la lipsa unui acord între părți. Or, astfel cum rezultă în special din Hotărârea Bacardi (C‑253/99, EU:C:2001:490, punctul 41 și jurisprudența citată), necesitatea interpretării uniforme a regulamentelor Uniunii exclude posibilitatea privirii unui anume text în mod izolat, ci impune ca, în caz de îndoială, acesta să fie interpretat și aplicat în lumina versiunilor existente în celelalte limbi oficiale.

19      În aceste condiții, termenul de trei luni prevăzut la articolul H alineatul (2) din anexa II la Regulamentul nr. 1164/94 modificat ar permite statului membru în cauză să prezinte Comisiei, ulterior audierii, informații suplimentare, iar Comisiei să țină seama de astfel de informații și „numai în lipsa unui acord între Comisie și statul membru în cauză în termen de trei luni și ținând seama de eventualele observații ale statului membru, Comisia adoptă o decizie” (punctul 31 din hotărârea atacată).

20      În ceea ce privește teza invocată de Regatul Spaniei în ședință, ca răspuns la o întrebare a Tribunalului, teză prezentată la punctul 32 din hotărârea atacată, potrivit căreia ar coexista două termene concomitente care curg de la data audierii, și anume unul prevăzut la articolul H alineatul (2) din anexa II la Regulamentul nr. 1164/94 modificat, care ar urmări obținerea unui acord cu statul membru în cauză, și altul, prevăzut la articolul 18 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1386/2002, care ar urmări adoptarea de către Comisie a unei decizii în vederea efectuării corecțiilor financiare necesare, Tribunalul a apreciat că aceasta nu putea fi reținută.

21      Astfel, instanța a statuat la punctul 33 din această hotărâre că „articolul 18 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1386/2002 se limit[a] să stabilească data de la care termenul pentru adoptarea deciziei în temeiul articolului H alineatul (2) din anexa II la Regulamentul nr. 1164/94 [modificat] începe[a] să curgă”, dar, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 29 din hotărârea amintită, dispoziția respectivă nu ar prevedea „niciun termen în care Comisia trebuia să adopte decizia”.

22      Astfel, Tribunalul a considerat la punctul 34 din hotărârea atacată că, din moment ce un regulament de punere în aplicare, precum Regulamentul nr. 1386/2002, trebuie, dacă este posibil, să facă obiectul unei interpretări conforme dispozițiilor regulamentului de bază, o interpretare a articolului 18 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1386/2002 care ar duce la concluzia că Comisia nu dispune decât de un termen de trei luni pentru a adopta decizia în litigiu nu poate fi reținută.

23      Pe de altă parte, Tribunalul a adăugat la punctul 35 din această hotărâre că interpretarea celor două dispoziții amintite propusă „de Regatul Spaniei ar lipsi de efect util termenul prevăzut la articolul H alineatul (2) din anexa II la Regulamentul nr. 1164/94 modificat, întrucât din aceasta ar rezulta că, în ipoteza existenței a două termene distincte, dar concomitente, Comisia ar fi obligată să adopte o decizie în temeiul acestei dispoziții în termenul de trei luni în cursul căruia ar încerca să ajungă la un acord cu statul membru în cauză”.

24      Tribunalul a conchis la punctele 36-38 din hotărârea atacată că, „din moment ce articolul 18 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1386/2002 se limitează să stabilească data de la care începe să curgă termenul pentru adoptarea unei decizii în temeiul articolului H alineatul (2) din anexa II la Regulamentul nr. 1164/94 [modificat]”, împrejurarea că versiunile în limbile spaniolă, daneză, germană și neerlandeză ale articolului 18 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1386/2002 menționează un termen de trei luni în care Comisia „trebuie să adopte” sau „adoptă” o decizie, în timp ce versiunea în limba slovenă a acesteia se referă mai general la „decizia în temeiul articolului H alineatul (2) din anexa II la acest regulament” și alte versiuni lingvistice ale acestei dispoziții au în vedere termenul de trei luni în cursul căruia Comisia „poate” adopta o decizie în temeiul articolului H alineatul (2) din anexa II la regulamentul menționat, este lipsită de pertinență în speță, astfel încât primul motiv trebuie respins.

25      Tribunalul a respins de asemenea la punctele 41-66 și, respectiv, la punctele 70-113 din hotărârea atacată al doilea și al treilea motiv invocate de Regatul Spaniei.

 Concluziile părților în fața Curții

26      În recursul formulat, Regatul Spaniei solicită Curții:

–        anularea hotărârii atacate;

–        soluționarea în mod definitiv a litigiului prin anularea deciziei în litigiu și

–        obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

27      Comisia solicită Curții:

–        respingerea recursului în totalitate și

–        obligarea Regatului Spaniei la plata cheltuielilor de judecată.

 Cu privire la recurs

28      În susținerea recursului, Regatul Spaniei invocă două motive întemeiate de erori de drept săvârșite de Tribunal în ceea ce privește, în primul rând, nerespectarea termenului prevăzut la articolul H alineatul (2) din anexa II la Regulamentul nr. 1164/94 modificat în vederea adoptării deciziei în litigiu și, în al doilea rând, noțiunea „atribuire”, în sensul Directivei 93/38.

 Cu privire la primul motiv

 Argumentele părților

29      Regatul Spaniei susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept statuând că articolul H alineatul (2) din anexa II la Regulamentul nr. 1164/94 modificat nu impune Comisiei un termen pentru adoptarea deciziei în litigiu.

30      Potrivit acestui stat membru, dimpotrivă, dispoziția menționată trebuie interpretată în sensul că stabilește un termen care, în lipsa unui acord cu statul membru în cauză în cursul audierii prevăzute la articolul H alineatul (1) din aceeași anexă, impune Comisiei să adopte, în cele trei luni, o decizie privind reducerea avansului sau efectuarea unor corecții financiare.

31      Astfel, numai interpretarea susținută de Regatul Spaniei ar fi de natură să confere un sens și un efect util dispozițiilor pertinente.

32      Așadar, articolul H din anexa II la Regulamentul nr. 1164/94 modificat ar stabili la alineatul (2) un termen de trei luni care începe să curgă „[la] expirarea termenului stabilit de Comisie”, acesta din urmă neputând fi decât termenul care este prevăzut în ultima parte a alineatului (1) primul paragraf al aceluiași articol, care prevede că „Comisia […] solicită […] ca statul membru să își prezinte observațiile într‑un anumit termen”. Acest termen ar expira înainte de audierea prevăzută la alineatul (1) al acestui articol H și ar avea ca scop să permită Comisiei și statului membru în cauză să ajungă la un acord. În schimb, articolul 18 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1386/2002 ar prevedea un alt termen de trei luni făcând trimitere explicită la articolul H alineatul (2) din anexa II la Regulamentul nr. 1164/94 modificat, iar acest termen ar începe să curgă de la data audierii prevăzute de Regulamentul nr. 1164/94 modificat. Aceste ultime dispoziții coroborate ar avea ca scop stabilirea termenului la expirarea căruia Comisia, în ipoteza în care părțile nu ajung la niciun acord, este obligată să adopte o decizie de corecție financiară. În cazul în care respectivul articol 18 alineatul (3) ar trebui interpretat în sensul că nu face decât să stabilească punctul de plecare al termenului de trei luni care trebuie să permită părților să ajungă la un acord, acesta ar fi lipsit de efect util, întrucât articolul H din anexa II la Regulamentul nr. 1164/94 modificat stabilește în mod clar momentul în care expiră termenul menționat.

33      În consecință, dacă, la expirarea termenului de trei luni care curge de la data audierii, Comisia nu a adoptat o decizie de corecție financiară, această instituție ar fi obligată să efectueze plata și orice corecție efectuată, ca în speță, după scurgerea respectivului termen ar fi nelegală, întrucât Comisia nu mai dispune de temeiul juridic necesar pentru a aplica o astfel de măsură. Astfel, nu se poate considera că Comisia poate stabili după bunul plac momentul în care adoptă o decizie de mare importanță pentru planificarea financiară a autorităților naționale în cauză.

34      O astfel de interpretare ar fi în plus de natură să permită statelor membre, în conformitate cu principiul securității juridice, să cunoască, într‑un termen suficient de scurt și determinabil în avans, dacă cheltuielile angajate sunt finanțate de Fondul de coeziune. Interpretarea menționată ar fi de altfel coroborată de împrejurarea că, în Comunicarea (2011)C 332/01 a Comisiei către Parlamentul European, Consiliu și Curtea de Conturi – Conturile anuale ale Uniunii Europene – Exercițiul 2010 (JO 2011, C 332, p. 1), se menționează la pagina 63, privind politica de coeziune, că „Comisia are la dispoziție trei luni de la data unei audieri formale cu statul membru (șase luni pentru programele 2007-2013) să adopte o decizie formală de corecție financiară și emite un ordin de recuperare pentru a obține rambursarea din partea statului membru”.

35      În plus, susținându‑și raționamentul, la punctul 29 din hotărârea atacată, printr‑o trimitere la Hotărârea sa Grecia/Comisia (EU:T:2008:510), precum și la Ordonanța Curții Grecia/Comisia (EU:C:2010:36), Tribunalul ar fi interpretat eronat aceste decizii, având în vedere că, pe de o parte, astfel cum Curtea a arătat în mod expres în această ordonanță, articolul 18 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1386/2002 nu era aplicabil proiectului în discuție în cauza în care s‑au pronunțat aceste două decizii și că, pe de altă parte, Curtea nu s‑a pronunțat cu privire la fondul chestiunii juridice invocate în prezent de Regatul Spaniei.

36      Comisia răspunde că, în primul rând, Regatul Spaniei nu explică în recursul său de ce Tribunalul ar fi săvârșit o eroare de drept atunci când a invocat în hotărârea atacată Hotărârea sa Grecia/Comisia (EU:T:2008:510), precum și Ordonanța Curții Grecia/Comisia (EU:C:2010:36). Acest aspect al motivului nu ar putea fi analizat decât ca un enunț abstract, care nu conține o expunere de argumente juridice coerente prin care să se critice în mod expres aprecierea făcută în această privință de Tribunal și, prin urmare, ar fi inadmisibil.

37      În orice caz, aspectul menționat ar fi lipsit de temei, întrucât Tribunalul nu ar fi săvârșit nicio eroare de drept întemeindu‑și raționamentul pe interpretarea Regulamentului nr. 1164/94 modificat pe care a dat‑o în această hotărâre și care ar fi fost confirmată de Curte în mod, desigur, implicit, dar necesar în Ordonanța Grecia/Comisia (EU:C:2010:36), interpretare potrivit căreia articolul H alineatul (2) din anexa II la regulamentul amintit nu impune Comisiei niciun termen pentru adoptarea deciziei sale de corecție financiară.

38      În al doilea rând, Comisia consideră că Regatul Spaniei nu face, în esență, decât să reitereze în fața Curții teza pe care a susținut‑o deja în primă instanță.

39      În special, recursul ar fi inadmisibil prin faptul că, susținând că termenul de trei luni ar fi un termen după expirarea căruia Comisia nu mai putea să aplice corecții financiare, Regatul Spaniei nu ar explica în ce mod această afirmație ar fi legată de hotărârea atacată și nici ce încălcare ar fi săvârșit Tribunalul în această privință, astfel încât afirmația menționată ar constitui o simplă cerere de reexaminare a cererii introductive prezentate în primă instanță.

40      În plus, acest aspect al motivului ar fi în orice caz nefondat. Mai întâi, chiar dacă se presupune că Regulamentul nr. 1164/94 modificat prevede un termen de trei luni, depășirea acestuia nu poate determina nicio imposibilitate de acțiune pentru Comisie. Astfel, întrucât regulamentul menționat are ca obiect asigurarea faptului că cheltuielile naționale au fost angajate de statele membre potrivit normelor dreptului Uniunii, un astfel de termen nu ar putea fi considerat decât ca indicativ, sub rezerva unei atingeri aduse intereselor unui stat membru, probă pe care Regatul Spaniei nu ar fi adus‑o în speță. Pe de altă parte, având în vedere faptul că, în speță, după audierea din 11 martie 2010, Regatul Spaniei a transmis Comisiei informații suplimentare la 26 martie și la 3 mai 2010, termenul de 4 luni și 10 zile dintre această din urmă dată și cea la care decizia în litigiu a fost adoptată trebuia să fie considerat pe deplin rezonabil. În sfârșit, interpretarea susținută de Regatul Spaniei ar fi nu numai lipsită de temei, dar și ilogică și contradictorie. Astfel, în mod întemeiat Tribunalul a statuat că termenul de trei luni prevăzut la articolul H alineatul (2) din anexa II la Regulamentul nr. 1164/94 modificat privește doar încheierea unui eventual acord între Comisie și statul membru în cauză și că articolul 18 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1386/2002 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune Comisiei un termen de trei luni pentru a lua o decizie de corecție financiară.

 Aprecierea Curții

–       Cu privire la admisibilitate

41      În ceea ce privește admisibilitatea primului motiv, trebuie să se respingă cauzele de inadmisibilitate invocate de Comisie.

42      În această privință, trebuie amintit că, în conformitate cu articolul 256 TFUE și cu articolul 58 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, recursul se limitează la chestiuni de drept și trebuie să fie întemeiat pe motive care privesc necompetența a Tribunalului, neregularități ale procedurii în fața Tribunalului care aduc atingere intereselor recurentului sau încălcarea dreptului Uniunii de către Tribunal (a se vedea în acest sens Hotărârea Comisia/Brazzelli Lualdi și alții, C‑136/92 P, EU:C:1994:211, punctul 47).

43      În plus, din articolul 256 TFUE și din articolul 58 primul paragraf din Statutul Curții, precum și din articolul 168 alineatul (1) litera (d) și din articolul 169 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții rezultă că un recurs trebuie să indice cu precizie elementele criticate din hotărârea a cărei anulare se solicită, precum și argumentele juridice care susțin în mod concret această cerere (a se vedea în special Hotărârea Bergaderm și Goupil/Comisia, C‑352/98 P, EU:C:2000:361, punctul 34, Hotărârea Interporc/Comisia, C‑41/00 P, EU:C:2003:125, punctul 15, precum și Hotărârea Reynolds Tobacco și alții/Comisia, C‑131/03 P, EU:C:2006:541, punctul 49).

44      Prin urmare, nu îndeplinește cerințele de motivare ce rezultă din aceste dispoziții un recurs care se limitează la a repeta sau la a reproduce textual motivele și argumentele care au fost prezentate în fața Tribunalului, inclusiv cele întemeiate pe fapte respinse expres de această instanță (a se vedea în special Hotărârea Interporc/Comisia, EU:C:2003:125, punctul 16). Astfel, un asemenea recurs constituie în realitate o cerere prin care se urmărește o simplă reexaminare a cererii introductive depuse la Tribunal, ceea ce nu este de competența Curții (a se vedea în special Hotărârea Reynolds Tobacco și alții/Comisia, EU:C:2006:541, punctul 50).

45      Cu toate acestea, din moment ce un recurent contestă interpretarea sau aplicarea dreptului Uniunii de către Tribunal, aspectele de drept analizate în primă instanță pot fi rediscutate în cadrul unui recurs (Hotărârea Salzgitter/Comisia, C‑210/98 P, EU:C:2000:397, punctul 43). Într‑adevăr, dacă un recurent nu ar putea să se bazeze astfel în recurs pe motive și pe argumente utilizate deja în fața Tribunalului, procedura recursului ar fi lipsită de o parte din sensul său (Hotărârea Interporc/Comisia, EU:C:2003:125, punctul 17).

46      Or, primul motiv îndeplinește aceste cerințe.

47      Astfel, în speță, Regatul Spaniei susține în esență că, prin faptul că a statuat că articolul H alineatul (2) din anexa II la Regulamentul nr. 1164/94 modificat nu impune Comisiei niciun termen pentru adoptarea unei decizii de corecție financiară, Tribunalul a încălcat dreptul Uniunii.

48      În aceste condiții, departe de a se limita să repete argumente deja invocate în fața Tribunalului și de a urmări o nouă examinare pe fond a cererii sale introductive inițiale, Regatul Spaniei pune la îndoială răspunsul pe care această instanță l‑a dat în mod expres la o chestiune de drept în hotărârea atacată, care poate face obiectul unui control al Curții în cadrul unui recurs.

49      Un recurent poate, astfel, să formuleze recurs invocând, în fața Curții, motive derivate din însăși hotărârea atacată prin care să conteste, în drept, temeinicia acesteia (Hotărârea Stadtwerke Schwäbisch Hall și alții/Comisia, C‑176/06 P, EU:C:2007:730, punctul 17).

50      În plus și contrar susținerilor Comisiei, Regatul Spaniei indică clar argumentele juridice pe care se întemeiază în această privință.

51      În consecință, primul motiv al Regatului Spaniei este admisibil.

–       Cu privire la fond

52      În ceea ce privește examinarea pe fond a primului motiv, trebuie constatat că, astfel cum a arătat Tribunalul la punctul 30 din hotărârea atacată, sensul articolului H alineatul (2) din anexa II la Regulamentul nr. 1164/94 modificat diferă în funcție de versiunile lingvistice ale acestei dispoziții.

53      Astfel, din versiunea în limba franceză a acesteia, în temeiul căreia, în lipsa unui acord între părți, Comisia decide „în termen de trei luni”, rezultă că termenul de trei luni prevăzut în această dispoziție privește adoptarea deciziei de corecții financiare.

54      În schimb, în alte versiuni lingvistice ale aceleiași dispoziții, acest termen de trei luni privește lipsa acordului între părți.

55      Or, potrivit unei jurisprudențe constante, în vederea asigurării unei interpretări și a unei aplicări uniforme a aceluiași text a cărui versiune într‑o limbă a Uniunii Europene diferă de cele stabilite în celelalte limbi, dispoziția în cauză trebuie interpretată în funcție de contextul și finalitatea reglementării din care face parte (a se vedea în special Hotărârea DR și TV2 Danmark, C 510/10, EU:C:2012:244, punctul 45, precum și jurisprudența citată).

56      În această privință, în ceea ce privește contextul în care se înscrie articolul H alineatul (2) din anexa II la Regulamentul nr. 1164/94 modificat, trebuie arătat că Fondul de coeziune a fost instituit, conform articolului 130 D al doilea paragraf CE, prin Regulamentul nr. 1164/94 în versiunea sa inițială.

57      Articolul H alineatul (2) din anexa II la acest regulament în versiunea sa inițială se limitează să prevadă că, în cazul în care există o neregulă sau când una dintre condițiile prevăzute în decizia de acordare a sprijinului nu este îndeplinită, Comisia poate reduce, suspenda sau suprima sprijinul pentru acțiunea în cauză, fără ca totuși exercitarea acestei competențe să fie limitată de un termen.

58      După cum s‑a arătat la punctul 3 din prezenta hotărâre, versiunea inițială a regulamentului menționat a fost modificată în special de Regulamentul nr. 1265/1999, care a înlocuit textul acestui articol H din anexa II cu cel citat la punctul 5 din prezenta hotărâre, al cărui alineat (2) primul paragraf face obiectul prezentului litigiu. Această modificare a intervenit în temeiul articolului 16 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1164/94 în versiunea sa inițială, potrivit căruia Consiliul Uniunii Europene, statuând în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 130 D CE, reexaminează regulamentul menționat înainte de sfârșitul anului 1999.

59      Din preambulul Regulamentului nr. 1265/1999 și în special din considerentele (1), (2), (4) și (5) ale acestuia rezultă că respectiva anexă II a fost modificată pentru a crește eficacitatea Fondului de coeziune, a simplifica sistemul de gestiune financiară prevăzând în același timp un control intensificat al realității cheltuielilor și a îmbunătăți, precum și a sistematiza cooperarea dintre Comisie și statul membru în cauză în ceea ce privește controlul proiectelor.

60      Regulamentul nr. 1164/94, astfel modificat, era aplicabil în perioada cuprinsă între anul 2000 și anul 2006. Astfel, pe de o parte, Regulamentele nr. 1264/1999 și 1265/1999, care au modificat Regulamentul nr. 1164/94 în versiunea sa inițială, au intrat în vigoare la 1 ianuarie 2000 și, pe de altă parte, conform articolului 1 punctul 11 din Regulamentul nr. 1264/1999, Regulamentul nr. 1164/94, astfel cum a fost modificat în anul 1999, trebuia reexaminat cel târziu la 31 decembrie 2006.

61      Regulamentul nr. 1386/2002 a fost adoptat de Comisie pentru stabilirea normelor de aplicare ale Regulamentului nr. 1164/94 modificat. În temeiul articolului 23 din acesta, Regulamentul nr. 1386/2002 a intrat în vigoare la 7 august 2002 și se aplică, în temeiul articolului 1, proiectelor care au fost aprobate pentru prima dată după 1 ianuarie 2000.

62      Din articolul 18 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1386/2002, care face trimitere expresă la articolul H alineatul (2) din anexa II la Regulamentul nr. 1164/94 modificat, rezultă că Comisia dispune, în temeiul acestui articol H alineatul (2), de un termen de trei luni pentru a adopta o decizie de corecție financiară, acest termen începând să curgă de la data audierii.

63      Toate versiunile lingvistice ale articolului 18 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1386/2002 concordă în acest sens.

64      În aceeași perioadă precum cea vizată la punctul 60 din prezenta hotărâre, Regulamentul (CE) nr. 1260/1999 al Consiliului din 21 iunie 1999 de stabilire a dispozițiilor generale privind fondurile structurale (JO L 161, p. 1), care, conform articolului 2, se aplica Fondului european de dezvoltare regională, Fondului social european, Fondului european de orientare și garantare agricolă, secțiunea „Orientare”, precum și Instrumentului financiar de orientare piscicolă, prevedea la articolul 39 alineatul (3) că, „[l]a expirarea termenului stabilit de Comisie, în lipsa unui acord și dacă statul membru nu a efectuat corecțiile și ținând seama de observațiile eventuale ale statului membru, Comisia poate decide, în termen de trei luni” [traducere neoficială], să reducă avansul sau să efectueze corecțiile financiare necesare anulând în totalitate sau în parte participarea fondurilor la intervenția în cauză.

65      Nu există, în ceea ce privește modul de redactare a dispoziției menționate în diferitele sale versiuni lingvistice, diferențe comparabile cu cele descrise la punctele 53 și 54 din prezenta hotărâre.

66      În termeni comparabili cu cei ai articolului 18 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1386/2002, articolul 5 alineatul (3) din Regulamentul (CE) nr. 448/2001 al Comisiei din 2 martie 2001 de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 1260/1999 al Consiliului privind procedura de efectuare a corecțiilor financiare cu privire la ajutorul acordat în cadrul fondurilor structurale (JO L 64, p. 13, Ediție specială, 14/vol. 1, p. 62) prevede că, ori de câte ori statul membru obiectează la observațiile făcute de Comisie și are loc o audiere în conformitate cu articolul 39 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 1260/1999, „termenul de trei luni în care Comisia poate lua o decizie în conformitate cu articolul 39 alineatul (3) din respectivul regulament începe să curgă de la data audierii”.

67      În ceea ce privește aspectul de drept care face obiectul prezentului litigiu, redactarea acestei dispoziții nu prezintă nici ea diferențe între diferitele versiuni lingvistice ale acestui regulament.

68      Regulamentul nr. 1260/1999 a fost abrogat de Regulamentul (CE) nr. 1083/2006 al Consiliului din 11 iulie 2006 de stabilire a anumitor dispoziții generale privind Fondul european de dezvoltare regională, Fondul social european și Fondul de coeziune (JO L 210, p. 25, Ediție specială, 14/vol. 2, p. 64), care, potrivit articolului 1 alineatul (1), se aplică fondurilor menționate, fără a aduce atingere dispozițiilor specifice prevăzute de regulamentele care reglementează fiecare dintre aceste fonduri.

69      Corecțiile financiare care pot fi adoptate de Comisie fac din acel moment obiectul normelor comune acestor trei fonduri, prevăzute la articolele 99-102 din regulamentul menționat.

70      Alineatul (5) al articolului 100, intitulat „Procedură”, din Regulamentul nr. 1083/2006 prevede că, „[î]n absența acordului, Comisia decide cu privire la corecția financiară în cele șase luni care urmează datei audierii, ținând seama de toate informațiile și observațiile prezentate pe parcursul procedurii[;] [î]n cazul în care audierea nu are loc, perioada de șase luni începe în două luni de la data trimiterii de către Comisie a scrisorii de invitație”.

71      Trebuie precizat în această privință că, pe de o parte, în ceea ce privește problema care este în discuție între părțile din prezentul litigiu, respectivul alineat (5) al articolului 100 este formulat în mod identic în diferitele versiuni lingvistice ale Regulamentului nr. 1083/2006 și că, pe de altă parte, Regulamentul (CE) nr. 1084/2006 al Consiliului din 11 iulie 2006 de creare a Fondului de coeziune și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1164/94 (JO L 210, p. 79, Ediție specială, 14/vol. 2, p. 118) nu cuprinde nicio dispoziție privind procedura în materia corecțiilor financiare, ca de altfel nici Regulamentul (CE) nr. 1828/2006 al Comisiei din 8 decembrie 2006 de stabilire a normelor de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 1083/2006 și a Regulamentului (CE) nr. 1080/2006 al Parlamentului European și al Consiliului privind Fondul european de dezvoltare regională (JO L 371, p. 1, Ediție specială, 14/vol. 3, p. 17).

72      Această situație se regăsește și în cazul Regulamentului (UE) nr. 1303/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 decembrie 2013 de stabilire a unor dispoziții comune privind Fondul european de dezvoltare regională, Fondul social european, Fondul de coeziune, Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală și Fondul european pentru pescuit și afaceri maritime, precum și de stabilire a unor dispoziții generale privind Fondul european de dezvoltare regională, Fondul social european, Fondul de coeziune și Fondul european pentru pescuit și afaceri maritime și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1083/2006 al Consiliului (JO L 347, p. 320). Astfel, articolul 145 alineatul (6) din acesta prevede că, „[î]n scopul aplicării corecțiilor financiare, Comisia ia o decizie, prin acte de punere în aplicare, în termen de șase luni de la data audierii sau de la data primirii informațiilor suplimentare, în cazul în care statul membru este de acord să prezinte astfel de informații suplimentare în urma audierii[;] Comisia ține cont de toate informațiile și observațiile prezentate pe parcursul procedurii[;] [î]n cazul în care nu are loc nicio audiere, perioada de șase luni începe la două luni după data trimiterii de către Comisie a scrisorii de invitație la audiere”.

73      Această dispoziție are un conținut comparabil în diferitele versiuni lingvistice ale Regulamentului nr. 1303/2013.

74      Pe de altă parte, Regulamentul (UE) nr. 1300/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 decembrie 2013 privind Fondul de coeziune și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1084/2006 al Consiliului (JO L 347, p. 281) nu reglementează procedura aplicabilă în cazul corecțiilor financiare. Aceeași situație se regăsește și în cazul Proiectului de regulament delegat (UE) al Comisiei de completare a Regulamentului nr. 1303/2013, proiect care a fost transmis Parlamentului European la 3 martie 2014.

75      Din expunerile de mai sus rezultă că numai reglementarea aplicabilă perioadei inițiale, care este cuprinsă între anul 1994 și anul 1999, nu prevede un termen pentru adoptarea de către Comisie a unei decizii de corecție financiară.

76      În schimb, trebuie să se constate că, începând cu anul 2000, atât Regulamentul nr. 1260/1999, cât și Regulamentele nr. 1083/2006 și 1303/2013, intrate în vigoare la 1 ianuarie 2007 și, respectiv, la 1 ianuarie 2014, precum și diversele reglementări de aplicare a regulamentelor menționate adoptate de Comisie stabilesc un astfel de termen.

77      Dat fiind că articolul H alineatul (2) din anexa II la Regulamentul nr. 1164/94 modificat, în vigoare începând de la 1 ianuarie 2000, prezintă diferențe în funcție de versiunile lingvistice ale acestui regulament, trebuie, astfel, să se determine sensul exact prin trimitere la contextul în care această dispoziție se înscrie, și anume, în speță, reglementările comparabile în materia gestiunii fondurilor Uniunii.

78      Or, rezultă că toate reglementările aplicabile în acest domeniu din anul 2000 confirmă teza, susținută de Regatul Spaniei, potrivit căreia Comisia trebuie să adopte decizia de corecție financiară cu respectarea unui anumit termen, a cărui calculare poate, desigur, varia în funcție de reglementarea în vigoare, dar a cărui existență este prevăzută fără nicio ambiguitate de legiuitorul Uniunii.

79      Împrejurarea că Regulamentul nr. 1260/1999 nu se aplică Fondului de coeziune ca atare nu se opune, în această privință, unei astfel de interpretări, din moment ce textul articolului 39 alineatul (3) din regulamentul menționat și cel al articolului H alineatul (2) din anexa II la Regulamentul nr. 1164/94 modificat sunt cvasiidentice și nu ar fi justificat ca, în al doilea regulament, termenul să privească lipsa unui acord între părți, în timp ce, în primul regulament, acest termen privește adoptarea deciziei de către Comisie.

80      O interpretare în acest sens se justifică cu atât mai mult cu cât toate reglementările ulterioare, atât ale Consiliului, cât și ale Comisiei, confirmă faptul că, atunci când adoptă o decizie de corecție financiară, Comisia este obligată să respecte un anumit termen.

81      Trebuie adăugat, cu privire îndeosebi la Regulamentul nr. 1386/2002, care are ca obiect stabilirea normelor de aplicare a Regulamentului nr. 1164/94 modificat din care face parte dispoziția care face obiectul prezentului litigiu, că nu poate fi reținut punctul de vedere susținut de Comisie și consacrat de Tribunal la punctele 33 și 36 din hotărârea atacată, potrivit căruia articolul 18 din Regulamentul nr. 1386/2002 s‑ar limita să stabilească data de la care începe să curgă termenul pentru adoptarea deciziei în temeiul articolului H alineatul (2) din anexa II la Regulamentul nr. 1164/94 modificat, dat fiind că legiuitorul Uniunii nu ar fi putut să stabilească punctul de plecare al unui termen în vederea adoptării unei decizii avute în vedere la articolul menționat H dacă nu ar exista un astfel de termen.

82      În consecință, este necesar să se considere că, începând cu anul 2000, Comisia este obligată să respecte un termen legal pentru adoptarea unei decizii de corecție financiară.

83      Această concluzie, dedusă dintr‑o interpretare sistematică a reglementărilor pertinente atât ale Consiliului, cât și ale Comisiei, este în plus confirmată și de modul de redactare a pasajului care figurează la pagina 63 a Comunicării (2011) C 332/01 a Comisiei înseși, invocat de Regatul Spaniei în susținerea recursului, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 34 din prezenta hotărâre.

84      Concluzia amintită concordă de asemenea cu obiectul prevăzut la articolul 161 primul paragraf CE, devenit articolul 177 TFUE, potrivit căruia legiuitorul Uniunii adoptă „normele generale aplicabile fondurilor”, această abordare trebuind în mod necesar să ducă la o armonizare a normelor aplicabile în materie. Un astfel de demers se impune cu atât mai mult în ceea ce privește normele de procedură. Trebuie în această privință să se observe că, din anul 2007, în special normele de procedură au fost într‑adevăr uniformizate în cadrul unui regulament al Consiliului privind dispozițiile generale aplicabile tuturor fondurilor Uniunii. Or, normele de procedură prevăzute în acesta susțin pe deplin interpretarea potrivit căreia adoptarea unei decizii de corecție financiară este încadrată într‑un termen prestabilit de legiuitor.

85      Pe de altă parte, această interpretare nu este de natură să afecteze coerența și eficacitatea procedurii de corecție financiară prevăzute de dreptul Uniunii, termenul prevăzut de legiuitor lăsând Comisiei o perioadă suficientă pentru adoptarea deciziei sale, ținând seama în același timp de consultările sale cu statul membru în cauză.

86      Dimpotrivă, după cum reiese din considerentul (5) al Regulamentului nr. 1265/1999, procedura pe care legiuitorul Uniunii a instituit‑o în materie de corecții financiare se bazează pe o cooperare între statul membru în cauză și Comisie, care trebuie să se întemeieze pe echilibrul dintre drepturile și obligațiile părților. Or, în aceste condiții, ar fi contrar respectivei cerințe de echilibru între drepturile și obligațiile părților ca, în cadrul acestei proceduri, statul membru să fie obligat să respecte anumite termene precise, în timp ce Comisia nu ar avea o astfel de obligație.

87      Potrivit unei jurisprudențe constante, principiul cooperării loiale nu numai că obligă statele membre să ia toate măsurile adecvate pentru garantarea aplicării și eficacității dreptului Uniunii, ci impune de asemenea instituțiilor acesteia obligații reciproce de cooperare loială cu statele membre (a se vedea în acest sens Ordonanța Zwartveld și alții, C‑2/88 IMM, EU:C:1990:315, punctul 10).

88      În plus, cu privire, în speță, la deciziile cu un efect bugetar important, este în interesul atât al statului membru în cauză, cât și în cel al Comisiei ca durata procedurii de corecție financiară să fie previzibilă, ceea ce presupune prevederea unui termen prestabilit pentru adoptarea deciziei finale. Trebuie de asemenea să se arate că depășirea termenului prevăzut pentru adoptarea deciziei de corecție financiară nu este compatibilă cu principiul general al bunei administrări.

89      Prin prisma ansamblului considerațiilor care precedă, este necesar să se constate că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept statuând la punctele 29 și 33 din hotărârea atacată că articolul H alineatul (2) din anexa II la Regulamentul nr. 1164/94 modificat nu prevede niciun termen în care Comisia să adopte decizia de corecție financiară, termenul de trei luni pe care această dispoziție îl prevede referindu‑se la încheierea unui acord între Comisie și statul membru în cauză.

90      În consecință, primul motiv al recursului este fondat, iar hotărârea atacată trebuie anulată, fără să fie necesară examinarea celui de la doilea motiv al recursului.

 Cu privire la acțiunea în primă instanță

91      Conform articolului 61 primul paragraf din Statutul Curții, în cazul în care recursul este întemeiat, Curtea anulează decizia Tribunalului. Aceasta poate astfel să soluționeze ea însăși în mod definitiv litigiul atunci când acesta este în stare de judecată.

92      În speță, Curtea dispune de elementele necesare pentru a se pronunța în mod definitiv asupra acțiunii prin care se urmărește anularea deciziei în litigiu, introdusă de Regatul Spaniei la Tribunal.

93      Astfel cum rezultă din cuprinsul punctelor 56-89 din prezenta hotărâre, adoptarea de către Comisie a unei decizii de corecție financiară este, începând cu anul 2000, condiționată de respectarea unui anumit termen.

94      Durata acestui termen variază în funcție de reglementarea aplicabilă.

95      Astfel, în temeiul dispozițiilor coroborate ale articolului H alineatul (2) din anexa II la Regulamentul nr. 1164/94 modificat și ale articolului 18 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1386/2002, termenul la expirarea căruia Comisia trebuie să adopte o decizie de corecție financiară era de trei luni de la data audierii.

96      Conform articolului 100 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1083/2006, Comisia decide cu privire la corecția financiară în cele șase luni care urmează datei audierii, iar, în cazul în care audierea nu a avut loc, perioada de șase luni începe în două luni de la data trimiterii de către Comisie a scrisorii de invitație.

97      În temeiul articolul 145 alineatul (6) din Regulamentul nr. 1303/2013, Comisia ia o decizie în termen de șase luni de la data audierii sau de la data primirii informațiilor suplimentare, dacă statul membru este de acord să prezinte aceste informații în urma audierii. În cazul în care nu are loc nicio audiere, perioada de șase luni începe la două luni după data trimiterii de către Comisie a scrisorii de invitație la audiere.

98      În această privință, trebuie precizat că, deși Regulamentul nr. 1265/1999, care a modificat Regulamentul nr. 1164/94, a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2000, din articolul 108 al doilea paragraf din Regulamentul nr. 1083/2006 rezultă, cu toate acestea, că articolul 100 din regulamentul amintit este aplicabil începând de la 1 ianuarie 2007, inclusiv în cazul programelor anterioare perioadei 2007-2013. Acest lucru este de altfel conform cu principiul potrivit căruia normele de procedură se aplică imediat după intrarea lor în vigoare.

99      Cu privire la articolul 145 din Regulamentul nr. 1303/2013, acesta se aplică, potrivit articolului 154 al doilea paragraf din regulamentul menționat, cu efect de la 1 ianuarie 2014.

100    Or, în speță, audierea a avut loc la 11 martie 2010, în timp ce Comisia a adoptat decizia în litigiu abia la 13 septembrie 2010.

101    În aceste condiții, rezultă că, în speță, Comisia nu a respectat termenul de șase luni stabilit de articolul 100 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1083/2006.

102    Contrar susținerilor Comisiei, împrejurarea că reglementarea pertinentă nu prevede în mod expres că, în cazul nerespectării termenului stabilit pentru adoptarea unei decizii de corecție financiară, Comisia nu mai poate adopta o astfel de decizie este lipsită de pertinență, dat fiind că prevederea unui termen în cadrul căruia trebuie adoptată o decizie de această natură este prin ea însăși suficientă.

103    În plus, nerespectarea normelor de procedură referitoare la adoptarea unui act cauzator de prejudiciu constituie o încălcare a unor norme fundamentale de procedură (a se vedea în acest sens Hotărârea Regatul Unit/Consiliul, 68/86, EU:C:1988:85, punctele 48 și 49), care trebuie invocată de instanța Uniunii chiar din oficiu (a se vedea în acest sens Hotărârea Comisia/ICI, C‑286/95 P, EU:C:2000:188, punctul 51, precum și Hotărârea Comisia/Solvay, C‑287/95 P și C‑288/95 P, EU:C:2000:189, punctul 55). Or, faptul că Comisia nu a adoptat decizia în litigiu în termenul stabilit de legiuitorul Uniunii constituie o încălcare a unor norme fundamentale de procedură.

104    Prin urmare, decizia în litigiu nu a fost în mod valabil adoptată și trebuie, în consecință, să fie anulată.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

105    Potrivit articolului 184 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, atunci când recursul este fondat, iar Curtea soluționează ea însăși în mod definitiv litigiul, aceasta se pronunță asupra cheltuielilor de judecată.

106    Articolul 138 alineatul (1) din același regulament, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din acest regulament, prevede că partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât Regatul Spaniei a avut câștig de cauză în cadrul recursului, iar acțiunea la Tribunal a fost admisă, trebuie ca, în conformitate cu concluziile Regatului Spaniei, Comisia să suporte propriile cheltuieli de judecată, precum și pe cele efectuate de acest stat membru, atât în primă instanță, cât și în cadrul recursului.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară și hotărăște:

1)      Anulează Hotărârea Tribunalului Uniunii Europene, Spania/Comisia (T‑540/10, EU:T:2013:47).

2)      Anulează Decizia C(2010) 6154 a Comisiei din 13 septembrie 2010 privind reducerea ajutorului acordat din Fondul de coeziune pentru etapele de proiect intitulate „Linia de mare viteză Madrid‑Zaragoza‑Barcelona‑Frontiera franceză. Tronsonul Lleida‑Martorell (platformă). Subtronsonul IX‑A” (CCI 2001.ES.16.C.PT.005), „Linia de mare viteză Madrid‑Zaragoza‑Barcelona‑Frontiera franceză. Tronsonul Lleida‑Martorell (platformă). Subtronsonul X‑B (Avinyonet del Penedés‑Sant Sadurní dʼAnoia)” (CCI 2001.ES.16.C.PT.008), „Linia de mare viteză Madrid‑Zaragoza‑Barcelona‑Frontiera franceză. Tronsonul Lleida‑Martorell (platformă). Subtronsoanele XI‑A și XI‑B (Sant Sadurni dʼAnoia‑Gelida)” (CCI 2001.ES.16.C.PT.009) și „Linia de mare viteză Madrid‑Zaragoza‑Barcelona‑Frontiera franceză. Tronsonul Lleida‑Martorell (platformă). Subtronsonul IX‑C” (CCI 2001.ES.16.C.PT.010).

3)      Obligă Comisia Europeană la plata cheltuielilor de judecată ale Regatului Spaniei, precum și a propriilor cheltuieli de judecată, efectuate atât în procedura în primă instanță, cât și în cadrul prezentului recurs.

Sursa: C.J.U.E.

Sistemul de rambursare a taxei pe poluare pentru autovehicule, reglementat de art.12 din O.U.G. nr.9/2013 privind timbrul de mediu pentru autovehicule, este contrar dreptului Uniunii Europene

HOTĂRÂREA CURȚII (Marea Cameră)

15 octombrie 2014

„Trimitere preliminară – Restituirea taxelor percepute de un stat membru cu încălcarea dreptului Uniunii”

În cauza C‑331/13,

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Tribunalul Sibiu (România), prin decizia din 30 mai 2013, primită de Curte la 18 iunie 2013, în procedura

Ilie Nicolae Nicula

împotriva

Administrației Finanțelor Publice a Municipiului Sibiu,

Administrației Fondului pentru Mediu,

CURTEA (Marea Cameră),

compusă din domnul V. Skouris, președinte, domnul K. Lenaerts, vicepreședinte, domnii M. Ilešič (raportor), L. Bay Larsen, A. Ó Caoimh, C. Vajda și S. Rodin, președinți de cameră, domnii A. Borg Barthet, J. Malenovský, E. Levits, E. Jarašiūnas, C. G. Fernlund și J. L. da Cruz Vilaça, judecători,

avocat general: domnul M. Wathelet,

grefier: doamna L. Carrasco Marco, administrator,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 25 martie 2014,

luând în considerare observațiile prezentate:

–        pentru domnul Nicula, de D. Târșia, avocat;

–        pentru guvernul român, de R. Radu, de V. Angelescu și de A.‑L. Crișan, în calitate de agenți;

–        pentru Comisia Europeană, de R. Lyal și de G.‑D. Bălan, în calitate de agenți,

după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 15 mai 2014,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolelor 6 TUE și 110 TFUE, a articolelor 17, 20 și 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, precum și a principiilor securității juridice și interdicției reformatio in peius.

2        Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între domnul Nicula, pe de o parte, și Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Sibiu și Administrația Fondului pentru Mediu, pe de altă parte, cu privire la refuzul acestora din urmă de a admite cererea acestuia de restituire a taxei pe poluare pentru autovehicule (denumită în continuare „taxa pe poluare”), percepută cu încălcarea dreptului Uniunii.

 Cadrul juridic

3        Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule din 21 aprilie 2008 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 327 din 25 aprilie 2008, denumită în continuare „OUG nr. 50/2008”), care a intrat în vigoare la 1 iulie 2008, a instituit o taxă pe poluare pentru autovehiculele din categoriile M1-M3 și N1-N3. Obligația achitării cuantumului acestei taxe lua naștere în special cu ocazia primei înmatriculări a unui vehicul în România.

4        OUG nr. 50/2008 a fost modificată de mai multe ori înainte de a fi abrogată prin Legea nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule din 6 ianuarie 2012 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 17 din 10 ianuarie 2012, denumită în continuare „Legea nr. 9/2012”), intrată în vigoare la 13 ianuarie 2012.

5        În temeiul articolului 4 din Legea nr. 9/2012, obligația de plată a taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule lua naștere nu doar cu ocazia primei înmatriculări a unui vehicul în România, ci și, în anumite condiții, cu ocazia primei înscrieri în evidențe, în România, a dreptului de proprietate asupra unui vehicul de ocazie.

6        Totuși, prin efectul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 1/2012 pentru suspendarea aplicării unor dispoziții ale Legii nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, precum și pentru restituirea taxei în conformitate cu prevederile articolului 4 alineatul (2) din lege din 30 ianuarie 2012 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 31 ianuarie 2012), intrată în vigoare la 31 ianuarie 2012, aplicarea taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule cu ocazia primei transcrieri, în România, a dreptului de proprietate asupra unui vehicul de ocazie a fost suspendată până la 1 ianuarie 2013.

7        Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 9/2013 privind timbrul de mediu pentru autovehicule din 19 februarie 2013 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 119 din 4 martie 2013, denumită în continuare „OUG nr. 9/2013”), care a abrogat Legea nr. 9/2012, a intrat în vigoare la 15 martie 2013.

8        Potrivit articolului 4 din OUG nr. 9/2013:

„Obligația de plată a timbrului [de mediu pentru autovehicule (denumit în continuare «timbrul de mediu»)] intervine o singură dată, astfel:

a)      cu ocazia înscrierii în evidențele autorității competente, potrivit legii, a dobândirii dreptului de proprietate asupra unui vehicul de către primul proprietar din România și atribuirea unui certificat de înmatriculare și a numărului de înmatriculare;

b)      la reintroducerea în parcul auto național a unui autovehicul, în cazul în care, la momentul scoaterii sale din parcul auto național, i s‑a restituit proprietarului valoarea reziduală a [timbrului de mediu] […];

c)      cu ocazia transcrierii dreptului de proprietate asupra autovehiculului rulat și pentru care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, [taxa pe poluare] sau taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, potrivit reglementărilor legale în vigoare la momentul înmatriculării;

d)      cu ocazia transcrierii dreptului de proprietate asupra autovehiculului rulat în situația autovehiculelor pentru care s‑a dispus de către instanțe restituirea taxei sau înmatricularea fără plata taxei speciale pentru autoturisme și autovehicule, [taxei pe poluare] sau taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule.”

9        Articolul 12 alineatele (1) și (2) din OUG nr. 9/2013 prevede:

„(1)      În cazul în care taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, [taxa pe poluare] sau taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, achitată, este mai mare decât timbrul rezultat din aplicarea prezentelor prevederi privind timbrul de mediu, calculat în lei [RON] la cursul de schimb valutar aplicabil la momentul înmatriculării sau al transcrierii dreptului de proprietate asupra unui autovehicul rulat, se pot restitui sumele reprezentând diferența de sumă plătită, numai către titularul obligației de plată, pe baza procedurii stabilite prin normele metodologice de aplicare a prezentei ordonanțe de urgență. Calculul diferenței de restituit se face pe baza formulei de calcul din prezenta ordonanță de urgență, în care se utilizează elementele avute în vedere la momentul înmatriculării sau al transcrierii dreptului de proprietate asupra unui autovehicul rulat.

(2)      Cuantumul sumei rezultate ca diferență dintre suma achitată de contribuabil [ca] taxă specială pentru autoturisme și autovehicule, [cu] titlu de [taxă pe poluare] sau tax[ă] pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule și cuantumul rezultat din aplicarea timbrului [de mediu], se restituie în termenul de prescripție prevăzut de Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 [privind Codul de procedură fiscală din 24 decembrie 2003 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 941 din 29 decembrie 2003)], republicată, cu modificările și completările ulterioare, pe baza procedurii stabilite în normele metodologice de aplicare a prezentei ordonanțe de urgență.”

 Litigiul principal și întrebarea preliminară

10      În cursul anului 2009, domnul Nicula, resortisant român cu reședința în România, a achiziționat un autovehicul de ocazie care a fost înmatriculat pentru prima dată în Germania. Pentru înmatricularea acestui autovehicul în România, domnul Nicula a plătit, în temeiul articolului 4 din OUG nr. 50/2008, suma de 5 153 RON cu titlu de taxă pe poluare.

11      Prin sentința din 3 mai 2012, Tribunalul Sibiu a admis acțiunea introdusă în fața sa de domnul Nicula împotriva Administrației Fondului pentru Mediu, beneficiara taxei pe poluare, și a dispus rambursarea de către această administrație a taxei respective, pentru motivul că ea a fost instituită cu încălcarea articolului 110 TFUE, astfel cum a fost interpretat de Curte în Hotărârea Tatu (C‑402/09, EU:C:2011:219). Instanța a respins însă acțiunea față de Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Sibiu, colectoarea taxei.

12      În urma recursului formulat împotriva acestei sentințe în fața Curții de Apel Alba Iulia, aceasta a casat, la 25 ianuarie 2013, această sentință și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe, indicând, în vederea noii proceduri de judecată, că, în litigiile de acest tip, calitate procesuală pasivă în cadrul acțiunii în restituirea taxei percepute cu încălcarea dreptului Uniunii nu are numai beneficiarul taxei, ci și colectorul acesteia.

13      OUG nr. 9/2013 a intrat în vigoare la 15 martie 2013, respectiv după reînscrierea cauzei pe rolul Tribunalului Sibiu. Acesta din urmă arată că, în temeiul actului normativ menționat, taxa pe poluare deja achitată poate fi restituită exclusiv în cazul în care cuantumul ei este mai mare decât cel al timbrului de mediu, restituirea fiind prevăzută limitativ și fiind redusă doar la această eventuală diferență.

14      În situația concretă a domnului Nicula, cuantumul timbrului de mediu pentru autovehiculul în cauză, rezultat din aplicarea OUG nr. 9/2013, este de 8 126,44 RON, în timp ce taxa pe poluare achitată anterior era de 5 153 RON. Potrivit Tribunalului Sibiu, reclamantul din litigiul principal este în eroare când susține că contravaloarea timbrului de mediu pentru autovehiculul său ar fi de doar 3 779,74 RON, întrucât, conform articolului 12 alineatul (1) a doua teză din aceeași ordonanță de urgență, calculul diferenței de restituit se face pe baza formulei de calcul din această ordonanță, în care se utilizează elementele avute în vedere la momentul înmatriculării autovehiculului în România, iar nu pe baza elementelor actuale.

15      Astfel, potrivit instanței menționate, în temeiul OUG nr. 9/2013, domnul Nicula nu este îndreptățit să recupereze taxa pe poluare și dobânzile aferente, suma corelativă fiindu‑i reținută de autoritățile fiscale și de mediu cu titlu de timbru de mediu, având în vedere valoarea acestuia, care este mai mare decât cea a taxei pe poluare achitate la înmatricularea autovehiculului său.

16      În aceste împrejurări, Tribunalul Sibiu a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Dispozițiile articolului [6 TUE], ale articolelor 17, 20 și 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, ale articolului 110 TFUE, principiul securității juridice și principiul non reformatio in peius, ambele statuate [de] dreptul [Uniunii] și jurisprudența Curții [Hotărârea Belbouab, 10/78, EU:C:1978:181, și Hotărârea Belgocodex, C‑381/97, EU:C:1998:589], pot fi interpretate ca opunându‑se unei reglementări precum [OUG nr. 9/2013?]”

17      Guvernul român a solicitat, în temeiul articolului 16 al treilea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, ca aceasta să se întrunească în Marea Cameră.

 Cu privire la întrebarea preliminară

 Cu privire la admisibilitatea cererii de decizie preliminară

18      Guvernul român apreciază că prezenta cerere de decizie preliminară nu este admisibilă. În acest sens, guvernul român susține, în primul rând, că dispoziția din dreptul național vizată de instanța de trimitere, și anume articolul 12 din OUG nr. 9/2013, reglementează o procedură administrativă și extrajudiciară de restituire a taxelor, astfel încât această reglementare nu impune limite de interpretare instanțelor sesizate cu cereri de restituire a unei taxe percepute cu încălcarea dreptului Uniunii precum cea în discuție în litigiul principal. Prin urmare, instanța de trimitere a considerat în mod eronat că dispoziția menționată o împiedică să dispună restituirea întregii sume plătite de domnul Nicula cu titlu de taxă pe poluare.

19      În al doilea rând, guvernul român arată că, în orice caz, OUG nr. 9/2013 nu poate fi aplicabilă litigiului principal, întrucât aceasta nu era în vigoare la data la care domnul Nicula a plătit taxa pe poluare.

20      Din aceste motive, guvernul român consideră că răspunsul la întrebarea adresată de instanța de trimitere nu este util pentru soluționarea litigiului principal și că, în consecință, cererea de decizie preliminară trebuie respinsă ca inadmisibilă.

21      În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, în cadrul procedurii instituite la articolul 267 TFUE, numai instanța națională, care este sesizată cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată, are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei, atât necesitatea unei hotărâri preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, în cazul în care întrebările adresate au ca obiect interpretarea dreptului Uniunii, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe (a se vedea în această privință Hotărârea Gouvernement de la Communauté française și Gouvernement wallon, C‑212/06, EU:C:2008:178, punctul 28, Hotărârea Zurita García și Choque Cabrera, C‑261/08 și C‑348/08, EU:C:2009:648, punctul 34, precum și Hotărârea Filipiak, C‑314/08, EU:C:2009:719, punctul 40).

22      Cu toate acestea, Curtea a hotărât de asemenea că, în circumstanțe excepționale, este îndreptățită să analizeze condițiile în care este sesizată de instanța națională în scopul de a‑și verifica propria competență (a se vedea în acest sens Hotărârea Filipiak, EU:C:2009:719, punctul 41 și jurisprudența citată).

23      Trebuie arătat în această privință că Curtea poate refuza să se pronunțe asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională numai atunci când este evident că interpretarea dreptului Uniunii solicitată nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acțiunii principale, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt sau de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate (Hotărârea Zurita García și Choque Cabrera, EU:C:2009:648, punctul 35).

24      În speță, Curtea, în temeiul articolului 101 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, a solicitat instanței de trimitere să indice dacă, ținând seama de natura procedurii pendinte în fața sa, articolul 12 din OUG nr. 9/2013 se aplică litigiului principal. Prin răspunsul său, depus la grefa Curții la 13 martie 2014, instanța menționată a confirmat că acest articol constituie norma de drept material aplicabilă litigiului principal în cadrul reexaminării cauzei cu care este sesizată în urma trimiterii acesteia spre rejudecare. Potrivit instanței menționate, norma enunțată la articolul 12 alineatul (1) este lipsită de echivoc și limitează restituirea taxelor achitate înainte de instituirea timbrului de mediu la singura ipoteză în care acestea au un cuantum mai mare decât cuantumul acestui timbru, astfel cum este instituit prin OUG nr. 9/2013.

25      În aceste împrejurări, trebuie constatat că răspunsul Curții la interpretarea solicitată de instanța de trimitere îi este util acesteia din urmă pentru a se pronunța asupra compatibilității reglementării naționale în discuție în litigiul principal cu dreptul Uniunii, astfel încât argumentația guvernului român referitoare la pretinsa inadmisibilitate a cererii de decizie preliminară trebuie înlăturată, și că, prin urmare, este necesar să se răspundă la aceasta.

 Cu privire la fond

26      Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unui sistem de rambursare a unei taxe percepute cu încălcarea dreptului Uniunii precum cel în discuție în litigiul principal.

27      Dintr‑o jurisprudență constantă a Curții reiese că dreptul de a obține rambursarea unor taxe percepute de un stat membru cu încălcarea normelor dreptului Uniunii reprezintă consecința și completarea drepturilor conferite justițiabililor de dispozițiile dreptului Uniunii care interzic astfel de taxe, după cum au fost acestea interpretate de Curte. Statele membre sunt, așadar, obligate, în principiu, să ramburseze impozitele percepute cu încălcarea dreptului Uniunii (Hotărârea Littlewoods Retail și alții, C‑591/10, EU:C:2012:478, punctul 24, precum și Hotărârea Irimie, C‑565/11, EU:C:2013:250, punctul 20).

28      Pe de altă parte, Curtea a statuat deja că, atunci când un stat membru a încasat taxe cu încălcarea normelor dreptului Uniunii, justițiabilii au dreptul la restituirea nu numai a taxei percepute fără temei, ci și a sumelor plătite acestui stat sau reținute de acesta în legătură directă cu taxa respectivă (a se vedea în acest sens Hotărârea Littlewoods Retail și alții, EU:C:2012:478, punctul 25, precum și Hotărârea Irimie, EU:C:2013:250, punctul 21).

29      Principiul obligării statelor membre să restituie cu dobândă taxele percepute cu încălcarea dreptului Uniunii decurge din acest din urmă drept (Hotărârea Littlewoods Retail și alții, EU:C:2012:478, punctul 26, precum și Hotărârea Irimie, EU:C:2013:250, punctul 22).

30      În speță, este necesar să se arate, cu titlu introductiv, că nu reiese cu claritate din decizia de trimitere care este versiunea OUG în temeiul căreia a fost impusă domnului Nicula taxa pe poluare la data înmatriculării autovehiculului său în România. Cu toate acestea, Curtea a statuat deja că articolul 110 TFUE se opune unei taxe precum taxa pe poluare instituită de OUG nr. 50/2008 atât în versiunea originală, cât și în versiunile modificate ale acesteia (a se vedea în acest sens Hotărârea Tatu, EU:C:2011:219, punctele 58 și 61, precum și Hotărârea Nisipeanu, C‑263/10, EU:C:2011:466, punctele 27 și 29).

31      Astfel, Curtea a constatat că aplicarea dispozițiilor OUG nr. 50/2008, indiferent de versiunea acesteia, avea ca efect faptul că vehiculele de ocazie importate și caracterizate printr‑o vechime și o uzură importante erau supuse unei taxe care se putea apropia de 30 % din valoarea lor de piață, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie, acestea din urmă constituind astfel produse naționale similare în sensul articolului 110 TFUE, nu erau în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală. Curtea a concluzionat că o astfel de măsură descurajează punerea în circulație a unor vehicule de ocazie cumpărate din alte state membre, fără a‑i descuraja însă pe cumpărători să cumpere vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională (a se vedea în acest sens Hotărârea Tatu, EU:C:2011:219, punctele 55, 58 și 61, precum și Hotărârea Nisipeanu, EU:C:2011:466, punctele 26, 27 și 29).

32      România a adoptat, în urma Hotărârilor Tatu (EU:C:2011:219) și Nisipeanu (EU:C:2011:466), OUG nr. 9/2013, care introduce un nou impozit pe autovehicule, și anume timbrul de mediu. Potrivit articolului 4 din această ordonanță, obligația de a achita timbrul de mediu se naște fie cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în România, fie cu ocazia reintroducerii în parcul auto național a unui autovehicul, fie cu ocazia transcrierii dreptului de proprietate asupra unui autovehicul rulat pentru care nu a fost achitată niciuna dintre taxele pentru autovehicule în vigoare anterior sau pentru care s‑a dispus de către o instanță restituirea acestor taxe sau înmatricularea fără plata lor.

33      Astfel cum reiese din decizia de trimitere și din răspunsul instanței de trimitere la cererea de lămuriri adresată de Curte, OUG nr. 9/2013 instituie de asemenea, la articolul 12, un regim de rambursare a taxei plătite în special în temeiul OUG nr. 50/2008 sau al versiunilor modificate ale acesteia, permițând justițiabililor să obțină restituirea taxei plătite anterior în măsura în care cuantumul acestei taxe îl depășește pe cel al timbrului de mediu. Această instanță consideră că nu dispune, în temeiul dispoziției menționate, de posibilitatea de a‑i restitui domnului Nicula, pe de o parte, suma pe care acesta a trebuit să o achite cu titlu de taxă pe poluare și, pe de altă parte, dobânzile aferente.

34      Prin urmare, trebuie analizat dacă un astfel de sistem de rambursare prin compensație permite justițiabililor exercitarea efectivă a dreptului la rambursarea taxei plătite în mod nejustificat de care dispun în temeiul dreptului Uniunii.

35      În această privință, din cuprinsul articolului 12 alineatul (1) din OUG nr. 9/2013 rezultă, potrivit interpretării date acestuia de instanța de trimitere, că, în ceea ce privește vehiculele de ocazie importate dintr‑un alt stat membru, taxa pe poluare percepută cu încălcarea dreptului Uniunii nu este restituită contribuabilului decât în măsura în care aceasta este mai mare decât cuantumul exigibil al timbrului de mediu, calculat pe baza elementelor luate în considerare la data înmatriculării autovehiculului importat în România.

36      Rezultă, astfel cum a arătat Comisia Europeană, că un sistem de rambursare precum cel în discuție în litigiul principal are ca efect, în cazul unui autovehicul de ocazie importat dintr‑un alt stat membru, limitarea și chiar, precum în cauza principală, eliminarea totală a obligației de restituire a taxei pe poluare percepute cu încălcarea dreptului Uniunii, ceea ce este de natură să mențină discriminarea constatată de Curte în Hotărârile Tatu (EU:C:2011:219) și Nisipeanu (EU:C:2011:466).

37      În plus, sistemul menționat are ca efect exonerarea autorităților naționale de obligația de a lua în considerare dobânzile datorate contribuabilului pentru perioada cuprinsă între perceperea nejustificată a taxei pe poluare și rambursarea acesteia și, prin urmare, nu îndeplinește cerința enunțată la punctul 29 din prezenta hotărâre.

38      În aceste condiții, este necesar să se constate că un sistem de rambursare precum cel în discuție în litigiul principal nu permite exercitarea efectivă a dreptului la rambursarea unei taxe percepute cu încălcarea dreptului Uniunii de care justițiabilii dispun în temeiul acestui drept.

39      Având în vedere ceea ce precedă, este necesar să se concluzioneze că dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unui sistem de rambursare a unei taxe percepute cu încălcarea dreptului Uniunii precum cel în discuție în litigiul principal.

 Cu privire la limitarea efectelor în timp ale hotărârii Curții

40      În ipoteza în care Curtea ar hotărî că dreptul Uniunii se opune unei taxe precum timbrul de mediu instituit prin OUG nr. 9/2013, guvernul român a solicitat Curții, în observațiile sale scrise, să limiteze efectele în timp ale hotărârii acesteia din urmă.

41      În această privință, trebuie arătat că, prin cererea de interpretare a dreptului Uniunii, instanța de trimitere nu solicită Curții să stabilească dacă acesta se opune unei taxe precum timbrul de mediu, ci doar dacă acest drept se opune unui sistem precum cel instituit prin OUG nr. 9/2013 și care prevede restituirea taxei percepute în nod nejustificat în temeiul OUG nr. 50/2008.

42      În aceste condiții, este suficient să se precizeze că argumentele invocate de guvernul român în favoarea unei limitări a efectelor în timp ale hotărârii Curții se referă la alte cazuri decât cel în discuție în litigiul principal și, prin urmare, nu este necesar ca aceasta să se pronunțe asupra cererii guvernului menționat prin care se urmărește obținerea limitării efectelor în timp ale prezentei hotărâri.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

43      Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară:

Dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unui sistem de rambursare a unei taxe percepute cu încălcarea dreptului Uniunii precum cel în discuție în litigiul principal.

Semnături

Sursa: C.J.U.E.

C.J.U.E.: Achiziţii publice. Obligația autorităţii contractante de a exclude de la procedura de atribuire a unui contract un ofertant responsabil de săvârșirea unei încălcări privind plata contribuțiilor la asigurările sociale. Compatibilitatea cu dreptul Uniunii a unei reglementări naţionale care impune o astfel de obligaţie.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a zecea)

10 iulie 2014

„Trimitere preliminară – Achiziţii publice – Contracte care nu ating pragul prevăzut de Directiva 2004/18/CE – Articolele 49 TFUE și 56 TFUE – Principiul proporționalității – Condiții de excludere de la o procedură de atribuire – Criterii calitative de selecție referitoare la situația personală a ofertantului – Obligații privind plata contribuțiilor la asigurările sociale – Noțiunea «încălcare gravă» – Diferență între sumele datorate și sumele plătite care depășește 100 de euro și 5 % din sumele datorate”

În cauza C‑358/12,

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Tribunale amministrativo regionale per la Lombardia (Italia), prin decizia din 15 martie 2012, primită de Curte la 30 iulie 2012, în procedura

Consorzio Stabile Libor Lavori Pubblici

împotriva

Comune di Milano,

cu participarea:

Pascolo Srl,

CURTEA (Camera a zecea),

compusă din domnul A. Rosas, îndeplinind funcţia de preşedinte al Camerei a zecea, domnii D. Šváby și C. Vajda (raportor), judecători,

avocat general: domnul M. Wathelet,

grefier: doamna A. Impellizzeri, administrator,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 11 iulie 2013,

luând în considerare observațiile prezentate:

–        pentru Consorzio Stabile Libor Lavori Pubblici, de N. Seminara, de R. Invernizzi și de M. Falsanisi, avvocati;

–        pentru Comune di Milano, de M. Maffey și de S. Pagano, avvocati;

–        pentru Pascolo Srl, de A. Tornitore, de F. Femiano, de G. Fuzier și de G. Sorrentino, avvocati;

–        pentru guvernul italian, de G. Palmieri, în calitate de agent, asistată de G. Aiello, avvocato dello Stato;

–        pentru guvernul ceh, de M. Smolek, în calitate de agent;

–        pentru guvernul polonez, de B. Majczyna și de M. Szpunar, în calitate de agenți;

–        pentru Comisia Europeană, de A. Tokár și de L. Pignataro‑Nolin, în calitate de agenți,

având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatului general,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolelor 49 TFUE, 56 TFUE și 101 TFUE.

2        Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Consorzio Stabile Libor Lavori Pubblici (denumit în continuare „Libor”), pe de o parte, și Comune di Milano, pe de altă parte, cu privire la decizia acesteia din urmă de a anula atribuirea definitivă în favoarea Libor a unui contract de achiziții publice de lucrări pentru motivul că Libor nu și‑a îndeplinit obligațiile privind plata contribuțiilor la asigurările sociale în valoare de 278 de euro.

 Cadrul juridic

 Dreptul Uniunii

3        Directiva 2004/18/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 31 martie 2004 privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice de lucrări, de bunuri și de servicii (JO L 134, p. 114, Ediție specială, 06/vol. 8, p. 116), astfel cum a fost modificată prin Regulamentul (CE) nr. 1177/2009 al Comisiei din 30 noiembrie 2009 (JO L 314, p. 64, denumită în continuare „Directiva 2004/18”), precizează în considerentul (2):

„Atribuirea contractelor încheiate în statele membre în numele statului, al colectivităților teritoriale și al altor organisme de drept public trebuie să respecte principiile prevăzute de tratat, în special principiul liberei circulații a mărfurilor, principiul libertății de stabilire și principiul libertății de a presta servicii, precum și principiile care decurg din acestea, precum egalitatea de tratament, nediscriminarea, recunoașterea reciprocă, proporționalitatea și transparența. Cu toate acestea, în ceea ce privește contractele de achiziții publice care depășesc o anumită valoare, se recomandă elaborarea unor dispoziții de coordonare comunitară a procedurilor interne de atribuire a contractelor fondate pe aceste principii, pentru a le putea garanta efectele și pentru a asigura un mediu concurențial în ceea ce privește achizițiile publice. Prin urmare, aceste dispoziții de coordonare trebuie interpretate în conformitate cu normele și principiile menționate anterior și în conformitate cu celelalte norme prevăzute de tratat.”

4        Articolul 7 din această directivă prevede cuantumul pragurilor începând de la care se aplică normele de coordonare a procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice de lucrări, de bunuri și de servicii pe care le prevede directiva. Pentru contractele de achiziții publice de lucrări, articolul 7 litera (c) din directiva menționată stabilește pragul aplicabil la 4 845 000 de euro.

5        Articolul 45 din Directiva 2004/18 privește criteriile calitative de selecție referitoare la situația personală a candidatului sau a ofertantului. Alineatul (2) al acestui articol prevede:

„Poate fi exclus de la participarea la un contract orice operator economic:

[…]

(e)      care nu și‑a îndeplinit obligațiile privind plata contribuțiilor la asigurările sociale, în conformitate cu dispozițiile legale ale țării în care este stabilit sau ale țării autorității contractante;

(f)      care nu și‑a îndeplinit obligațiile privind plata impozitelor și taxelor, în conformitate cu dispozițiile legale ale țării în care este stabilit sau ale țării autorității contractante;

[…]

Statele membre precizează, în temeiul dreptului intern și prin respectarea dreptului comunitar, condițiile de aplicare a prezentului alineat.”

 Dreptul italian

6        Decretul legislativ nr. 163 privind adoptarea Codului privind achizițiile publice de lucrări, de servicii și de bunuri în temeiul Directivelor 2004/17/CE și 2004/18/CE (decreto legislativo n. 163 – Codice dei contratti pubblici relativi a lavori, servizi e forniture in attuazione delle direttive 2004/17/CE e 2004/18/CE) din 12 aprilie 2006 (supliment ordinar la GURI nr. 100 din 2 mai 2006), astfel cum a fost modificat prin Decretul‑lege nr. 70 din 13 mai 2011 (GURI nr. 110 din 13 mai 2011, p. 1), transformat în lege prin Legea nr. 106 din 12 iulie 2011 (GURI nr. 160 din 12 iulie 2011, p. 1, denumit în continuare „Decretul legislativ nr. 163/2006”), reglementează în Italia, în ansamblul lor, procedurile de atribuire a contractelor de achiziții publice de lucrări, de servicii și de bunuri.

7        Decretul legislativ nr. 163/2006 conține, în partea a II‑a, printre normele aplicabile în mod independent de valoarea contractului, articolul 38, care stabilește condițiile generale de participare la procedurile de atribuire a concesiunilor și a contractelor de achiziții publice de lucrări, de bunuri și de servicii. Articolul 38 alineatul 1 litera i) din acest decret prevede:

„1.      Sunt excluși de la participarea la procedurile de atribuire a concesiunilor și a contractelor de achiziții publice de lucrări, de bunuri și de servicii, nu le pot fi subcontractate și nici nu pot încheia contracte referitoare la aceste contracte de achiziții, persoanele:

[…]

i)      care au comis încălcări grave, stabilite prin hotărâre definitivă, în ceea ce privește normele aplicabile în materia plății contribuțiilor la asigurările sociale, în conformitate cu legislația italiană sau a statului în care sunt stabiliți.”

8        Articolul 38 alineatul 2 din decretul legislativ menționat definește criteriul gravității încălcărilor normelor aplicabile în materia plății contribuțiilor la asigurările sociale. Acesta prevede în esență că, în sensul articolului 38 alineatul 1 litera i) din același decret legislativ, sunt considerate ca fiind grave încălcările care împiedică eliberarea documentului unic care atestă îndeplinirea obligațiilor în materia contribuțiilor la asigurările sociale (documento unico di regolarità contributiva, denumit în continuare „DURC”).

9        Încălcările care împiedică eliberarea DURC sunt definite, la rândul lor, de un Decret al Ministerului Muncii și Securității Sociale privind reglementarea documentului unic care atestă îndeplinirea obligațiilor în materia contribuțiilor la asigurările sociale (Decreto del ministero del lavoro e della previdenza sociale – che disciplina il documento unico di regolarità contributiva) din 24 octombrie 2007 (GURI nr. 279 din 30 noiembrie 2007, p. 11). Potrivit articolului 8 alineatul 3 din acest decret ministerial:

„Doar în scopul participării la o procedură de cerere de ofertă, nu împiedică eliberarea certificatului DURC o diferență mică dintre sumele datorate și cele plătite, în raport cu fiecare organism de asigurări sociale și cu fiecare fond pentru construcții. Nu se consideră gravă o diferență mai mică de sau egală cu 5 % între sumele datorate și cele plătite în ceea ce privește fiecare perioadă de plată sau de contribuție sau, în orice caz, o diferență mai mică de 100 de euro, fără a modifica obligația de plată a sumei menționate în termen de treizeci de zile de la eliberarea certificatului DURC.”

 Litigiul principal și întrebarea preliminară

10      Prin anunțul de participare publicat la 6 iunie 2011, Comune di Milano a lansat o procedură de cerere de ofertă pentru atribuirea unui contract având ca obiect „lucrări de întreținere și de instalare a unor dispozitive antiefracție în imobile rezidențiale aflate în proprietatea Comune di Milano”, care urma să fie atribuit pe baza criteriului prețului celui mai scăzut, plecând de la o valoare estimată a contractului de 4 784 914,61 euro.

11      Anunțul de participare impunea în mod expres fiecărui ofertant, sub sancțiunea excluderii din procedură, să declare că îndeplinea criteriile generale de participare la procedura de cerere de ofertă prevăzute la articolul 38 din Decretul legislativ nr. 163/2006.

12      Libor a depus o cerere de participare și a declarat, potrivit modului de formulare a articolului 38 alineatul 1 litera i) din acest decret legislativ, că „nu a comis încălcări grave, stabilite prin hotărâre definitivă, în ceea ce privește normele aplicabile în materia plății contribuțiilor către organismele de asigurări sociale, în conformitate cu legislația italiană”.

13      La finalul procedurii, Comune di Milano a atribuit contractul în favoarea Libor și i‑a comunicat această decizie prin nota din 28 iulie 2011. Ulterior, Comune di Milano a controlat declarația menționată făcută de ofertantul câștigător. În acest scop, Comune di Milano a obținut de la autoritatea competentă DURC din care reieșea că Libor nu își îndeplinise la zi obligația de plată a contribuțiilor la asigurările sociale la momentul formulării cererii de participare la procedura de cerere de ofertă, omițând să efectueze, în termenele prevăzute, plata contribuțiilor aferente lunii mai 2011 în cuantum de 278 de euro și care corespundeau totalității contribuțiilor datorate pentru această lună. Suma menționată a fost plătită cu întârziere de Libor la 28 iulie 2011.

14      Ținând seama de încălcarea care reieșea din DURC, Comune di Milano a anulat atribuirea definitivă dispusă în favoarea Libor și l‑a exclus pe acesta din urmă de la procedură, desemnând ca nou ofertant câștigător societatea Pascolo Srl.

15      Libor a formulat o acțiune împotriva acestei decizii de anulare în fața Tribunale amministrativo regionale per la Lombardia, invocând în special faptul că articolul 38 alineatul 2 din Decretul legislativ nr. 163/2006 este incompatibil cu dreptul Uniunii.

16      Instanța de trimitere precizează că procedura de cerere de ofertă în cauză nu intră sub incidența Directivei 2004/18, întrucât valoarea contractului în discuție în litigiul principal este inferioară pragului stabilit la articolul 7 litera (c) din această directivă. Instanța de trimitere consideră totuși că procedura de cerere de ofertă respectivă are un interes transfrontalier, astfel încât, potrivit jurisprudenței Curții, normele fundamentale ale Tratatului FUE trebuie respectate. În această privință, instanța de trimitere are îndoieli privind compatibilitatea articolului 38 alineatul 2 din Decretul legislativ nr. 163/2006 cu principiile proporționalității și egalității de tratament prevăzute de dreptul Uniunii.

17      Potrivit instanței de trimitere, prin introducerea unui criteriu pur legal de „gravitate” a încălcării obligației privind plata contribuțiilor, dispoziția menționată are ca efect privarea autorității contractante de orice marjă de apreciere discreționară la stabilirea îndeplinirii criteriilor de participare referitoare la absența plăților restante ale contribuțiilor la asigurările sociale. O astfel de excludere ar fi compatibilă în sine cu dreptul Uniunii întrucât ar întări tratamentul egal între diferiții operatori economici participanți la o procedură de cerere de ofertă.

18      Cu toate acestea, instanța de trimitere ridică problema compatibilității criteriilor elaborate de legiuitorul național cu principiul proporționalității. Această instanță subliniază că condiția privind respectarea de către o întreprindere a obligațiilor sale privind plata contribuțiilor la asigurările sociale a fost instituită cu scopul de a asigura fiabilitatea, diligența și seriozitatea întreprinderii ofertante, precum și a comportamentului său corect față de propriii salariați. Instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă, în ceea ce privește o procedură de atribuire specifică, o încălcare a acestei condiții constituie în mod veritabil un indiciu semnificativ privind lipsa de fiabilitate a unei întreprinderi. Ar fi vorba, astfel, despre un criteriu abstract care nu ține seama de caracteristicile unei proceduri de cerere de ofertă specifice, referitoare la obiectul și la valoarea reală a acesteia din urmă, nici de nivelul cifrei de afaceri și nici de capacitatea economică și financiară a întreprinderii care a săvârșit încălcarea. Pe de altă parte, excluderea unei întreprinderi de la participarea la o procedură de cerere de ofertă ar fi disproporționată în cazurile în care, precum cel din litigiul principal, încălcarea privește o sumă nesemnificativă.

19      Instanța de trimitere are în plus îndoieli privind coerența condițiilor de excludere de la o procedură de atribuire a unui contract pentru neplata contribuțiilor la asigurările sociale cu cele privind neplata în materie fiscală potrivit cărora doar încălcările care privesc o sumă ce depășește 10 000 de euro ar fi calificate ca fiind grave.

20      În aceste condiții, Tribunale amministrativo regionale per la Lombardia a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Principiul proporționalității, care rezultă din dreptul de stabilire și din principiile nediscriminării și protecției concurenței, prevăzute la articolele 49 [TFUE], 56 [TFUE] și 101 [TFUE], precum și principiul caracterului rezonabil cuprins în principiul proporționalității se opun unei legislații naționale care, atât pentru contractele de achiziții publice cu o valoare mai mare decât pragul de relevanță [al Uniunii Europene], cât și pentru contractele de achiziții publice cu o valoare mai mică decât acesta, consideră ca fiind gravă o încălcare privind plata contribuțiilor la asigurările sociale, constatată în mod definitiv, atunci când cuantumul acesteia depășește pragul de 100 de euro și, în același timp, există o diferență mai mare de 5 % între sumele datorate și cele plătite pentru fiecare perioadă de plată sau de contribuție, [având drept consecință] obligația care rezultă pentru autoritățile contractante de a exclude de la procedura de atribuire ofertantul care se face răspunzător de o astfel de încălcare, fără a ține seama de alte aspecte care demonstrează în mod obiectiv fiabilitatea ofertantului în cauză ca partener contractual?”

 Cu privire la întrebarea preliminară

21      Cu titlu introductiv, trebuie arătat că, chiar dacă, astfel cum se menționează în întrebare, reglementarea națională în discuție în litigiul principal se aplică procedurilor de cerere de ofertă a căror valoare se situează atât peste, cât și sub pragurile stabilite pentru contractele de achiziții publice la articolul 7 din Directiva 2004/18, valoarea contractului de achiziții publice în discuție în litigiul principal este mai mică decât cuantumul indicat la acest articol 7 litera (c).

22      În plus, atât din modul de redactare a acestei întrebări, cât și din observațiile formulate de instanța de trimitere, astfel cum au fost rezumate la punctul 18 din prezenta hotărâre, rezultă că această instanță ridică în special problema respectării principiului proporționalității de legislația națională în discuție în litigiul principal.

23      În consecință, prin intermediul întrebării formulate, această instanță solicită, în esență, să se stabilească dacă articolele 49 TFUE, 56 TFUE și 101 TFUE, precum și principiul proporționalității trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale care, în ceea ce privește contractele de achiziții publice de lucrări a căror valoare este mai mică decât pragul definit la articolul 7 litera (c) din Directiva 2004/18, impune autorităților contractante obligația de a exclude de la procedura de atribuire a unui astfel de contract un ofertant responsabil de săvârșirea unei încălcări privind plata contribuțiilor la asigurările sociale, în cazul în care diferența dintre sumele datorate și cele plătite are o valoare care depășește în același timp 100 de euro și 5 % din sumele datorate.

24      Este necesar să se amintească de la bun început că aplicarea acestei directive în cazul unui contract de achiziții publice este supusă condiției ca valoarea estimată a acestuia să atingă pragul relevant prevăzut la articolul 7 din directiva menționată. În caz contrar, normele fundamentale și principiile generale ale tratatului sunt aplicabile cu condiția ca respectivul contract să prezinte un interes transfrontalier cert, ținând seama în special de importanța și de locul executării sale (a se vedea în acest sens printre altele Hotărârea Ordine degli Ingegneri della Provincia di Lecce și alții, C‑159/11, EU:C:2012:817, punctul 23 și jurisprudența citată). Revine instanței de trimitere sarcina să aprecieze existența unui astfel de interes (a se vedea în acest sens Hotărârea Belgacom, C‑221/12, EU:C:2013:736, punctul 30 și jurisprudența citată).

25      În plus, deși contractul de achiziții publice de lucrări în discuție în litigiul principal nu atinge pragul definit la articolul 7 litera (c) din aceeași directivă, trebuie să se constate, în măsura în care instanța de trimitere consideră că acest contract prezintă un interes transfrontalier cert, că normele fundamentale și principiile generale menționate se aplică în litigiul principal.

26      În ceea ce privește dispozițiile tratatului la care face referire instanța de trimitere, o situație de excludere de la o procedură de atribuire a unui contract de achiziții publice precum cea în discuție în litigiul principal nu constituie un acord între întreprinderi, o decizie a asocierilor de întreprinderi sau o practică concertată în sensul articolului 101 TFUE. Nu este, așadar, necesară examinarea unei dispoziții naționale precum cea în discuție în litigiul principal din perspectiva acestui articol.

27      În schimb, astfel cum reiese din considerentul (2) al Directivei 2004/18, printre principiile prevăzute de tratat care trebuie respectate la atribuirea contractelor de achiziții publice figurează printre altele principiile libertății de stabilire și liberei prestări a serviciilor, precum și principiul proporționalității.

28      În ceea ce privește articolele 49 TFUE și 56 TFUE, dintr‑o jurisprudență constantă a Curții rezultă că aceste articole se opun oricărei măsuri naționale care, chiar dacă este aplicabilă în mod nediscriminatoriu din punctul de vedere al naționalității, este de natură să interzică, să împiedice sau să facă mai puțin atractivă exercitarea de către resortisanții Uniunii Europene a libertății de stabilire și a liberei prestări a serviciilor garantate de dispozițiile menționate ale tratatului (a se vedea în special Hotărârea Serrantoni și Consorzio stabile edili, C‑376/08, EU:C:2009:808, punctul 41).

29      În ceea ce privește contractele de achiziții publice, este în interesul Uniunii în materia libertății de stabilire și a liberei prestări a serviciilor ca deschiderea unei proceduri de cerere de ofertă spre concurență să fie cât mai largă posibil (a se vedea în acest sens Hotărârea CoNISMa, C‑305/08, EU:C:2009:807, punctul 37). Or, aplicarea unei dispoziții care exclude de la participarea la procedurile de atribuire a contractelor de achiziții publice de lucrări persoanele care au comis încălcări grave ale normelor naționale aplicabile în materia plății contribuțiilor la asigurările sociale, precum cea prevăzută la articolul 38 alineatul 1 litera i) din Decretul legislativ nr. 163/2006, poate să împiedice participarea cât mai largă posibil a ofertanților la procedurile de cerere de ofertă.

30      O astfel de dispoziție națională susceptibilă să împiedice participarea ofertanților la o procedură de atribuire a unui contract de achiziții publice care prezintă un interes transfrontalier cert constituie o restricție în sensul articolelor 49 TFUE și 56 TFUE.

31      Cu toate acestea, o astfel de restricție poate fi justificată în măsura în care urmărește un obiectiv legitim de interes general și în măsura în care respectă principiul proporționalității, adică este de natură să garanteze realizarea acestui obiectiv și nu depășește ceea ce este necesar pentru a‑l atinge (a se vedea în acest sens Hotărârea Serrantoni și Consorzio stabile edili, EU:C:2009:808, punctul 44).

32      În această privință, mai întâi, din decizia de trimitere reiese că obiectivul urmărit prin cauza de excludere de la procedura de atribuire a contractelor de achiziții publice definită la articolul 38 alineatul 1 litera i) din Decretul legislativ nr. 163/2006 este asigurarea fiabilității, a diligenței și a seriozității ofertantului, precum și a comportamentului corect al acestuia față de salariații săi. Este necesar să se considere că faptul de a garanta că un ofertant deține astfel de calități constituie un obiectiv legitim de interes general.

33      În continuare, trebuie constatat că o cauză de excludere precum cea prevăzută la articolul 38 alineatul 1 litera i) din Decretul legislativ nr. 163/2006 este de natură să garanteze realizarea obiectivului urmărit, întrucât neplata contribuțiilor la asigurările sociale de către un operator economic oferă un indiciu privind lipsa fiabilității, a diligenței și a seriozității acestuia din urmă în ceea ce privește respectarea obligațiilor sale legale și sociale.

34      În sfârșit, în ceea ce privește necesitatea unei asemenea măsuri, este necesar să se arate, în primul rând, că definirea, în reglementarea națională, a unui prag precis de excludere de la participarea la procedurile de atribuire a contractelor de achiziții publice, și anume o diferență între sumele datorate cu titlu de contribuții la asigurările sociale și cele plătite având o valoare care depășește în același timp 100 de euro și 5 % din sumele datorate, garantează nu numai tratamentul egal al ofertanților, ci și securitatea juridică, principiu a cărui respectare constituie o condiție a proporționalității unei măsuri restrictive (a se vedea în acest sens Hotărârea Itelcar, C‑282/12, EU:C:2013:629, punctul 44).

35      În al doilea rând, referitor la nivel pragului de excludere menționat, astfel cum este definit de reglementarea națională, trebuie amintit că, în ceea ce privește contractele de achiziții publice care intră în domeniul de aplicare al Directivei 2004/18, articolul 45 alineatul (2) din aceasta lasă aplicarea cazurilor de excludere pe care le menționează la aprecierea statelor membre, astfel cum rezultă din expresia „[p]oate fi exclus de la participarea la un contract”, care figurează la începutul dispoziției menționate și face trimitere în mod expres, printre altele, la literele (e) și (f) ale acesteia, la dispozițiile legale naționale [a se vedea, în ceea ce privește articolul 29 din Directiva 92/50/CEE a Consiliului din 18 iunie 1992 privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice de servicii (JO L 209, p. 1, Ediție specială, 06/vol. 2, p. 50), Hotărârea La Cascina și alții, C‑226/04 și C‑228/04, EU:C:2006:94, punctul 21]. În plus, în temeiul celui de al doilea paragraf al articolului 45 alineatul (2) menționat, statele membre trebuie să precizeze condițiile de aplicare a acestui din urmă alineat în temeiul dreptului intern și cu respectarea dreptului Uniunii.

36      În consecință, articolul 45 alineatul (2) din Directiva 2004/18 nu are în vedere o uniformizare la nivelul Uniunii a aplicării cauzelor de excludere pe care le prevede, întrucât statele membre au posibilitatea de a nu aplica deloc aceste cauze de excludere sau de a le integra în legislația națională cu un grad de rigurozitate care ar putea varia de la caz la caz, în funcție de considerente de natură juridică, economică sau socială care prevalează la nivel național. În acest cadru, statele membre au posibilitatea să facă mai permisive sau mai flexibile criteriile stabilite la această dispoziție (a se vedea, în ceea ce privește articolul 29 din Directiva 92/50, Hotărârea La Cascina și alții, EU:C:2006:94, punctul 23).

37      Or, articolul 45 alineatul (2) litera (e) din Directiva 2004/18 permite statelor membre să excludă de la participarea la un contract de achiziții publice orice operator economic care nu și‑a îndeplinit obligațiile privind plata contribuțiilor la asigurările sociale, fără să prevadă vreun cuantum minim al plăților restante în ceea ce privește contribuțiile. În aceste condiții, faptul de a prevedea un astfel de cuantum minim în dreptul național constituie o flexibilizare a criteriului de excludere menționat la această dispoziție și nu se poate, așadar, considera că depășește ceea ce este necesar. Acest lucru este a fortiori valabil în ceea ce privește contractele de achiziții publice care nu ating pragul definit la articolul 7 litera (c) din directiva menționată și, în consecință, nu sunt supuse procedurilor specifice și riguroase prevăzute de aceasta.

38      Pe de altă parte, faptul că pragul de excludere prevăzut de dreptul național pentru neplata impozitelor și a taxelor este, astfel cum arată instanța de trimitere, considerabil mai ridicat decât pragul privind plățile contribuțiilor la asigurările sociale nu afectează în sine caracterul proporțional al acestuia din urmă. Astfel, după cum rezultă din cuprinsul punctului 36 din prezenta hotărâre, statele membre au libertatea de a integra cauzele de excludere prevăzute printre altele la articolul 45 alineatul (2) literele (e) și (f) din directiva menționată în reglementarea națională cu un grad de rigurozitate care ar putea varia de la caz la caz, în funcție de considerente de natură juridică, economică sau socială care prevalează la nivel național.

39      În plus, o astfel de situație se diferențiază de cea care a determinat pronunțarea Hotărârii Hartlauer (C‑169/07, EU:C:2009:141), în care Curtea a statuat că reglementarea națională în discuție nu putea garanta realizarea obiectivelor urmărite întrucât nu le urmărea în mod coerent și sistematic. Spre deosebire de reglementarea examinată în această ultimă hotărâre, măsura care face obiectul prezentei cauze principale se întemeiază, astfel cum rezultă din cuprinsul punctului 34 din prezenta hotărâre, pe criterii obiective, nediscriminatorii și cunoscute în mod anticipat (a se vedea în acest sens Hotărârea Hartlauer, EU:C:2009:141, punctul 64).

40      Rezultă de aici că nu se poate considera că o măsură națională precum cea în discuție în litigiul principal depășește ceea ce este necesar în vederea atingerii obiectivului urmărit.

41      Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la întrebarea preliminară adresată că articolele 49 TFUE și 56 TFUE, precum și principiul proporționalității trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale care, în ceea ce privește contractele de achiziții publice de lucrări a căror valoare este mai mică decât pragul definit la articolul 7 litera (c) din Directiva 2004/18, impun autorităților contractante obligația de a exclude de la procedura de atribuire a unui astfel de contract un ofertant responsabil de săvârșirea unei încălcări privind plata contribuțiilor la asigurările sociale, în cazul în care diferența dintre sumele datorate și cele plătite are o valoare care depășește în același timp 100 de euro și 5 % din sumele datorate.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

42      Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a zecea) declară:

Articolele 49 TFUE și 56 TFUE, precum și principiul proporționalității trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale care, în ceea ce privește contractele de achiziții publice de lucrări a căror valoare este mai mică decât pragul definit la articolul 7 litera (c) din Directiva 2004/18/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 31 martie 2004 privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice de lucrări, de bunuri și de servicii, astfel cum a fost modificată prin Regulamentul (CE) nr. 1177/2009 al Comisiei din 30 noiembrie 2009, impun autorităților contractante obligația de a exclude de la procedura de atribuire a unui astfel de contract un ofertant responsabil de săvârșirea unei încălcări privind plata contribuțiilor la asigurările sociale, în cazul în care diferența dintre sumele datorate și cele plătite are o valoare care depășește în același timp 100 de euro și 5 % din sumele datorate.

Sursa: C.J.U.E.

 

C.J.U.E.: interpretarea Directivei 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, în ce priveşte includerea T.V.A. în preţul unui bun furnizat, dacă nu există menţiuni sub acest aspect în convenţia părţilor

 

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a treia)

7 noiembrie 2013

„Fiscalitate – TVA – Directiva 2006/112/CE – Articolele 73 și 78 – Tranzacții imobiliare efectuate de persoane fizice – Calificarea acestor tranzacții drept operațiuni impozabile – Determinarea TVA‑ului datorat atunci când părțile nu au prevăzut nimic cu privire la acesta cu ocazia încheierii contractului – Existența sau inexistența unei posibilități a furnizorului de a recupera TVA‑ul de la dobânditor – Consecințe”

În cauzele conexate C‑249/12 și C‑250/12,

având ca obiect cereri de decizie preliminară formulate în temeiul articolul 267 TFUE de Înalta Curte de Casație și Justiție (România), prin deciziile din 15 martie 2012, primite de Curte la 22 mai 2012, în procedurile

Corina‑Hrisi Tulică

împotriva

Agenției Naționale de Administrare Fiscală – Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor (C‑249/12),

și

Călin Ion Plavoșin

împotriva

Direcției Generale a Finanțelor Publice Timiș – Serviciul Soluționare Contestații,

Activitatea de Inspecție Fiscală – Serviciul de Inspecție Fiscală Timiș (C‑250/12),

CURTEA (Camera a treia),

compusă din domnul M. Ilešič, președinte de cameră, domnii C. G. Fernlund (raportor) și A. Ó Caoimh, doamna C. Toader și domnul E. Jarašiūnas, judecători,

avocat general: domnul M. Wathelet,

grefier: domnul A. Calot Escobar,

având în vedere procedura scrisă,

luând în considerare observațiile prezentate:

–        pentru guvernul român, de R.‑H. Radu, de R.‑M. Giurescu și de A.‑L. Crișan, în calitate de agenți,

–        pentru Comisia Europeană, de L. Bouyon și de C. Soulay, în calitate de agenți,

având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatului general,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Cererile de decizie preliminară vizează interpretarea Directivei 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată (JO L 347, p. 1, Ediție specială, 09/vol. 3, p. 7, denumită în continuare „Directiva TVA”) și în special a articolelor 73 și 78 din aceasta.

2        Aceste cereri au fost prezentate în cadrul unor litigii între doamna Tulică, pe de o parte, și Agenția Națională de Administrare Fiscală – Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, pe de altă parte, și, respectiv, domnul Plavoșin, pe de o parte, și Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș – Serviciul Soluționare Contestații, pe de altă parte, având ca obiect determinarea taxei pe valoarea adăugată (denumită în continuare „TVA”) datorate în cazul în care părțile nu au prevăzut nimic în ceea ce privește această taxă atunci când au stabilit prețul bunului livrat.

 Cadrul juridic

 Dreptul Uniunii

3        Considerentul (7) al Directivei TVA are următorul cuprins:

„Sistemul comun privind TVA este necesar să conducă, chiar și în cazul în care cotele și scutirile nu sunt pe deplin armonizate, la o neutralitate în domeniul concurenței, astfel încât, pe teritoriul fiecărui stat membru, bunurile și serviciile similare să suporte aceeași sarcină fiscală, indiferent de lungimea lanțului de producție și de distribuție.”

4        Articolul 1 din această directivă prevede:

„(1)      Prezenta directivă stabilește sistemul comun privind [TVA].

(2)      Principiul sistemului comun privind TVA presupune aplicarea asupra bunurilor și serviciilor a unei taxe generale de consum exact proporțională cu prețul bunurilor și serviciilor, indiferent de numărul de operațiuni care au loc în procesul de producție și de distribuție anterior etapei în care este percepută taxa.

La fiecare operațiune, TVA‑ul, calculat în raport cu prețul bunurilor sau al serviciilor la o cotă aplicabilă bunurilor sau serviciilor respective, este exigibil după deducerea valorii TVA‑ului suportat direct de diferitele componente ale prețului.

Sistemul comun al TVA‑ului se aplică până la etapa de vânzare cu amănuntul, inclusiv.”

5        Articolul 73 din directiva menționată prevede:

„Pentru livrarea de bunuri sau pentru prestarea de servicii, altele decât cele prevăzute la articolele 74-77, baza de impozitare include toate elementele care reprezintă contrapartida obținută sau care urmează să fie obținută de către furnizor sau de către prestator, în schimbul livrării sau al prestării, de la client sau de la un terț, inclusiv subvențiile direct legate de prețul livrării sau al prestării.”

6        Articolul 78 din aceeași directivă prevede:

„Baza de impozitare include următoarele elemente:

a)      impozite, drepturi, prelevări și taxe, cu excepția TVA‑ului în sine.

b)      cheltuieli accesorii cum sunt: comisioanele, cheltuielile de ambalare, transport și asigurare, solicitate de către furnizor/prestator cumpărătorului sau beneficiarului.

În sensul primului paragraf litera (b), statele membre pot considera drept cheltuieli accesorii cheltuielile care fac obiectul unei înțelegeri separate.”

 Dreptul român

7        Titlul VI, denumit „Taxa pe valoarea adăugată”, al Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în versiunea aplicabilă în litigiul principal (denumită în continuare „Codul fiscal”), cuprinde articolul 1251, intitulat „Semnificația unor termeni și expresii”, care prevede:

„1.      În sensul prezentului titlu, termenii și expresiile de mai jos au următoarele semnificații:

[…]

5.      baza de impozitare reprezintă contravaloarea unei livrări de bunuri sau prestări de servicii impozabile, a unui import impozabil sau a unei achiziții intracomunitare impozabile, stabilită conform capitolului VII;

[…]”

8        Articolul 137 din Codul fiscal, intitulat „Baza de impozitare pentru livrări de bunuri și prestări de servicii efectuate în interiorul țării”, prevede:

„(1)      Baza de impozitare a [TVA] este constituită din:

a)      pentru livrări de bunuri și prestări de servicii […], din tot ceea ce constituie contrapartida obținută sau care urmează a fi obținută de furnizor ori prestator din partea cumpărătorului, beneficiarului sau a unui terț, inclusiv subvențiile direct legate de prețul acestor operațiuni;

[…]

2.       Baza de impozitare cuprinde următoarele:

a)      impozitele și taxele, dacă prin lege nu se prevede altfel, cu excepția [TVA];

b)      cheltuielile accesorii, cum sunt: comisioanele, cheltuielile de ambalare, transport și asigurare, solicitate de către furnizor/prestator cumpărătorului sau beneficiarului. Cheltuielile facturate de furnizorul de bunuri sau de prestatorul de servicii cumpărătorului, care fac obiectul unui contract separat și care sunt legate de livrările de bunuri sau de prestările de servicii în cauză, se consideră cheltuieli accesorii.”

9        Codul civil, în versiunea aplicabilă în litigiul principal, prevede:

„Articolul 962

Obiectul convențiilor este acela la care părțile sau numai una din părți se obligă.

[…]

Articolul 969

Convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante.
Ele se pot revoca prin consimțământul mutual sau din cauze autorizate de lege.

Articolul 970

Convențiile trebuie executate cu bună‑credință.

Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într‑însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației, după natura sa.”

 Litigiile principale și întrebarea preliminară

10      Doamna Tulicǎ și domnul Plavoșin au încheiat numeroase contracte de vânzare de bunuri imobile, și anume 134 de contracte între 2007 și 2008 și, respectiv, 15 contracte în perioada 2007-2009.

11      Doamna Tulicǎ și domnul Plavoșin nu au prevăzut nimic referitor la TVA cu ocazia încheierii acestor contracte de vânzare.

12      Ulterior realizării operațiunilor menționate și în urma unor controale, administrația fiscală a constatat că activitatea exercitată de doamna Tulică și de domnul Plavoșin prezenta caracteristicile unei activități economice.

13      În consecință, doamna Tulică și domnul Plavoșin au fost calificați din oficiu drept persoane impozabile în scopuri de TVA de către administrația fiscală, care a emis față de persoanele interesate avize de impunere prin care a solicitat plata TVA‑ului, acesta din urmă fiind, pe de o parte, calculat prin adăugarea valorii sale la prețul convenit de părțile contractante și, pe de altă parte, majorat cu penalități de întârziere.

14      În cursul procedurii aflate la originea cauzei C‑249/12, doamna Tulică a susținut că practica administrației fiscale de a calcula TVA‑ul prin adăugarea valorii corespunzătoare acestuia la prețul convenit de părțile contractante încalcă mai multe principii de drept, între care se numără principiul libertății contractuale. TVA‑ul ar fi o componentă a prețului, iar nu un element care se adaugă la acesta. Nu ar fi nicidecum evident că dobânditorul ar fi consimțit la achiziționarea imobilului în cauză în condițiile preconizate de administrația fiscală. TVA‑ul solicitat de aceasta din urmă nu ar mai putea fi recuperat de la dobânditor întrucât depășește obiectul contractului și nu poate fi opus acestuia, nici în temeiul unei obligații contractuale, nici în temeiul unei obligații legale extracontractuale.

15      Administrația fiscală, întemeindu‑se pe dispozițiile articolului 137 din Codul fiscal, susține că, pentru a determina valoarea TVA‑ului datorat, trebuie să se considere drept bază de calcul prețul convenit între părțile contractante.

16      Doamna Tulică a introdus o acțiune la Curtea de Apel București, care a respins‑o ca neîntemeiată.

17      Drept urmare, doamna Tulică a atacat cu recurs Hotărârea Curții de Apel București la Înalta Curte de Casație și Justiție.

18      În cadrul recursului, doamna Tulică a reiterat între altele argumentația referitoare la greșita determinare a bazei de impozitare. În susținerea acestei argumentații, a invocat punctele 26 și 27 din Hotărârea din 24 octombrie 1996, Elida Gibbs (C‑317/94, Rec., p. I‑5339).

19      În cursul procedurii desfășurate la Înalta Curte de Casație și Justiție, s‑a publicat în Monitorul Oficial al României nr. 278 din 20 aprilie 2011 Decizia interpretativă nr. 2 a Comisiei fiscale centrale din 2 aprilie 2011 (denumită în continuare „Decizia interpretativă nr. 2/2011”). Această decizie a fost adoptată de comisia menționată în exercitarea rolului său de unificare a aplicării legislației fiscale. Decizia menționată confirmă abordarea administrației fiscale în materie de determinare a bazei de impozitare a TVA‑ului și are următorul cuprins:

„[…] pentru livrările taxabile de construcții și de terenuri, [TVA‑ul] colectat[…] aferent[…] se determină în funcție de voința părților rezultată din contracte sau alte mijloace de probă administrate conform Ordonanței Guvernului nr. 92/2003 […]:

a)      prin aplicarea cotei de TVA la contravaloarea livrării […], în cazul în care rezultă că:

1)      părțile au convenit că TVA‑ul nu este inclus în contravaloarea livrării sau

2)      părțile nu au convenit nimic cu privire la TVA;

b)      prin aplicarea procedeului sutei mărite […], în cazul în care rezultă că părțile au convenit că TVA‑ul este inclus în contravaloarea livrării.”

20      În cursul procedurii aflate la originea cauzei C‑250/12, domnul Plavoșin a arătat că adăugarea TVA‑ului la suma plătită drept contrapartidă în cadrul vânzării încalcă obiectul contractului încheiat între părți și produce efecte contrare obiectivului vizat prin TVA. Potrivit acestuia, taxa menționată nu poate fi în sarcina furnizorului, dat fiind că, prin natura sa, aceasta este o taxă pe consum, care trebuie suportată de consumatorul final.

21      Potrivit domnului Plavoșin, în cazul în care contractul de vânzare nu cuprinde nicio mențiune privind TVA‑ul, taxa datorată trebuie aplicată la o sumă egală cu prețul convenit între părți minus valoarea globală a taxei, astfel încât suma plătită de dobânditor să acopere atât prețul datorat furnizorului, cât și TVA‑ul.

22      Administrația fiscală invocă Decizia interpretativă nr. 2/2011, care ar confirma abordarea acestei administrații în ceea ce privește calculul TVA‑ului aplicabil.

23      Domnul Plavoșin a introdus o acțiune la Curtea de Apel Timișoara, care a respins‑o.

24      Drept urmare, acesta a formulat recurs împotriva hotărârii pronunțate de Curtea de Apel Timișoara la Înalta Curte de Casație și Justiție.

25      Această instanță își exprimă îndoielile cu privire la temeinicia Deciziei interpretative nr. 2/2011 în ceea ce privește noțiunea „contrapartidă obținută” și domeniul de aplicare al articolelor 73 și 78 din Directiva TVA în cazul în care părțile nu au prevăzut nimic referitor la TVA cu ocazia unei vânzări. Prin urmare, Înalta Curte de Casație și Justiție a decis să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții, în fiecare dintre cauzele cu care a fost sesizată, următoarea întrebare preliminară:

„În cazul reconsiderării statutului [furnizorului] de persoană impozabilă în scopuri de TVA, contrapartida (prețul) livrării bunului imobil fiind stabilită de părți fără nicio mențiune cu privire la TVA, art[icolele] 73 și 78 din Directiva [TVA] trebuie interpretate în sensul că baza de impozitare o reprezintă:

a)      contrapartida (prețul) livrării bunului stabilită de părți și diminuată cu cota de TVA sau

b)      contrapartida (prețul) livrării bunului convenită de părți?”

26      Prin Ordonanța președintelui Curții din 22 iunie 2012, cauzele C‑249/12 și C‑250/12 au fost conexate pentru buna desfășurare a procedurii scrise și orale, precum și în vederea pronunțării hotărârii.

 Cu privire la întrebarea preliminară

27      Instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească, având în vedere articolele 73 și 78 din Directiva TVA, dacă, atunci când prețul unui bun a fost stabilit de părți fără nicio mențiune cu privire la TVA, iar furnizorul bunului respectiv este persoana obligată la plata TVA‑ului pentru operațiunea supusă taxei, prețul convenit trebuie considerat prețul care include deja TVA‑ul sau prețul fără TVA, care trebuie majorat cu valoarea acestuia.

28      Reiese din dosarul aflat la dispoziția Curții că reclamanții din litigiul principal, furnizori de bunuri imobile, sunt obligați la plata TVA‑ului datorat pentru operațiunile impozabile pe care le‑au realizat. Reiese de asemenea din acest dosar că părțile la contractele în discuție în litigiul principal nu au prevăzut nimic referitor la TVA atunci când au stabilit prețul bunurilor imobile care făceau obiectul vânzării. În schimb, nu s‑a menționat de către instanța de trimitere dacă acești furnizori dispun sau nu dispun, în temeiul dreptului național, de o posibilitate de a recupera de la dobânditori, pe lângă prețul convenit, și TVA‑ul aplicat de administrația fiscală.

29      Doamna Tulică și domnul Plavoșin, precum și Comisia Europeană consideră în esență că TVA‑ul este prin natura sa o taxă pe consum, care trebuie suportată de consumatorul final și care, în consecință, nu poate fi în sarcina furnizorului. TVA‑ul ar trebui, așadar, să fie o componentă a prețului, iar nu un element care se adaugă la acesta.

30      Guvernul român apreciază în esență că, pentru a determina contrapartida obținută de furnizor, aceasta având o valoare subiectivă, trebuie să se țină seama de voința părților și să se considere că această contrapartidă este constituită din suma pe care furnizorul intenționează să o primească și pe care dobânditorul este dispus să o plătească. Această sumă ar corespunde în speță cu prețul stabilit în contract, fără deducerea TVA‑ului.

31      Guvernul menționat adaugă că, dacă s‑ar considera că contrapartida era constituită din prețul bunului livrat din care se scade valoarea TVA‑ului, furnizorul ar fi avantajat în raport cu concurenții săi, ceea ce ar fi contrar principiului neutralității TVA‑ului și ar putea favoriza nereguli precum cele săvârșite de furnizorii din litigiul principal.

32      În această privință, trebuie amintit că rezultă din articolul 1 alineatul (2) și din articolul 73 din Directiva TVA că principiul sistemului comun privind TVA‑ul constă în aplicarea asupra bunurilor și serviciilor a unei taxe generale de consum exact proporționale cu prețul acestora, iar baza de impozitare include toate elementele care reprezintă contrapartida obținută sau care urmează să fie obținută de către furnizorul bunurilor sau de către prestatorul serviciilor pentru livrarea sau pentru prestarea respectivă, de la client sau de la un terț. Articolul 78 din această directivă enumeră anumite elemente care trebuie incluse în baza de impozitare. Potrivit articolului 78 litera (a) din directiva menționată, TVA‑ul nu se include în această bază.

33      Conform regulii generale prevăzute la articolul 73 din Directiva TVA, baza de impozitare pentru livrarea unui bun sau pentru prestarea unui serviciu, efectuate cu titlu oneros, este constituită de contrapartida primită în mod real în acest sens de persoana impozabilă. Această contrapartidă constituie valoarea subiectivă, respectiv valoarea primită în mod real, iar nu valoarea estimată conform unor criterii obiective (a se vedea în special Hotărârea din 5 februarie 1981, Coöperatieve Aardappelenbewaarplaats, 154/80, Rec., p. 445, punctul 13, și Hotărârea din 26 aprilie 2012, Balkan and Sea Properties și Provadinvest, C‑621/10 și C‑129/11, punctul 43).

34      Această regulă trebuie aplicată în conformitate cu principiul de bază al directivei menționate, potrivit căruia prin sistemul TVA se urmărește să se taxeze exclusiv consumatorul final (a se vedea în special Hotărârea Elida Gibbs, citată anterior, punctul 19, și Ordonanța din 9 decembrie 2011, Connoisseur Belgium, C‑69/11, punctul 21).

35      Or, atunci când un contract de vânzare a fost încheiat fără a se menționa TVA‑ul, în ipoteza în care furnizorul, potrivit dreptului național, nu poate recupera de la dobânditor TVA‑ul solicitat ulterior de administrația fiscală, luarea în considerare a totalității prețului, fără deducerea TVA‑ului, drept bază asupra căreia se aplică TVA‑ul ar avea drept consecință aplicarea TVA‑ului cu privire la acest furnizor și, așadar, ar intra în contradicție cu principiul potrivit căruia TVA‑ul este o taxă pe consum, care trebuie suportată de consumatorul final.

36      Pe de altă parte, o astfel de luare în considerare ar intra în contradicție cu regula potrivit căreia administrația fiscală nu poate percepe cu titlu de TVA o valoare superioară celei primite de persoana impozabilă (a se vedea în special Hotărârea Elida Gibbs, citată anterior, punctul 24, Hotărârea din 3 iulie 1997, Goldsmiths, C‑330/95, Rec., p. I‑3801, punctul 15, precum și Hotărârea Balkan and Sea Properties și Provadinvest, citată anterior, punctul 44).

37      În schimb, această situație nu se regăsește în ipoteza în care furnizorul, în temeiul dreptului național, ar avea posibilitatea de a adăuga la prețul stipulat un supliment corespunzător taxei aplicabile operațiunii și de a‑l recupera de la dobânditorul bunului.

38      Este important să se sublinieze în plus că una dintre caracteristicile esențiale ale TVA‑ului rezidă în faptul că această taxă este exact proporțională cu prețul bunurilor și al serviciilor vizate. Aceasta presupune că toți furnizorii contribuie la plata TVA‑ului în aceeași proporție, în raport cu totalitatea valorii primite pentru bunurile vândute.

39      În speță, revine instanței naționale sarcina de a verifica dacă dreptul român permite furnizorilor să recupereze de la dobânditori TVA‑ul aplicat ulterior de administrația fiscală.

40      Dacă din această verificare ar rezulta că o astfel de recuperare nu este posibilă, ar trebui să se concluzioneze că Directiva TVA se opune unei norme precum cea enunțată în Decizia interpretativă nr. 2/2011.

41      În măsura în care guvernul român susține că o regulă precum cea în discuție în litigiul principal are drept efect descurajarea neregulilor, trebuie arătat că fiecare stat membru are competența să adopte toate măsurile cu caracter legislativ și administrativ corespunzătoare pentru a asigura colectarea în integralitate a TVA‑ului și pentru a combate frauda și are obligația de a adopta astfel de măsuri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 februarie 2013, Åkerberg Fransson, C‑617/10, punctul 25 și jurisprudența citată).

42      Aceste măsuri nu trebuie să depășească însă ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului urmărit (Hotărârea din 12 iulie 2012, EMS‑Bulgaria Transport, C‑284/11, punctul 67 și jurisprudența citată). Or, tocmai în această situație s‑ar regăsi regula în discuție în litigiul principal dacă s‑ar dovedi că aceasta conduce la o situație în care TVA‑ul este aplicat furnizorului și, așadar, nu este colectat într‑un mod compatibil cu principiul de bază al sistemului de TVA, astfel cum s‑a menționat la punctul 34 din prezenta hotărâre.

43      Având în vedere totalitatea considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că Directiva TVA, în special articolele 73 și 78 din aceasta, trebuie interpretată în sensul că, atunci când prețul unui bun a fost stabilit de părți fără nicio mențiune cu privire la TVA, iar furnizorul bunului respectiv este persoana obligată la plata TVA‑ului datorat pentru operațiunea supusă taxei, prețul convenit trebuie considerat, în cazul în care furnizorul nu are posibilitatea de a recupera de la dobânditor TVA‑ul solicitat de administrația fiscală, ca incluzând deja TVA‑ul.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

44      Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a treia) declară:

Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, în special articolele 73 și 78 din aceasta, trebuie interpretată în sensul că, atunci când prețul unui bun a fost stabilit de părți fără nicio mențiune cu privire la taxa pe valoarea adăugată, iar furnizorul bunului respectiv este persoana obligată la plata taxei pe valoarea adăugată datorate pentru operațiunea supusă taxei, prețul convenit trebuie considerat, în cazul în care furnizorul nu are posibilitatea de a recupera de la dobânditor taxa pe valoarea adăugată solicitată de administrația fiscală, ca incluzând deja taxa pe valoarea adăugată.

Sursa: C.J.U.E.

C.J.U.E.: dreptul la dobânzi de întârziere aferente rambursării efectuate tardiv de administrația fiscală a unui stat membru pentru o perioadă în care erau în vigoare acte administrative care excludeau rambursarea și care au fost anulate ulterior printr‑o decizie judecătorească

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a zecea)

24 octombrie 2013

„Fiscalitate – Taxă pe valoarea adăugată – Rambursarea excedentului de TVA prin compensare – Anularea notelor de compensare – Obligația de a plăti dobânzi de întârziere persoanei impozabile”

În cauza C‑431/12,

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Înalta Curte de Casație și Justiție (România), prin decizia din 21 iunie 2012, primită de Curte la 24 septembrie 2012, în procedura

Agenția Națională de Administrare Fiscală

împotriva

SC Rafinăria Steaua Română SA,

CURTEA (Camera a zecea),

compusă din domnul E. Juhász, președintele Camerei a zecea, îndeplinind funcția de președinte de cameră, domnii A. Rosas și C. Vajda (raportor), judecători,

avocat general: doamna J. Kokott,

grefier: domnul A. Calot Escobar,

având în vedere procedura scrisă,

luând în considerare observațiile prezentate:

–        pentru SC Rafinăria Steaua Română SA, de D. Dascălu, avocat;

–        pentru guvernul român, de R. H. Radu, precum și de E. Gane și de A.-L. Crișan, în calitate de agenți;

–        pentru Comisia Europeană, de L. Keppenne și de L. Lozano Palacios, în calitate de agenți,

având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatului general,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 183 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată (JO L 347, p. 1, Ediție specială, 09/vol. 3, p. 7, denumită în continuare „Directiva TVA”).

2        Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Agenția Națională de Administrare Fiscală (denumită în continuare „Agenția”), pe de o parte, și SC Rafinăria Steaua Română SA (denumită în continuare „Steaua Română”), pe de altă parte, cu privire la o cerere de plată a dobânzilor aferente rambursării tardive a excedentului de taxă pe valoarea adăugată (denumită în continuare „TVA”) achitată în amonte din TVA‑ul pe care Steaua Română îl datora.

 Cadrul juridic

 Dreptul Uniunii

3        Articolul 183 primul paragraf din Directiva TVA prevede:

„Atunci când, pentru o anumită perioadă fiscală, valoarea deducerilor depășește valoarea TVA‑ului datorat, statele membre pot fie efectua o rambursare, fie reporta excedentul în perioada următoare, în condițiile pe care le stabilesc.”

4        Potrivit articolului 252 alineatul (2) din Directiva TVA:

„Fiecare stat membru stabilește perioada fiscală la o lună, două luni sau trei luni.

Cu toate acestea, statele membre pot stabili diferite perioade fiscale [a se citi «perioade fiscale diferite»], cu condiția ca perioadele respective să nu depășească un an.”

 Dreptul român

5        Procedura fiscală este reglementată prin Ordonanța Guvernului nr. 92 privind Codul de procedură fiscală din 24 decembrie 2003 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 941 din 29 decembrie 2003, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 31 iulie 2007), în versiunea în vigoare la data faptelor din cauza principală (denumit în continuare „Codul de procedură fiscală”).

6        Articolul 124 din Codul de procedură fiscală prevede la alineatul (1) următoarele:

„Pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget, contribuabilii au dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut […] Acordarea dobânzilor se face la cererea contribuabililor.”

7        Ordinul ministrului economiei și finanțelor nr. 1857/2007 din 1 noiembrie 2007 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 785 din 20 noiembrie 2007) privind aprobarea Metodologiei de soluționare a deconturilor cu sume negative de TVA cu opțiune de rambursare prevede în capitolul 1 secțiunea B punctul 6 următoarele:

„Solicitările de rambursare se soluționează, în ordinea cronologică a înregistrării lor la organul fiscal, în termen de maximum 45 de zile calendaristice de la data depunerii decontului cu sume negative de [TVA] cu opțiune de rambursare.”

 Situația de fapt din litigiul principal și întrebarea preliminară

8        Din deconturile de TVA depuse de societatea Steaua Română pentru lunile decembrie 2007 și ianuarie 2008 a rezultat un sold negativ în valoare de 3 697 738 de lei românești (RON), a cărui rambursare a fost acceptată de Agenție în urma unui control.

9        Cu toate acestea, în urma aceluiași control, Agenția a emis o decizie de impunere prin care a stabilit în mod nelegal în sarcina societății Steaua Română două obligații fiscale suplimentare în sumă de 19 002 767 RON cu titlu de TVA și, respectiv, de 5 374 404 RON cu titlu de majorări de întârziere. Ulterior, Agenția a emis două note prin care a efectuat rambursarea excedentului de TVA sub forma unei compensări, ceea ce a condus astfel la lichidarea acestor două obligații fiscale.

10      Întrucât contestațiile formulate de Steaua Română împotriva deciziei de impunere și a notelor de compensare au fost respinse, aceasta a formulat acțiuni în justiție la Curtea de Apel Ploiești, care a anulat decizia și notele menționate prin hotărârile din 4 decembrie 2008 și 14 octombrie 2009. Recursurile formulate de Agenție împotriva acestor hotărâri au fost respinse de Înalta Curte de Casație și Justiție prin hotărârile din 9 iunie 2009 și 13 mai 2010. În consecință, Agenția a fost obligată să restituie societății Steaua Română suma de 3 697 738 RON solicitată cu titlu principal.

11      Întemeindu‑se pe nelegalitatea notelor de compensare și a rambursării cu întârziere a sumei reprezentând TVA‑ul nelegal compensat, Steaua Română a solicitat de asemenea Agenției plata dobânzilor aferente acestei sume, calculate de la data expirării termenului legal de 45 de zile prevăzut pentru soluționarea deconturilor de TVA și până la data restituirii efective a sumei menționate. Steaua Română a cifrat cuantumul acestor dobânzi la 1 793 972 RON.

12      Întrucât Agenția nu a dat curs acestei cereri în termenul prevăzut de legislația aplicabilă, Steaua Română a depus, în două rânduri, contestații prin care a solicitat plata unei sume totale de 1 793 972 RON cu titlu de dobânzi legale.

13      Întrucât această cerere a fost respinsă prin decizia Agenției din 30 septembrie 2010, Curtea de Apel București a anulat această decizie printr‑o hotărâre din 14 februarie 2011 și a obligat Agenția să plătească societății Steaua Română suma de 1 793 972 RON cu titlu de dobânzi legale până la 27 iulie 2009.

14      Împotriva acestei hotărâri, Agenția a formulat recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție.

15      În recursul său, Agenția a arătat, în special, că Curtea de Apel București a săvârșit o eroare de drept atunci când a obligat‑o la plata sumei de 1 739 972 RON cu titlu de dobânzi legale, dat fiind că legislația aplicabilă nu sancționează modul în care sunt soluționate cererile formulate de contribuabili, ci numai depășirea termenului de soluționare a acestor cereri. Or, deconturile de TVA, precum și celelalte cereri prezentate de Steaua Română ar fi fost examinate cu respectarea termenelor prevăzute. În consecință, nu ar fi datorate dobânzi de întârziere în ceea ce privește perioada în care notele de compensare erau în vigoare.

16      Steaua Română a invocat Hotărârea din 12 mai 2011, Enel Maritsa Iztok 3 (C‑107/10, Rep., p. I‑3873), arătând că, în acea hotărâre, Curtea a tranșat în mod expres interpretarea și aplicarea principiului neutralității TVA‑ului prin prisma respectării dreptului persoanelor la dobânzi pentru rambursarea cu întârziere a excedentului de TVA. Steaua Română a solicitat, așadar, respingerea recursului ca nefondat, invocând, în esență, faptul că Agenția nu respectase termenele de rambursare a TVA‑ului.

17      În aceste condiții, considerându‑se obligată, ca instanță de recurs de ultim grad, să sesizeze Curtea în temeiul articolului 267 al treilea paragraf TFUE, Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Dacă interpretarea prevederilor articolului 124 Cod procedură fiscală în sensul că statul nu datorează dobânzi pentru sumele solicitate prin deconturile de TVA pentru perioada cuprinsă între data compensării acestora și data anulării actelor de compensare prin hotărâri judecătorești, este contrară prevederilor articolului 183 din Directiva 2006/112 […]?”

 Cu privire la întrebarea preliminară

18      Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 183 din Directiva TVA trebuie interpretat în sensul că se opune ca o persoană impozabilă care a solicitat rambursarea excedentului de TVA achitat în amonte din TVA‑ul pe care îl datorează să nu poată obține din partea administrației fiscale a unui stat membru dobânzi de întârziere aferente rambursării efectuate tardiv de această administrație pentru o perioadă în care erau în vigoare acte administrative care excludeau rambursarea și care au fost anulate ulterior printr‑o decizie judecătorească.

19      Trebuie amintit, în această privință, că, deși articolul 183 din Directiva TVA nu prevede nici obligația de a plăti dobânzi de întârziere la excedentul de TVA care urmează a fi rambursat, nici data de la care asemenea dobânzi ar fi datorate, această împrejurare nu permite prin ea însăși să se concluzioneze că acest articol trebuie interpretat în sensul că modalitățile stabilite de statele membre în privința rambursării excedentului de TVA sunt scutite de orice control în raport cu dreptul Uniunii (Hotărârea Enel Maritsa Iztok 3, citată anterior, punctele 27 și 28, precum și jurisprudența citată).

20      Astfel, deși punerea în aplicare a dreptului la rambursarea excedentului de TVA prevăzută la articolul 183 din Directiva TVA ține, în principiu, de autonomia procedurală a statelor membre, nu este mai puțin adevărat că această autonomie este încadrată de principiile echivalenței și efectivității (Hotărârea Enel Maritsa Iztok 3, citată anterior, punctul 29).

21      Din jurisprudență rezultă, pe de altă parte, că anumite norme specifice pe care statele membre trebuie să le respecte atunci când pun în aplicare dreptul la rambursarea excedentului de TVA decurg din articolul 183 din Directiva TVA, interpretat în lumina contextului și a principiilor generale care guvernează materia TVA‑ului. Astfel, dreptul persoanelor impozabile de a deduce din TVA‑ul pe care îl datorează pe cel care a fost deja aplicat bunurilor achiziționate și serviciilor primite în amonte de acestea constituie un principiu fundamental al sistemului comun al TVA‑ului instituit prin legislația Uniunii. Acest drept face parte integrantă din mecanismul TVA‑ului și, în principiu, nu poate fi limitat. Acesta se exercită imediat pentru totalitatea taxelor aplicate operațiunilor efectuate în amonte (Hotărârea Enel Maritsa Iztok 3, citată anterior, punctele 30-32 și jurisprudența citată).

22      Acestea sunt considerațiile în lumina cărora Curtea a statuat deja că modalitățile de rambursare a excedentului de TVA nu pot aduce atingere principiului neutralității sistemului fiscal al TVA‑ului făcând ca persoana impozabilă să suporte, în tot sau în parte, sarcina acestei taxe, ceea ce implică în special ca rambursarea să fie efectuată într‑un termen rezonabil (Hotărârea Enel Maritsa Iztok 3, citată anterior, punctul 33).

23      Pentru aceleași motive, atunci când rambursarea în favoarea persoanei impozabile a excedentului de TVA intervine după trecerea unui termen rezonabil, principiul neutralității sistemului fiscal al TVA‑ului impune ca pierderile financiare astfel generate, în detrimentul persoanei impozabile, prin indisponibilizarea sumelor de bani în cauză să fie compensate prin plata unor dobânzi de întârziere.

24      În această privință, din jurisprudența Curții reiese că un calcul al dobânzilor datorate de la buget care nu ia în considerare ca punct de plecare ziua în care excedentul de TVA ar fi trebuit în mod normal să fie restituit conform Directivei TVA este, în principiu, contrar articolului 183 din această directivă (Hotărârea Enel Maritsa Iztok 3, citată anterior, punctul 51). Or, din decizia de trimitere reiese că, în cauza principală, legislația națională aplicabilă prevede în principiu calcularea de dobânzi de întârziere începând de la expirarea unui termen de 45 de zile stabilit pentru soluționarea deconturilor de TVA.

25      Pe de altă parte, trebuie să se constate că, din punctul de vedere al persoanei impozabile, motivul pentru care rambursarea excedentului de TVA a intervenit cu întârziere este lipsit de importanță. În acest context, nu există vreo diferență pertinentă între o rambursare târzie intervenită din cauza unei soluționări administrative cu depășirea termenelor prevăzute și cea intervenită din cauza unor acte administrative care au exclus în mod nelegal rambursarea și care au fost anulate ulterior printr‑o decizie judecătorească.

26      Având în vedere aceste considerații, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 183 din Directiva TVA trebuie interpretat în sensul că se opune ca o persoană impozabilă care a solicitat rambursarea excedentului de TVA achitat în amonte din TVA‑ul pe care îl datorează să nu poată obține din partea administrației fiscale a unui stat membru dobânzi de întârziere aferente rambursării efectuate tardiv de această administrație pentru o perioadă în care erau în vigoare acte administrative care excludeau rambursarea și care au fost anulate ulterior printr‑o decizie judecătorească.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

27      Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a zecea) declară:

Articolul 183 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată trebuie interpretat în sensul că se opune ca o persoană impozabilă care a solicitat rambursarea excedentului de taxă pe valoarea adăugată achitată în amonte din taxa pe valoarea adăugată pe care o datorează să nu poată obține din partea administrației fiscale a unui stat membru dobânzi de întârziere aferente rambursării efectuate tardiv de această administrație pentru o perioadă în care erau în vigoare acte administrative care excludeau rambursarea și care au fost anulate ulterior printr‑o decizie judecătorească.

Sursa: C.J.U.E.

 

C.J.U.E..Taxa emisii poluante – analiza neutralitatii acesteia, raportat la perioada de aplicare a O.U.G. nr.1/2012, de suspendare a efectelor art.4 alin.(2) din Legea nr.9/2012.

ORDONANȚA CURȚII (Marea Cameră)

3 februarie 2014

„Trimitere preliminară – Impozite interne – Articolul 110 TFUE – Taxă pe poluare percepută cu ocazia primei înmatriculări a autovehiculelor – Neutralitatea taxei între autovehiculele de ocazie importate și autovehiculele similare care se află deja pe piața națională”

În cauzele conexate C‑97/13 și C‑214/13,

având ca obiect cereri de decizie preliminară formulate în temeiul articolului 267 TFUE de Tribunalul Sibiu (C‑97/13) și de Curtea de Apel București (C‑214/13) (România), prin deciziile din 15 noiembrie 2012 și din 13 martie 2013, primite de Curte la 27 februarie și la 23 aprilie 2013, în procedurile

Silvia Georgiana Câmpean

împotriva

Administrației Finanțelor Publice a Municipiului Mediaș,

Administrației Fondului pentru Mediu (C‑97/13),

și

Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Alexandria

împotriva

George Ciocoiu (C‑214/13)

CURTEA (Marea Cameră),

compusă din domnul V. Skouris, președinte, domnul K. Lenaerts, vicepreședinte, doamna R. Silva de Lapuerta și domnii M. Ilešič (raportor), L. Bay Larsen, E. Juhász și M. Safjan, președinți de cameră, domnii A. Rosas, G. Arestis și A. Arabadjiev, doamna C. Toader, domnul D. Šváby, doamna M. Berger, domnul F. Biltgen și doamna K. Jürimäe, judecători,

avocat general: domnul M. Szpunar,

grefier: domnul A. Calot Escobar,

luând în considerare observațiile prezentate:

–        pentru doamna Câmpean, de D. Târșia, avocat;

–        pentru Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Alexandria, de G. Pene și de A. Dogeanu, în calitate de agenți;

–        pentru guvernul român, de R. H. Radu, în calitate de agent, asistat de V. Angelescu și de A. L. Crișan, consilieri;

–        pentru Comisia Europeană, de R. Lyal, de C. Barslev, de L. Keppenne și de G.‑D. Balan, în calitate de agenți,

având în vedere decizia luată, după ascultarea avocatului general, de a se pronunța prin ordonanță motivată conform articolului 99 din Regulamentul de procedură al Curții,

dă prezenta

Ordonanță

1        Cererile de decizii preliminare privesc interpretarea articolului 110 TFUE.

2        Aceste cereri au fost formulate în cadrul unor litigii între doamna Câmpean, pe de o parte, și Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Mediaș și Administrația Fondului pentru Mediu, pe de altă parte, respectiv, între Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Alexandria, pe de o parte, și domnul Ciocoiu, pe de altă parte, cu privire la o taxă pe care doamna Câmpean și domnul Ciocoiu au trebuit să o achite cu ocazia înmatriculării unui autovehicul provenit dintr‑un alt stat membru decât România.

 Cadrul juridic

 Dreptul Uniunii

3        „Normele europene de emisii” stabilesc limitele permise ale emisiilor de gaze de evacuare pentru autovehiculele noi comercializate în statele membre ale Uniunii Europene. Prima dintre aceste norme (denumită în general „norma Euro 1”) a fost introdusă prin Directiva 91/441/CEE a Consiliului din 26 iunie 1991 de modificare a Directivei 70/220/CEE privind apropierea legislațiilor statelor membre referitoare la măsurile preconizate împotriva poluării aerului cu emisiile poluante provenite de la autovehicule (JO L 242, p. 1, Ediție specială, 13/vol. 10, p. 135), care a intrat n vigoare la 1 ianuarie 1992. De atunci, normele în materie au fost înăsprite progresiv în vederea îmbunătățirii calității aerului în Uniune.

4        Pe de altă parte, Directiva 2007/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 5 septembrie 2007 de stabilire a unui cadru pentru omologarea autovehiculelor și remorcilor acestora, precum și a sistemelor, componentelor și unităților tehnice separate destinate vehiculelor respective (Directivă‑cadru) (JO L 263, p. 1) distinge vehiculele din categoria M, care cuprinde „[autovehiculele] cu cel puțin patru roți, […] pentru transportul pasagerilor”, de cele din categoria N, care cuprinde „[autovehiculele] cu cel puțin patru roți, […] pentru transportul mărfurilor”. Aceste categorii cuprind subdiviziuni în funcție de numărul de locuri și de masa maximă (categoria M) sau numai în funcție de masa maximă (categoria N).

 Dreptul român

5        Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008 din 21 aprilie 2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 327 din 25 aprilie 2008, denumită în continuare „OUG nr. 50/2008”), care intrase în vigoare la 1 iulie 2008, instituise o taxă pe poluare pentru vehiculele din categoriile M1-M3 și N1-N3. Obligația de plăti această taxă lua naștere la prima înmatriculare a unui autovehicul în România.

6        OUG nr. 50/2008 a fost modificată de mai multe ori, fiind în cele din urmă abrogată prin Legea nr. 9/2012 din 6 ianuarie 2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 17 din 10 ianuarie 2012), care a intrat în vigoare la 13 ianuarie 2012.

7        Ca și OUG nr. 50/2008, Legea nr. 9/2012 instituise o taxă pe poluare pentru autovehiculele din categoriile M1-M3 și N1-N3.

8        În temeiul articolului 4 alineatul (1) din Legea nr. 9/2012, obligația de a plăti această taxă lua naștere, printre altele, la prima înmatriculare a unui autovehicul în România.

9        În temeiul articolul 4 alineatul (2) din această lege, obligația de a plăti taxa menționată lua naștere, în anumite condiții, și cu ocazia primei transcrieri a dreptului de proprietate, în România, asupra unui autovehicul rulat.

10      Cu toate acestea, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/2012 din 30 ianuarie 2012 pentru suspendarea aplicării unor dispoziții ale Legii nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, precum și pentru restituirea taxei achitate în conformitate cu prevederile articolului 4 alineatul (2) din lege (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 97 din 31 ianuarie 2012, denumită în continuare „OUG nr. 1/2012”), care a intrat în vigoare la 31 ianuarie 2012, a suspendat aplicarea articolului 4 alineatul (2) din Legea nr. 9/2012 până la 1 ianuarie 2013. Pe de altă parte, potrivit OUG nr. 1/2012, contribuabilii care au achitat această taxă în conformitate cu prevederile articolului 4 alineatul (2) menționat în perioada cuprinsă între data intrării în vigoare a Legii nr. 9/2012 și data intrării în vigoare a OUG nr. 1/2012 au dreptul la restituirea acesteia.

11      Legea nr. 9/2012 a rămas în vigoare până la 14 martie 2013 inclusiv.

 Litigiile principale și întrebările preliminare

 Cauza C‑97/13

12      Doamna Câmpean a înmatriculat în România un autovehicul de ocazie cumpărat din Germania. Acest vehicul face parte din categoria M1. Vehiculul în cauză a fost fabricat în cursul anului 1999 și respectă, având în vedere emisiile pe care le produce, norma de poluare Euro 3.

13      În vederea înmatriculării menționate, doamna Câmpean a plătit, la 18 ianuarie 2012, suma de 2 737 de lei cu titlu de taxă pe poluare prevăzută de Legea nr. 9/2012.

14      La 21 februarie 2012, doamna Câmpean a introdus o acțiune la Tribunalul Sibiu, solicitând restituirea sumei menționate, pentru motivul că această taxă este incompatibilă cu dreptul Uniunii.

15      În aceste condiții, Tribunalul Sibiu a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      Contravin reglementările Legii nr. 9/2012 dispozițiilor articolului l10 din TFUE[?] [S]e instituie într‑adevăr o măsură vădit discriminatorie?

2)      Articolul 110 TFUE poate fi interpretat ca opunându‑se reglementării statuate de Legea nr. 9/2012 (forma sa inițială), prin care s‑a instituit o taxă pentru emisii poluante pentru autovehicule, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională?”

 Cauza C‑214/13

16      Domnul Ciocoiu a înmatriculat în România un autovehicul de ocazie cumpărat din Germania. Acest vehicul face parte din categoria M1. Vehiculul în cauză a fost fabricat în cursul anului 2004 și respectă, având în vedere emisiile pe care le produce, norma de poluare Euro 4.

17      În vederea înmatriculării menționate, domnul Ciocoiu a plătit, la 18 mai 2012, suma de 4 240 de lei cu titlu de taxă pe poluare prevăzută de Legea nr. 9/2012.

18      La 9 iulie 2012, domnul Ciocoiu a introdus o acțiune împotriva Administrației Finanțelor Publice a Municipiului Alexandria la Tribunalul Teleorman, solicitând restituirea sumei menționate, pentru motivul că această taxă este incompatibilă cu dreptul Uniunii.

19      Prin hotărârea din 6 septembrie 2012, Tribunalul Teleorman a admis această acțiune. Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Alexandria a declarat apel împotriva acestei hotărâri la Curtea de Apel București. Aceasta a decis să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Se opune articolul 110 TFUE aplicării de către un stat membru a unei taxe pentru emisii poluante asupra unui autovehicul de ocazie (second‑hand) provenit din celelalte state membre ale Uniunii […], cu ocazia primei înmatriculări a acelui autoturism în statul membru respectiv, în condițiile în care perceperea și plata aceleiași taxe, deși prevăzută printr‑un act normativ și în cazul autoturismelor de ocazie (second‑hand) de pe piața internă, similare ca vechime, stare tehnică și rulaj, ca fiind datorată cu ocazia primului lor transfer de proprietate, au fost suspendate ulterior printr‑un act normativ cu putere de lege?”

20      Prin decizia președintelui Curții din 24 septembrie 2013, cauzele C‑97/13 și C‑214/13 au fost conexate.

21      Prin scrisori depuse la grefa Curții la 2 septembrie și la 1 octombrie 2013, guvernul român a cerut, în temeiul articolului 16 al treilea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, întrunirea Curții în Marea Cameră.

 Cu privire la întrebările preliminare

22      În temeiul articolului 99 din Regulamentul de procedură al Curții, atunci când răspunsul la întrebarea formulată cu titlu preliminar poate fi în mod clar dedus din jurisprudență, Curtea, la propunerea judecătorului raportor și după ascultarea avocatului general, poate oricând să decidă să se pronunțe prin ordonanță motivată.

23      Se impune aplicarea acestei dispoziții în prezentele cauze.

24      La punctul 55 din Hotărârea din 7 aprilie 2011, Tatu (C‑402/09, Rep., p. I‑2711), Curtea a amintit că autovehiculele prezente pe piața unui stat membru sunt „produse naționale” ale acestuia, în sensul articolului 110 TFUE. Atunci când aceste produse sunt puse în vânzare pe piața vehiculelor de ocazie a acestui stat membru, ele trebuie considerate „produse similare” vehiculelor de ocazie importate de același tip, cu aceleași caracteristici și aceeași uzură. Astfel, vehiculele de ocazie cumpărate pe piața statului membru menționat și cele cumpărate, în scopul importării și punerii în circulație în acest stat, în alte state membre constituie produse concurente.

25      În această privință, articolul 110 TFUE obligă fiecare stat membru să aleagă taxele aplicate autovehiculelor și să le stabilească regimul astfel încât acestea să nu aibă ca efect favorizarea vânzării vehiculelor de ocazie naționale și descurajarea, în acest mod, a importului de vehicule de ocazie similare (Hotărârea Tatu, citată anterior, punctul 56).

26      În temeiul acestor principii, Curtea a statuat, la punctul 58 din Hotărârea Tatu, citată anterior, că o reglementare precum OUG nr. 50/2008 are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, întrucât supune taxei pe poluare vehiculele de ocazie importate, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală.

27      La punctul 27 din Hotărârea din 7 iulie 2011, Nisipeanu (C‑263/10), Curtea a ajuns la aceeași concluzie în ceea ce privește versiunile modificate ale OUG nr. 50/2008. Astfel, fiecare dintre aceste versiuni modificate menținea un regim de impozitare care descuraja înmatricularea unor autovehicule de ocazie cumpărate în alte state membre și caracterizate printr‑o vechime și o uzură importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu erau în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală.

28      Prin intermediul prezentelor întrebări preliminare, instanțele de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 110 TFUE se opune și unui regim de impozitare precum cel instituit prin Legea nr. 9/2012.

29      Este cert, pe de o parte, că, asemenea OUG nr. 50/2008, Legea nr. 9/2012 supunea vehiculele de ocazie importate taxei pe poluare.

30      Pe de altă parte, Legea nr. 9/2012 prezenta o diferență esențială în raport cu OUG nr. 50/2008, în măsura în care această lege prevedea, la articolul 4 alineatul (2), că taxa pe poluare era datorată începând din acel moment și cu ocazia primei vânzări pe piața națională a unor autovehicule de ocazie deja înmatriculate în România și cărora nu li se aplicase încă această taxă.

31      Trebuie să se constate însă că OUG nr. 1/2012 a privat articolul 4 alineatul (2) menționat de efectele sale până la 1 ianuarie 2013. Rezultă că regimul de impozitare în vigoare la data faptelor aflate la originea litigiilor principale avea, asemenea celui instituit prin OUG nr. 50/2008, un efect descurajator în ceea ce privește înmatricularea unor autovehicule de ocazie cumpărate în alte state membre decât România și caracterizate printr‑o vechime și o uzură importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu erau în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală.

32      Această concluzie nu este în niciun fel infirmată de faptul că OUG nr. 1/2012 nu a suspendat aplicarea articolului 4 alineatul (2) din Legea nr. 9/2012 decât începând de la 31 ianuarie 2012, dată ulterioară celei la care doamna Câmpean a achitat taxa pe poluare aplicată autovehiculului de ocazie pe care l‑a importat în România. Astfel, OUG nr. 1/2012 prevedea nu numai suspendarea aplicării articolului 4 alineatul (2) din Legea nr. 9/2012 începând de la 31 ianuarie 2012, ci și restituirea taxei pe poluare percepute în temeiul articolului 4 alineatul (2) menționat în perioada cuprinsă între 13 ianuarie 2012 și 30 ianuarie 2012. În consecință, situația creată retroactiv prin OUG nr. 1/2012 pentru această perioadă era, la rândul său, caracterizată prin aplicarea unui regim care avea un efect descurajator în ceea ce privește înmatricularea unor autovehicule de ocazie cumpărate în alte state membre decât România, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu erau în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală.

33      Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la întrebările adresate că articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune unui regim de impozitare precum cel instituit, apoi restrâns de reglementarea națională în discuție în litigiile principale, prin care un stat membru aplică autovehiculelor o taxă pe poluare care este astfel stabilită încât descurajează punerea în circulație, în acest stat membru, a unor vehicule de ocazie cumpărate din alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.

 Cu privire la efectele în timp ale prezentei ordonanțe

34      În ipoteza în care Curtea ar hotărî că articolul 110 TFUE se opune unui regim de impozitare precum cel în cauză, guvernul român a solicitat Curții, în observațiile sale scrise, limitarea efectelor în timp ale deciziei sale.

35      Conform unei jurisprudențe constante, interpretarea unei norme a dreptului Uniunii dată de Curte în exercitarea competenței pe care i‑o conferă articolul 267 TFUE lămurește și precizează semnificația și domeniul de aplicare al acestei norme, astfel cum trebuie sau cum ar fi trebuit să fie înțeleasă și aplicată de la intrarea sa în vigoare. Rezultă că norma astfel interpretată poate și trebuie să fie aplicată raporturilor juridice născute și constituite înainte de decizia asupra cererii de interpretare, dacă sunt reunite și condițiile care permit supunerea litigiului privind aplicarea normei respective instanțelor competente (a se vedea în special Hotărârea din 2 februarie 1988, Blaizot și alții, 24/86, Rec., p. 379, punctul 27, Hotărârea din 18 ianuarie 2007, Brzeziński, C‑313/05, Rep., p. I‑513, punctul 55, și Hotărârea Nisipeanu, citată anterior, punctul 32).

36      Prin urmare, numai în mod excepțional, în aplicarea principiului general al securității juridice, inerent ordinii juridice a Uniunii, Curtea poate să fie determinată să limiteze posibilitatea de a invoca o dispoziție pe care a interpretat‑o (Hotărârea Nisipeanu, citată anterior, punctul 33).

37      În favoarea unei astfel de limitări, guvernul român subliniază în special faptul că legiuitorul național a acționat cu bună‑credință atunci când a înlocuit OUG nr. 50/2008 cu Legea nr. 9/2012, care avea ca scop să facă taxa pe poluare conformă cu articolul 110 TFUE.

38      Or, trebuie să se constate că, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 31 și 32 din prezenta ordonanță, prin adoptarea OUG nr. 1/2012, guvernul român a menținut în vigoare o reglementare națională pe care Curtea o declarase deja incompatibilă cu articolul 110 TFUE în Hotărârea Tatu, citată anterior. Prin urmare, acest guvern nu poate invoca în mod util finalitatea urmărită de legiuitorul național.

39      În plus, potrivit jurisprudenței constante a Curții, o limitare în timp a posibilității de a invoca o dispoziție astfel cum a fost interpretată de Curte nu poate fi admisă decât în hotărârea care se pronunță cu privire la interpretarea solicitată (Hotărârea din 6 martie 2007, Meilicke și alții, C‑292/04, Rep., p. I‑1835, punctul 36).

40      Astfel, este necesar să existe un moment unic de stabilire a efectelor în timp ale interpretării solicitate pe care Curtea o dă unei dispoziții a dreptului Uniunii. În această privință, principiul potrivit căruia o limitare nu poate fi admisă decât în hotărârea care se pronunță cu privire la interpretarea solicitată garantează egalitatea de tratament a statelor membre și a celorlalți justițiabili în fața acestui drept și îndeplinește astfel cerințele care decurg din principiul securității juridice (Hotărârea Meilicke și alții, citată anterior, punctul 37).

41      La punctul 33 din prezenta ordonanță Curtea reiterează interpretarea pe care o oferise deja în Hotărârile citate anterior Tatu și Nisipeanu. Întrucât Curtea nu a dispus, în acele hotărâri, o limitare în timp a efectelor interpretării menționate, și aceasta în pofida faptului că o astfel de limitare fusese de altfel solicitată de guvernul român în cauza Nisipeanu, o limitare în timp nu poate fi admisă în cadrul prezentei ordonanțe, care este adoptată în temeiul articolului 99 din Regulamentul de procedură.

42      Prin urmare, nu este necesar să fie limitate în timp efectele prezentei ordonanțe.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

43      Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară:

Articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune unui regim de impozitare precum cel instituit, apoi circumscris de reglementarea națională în discuție în litigiile principale, prin care un stat membru aplică autovehiculelor o taxă pe poluare care este astfel stabilită încât descurajează punerea în circulație, în acest stat membru, a unor vehicule de ocazie cumpărate din alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.

Sursa: C.J.U.E.

 

C.J.U.E. – Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, interpretare; invocarea abuzivă sau frauduloasă a dreptului de deducere

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a șaptea)

13 februarie 2014

„Fiscalitate – Sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată – Directiva 2006/112/CE – Deducerea taxei achitate în amonte – Servicii prestate – Control – Furnizor care nu dispune de mijloacele necesare – Noțiunea de fraudă fiscală – Obligația de a constata din oficiu existența fraudei fiscale – Cerința prestării în mod efectiv a serviciului – Obligația de a ține o contabilitate suficient de detaliată – Contencios – Interdicție pentru instanță de a califica din punct de vedere penal frauda și de a agrava situația reclamantului”

În cauza C‑18/13,

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Administrativen sad Sofia‑grad (Bulgaria), prin decizia din 11 decembrie 2012, primită de Curte la 14 ianuarie 2013, în procedura

Maks Pen EOOD

împotriva

Direktor na Direktsia „Obzhalvane i danachno‑osiguritelna praktikaSofia, fost Direktor na Direktsia „Obzhalvane i upravlenie na izpalnenieto” Sofia,

CURTEA (Camera a șaptea),

compusă din domnul J. L. da Cruz Vilaça, președinte de cameră, domnii G. Arestis și J.-C. Bonichot (raportor), judecători,

avocat general: doamna J. Kokott,

grefier: domnul A. Calot Escobar,

având în vedere procedura scrisă,

luând în considerare observațiile prezentate:

–        pentru Direktor na Direktsia „Obzhalvane i danachno‑osiguritelna praktika” Sofia, fost Direktor na Direktsia „Obzhalvane i upravlenie na izpalnenieto” Sofia, de A. Georgiev, în calitate de agent;

–        pentru guvernul bulgar, de E. Petranova și de D. Drambozova, în calitate de agenți;

–        pentru guvernul elen, de K. Paraskevopoulou și de M. Vergou, în calitate de agenți;

–        pentru Comisia Europeană, de C. Soulay și de D. Roussanov, în calitate de agenți,

având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatului general,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 63, a articolului 178 alineatul (1) litera (a), a articolului 226 alineatul (1) punctul 6, a articolului 242 și a articolului 273 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată (JO L 347, p. 1, Ediție specială, 09/vol. 3, p. 7).

2        Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Maks Pen EOOD (denumită în continuare „Maks Pen”), pe de o parte, și Direktor na Direktsia „Obzhalvane i danachno‑osiguritelna praktika” Sofia, fost Direktor na Direktsia „Obzhalvane i upravlenie na izpalnenieto” Sofia (directorul Direcției „Contestații și urmărirea executării” – pentru orașul Sofia, din cadrul administrației centrale a Agenției Naționale a Veniturilor Bugetare), pe de altă parte, cu privire la un refuz de deducere, sub forma unui credit fiscal, a taxei pe valoarea adăugată (denumită în continuare „TVA”) aferente unor facturi emise de unii furnizori ai Maks Pen.

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

3        Potrivit articolului 62 din Directiva 2006/112:

„În sensul prezentei directive:

(1)    «fapt generator» înseamnă faptul prin care sunt realizate condițiile legale necesare pentru ca TVA[‑ul] să devină exigibil;

(2)    TVA[‑ul] devine «exigibil» atunci când autoritatea fiscală dobândește în temeiul legii, la un moment dat, dreptul de a solicita taxa de la persoana obligată la plata acesteia, chiar dacă plata acestei taxe poate fi amânată.”

4        Articolul 63 din această directivă prevede:

„Faptul generator intervine și TVA[‑ul] devine exigibil atunci când sunt livrate bunurile sau sunt prestate serviciile.”

5        Articolul 167 din directiva menționată prevede:

„Dreptul de deducere ia naștere în momentul în care taxa deductibilă devine exigibilă.”

6        Articolul 168 din aceeași directivă prevede:

„În măsura în care bunurile și serviciile sunt utilizate în scopul operațiunilor taxabile ale unei persoane impozabile, persoana impozabilă are dreptul, în statul membru în care efectuează operațiunile respective, de a deduce din valoarea TVA, pe care are obligația de a o plăti, următoarele sume:

(a)    TVA[‑ul] datorat sau achitat în statul membru în cauză pentru bunurile care îi sunt sau care urmează a‑i fi livrate sau pentru serviciile care îi sunt sau urmează a‑i fi prestate de o altă persoană impozabilă;

[…]”

7        Potrivit articolului 178 din Directiva 2006/112:

„Pentru exercitarea dreptului de deducere, o persoană impozabilă este necesar să îndeplinească următoarele condiții:

(a)    pentru deducerile în temeiul articolului 168 litera (a), în ceea ce privește livrarea de bunuri sau prestarea de servicii, aceasta are obligația de a deține o factură emisă în conformitate cu articolele 220-236 și cu articolele 238, 239 și 240;

[…]”

8        Articolul 220 punctul 1 din Directiva 2006/112, care face parte din capitolul 3, intitulat „Facturare” din titlul XI din această directivă, prevede că orice persoană impozabilă se asigură că o factură este emisă fie de propria persoană sau de clientul său, fie de un terț, în numele său și în contul său, pentru livrările de bunuri sau prestările de servicii pe care le‑a efectuat către altă persoană impozabilă sau persoană juridică neimpozabilă.

9        Articolul 226 din Directiva 2006/112 enumeră singurele detalii care, fără a aduce atingere dispozițiilor speciale prevăzute de aceasta, trebuie menționate în scopuri de TVA pe facturile emise în temeiul articolelor 220 și 221 din această directivă.

10      Articolul 242 din directiva menționată are următorul cuprins:

„Fiecare persoană impozabilă ține o contabilitate suficient de detaliată pentru a permite aplicarea TVA[‑ului] și controlarea aplicării TVA[‑ului] de către autoritățile fiscale.”

11      Articolul 273 din aceeași directivă prevede:

„Statele membre pot impune alte obligații pe care le consideră necesare pentru a asigura colectarea în mod corect a TVA[‑ului] și a preveni evaziunea, sub rezerva cerinței de tratament egal al operațiunilor interne și al operațiunilor efectuate între statele membre de către persoane impozabile și cu condiția ca respectivele obligații să nu genereze, în comerțul între statele membre, unele formalități în legătură cu trecerea frontierelor.

Opțiunea prevăzută la primul paragraf nu poate fi considerată ca bază de plecare pentru a impune obligații de facturare suplimentare față de cele stabilite la capitolul 3.”

Dreptul bulgar

12      Conform articolului 70 alineatul 5 din Legea privind taxa pe valoarea adăugată (Zakon za danak varhu dobavenata stoynost, denumită în continuare „Legea privind TVA‑ul”), TVA‑ul facturat fără a fi datorat nu poate fi dedus.

13      Articolul 12 din Regulamentul de aplicare a Legii privind TVA‑ul, intitulat „Data la care intervine faptul generator în cazul unei livrări de bunuri sau al unei prestări de servicii”, în versiunea aplicabilă litigiului principal, prevede la alineatul 1:

„[…] serviciul se consideră prestat în sensul legii atunci când sunt îndeplinite condițiile pentru recunoașterea veniturilor obținute din acesta conform legii privind contabilitatea și standardelor de contabilitate aplicabile.”

14      Potrivit articolului 160 alineatele 1, 2 și 5 din Codul de procedură în domeniul fiscal și al asigurărilor sociale (Danachno‑osiguritelen protsesualen kodeks):

„1.      Instanța se pronunță cu privire la fondul cauzei și poate anula în tot sau în parte decizia de rectificare, să o modifice sau să respingă acțiunea.

2.      Instanța apreciază conformitatea cu legea și temeinicia deciziei de rectificare verificând dacă aceasta a fost emisă de un serviciu competent și în forma impusă de lege, cu respectarea dispozițiilor de formă și de fond.

[…]

5.      O decizie de rectificare nu poate fi modificată pe cheltuiala reclamantului prin decizie judiciară.”

15      Articolul 17 alineatul 1 din Codul de procedură civilă (Grazhdanskiya protsesualen kodeks) prevede:

„Instanța se pronunță asupra tuturor aspectelor pertinente pentru soluționarea litigiului, cu excepția aspectului dacă a fost săvârșită o infracțiune.”

Litigiul principal și întrebările preliminare

16      Maks Pen este o societate de drept bulgar care are drept obiect de activitate comerțul cu ridicata de obiecte de birotică și de materiale de publicitate.

17      Aceasta a făcut obiectul unui control fiscal pentru perioada de impunere cuprinsă între 1 ianuarie 2007 și 30 aprilie 2009, care a determinat administrația fiscală să își pună întrebări cu privire la temeinicia deducerii TVA‑ului operate cu privire la taxa menționată pe facturile a șapte dintre furnizorii acesteia.

18      Pentru unii dintre furnizori înșiși sau pentru subcontractanții lor, informațiile care le‑au fost solicitate în cursul acestui control nu au permis stabilirea faptului că aceștia dispuneau de mijloacele necesare pentru a asigura prestarea serviciilor facturate. Considerând fie că realitatea executării operațiunilor de către unii subcontractanți nu era dovedită, fie că acestea nu fuseseră realizate de prestatorii menționați pe facturi, administrația fiscală a emis o decizie de rectificare care pune în discuție deductibilitatea TVA‑ului care figura în facturile acestor șapte întreprinderi.

19      Maks Pen a contestat această decizie de rectificare în fața Direktor na Direktsia „Obzhalvane i upravlenie na izpalnenieto” Sofia, ulterior, în fața instanței de trimitere, invocând faptul că deținea facturi și documente contractuale corecte, că aceste facturi fuseseră plătite prin bancă, că erau înregistrate în documentele contabile ale furnizorilor, că aceștia declaraseră TVA‑ul aferent facturilor menționate, că făcuse astfel dovada realității prestării serviciilor în cauză și că, de altfel, nu se contesta că realizase ea însăși livrările subsecvente acestor prestații.

20      Administrația fiscală a arătat că deținerea de facturi corecte nu era suficientă pentru a justifica dreptul de deducere, în condițiile în care în special documentele cu caracter privat prezentate în susținerea facturilor de furnizorii în cauză nu aveau o dată credibilă și nu aveau nicio forță probantă, iar subcontractanții nu declaraseră lucrătorii pe care îi folosiseră, nici prestările de servicii executate. În fața instanței de trimitere, administrația fiscală a prezentat elemente noi, pe de o parte, contestând validitatea semnăturilor reprezentanților a doi furnizori și, pe de altă parte, subliniind că unul dintre ei nu înregistrase în documentele sale contabile, nici în declarațiile sale fiscale facturile unuia dintre subcontractanții pe care i‑ar fi folosit. Deși administrația fiscală a recunoscut că serviciile facturate fuseseră furnizate către Maks Pen, acestea nu ar fi fost totuși furnizate de prestatorii care figurau în aceste facturi.

21      În aceste condiții, Administrativen sad Sofia‑grad a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      Conform dreptului Uniunii, împrejurările de fapt – că furnizorul menționat pe factură sau subcontractantul acestuia nu dispune de personal, de mijloacele fixe și de activele necesare pentru prestarea serviciului, că costurile pentru prestarea efectivă a serviciului nu au fost documentate și nici nu au fost înscrise în registrele contabile ale furnizorului, precum și că au fost prezentate documente false privind calitatea persoanelor emitente care au semnat în numele furnizorului documentele redactate sub forma unui contract și a unui proces‑verbal de predare‑primire, care constituie un mijloc de probă pentru contraprestația datorată și pentru prestarea serviciului pentru care a fost emisă o factură cu TVA și pentru care a fost exercitat dreptul de deducere – trebuie interpretate, cu privire la dreptul de deducere, în sensul că se referă la «evaziune fiscală»?

2)      Din obligația instanței – astfel cum rezultă aceasta din dreptul Uniunii și din jurisprudența Curții […] – de a refuza dreptul de deducere în caz de evaziune fiscală, rezultă implicit și obligația instanțelor naționale de a constata din oficiu în anumite împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal existența unui caz de evaziune fiscală, prin faptul că – având în vedere obligația, prevăzută de dreptul național, a instanței naționale de a soluționa litigiul din cauza cu care a fost sesizată, precum și interdicția de a agrava situația reclamantului, cât și obligația de a respecta principiile dreptului la o cale de atac efectivă și securității juridice și de a aplica din oficiu dispozițiile legale relevante – apreciază pentru prima dată noile motive și argumente invocate în momentul în care este sesizată, apreciază toate probele, printre care și acelea referitoare la operațiunile fictive, documente false și documente cu conținut incorect?

3)      În ceea ce privește obligația instanței de a refuza dreptul de deducere a TVA‑ului în caz de evaziune fiscală, din articolul 178 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2006/112 […] rezultă că pentru a putea exercita dreptul de deducere este necesar ca serviciul să fi fost prestat efectiv de prestatorul menționat pe factură sau de subcontractantul acestuia?

4)      Cerința prevăzută la articolul 242 din Directiva 2006/112 […] de a ține o contabilitate suficient de detaliată pentru a permite controlarea dreptului de deducere trebuie înțeleasă în sensul că trebuie respectată și legislația națională corespunzătoare a statului membru care impune conformitatea cu standardele internaționale de contabilitate din dreptul Uniunii sau reprezintă o cerință simplă care vizează numai înscrierea în evidența contabilă a documentelor prevăzute de această directivă cu privire la întocmirea facturii TVA: facturi, declarații privind TVA‑ul și declarații recapitulative?

În cazul în care a doua interpretare este cea corectă, trebuie să se răspundă și la următoarea întrebare:

În ceea ce privește cerința prevăzută la articolul 226 alineatul (1) punctul (6) din Directiva 2006/112 […], conform căruia facturile trebuie să cuprindă «cantitatea și natura serviciilor prestate», rezultă că, în cazul prestărilor de servicii, facturile sau documentele emise în legătură cu acestea trebuie să cuprindă detalii cu privire la prestarea efectivă a serviciului, și anume împrejurări obiective care să poată fi verificate, care constituie probe atât în sensul că serviciul a fost efectiv prestat, cât și că a fost prestat de furnizorul menționat pe factură?

5)      Articolul 242 din Directiva 2006/112 […], care prevede cerința de a ține o contabilitate detaliată pentru a permite controlarea dreptului de deducere, coroborat cu articolele 63 și 273 din această directivă, trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări naționale conform căreia un serviciu se consideră prestat atunci când sunt îndeplinite condițiile pentru recunoașterea veniturilor obținute din acesta conform legislației privind întocmirea facturii care prevede conformitatea cu standardele internaționale de contabilitate din dreptul Uniunii și cu principiul probei contabile a operațiunilor comerciale, al priorității conținutului înaintea formei, precum și al comparabilității dintre venituri și costuri?”

Cu privire la întrebările preliminare

Cu privire la prima și la a treia întrebare

22      Prin intermediul primei și al celei de a treia întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă Directiva 2006/112 trebuie interpretată în sensul că se opune ca o persoană impozabilă să deducă TVA‑ul care figurează pe facturile emise de un furnizor atunci când, deși serviciul a fost prestat, se dovedește că acesta nu a fost prestat efectiv de respectivul furnizor sau de subcontractantul său, în special pentru că aceștia din urmă nu dispuneau de personalul, de mijloacele fixe și de activele necesare, că costurile pentru prestarea efectivă a serviciului nu au fost înscrise în registrele lor contabile și că identitatea persoanelor care au semnat anumite documente în calitate de furnizori s‑a dovedit inexactă.

23      Trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, dreptul persoanelor impozabile de a deduce din TVA‑ul pe care îl datorează TVA‑ul datorat sau achitat pentru bunurile achiziționate și pentru serviciile primite anterior de acestea constituie un principiu fundamental al sistemului comun al TVA‑ului instituit prin legislația Uniunii (a se vedea Hotărârea din 6 decembrie 2012, Bonik, C‑285/11, punctul 25 și jurisprudența citată).

24      În această privință, Curtea a statuat în mod repetat că dreptul de deducere prevăzut la articolul 167 și următoarele din Directiva 2006/112 face parte integrantă din mecanismul TVA‑ului și, în principiu, nu poate fi limitat. În special, acest drept se exercită imediat pentru totalitatea taxelor aplicate operațiunilor efectuate în amonte (a se vedea Hotărârea Bonik, citată anterior, punctul 26 și jurisprudența citată).

25      Pe de altă parte, din textul articolului 168 litera (a) din Directiva 2006/112 rezultă că pentru a beneficia de dreptul de deducere trebuie, pe de o parte, ca cel interesat să fie o persoană impozabilă în sensul acestei directive și, pe de altă parte, ca bunurile sau serviciile invocate pentru a justifica acest drept să fie utilizate în aval de persoana impozabilă în scopul operațiunilor taxabile ale acesteia și ca, în amonte, aceste bunuri sau servicii să fie furnizate de o altă persoană impozabilă (a se vedea Hotărârea Bonik, citată anterior, punctul 29 și jurisprudența citată). Dacă aceste condiții sunt îndeplinite, beneficiul deducerii nu poate fi refuzat, în principiu.

26      În aceste condiții, trebuie amintit că lupta împotriva fraudei, a evaziunii fiscale și a eventualelor abuzuri este un obiectiv recunoscut și încurajat de Directiva 2006/112. În această privință, Curtea a statuat că justițiabilii nu se pot prevala în mod fraudulos sau abuziv de normele dreptului Uniunii. În consecință, autoritățile și instanțele naționale sunt în măsură să refuze acordarea dreptului de deducere dacă se stabilește, în raport cu elemente obiective, că acest drept este invocat în mod fraudulos sau abuziv (a se vedea Hotărârea Bonik, citată anterior, punctele 35-37 și jurisprudența citată).

27      Dacă această regulă se aplică atunci când o fraudă fiscală este săvârșită de chiar persoana impozabilă, atunci se aplică și când o persoană impozabilă știa sau ar fi trebuit să știe că, prin achiziția sa, participa la o operațiune implicată într‑o fraudă privind TVA‑ul. Așadar, în scopul Directivei 2006/112, aceasta trebuie să fie considerată ca participant la această fraudă, indiferent dacă obține sau nu obține un avantaj din revânzarea bunurilor sau din utilizarea serviciilor în cadrul operațiunilor taxabile efectuate de aceasta în aval (a se vedea Hotărârea Bonik, citată anterior, punctele 38 și 39, precum și jurisprudența citată).

28      Astfel, dreptul de deducere nu poate fi refuzat unei persoane impozabile decât dacă se stabilește, în raport cu elemente obiective, că această persoană impozabilă, căreia i‑au fost livrate bunurile sau i‑au fost prestate serviciile care justifică dreptul de deducere, știa sau ar fi trebuit să știe că, prin achiziționarea acestor bunuri sau a acestor servicii a participat la o operațiune implicată într‑o fraudă privind TVA‑ul săvârșită de furnizor sau de un alt operator care a intervenit în amonte sau în aval în lanțul acestor livrări sau al acestor prestări (a se vedea Hotărârea Bonik, citată anterior, punctul 40 și jurisprudența citată).

29      Întrucât refuzul dreptului de deducere constituie o excepție de la aplicarea principiului fundamental pe care îl reprezintă acest drept, revine autorităților fiscale competente sarcina să stabilească corespunzător cerințelor legale că elementele obiective la care se face referire la punctul anterior din prezenta hotărâre sunt întrunite. Revine în continuare instanțelor naționale sarcina de a verifica dacă autoritățile fiscale implicate au stabilit existența unor astfel de elemente obiective (a se vedea în acest sens Hotărârea Bonik, citată anterior, punctele 43 și 44).

30      În această privință, trebuie amintit că, în cadrul procedurii inițiate în temeiul articolului 267 TFUE, Curtea nu este competentă să verifice și nici să aprecieze împrejurările de fapt referitoare la cauza principală. Prin urmare, în cauza principală, revine instanței de trimitere sarcina de a efectua, în conformitate cu normele privind probele din dreptul național, o apreciere globală a tuturor elementelor și împrejurărilor de fapt din această cauză pentru a stabili, având în vedere elementele furnizate de autoritățile fiscale, dacă Maks Pen știa sau ar fi trebuit să știe că operațiunea invocată ca temei pentru dreptul de deducere era implicată într‑o fraudă săvârșită de furnizorii săi.

31      În această privință, numai împrejurarea că, în cauza principală, serviciul prestat societății Maks Pen nu ar fi fost prestat efectiv de furnizorul menționat pe facturi sau de subcontractantul acestuia, în special pentru că aceștia din urmă nu ar dispune de personalul, de mijloacele fixe și de activele necesare, pentru că costurile pentru prestarea efectivă a serviciului nu ar fi fost înscrise în registrele lor contabile sau pentru că identitatea persoanelor care au semnat anumite documente în calitate de furnizori s‑a dovedit inexactă, nu ar fi suficientă, prin ea însăși, să excludă dreptul de deducere de care s‑a prevalat Maks Pen.

32      În aceste condiții, trebuie să se răspundă la prima și la a treia întrebare că Directiva 2006/112 trebuie interpretată în sensul că se opune ca o persoană impozabilă să deducă TVA‑ul care figurează pe facturile emise de un furnizor atunci când, deși serviciul a fost prestat, se dovedește că acesta nu a fost prestat efectiv de respectivul furnizor sau de subcontractantul său, în special pentru că aceștia din urmă nu dispuneau de personalul, de mijloacele fixe și de activele necesare, că costurile pentru prestarea serviciului nu au fost înscrise în registrele lor contabile sau că identitatea persoanelor care au semnat anumite documente în calitate de furnizori s‑a dovedit inexactă, cu condiția dublă ca astfel de fapte să constituie un comportament fraudulos și să se dovedească, având în vedere elementele obiective furnizate de autoritățile fiscale, că persoana impozabilă știa sau ar fi trebuit să știe că operațiunea invocată ca temei pentru dreptul de deducere era implicată în această fraudă, ceea ce revine instanței de trimitere să verifice.

Cu privire la a doua întrebare

33      Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă dreptul Uniunii impune ca aceasta să controleze din oficiu, în împrejurări precum cele din cauza principală, existența unui caz de fraudă fiscală, în temeiul unor fapte noi invocate pentru prima dată în fața sa de autoritățile fiscale și al oricărui element de probă, chiar în condițiile în care, printr‑o asemenea analiză, ar încălca obligații care reies pentru aceasta din dreptul național aplicabil.

34      Astfel cum s‑a amintit la punctul 26 din prezenta hotărâre, dreptul Uniunii impune autorităților și instanțelor naționale să refuze acordarea dreptului de deducere dacă se stabilește, în raport cu elemente obiective, că acest drept este invocat în mod fraudulos sau abuziv. Pe de altă parte, chiar dacă dreptul Uniunii nu ar fi invocat de părți, instanța națională trebuie să opună din oficiu motivele de drept întemeiate pe o normă obligatorie de drept al Uniunii atunci când, în temeiul dreptului național, instanțele naționale au obligația sau posibilitatea să le invoce în temeiul unei norme juridice naționale obligatorii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 februarie 2008, Kempter, C‑2/06, Rep., p. I‑411, punctul 45 și jurisprudența citată).

35      În consecință, dacă, astfel cum precizează instanța de trimitere însăși la punctul 72 din cererea sa de decizie preliminară, reiese din articolul 160 alineatul 2 din Codul de procedură în domeniul fiscal și al asigurărilor sociale că aceasta este obligată să precizeze dacă există un caz de fraudă fiscală atunci când examinează din oficiu conformitatea cu dreptul național a deciziei de rectificare prin care se contestă deducerea TVA‑ului operată de persoana impozabilă, aceasta trebuie să opună de asemenea din oficiu cerința dreptului Uniunii amintită la punctul anterior din prezenta hotărâre, în conformitate cu obiectivul Directivei 2006/112 de luptă împotriva fraudei, a evaziunii fiscale și a eventualelor abuzuri.

36      În această privință, trebuie să se amintească faptul că revine instanței naționale sarcina să interpreteze dreptul național, în măsura posibilului, în lumina textului și a finalității directivei respective, pentru a atinge rezultatul urmărit de aceasta, ceea ce impune ca ea să facă tot ce ține de competența sa, luând în considerare ansamblul dispozițiilor de drept intern și aplicând metodele de interpretare recunoscute de acestea (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 iulie 2006, Adeneler și alții, C‑212/04, Rec., p. I‑6057, punctul 111). Revine, așadar, instanței de trimitere sarcina să verifice dacă normele dreptului național pe care le invocă și care, în opinia acesteia, ar putea să se opună cerințelor dreptului Uniunii pot fi interpretate în conformitate cu obiectivul de luptă împotriva fraudei fiscale pe care se întemeiază aceste cerințe.

37      În acest sens, este adevărat, desigur, că dreptul Uniunii nu poate obliga instanța națională să aplice din oficiu o dispoziție a acestuia atunci când o astfel de aplicare ar avea drept consecință înlăturarea principiului, înscris în dreptul procedural național al acesteia, al interzicerii reformatio in peius (Hotărârea din 25 noiembrie 2008, Heemskerk și Schaap, C‑455/06, Rep., p. I‑8763, punctul 46). Cu toate acestea, nu rezultă, în orice caz, că, într‑un litigiu precum litigiul principal, care privește de la început dreptul de deducere a TVA‑ului care figurează pe un anumit număr de facturi determinate, o astfel de interdicție se poate aplica prezentării de către administrația fiscală în cursul procedurii jurisdicționale de elemente noi care, având în vedere că se referă la aceleași facturi, nu pot fi privite ca agravând situația persoanei impozabile care se prevalează de acest drept de deducere.

38      Pe de altă parte, chiar dacă o normă de drept național ar califica frauda fiscală drept infracțiune penală, iar această calificare ar reveni numai instanței penale, nu rezultă că o astfel de normă s‑ar opune ca instanța însărcinată să aprecieze legalitatea unei decizii de rectificare prin care se contestă deducerea TVA‑ului operată de o persoană impozabilă să se poată întemeia pe elementele obiective prezentate de administrația fiscală pentru a stabili existența, în speță, a unei fraude, în condițiile în care, potrivit unei alte dispoziții a dreptului național, precum articolul 70 alineatul 5 din Legea privind TVA‑ul, TVA‑ul „facturat fără a fi datorat” nu poate fi dedus.

39      În aceste condiții, trebuie să se răspundă la a doua întrebare că, atunci când instanțele naționale au obligația sau posibilitatea să opună din oficiu motivele de drept întemeiate pe o normă obligatorie de drept național, acestea trebuie să o facă în temeiul unei norme obligatorii de drept al Uniunii, precum cea care impune autorităților și instanțelor naționale să refuze acordarea dreptului de deducere a TVA‑ului dacă se stabilește, în raport cu elemente obiective, că acest drept este invocat în mod fraudulos sau abuziv. Revine acestor instanțe, în aprecierea caracterului fraudulos sau abuziv al invocării acestui drept de deducere, sarcina să interpreteze dreptul național, în măsura posibilului, în lumina textului și a finalității Directivei 2006/112, pentru a atinge rezultatul urmărit de aceasta, ceea ce impune ca ele să facă tot ce ține de competența lor, luând în considerare ansamblul dispozițiilor de drept intern și aplicând metodele de interpretare recunoscute de acestea.

Cu privire la a patra și la a cincea întrebare

40      Prin intermediul celei de a patra și al celei de a cincea întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă Directiva 2006/112, prin faptul că impune în special, potrivit articolului 242 din aceasta, oricărei persoane impozabile să țină o contabilitate suficient de detaliată pentru a permite aplicarea TVA‑ului și controlarea aplicării TVA‑ului de către autoritățile fiscale, trebuie interpretată în sensul că nu se opune ca statul membru în cauză să impună oricărei persoane impozabile să respecte în această privință ansamblul normelor naționale de contabilitate conforme standardelor internaționale de contabilitate, inclusiv o dispoziție națională conform căreia serviciul se consideră prestat atunci când sunt îndeplinite condițiile pentru recunoașterea veniturilor obținute din prestarea respectivă.

41      Trebuie amintit că, în cadrul sistemului comun de TVA, statele membre sunt obligate să asigure respectarea obligațiilor care incumbă persoanelor impozabile și beneficiază în această privință de o anumită latitudine, în special în legătură cu modul de utilizare a mijloacelor de care dispun. Printre aceste obligații, articolul 242 din Directiva 2006/112 prevede, în special, că fiecare persoană impozabilă ține o contabilitate suficient de detaliată pentru a permite aplicarea TVA‑ului și controlarea aplicării TVA‑ului de către autoritățile fiscale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 iulie 2010, Profaktor Kulesza, Frankowski, Jóźwiak, Orłowski, C‑188/09, Rep., p. I‑7639, punctele 22 și 23).

42      Pe de altă parte, în temeiul articolului 273 primul paragraf din Directiva 2006/112, statele membre pot impune alte obligații pe care le consideră necesare pentru a asigura colectarea în mod corect a TVA‑ului și pentru a preveni evaziunea. Nici această opțiune, care poate fi exercitată numai sub rezerva de a nu afecta comerțul între statele membre, nu poate, astfel cum stabilește al doilea paragraf al aceluiași articol, să fie considerată ca bază de plecare pentru a impune obligații suplimentare față de cele stabilite în directiva menționată.

43      În plus, opțiunea menționată nu poate autoriza statele membre să adopte măsuri care depășesc ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor privind asigurarea colectării corecte a taxei și prevenirea evaziunii (Hotărârea Profaktor Kulesza, Frankowski, Jóźwiak, Orłowski, citată anterior, punctul 26).

44      Cu condiția să respecte aceste limite, dreptul Uniunii ne se opune unor norme naționale de contabilitate suplimentare care ar fi stabilite prin referire la standardele internaționale de contabilitate aplicabile în Uniune în condițiile prevăzute de Regulamentul (CE) nr. 1606/2002 al Parlamentului European și al Consiliului din 19 iulie 2002 privind aplicarea standardelor internaționale de contabilitate (JO L 243, p. 1, Ediție specială, 13/vol. 36, p. 125).

45      În ceea ce privește aspectul dacă aceste norme naționale de contabilitate pot prevedea că serviciul se consideră prestat atunci când sunt îndeplinite condițiile pentru recunoașterea veniturilor obținute din prestarea respectivă, este necesar să se constate că această normă ar avea drept efect de a face ca TVA‑ul să fie exigibil pentru o asemenea prestare numai din momentul în care costurile suportate de furnizor sau de subcontractantul său au fost înregistrate în contabilitatea acestor operatori.

46      Or, trebuie amintit că, potrivit articolului 167 din Directiva 2006/112, dreptul de deducere ia naștere în momentul în care taxa devine exigibilă și că, potrivit articolului 63 din această directivă, TVA‑ul devine exigibil atunci când sunt prestate serviciile. În consecință și sub rezerva situațiilor specifice prevăzute la articolele 64 și 65 din directiva menționată, care nu sunt în discuție în cauza principală, momentul în care taxa devine exigibilă și, așadar, deductibilă pentru persoana impozabilă nu poate fi determinat, în general, prin îndeplinirea unor formalități precum înscrierea în contabilitatea furnizorilor a costurilor pe care le‑au suportat pentru prestarea serviciilor lor.

47      De altfel, o eventuală neîndeplinire de către prestatorul de servicii a anumitor cerințe de natură contabilă nu poate repune în discuție dreptul de deducere al destinatarului serviciilor prestate în ceea ce privește TVA‑ul achitat pentru acestea, atunci când facturile referitoare la serviciile prestate conțin toate informațiile impuse de articolul 226 din Directiva 2006/112 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 septembrie 2012, Tóth, C‑324/11, punctul 32).

48      Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la a patra și la a cincea întrebare că Directiva 2006/112, prin faptul că impune în special, potrivit articolului 242 din aceasta, oricărei persoane impozabile să țină o contabilitate suficient de detaliată pentru a permite aplicarea TVA‑ului și controlarea aplicării TVA‑ului de către autoritățile fiscale, trebuie interpretată în sensul că nu se opune ca statul membru în cauză, în limitele prevăzute la articolul 273 din această directivă, să impună oricărei persoane impozabile să respecte în această privință ansamblul normelor naționale de contabilitate conforme standardelor internaționale de contabilitate, cu condiția ca măsurile adoptate în acest sens să nu depășească ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor privind asigurarea colectării în mod corect a taxei și prevenirea evaziunii. În această privință, Directiva 2006/112 se opune unei dispoziții naționale conform căreia serviciul se consideră prestat atunci când sunt îndeplinite condițiile pentru recunoașterea veniturilor obținute din prestarea respectivă.

Cu privire la cheltuielile de judecată

49      Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a șaptea) declară:

1)      Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată trebuie interpretată în sensul că se opune ca o persoană impozabilă să deducă taxa pe valoarea adăugată care figurează pe facturile emise de un furnizor atunci când, deși serviciul a fost prestat, se dovedește că acesta nu a fost prestat efectiv de respectivul furnizor sau de subcontractantul său, în special pentru că aceștia din urmă nu dispuneau de personalul, de mijloacele fixe și de activele necesare, că costurile pentru prestarea serviciului nu au fost înscrise în registrele lor contabile sau că identitatea persoanelor care au semnat anumite documente în calitate de furnizori s‑a dovedit inexactă, cu condiția dublă ca astfel de fapte să constituie un comportament fraudulos și să se dovedească, având în vedere elementele obiective furnizate de autoritățile fiscale, că persoana impozabilă știa sau ar fi trebuit să știe că operațiunea invocată ca temei pentru dreptul de deducere era implicată în această fraudă, ceea ce revine instanței de trimitere să verifice.

2)      Atunci când instanțele naționale au obligația sau posibilitatea să opună din oficiu motivele de drept întemeiate pe o normă obligatorie de drept național, acestea trebuie să o facă în temeiul unei norme obligatorii de drept al Uniunii, precum cea care impune autorităților și instanțelor naționale să refuze acordarea dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată dacă se stabilește, în raport cu elemente obiective, că acest drept este invocat în mod fraudulos sau abuziv. Revine acestor instanțe, în aprecierea caracterului fraudulos sau abuziv al invocării acestui drept de deducere, sarcina să interpreteze dreptul național, în măsura posibilului, în lumina textului și a finalității Directivei 2006/112, pentru a atinge rezultatul urmărit de aceasta, ceea ce impune ca ele să facă tot ce ține de competența lor, luând în considerare ansamblul dispozițiilor de drept intern și aplicând metodele de interpretare recunoscute de acestea.

3)      Directiva 2006/112, prin faptul că impune în special, potrivit articolului 242 din aceasta, oricărei persoane impozabile să țină o contabilitate suficient de detaliată pentru a permite aplicarea taxei pe valoarea adăugată și controlarea aplicării taxei pe valoarea adăugată de către autoritățile fiscale, trebuie interpretată în sensul că nu se opune ca statul membru în cauză, în limitele prevăzute la articolul 273 din aceeași directivă, să impună oricărei persoane impozabile să respecte în această privință ansamblul normelor naționale de contabilitate conforme standardelor internaționale de contabilitate, cu condiția ca măsurile adoptate în acest sens să nu depășească ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor privind asigurarea colectării în mod corect a taxei și prevenirea evaziunii. În această privință, Directiva 2006/112 se opune unei dispoziții naționale conform căreia serviciul se consideră prestat atunci când sunt îndeplinite condițiile pentru recunoașterea veniturilor obținute din prestarea respectivă.

Semnături

Sursa: C.J.U.E.


* Limba de procedură: bulgara.

C.J.U.E. – Compatibilitatea cu art.49 TFUE a unei legislaţii naţionale care impune drept criteriu esențial de verificare a existenței necesității de înființare a unei noi farmacii o limită fixă a „persoanelor care vor trebui aprovizionate întotdeauna”

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a patra)

13 februarie 2014

„Libertatea de stabilire – Sănătate publică – Articolul 49 TFUE – Farmacii – Aprovizionarea adecvată a populației cu medicamente – Autorizație de înființare – Repartizarea teritorială a farmaciilor – Instituirea unor limite întemeiate în principal pe un criteriu demografic – Distanța minimă dintre farmacii”

În cauza C‑367/12,

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Unabhängiger Verwaltungssenat des Landes Oberösterreich (Austria), prin decizia din 24 iulie 2012, primită de Curte la 1 august 2012, în procedura inițiată de

Susanne Sokoll‑Seebacher,

cu participarea:

Agnes Hemetsberger, succesoare în drepturi a Susannei Zehetner,

CURTEA (Camera a patra),

compusă din domnul L. Bay Larsen, președinte de cameră, domnii M. Safjan și J. Malenovský (raportor), doamna A. Prechal și domnul S. Rodin, judecători,

avocat general: domnul P. Mengozzi,

grefier: domnul A. Calot Escobar,

având în vedere procedura scrisă,

luând în considerare observațiile prezentate:

–        pentru doamna Sokoll‑Seebacher, de E. Berchtold‑Ostermann, Rechtsanwältin;

–        pentru doamna Hemetsberger, de C. Schneider, Rechtsanwalt;

–        pentru guvernul austriac, de C. Pesendorfer, în calitate de agent;

–        pentru guvernul ceh, de M. Smolek, de J. Vláčil și de T. Müller, în calitate de agenți;

–        pentru guvernul portughez, de L. Inez Fernandes și de A. P. Antunes, în calitate de agenți;

–        pentru Comisia Europeană, de G. Braun și de I. Rogalski, în calitate de agenți,

având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatului general,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 49 TFUE, precum și a articolelor 16 și 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

2        Această cerere a fost prezentată în cadrul unei proceduri inițiate de doamna Sokoll‑Seebacher cu privire la deschiderea unei noi farmacii pe teritoriul comunei Pinsdorf, situată în landul Austria Superioară.

Cadrul juridic austriac

3        Articolul 10 din Legea privind farmaciile (Apothekengesetz), astfel cum a fost modificată prin legea publicată în BGBl. I, 41/2006 (denumită în continuare „ApG”), prevede:

„(1)      Autorizația de creare a unei farmacii se acordă atunci când:

1.      un medic este deja stabilit în mod permanent în comuna în care are sediul farmacia și

2.      există necesitatea creării unei noi farmacii.

(2)      Nu există această necesitate atunci când:

1.      la data introducerii cererii există deja pe teritoriul comunei de la locul preconizat al exploatării o farmacie de cabinet, iar mai puțin de două posturi de medici care au încheiat un contract cu casa de asigurări de sănătate […] (norme întregi) sunt ocupate de medici generaliști sau

2.      distanța dintre locul preconizat al exploatării noii farmacii care urmează să fie înființată și locul exploatării celei mai apropiate farmacii existente este sub 500 de metri sau

3.      ca urmare a acestei înființări, numărul persoanelor care vor trebui aprovizionate întotdeauna din locul de exploatare al uneia dintre farmaciile existente în împrejurimi se reduce la sub 5 500.

(3)      Necesitatea în sensul alineatului 2 punctul 1 de mai sus nu există nici când, la data introducerii cererii, există, pe teritoriul comunei de la locul preconizat al exploatării farmaciei,

1.      o farmacie de cabinet și

2.      un cabinet de grup care a încheiat un contract cu casa de asigurări de sănătate […]

[…]

(4)      Persoanele care urmează să fie aprovizionate, în sensul alineatului 2 punctul 3 de mai sus, sunt locuitorii permanenți dintr‑un perimetru de maximum 4 kilometri, pe drum, de la locul exploatării farmaciei existente și care, ca urmare a condițiilor locale, vor trebui întotdeauna să se aprovizioneze de la aceasta din urmă.

(5)      Atunci când numărul locuitorilor permanenți astfel cum sunt definiți la alineatul 4 de mai sus este de maximum 5 500, trebuie să se țină seama, cu ocazia verificării existenței unei necesități, de persoanele care trebuie aprovizionate ca urmare a faptului că își desfășoară activitatea, utilizează servicii sau mijloace de transport în această zonă.

(6)      Distanța vizată la alineatul 2 punctul 2 de mai sus poate în mod excepțional să nu fie respectată atunci când particularități locale impun aceasta în mod presant în interesul unei bune aprovizionări a populației cu medicamente.

(7)       În vederea înființării unei noi farmacii este necesară o expertiză efectuată de ordinul austriac al farmaciștilor cu privire la aspectul necesității. […]

[…]”

4        Articolul 47 alineatul 2 din ApG, referitor la „termenul de excludere”, prevede:

„O cerere de autorizare a unui candidat trebuie respinsă de autoritățile administrative ale unității teritoriale fără continuarea procedurii și în cazul în care o cerere anterioară a unui alt candidat în vederea creării unei noi farmacii în același loc a fost respinsă pentru motivul absenței uneia dintre condițiile materiale prevăzute la articolul 10, au trecut mai puțin de doi ani de la notificarea ultimei decizii pronunțate în această cauză și nu a existat o modificare substanțială a condițiilor locale care au motivat prima decizie. […]”

Litigiul principal și întrebările preliminare

5        Prin decizia din 29 decembrie 2011, prefectul din Gmunden (Bezirkshauptmann von Gmunden) a respins cererea doamnei Sokoll‑Seebacher prin care aceasta urmărea obținerea autorizației de înființare a unei farmacii pe teritoriul comunei Pinsdorf pentru motivul că nu exista o necesitate în sensul articolului 10 din ApG.

6        Acest refuz se întemeia pe un raport de expertiză al ordinului austriac al farmaciștilor din 12 aprilie 2011, precum și pe observațiile complementare acestui raport, din 25 octombrie 2011. Potrivit acestor documente, înființarea unei noi farmacii ar fi condus la scăderea potențialului de aprovizionare al farmaciei exploatate de doamna Zehetner, stabilită pe teritoriul comunei Altmünster, vecină cu Pinsdorf, semnificativ sub pragul de 5 500 de persoane, clientela acesteia reducându‑se la 1 513 persoane.

7        Doamna Sokoll‑Seebacher a contestat această decizie, arătând că, în observațiile complementare raportului de expertiză, ordinul austriac al farmaciștilor a ținut seama de o conexiune rutieră directă existentă între comunele vecine Pinsdorf și Altmünster, la care, potrivit planului de infrastructură al societății de cale ferată austriece, se va renunța. Or, potrivit doamnei Sokoll‑Seebacher, această împrejurare ar fi trebuit să fie luată în considerare. În plus, ar fi trebuit de asemenea să se ia în considerare faptul că, atunci când doamna Zehetner a înființat farmacia, era perfect conștientă de faptul că nu urma să aibă niciodată un număr de 5 500 de persoane de aprovizionat.

8        În aceste condiții, Unabhängiger Verwaltungssenat des Landes Oberösterreich a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      Principiul legalității prevăzut la articolul 16 din cartă și/sau obligația de transparență prevăzută la articolul 49 TFUE se opun unei norme naționale precum dispoziția de la articolul 10 alineatul 2 punctul 3 din ApG, în discuție în [litigiul] principal, care nu reglementează criteriul necesității înființării unei farmacii publice în mod direct, nici măcar în ceea ce privește caracteristicile esențiale, ci lasă concretizarea aspectelor relevante ale conținutului acestuia în seama jurisprudenței naționale, întrucât astfel nu este exclus faptul ca unii candidați naționali interesați, precum și ansamblul acestora să dobândească un avantaj concurențial semnificativ în raport cu resortisanții altor state membre?

2)      În cazul unui răspuns negativ la prima întrebare: articolul 49 TFUE se opune unei norme naționale precum cea de la articolul 10 alineatul 2 punctul 3 din ApG, care stabilește în ceea ce privește criteriul esențial de examinare a necesității înființării unei farmacii o limită fixă de 5 500 de persoane, fără ca legea să prevadă o posibilitate de derogare de la această normă de bază, întrucât astfel, de facto, nu este garantată (în mod automat) atingerea coerentă a obiectivelor în sensul [Hotărârii Curții din 1 iunie 2010, Blanco Pérez și Chao Gómez, C‑570/07 și C‑571/07, Rep., p. I‑4629], punctele 98-101?

3)      În cazul în care și răspunsul la a doua întrebare este unul negativ: articolul 49 TFUE și/sau articolul 47 din cartă se opun unei norme precum cea de la articolul 10 alineatul 2 punctul 3 din ApG, din care, în temeiul jurisprudenței instanțelor supreme naționale cu privire la problema examinării necesității înființării unei farmacii, rezultă și alte criterii detaliate – precum prioritatea temporală a cererii, efectul de blocare pe care procedura în curs îl are asupra cererilor ulterioare, o perioadă de interdicție de doi ani în cazul respingerii cererii, criterii pentru stabilirea «locuitorilor permanenți», pe de o parte, și a «clienților în tranzit», pe de altă parte, precum și pentru separarea numărului de potențiali clienți în cazul în care perimetrele de 4 kilometri a două sau mai multe farmacii se intersectează etc. –, întrucât astfel nu se permite ca regulă generală aplicarea previzibilă și predictibilă a acestei prevederi într‑un termen corespunzător, iar pentru acest motiv (a se vedea Hotărârea Blanco Pérez și Chao Gómez, citată anterior, punctele 98-101 și 114-125) se poate constata inexistența caracterului adecvat al acesteia în ceea ce privește necesitatea coerenței atingerii obiectivelor și/sau neasigurarea de facto a unui serviciu farmaceutic adecvat și/sau tendința de discriminare între candidații naționali interesați sau între aceștia și persoanele interesate din alte state membre?”

Cu privire la admisibilitate

9        În primul rând, doamna Zehetner și guvernul austriac au contestat admisibilitatea cererii de decizie preliminară pentru motivul că litigiul principal nu cuprinde elemente transfrontaliere și privește o situație pur internă.

10      În această privință, trebuie amintit că, deși o reglementare națională precum cea în discuție în litigiul principal – care este aplicabilă fără deosebire resortisanților austrieci și resortisanților altor state membre – nu poate intra, în general, sub incidența dispozițiilor referitoare la libertățile fundamentale garantate de Tratatul FUE decât în măsura în care aceasta se aplică unor situații care au legătură cu schimburile comerciale dintre statele membre, nu poate fi nicidecum exclus ca resortisanți stabiliți în alte state membre decât Republica Austria să fi fost sau să fie interesați să exploateze farmacii în acest din urmă stat membru (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 decembrie 2013, Venturini și alții, C‑159/12-C‑161/12, punctul 25 și jurisprudența citată).

11      Or, deși rezultă, desigur, din dosarul aflat la dispoziția Curții că reclamanta din litigiul principal are cetățenie austriacă și că toate elementele de fapt din litigiul principal sunt limitate la interiorul unui singur stat membru, respectiv Republica Austria, reglementarea în discuție în litigiul principal poate produce totuși efecte care nu se limitează la acest stat membru.

12      În plus, chiar într‑o situație pur internă, precum cea în discuție în litigiul principal, în care toate elementele erau limitate la interiorul unui singur stat membru, un răspuns poate fi totuși util instanței de trimitere, în special în cazul în care dreptul național i‑ar impune să acorde unui resortisant național aceleași drepturi precum cele conferite în aceeași situație de dreptul Uniunii unui resortisant al altui stat membru (Hotărârea Venturini și alții, citată anterior, punctul 28 și jurisprudența citată).

13      Această primă excepție de inadmisibilitate trebuie, în consecință, respinsă.

14      În al doilea rând, doamna Zehetner, fără a invoca expres o excepție de inadmisibilitate în această privință, manifestă dubii privind aspectul dacă cererea de decizie preliminară expune într‑o măsură adecvată legătura dintre dispozițiile de drept al Uniunii invocate și legislația națională aplicabilă în litigiul principal. Astfel, această cerere de decizie preliminară ar fi greu inteligibilă întrucât nu ar prezenta dreptul pozitiv austriac decât într‑un mod sumar.

15      În această privință, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă a Curții că necesitatea de a ajunge la o interpretare a dreptului Uniunii care să fie utilă instanței naționale impune definirea de către aceasta din urmă a cadrului factual și normativ în care sunt incluse întrebările adresate sau cel puțin explicarea ipotezelor de fapt pe care se întemeiază aceste întrebări (a se vedea în special Hotărârea din 17 februarie 2005, Viacom Outdoor, C‑134/03, Rec., p. I‑1167, punctul 22, Hotărârea din 6 decembrie 2005, ABNA și alții, C‑453/03, C‑11/04, C‑12/04 și C‑194/04, Rec., p. I‑10423, punctul 45, precum și Hotărârea din 21 noiembrie 2013, Deutsche Lufthansa, C‑284/12, punctul 20).

16      Curtea a insistat de asemenea asupra importanței menționării de către instanța de trimitere a motivelor exacte care au determinat‑o să reflecteze asupra interpretării dreptului Uniunii și să considere necesar să adreseze Curții întrebări preliminare. Astfel, aceasta din urmă a statuat că este absolut necesar ca instanța națională să dea un minim de explicații privind motivele alegerii dispozițiilor de drept al Uniunii a căror interpretare o solicită și legătura pe care o stabilește între aceste dispoziții și legislația națională aplicabilă în litigiul care i‑a fost prezentat (a se vedea în special Hotărârea din 21 ianuarie 2003, Bacardi‑Martini și Cellier des Dauphins, C‑318/00, Rec., p. I‑905, punctul 43, precum și Hotărârea ABNA și alții, citată anterior, punctul 46).

17      În speță, prezentarea, în decizia de trimitere, a situației de fapt din litigiul principal și a descrierii dreptului național aplicabil au permis reclamantei din litigiul principal și guvernelor statelor membre să prezinte observații scrise privind întrebările adresate. Pe de altă parte, decizia menționată expune dispozițiile de drept al Uniunii a căror interpretare este solicitată de instanța de trimitere și explică suficient legătura dintre acestea și legislația națională aplicabilă în cadrul litigiului principal.

18      În aceste condiții, cererea de decizie preliminară trebuie considerată admisibilă.

Cu privire la fond

Cu privire la prima și la a doua întrebare

19      Prin intermediul primei și al celei de a doua întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 16 din cartă și/sau articolul 49 TFUE trebuie interpretate în sensul că se opun unei legislații naționale precum cea în discuție în litigiul principal, în măsura în care, potrivit instanței menționate, această legislație nu stabilește criterii suficient de precise în vederea verificării existenței unei necesități de aprovizionare cu medicamente pentru înființarea unei noi farmacii, și, în ipoteza unui răspuns negativ, dacă acest articol 49 TFUE, în special cerința coerenței în urmărirea obiectivului vizat, se opune unei astfel de legislații în măsura în care stabilește drept criteriu esențial de verificare a unei astfel de existențe o limită fixă care nu poate face obiectul unei derogări în ceea ce privește numărul „persoanelor care vor trebui aprovizionate întotdeauna”.

20      În primul rând, trebuie arătat că instanța de trimitere ridică problema interpretării nu numai a articolului 49 TFUE, privind libertatea de stabilire, ci și a articolului 16 din cartă, care prevede libertatea de a desfășura o activitate comercială.

21      Or, articolul 16 menționat prevede că „[l]ibertatea de a desfășura o activitate comercială este recunoscută în conformitate cu dreptul Uniunii și cu legislațiile și practicile naționale”. Astfel, în scopul de a determina domeniul de aplicare al libertății de a desfășura o activitate comercială, acest articol din cartă face trimitere în special la dreptul Uniunii.

22      Această trimitere trebuie interpretată în sensul că articolul 16 din cartă se referă, între altele, la articolul 49 TFUE, care garantează exercitarea libertății fundamentale de stabilire.

23      În aceste condiții și dat fiind că întrebările adresate nu vizează decât libertatea de stabilire, trebuie să se aprecieze reglementarea națională în discuție în litigiul principal exclusiv din perspectiva articolului 49 TFUE.

24      Trebuie amintit în al doilea rând că, potrivit jurisprudenței constante a Curții, articolul 49 TFUE trebuie interpretat în sensul că nu se opune, în principiu, ca un stat membru să adopte un sistem de autorizare prealabilă pentru instalarea unor noi furnizori de asistență medicală, precum farmaciile, atunci când un astfel de sistem se dovedește indispensabil pentru acoperirea unor eventuale lacune în privința accesului la prestații sanitare și pentru evitarea înființării unor structuri redundante, astfel încât să se asigure o asistență sanitară adaptată nevoilor populației, care acoperă întregul teritoriu și ține seama de regiunile izolate din punct de vedere geografic sau dezavantajate în vreun alt mod (a se vedea în acest sens Hotărârea Blanco Pérez și Chao Gómez, citată anterior, punctele 70 și 71 și jurisprudența citată).

25      Curtea a statuat astfel că o reglementare națională care se întemeiază pe anumite criterii aplicabile emiterii autorizațiilor de stabilire a noilor farmacii este de natură, în principiu, să atingă obiectivul referitor la asigurarea unei aprovizionări sigure și de calitate a populației cu medicamente (a se vedea în acest sens Hotărârea Blanco Pérez și Chao Gómez, citată anterior, punctul 94, Ordonanța din 17 decembrie 2010, Polisseni, C‑217/09, punctul 25, și Ordonanța din 29 septembrie 2011, Grisoli, C‑315/08, punctul 31).

26      Curtea a statuat de asemenea că trebuie să se țină seama de faptul că sănătatea și viața persoanelor ocupă primul loc printre bunurile și interesele protejate de tratat și că revine statelor membre sarcina de a decide cu privire la nivelul la care intenționează să asigure protecția sănătății publice, precum și cu privire la modul în care acest nivel trebuie atins. Întrucât nivelul menționat poate varia de la un stat membru la altul, este necesar să se recunoască statelor membre o marjă de apreciere (Hotărârea Blanco Pérez și Chao Gómez, citată anterior, punctul 44 și jurisprudența citată).

27      În special, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă a Curții că un regim de autorizare administrativă prealabilă nu poate legitima un comportament discreționar din partea autorităților naționale, de natură să priveze de efectul lor util dispozițiile de drept al Uniunii, în special pe cele referitoare la o libertate fundamentală precum libertatea de stabilire. Așadar, pentru ca regimul autorizației administrative prealabile să se justifice chiar și atunci când derogă de la o astfel de libertate fundamentală, acesta trebuie să fie întemeiat pe criterii obiective, nediscriminatorii și cunoscute în mod anticipat, care să asigure că regimul respectiv poate să circumscrie suficient exercitarea puterii de apreciere a autorităților naționale (Hotărârea din 10 martie 2009, Hartlauer, C‑169/07, Rep., p. I‑1721, punctul 64 și jurisprudența citată).

28      În cauza principală, trebuie arătat că legislația națională în cauză condiționează emiterea unei autorizații de înființare a unei noi farmacii de existența unei „necesități” a cărei existență se prezumă, cu excepția cazurilor când cel puțin una dintre diferitele împrejurări concrete precizate de această legislație se opune.

29      În special, potrivit legislației menționate, sunt luate în considerare, în scopul determinării lipsei necesității de a se înființa o nouă farmacie, numărul prestatorilor de servicii medicale prezenți în zona vizată la data introducerii cererii, distanța dintre farmacia care urmează să se înființeze și cea mai apropiată care există deja, precum și numărul „persoanelor care vor trebui aprovizionate întotdeauna” de una dintre farmaciile existente. Acest număr se determină în raport cu un perimetru calculat pornind de la locul unde este amplasată farmacia existentă și cuprinde, în principal, totalitatea locuitorilor permanenți din zona astfel determinată și, secundar, totalitatea persoanelor care au anumite legături cu această zonă, care sunt la rândul lor precizate în această legislație.

30      Dintre aceste criterii, cele privind numărul prestatorilor de servicii medicale sau cel al locuitorilor permanenți din diferite zone sau privind distanța dintre farmacii constituie date obiective care, în principiu, nu sunt de natură să dea naștere unor dificultăți de interpretare sau de apreciere.

31      În schimb, în ceea ce privește criteriul referitor la legăturile pe care persoanele le au cu zona vizată, trebuie arătat că, desigur, acesta nu este lipsit de orice ambiguitate. Totuși, pe de o parte, un astfel de criteriu nu constituie criteriul principal de determinare a numărului „persoanelor care vor trebui aprovizionate întotdeauna”, întrucât nu intervine decât în subsidiar, și, pe de altă parte, diferitele legături relevante sunt definite în mod obiectiv și sunt verificabile în special prin intermediul datelor statistice.

32      În aceste condiții, este necesar să se considere că acele criterii prevăzute de o legislație națională precum cea în discuție în litigiul principal prezintă un caracter suficient de obiectiv.

33      Pe de altă parte, nu reiese din decizia de trimitere că alte criterii decât cele expres prevăzute de legislația națională în discuție în litigiul principal și, prin urmare, necunoscute în avans de operatorii economici ar putea fi luate de asemenea în considerare în scopul de a determina lipsa necesității de înființare a unei noi farmacii.

34      În această privință, împrejurarea că acele criterii enunțate la articolul 10 din ApG au fost clarificate de jurisprudența națională nu este, în sine, de natură să împiedice operatorii economici interesați să ia cunoștință în avans de aceste criterii.

35      În cele din urmă, având în vedere dosarul aflat la dispoziția Curții, nimic nu permite să se constate că acele criterii reglementate de legislația menționată ar putea fi considerate discriminatorii.

36      În această privință, trebuie arătat în special că, într‑o situație precum cea precizată la punctul 28 din prezenta hotărâre, necesitatea de a crea o nouă farmacie se prezumă. În consecință, nu revine diferiților candidați care doresc să înființeze o nouă farmacie obligația de a demonstra existența în speță a unei astfel de necesități.

37      În consecință, rezultatul procedurii de emitere a unei autorizații nu depinde, în principiu, de faptul că numai unii candidați, indiferent dacă sunt naționali sau resortisanți ai altor state membre, ar dispune, dacă este cazul, de informații de natură să demonstreze existența unei astfel de necesități, ceea ce i‑ar plasa într‑o situație privilegiată în raport cu cea a concurenților lor, care nu ar deține astfel de informații.

38      În consecință, trebuie să se considere că o legislație națională precum cea în discuție în litigiul principal este întemeiată pe criterii obiective, cunoscute în mod anticipat și nediscriminatorii, care pot circumscrie suficient exercitarea puterii de apreciere de care dispun în această privință autoritățile naționale competente.

39      În al treilea rând, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței constante a Curții, o legislație națională nu este de natură să garanteze realizarea obiectivului urmărit decât în cazul în care răspunde cu adevărat preocupării de a atinge obiectivul respectiv într‑un mod coerent și sistematic (a se vedea în acest sens Hotărârea Hartlauer, citată anterior, punctul 55, Hotărârea din 19 mai 2009, Apothekerkammer des Saarlandes și alții, C‑171/07 și C‑172/07, Rep., p. I‑4171, punctul 42, Hotărârea Blanco Pérez și Chao Gómez, citată anterior, punctul 94, precum și Hotărârea din 26 septembrie 2013, Ottica New Line di Accardi Vincenzo, C‑539/11, punctul 47).

40      În această privință, revine instanței naționale, care este singura competentă să aprecieze faptele din litigiul principal și să interpreteze legislația națională, sarcina de a stabili dacă și în ce măsură aceasta îndeplinește cerințele menționate. Cu toate acestea, Curtea, învestită cu atribuția de a furniza răspunsuri utile instanței naționale, este competentă să dea indicații întemeiate pe dosarul cauzei principale, precum și pe observațiile scrise și orale care i‑au fost prezentate, de natură a permite instanței naționale să se pronunțe (a se vedea Hotărârea Ottica New Line di Accardi Vincenzo, citată anterior, punctele 48 și 49 și jurisprudența citată).

41      În acest scop, trebuie amintit că o aplicare uniformă pe întregul teritoriu vizat a condițiilor legate de densitatea demografică și de distanța minimă dintre farmacii, stabilite prin reglementarea națională în vederea înființării unei noi farmacii, riscă, în anumite circumstanțe, să nu asigure un acces adecvat la serviciul farmaceutic în zone care prezintă anumite particularități demografice (a se vedea în acest sens Hotărârea Blanco Pérez și Chao Gómez, citată anterior, punctul 96).

42      În ceea ce privește în special condițiile legate de densitatea demografică, Curtea a considerat că aplicarea uniformă a acestor condiții, fără derogări posibile, ar putea conduce, în anumite zone rurale în care populația este în general dispersată și mai puțin numeroasă, la situația în care anumiți locuitori interesați să se afle în afara unei distanțe rezonabile de o farmacie și să fie lipsiți, astfel, de un acces adecvat la serviciul farmaceutic (a se vedea în acest sens Hotărârea Blanco Pérez și Chao Gómez, citată anterior, punctul 97).

43      În ceea ce privește litigiul principal, articolul 10 din ApG prevede că nu există o necesitate care să justifice înființarea unei noi farmacii atunci când, ca urmare a acestei înființări, numărul „persoanelor care vor trebui aprovizionate întotdeauna” din locul exploatării uneia dintre farmaciile existente în împrejurimi, respectiv numărul locuitorilor permanenți dintr‑un perimetru de maximum 4 kilometri, pe drum, de la locul respectiv, scade sub 5 500. Totuși, atunci când numărul acestor locuitori este sub 5 500, în temeiul aceleiași legi, trebuie să se țină seama, cu ocazia verificării existenței unei necesități, de persoanele care trebuie aprovizionate ca urmare a faptului că își desfășoară activitatea sau utilizează servicii sau mijloace de transport în zona de aprovizionare a respectivei farmacii (denumite în continuare „clienții în tranzit”).

44      În vederea formulării unui răspuns util instanței de trimitere, se impune să se sublinieze două elemente care pot fi enunțate în următorul mod.

45      Pe de o parte, există persoane care locuiesc în afara perimetrului de maximum 4 kilometri, pe drum, de la locul exploatării farmaciei celei mai apropiate și care nu sunt deci luate în considerare drept locuitori permanenți nici în zona sa de aprovizionare, nici în vreo altă zonă existentă. Aceste persoane pot, desigur, să fie luate în considerare drept „clienți în tranzit” în una sau mai multe zone, însă totuși accesul lor la serviciile farmaceutice depinde astfel de împrejurări care nu le asigură în principiu un acces permanent și continuu la astfel de îngrijiri, întrucât nu este legat decât de activitatea desfășurată sau de utilizarea mijloacelor de transport dintr‑o anumită zonă. În consecință, pentru anumite persoane, în special pentru cele care locuiesc în regiunile rurale, accesul la medicamente se poate dovedi puțin adecvat, dat fiind de asemenea și faptul că o reglementare națională precum cea în discuție în litigiul principal nu prevede nicio distanță maximă între locul de reședință al unei persoane și farmacia cea mai apropiată de acesta.

46      Persoanele care fac parte din categoria vizată la punctul anterior se regăsesc cu atât mai mult în această situație cu cât, în plus, în mod temporar sau prelungit, unele dintre acestea au mobilitate redusă, cum este cazul persoanelor în vârstă, al celor cu handicap sau bolnave. Astfel, pe de o parte, starea lor de sănătate poate necesita administrarea urgentă sau frecventă de medicamente și, pe de altă parte, legăturile lor cu diverse zone sunt, ca urmare a stării lor de sănătate, foarte reduse, uneori inexistente.

47      Pe de altă parte, în cazul în care înființarea unei noi farmacii se solicită în interesul tuturor persoanelor care locuiesc pe teritoriul ce constituie viitoarea zonă de aprovizionare a unei noi farmacii și dincolo de un perimetru de maximum 4 kilometri, o astfel de înființare ar conduce în mod necesar la o reducere, dacă este cazul sub pragul de 5 500 de persoane, a numărului locuitorilor permanenți din zonele de aprovizionare ale farmaciilor existente, care vor trebui aprovizionați întotdeauna. Se regăsesc în această situație în special regiunile rurale în care densitatea populației este în general redusă.

48      Or, pare că reiese din legislația națională – aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere – că, pentru ca unei cereri prin care se urmărește obținerea autorizației de înființare a unei noi farmacii în astfel de condiții să i se dea curs, numărul „clienților în tranzit” trebuie să fie suficient pentru a compensa scăderea relativă a numărului rezidenților „care vor trebui aprovizionați întotdeauna” în zonele vizate de această înființare. Astfel, decizia care trebuie luată cu privire la această cerere ar depinde, în realitate, nu de evaluarea accesibilității serviciilor farmaceutice din zona nou luată în considerare, ci de aspectul dacă, în zonele vizate de această înființare, acestea pot primi „clienți în tranzit” și care este numărul lor.

49      Totuși, în regiunile rurale, izolate și cu „tranzit” redus, există riscul ca numărul „persoanelor care vor trebui aprovizionate întotdeauna” să nu atingă limita strict impusă și, în consecință, ca necesitatea care justifică înființarea unei noi farmacii să fie considerată insuficientă.

50      În consecință, în aplicarea criteriului privind numărul „persoanelor care vor trebui aprovizionate întotdeauna”, există un risc de a nu se asigura un acces egal și adecvat la serviciile farmaceutice anumitor persoane care locuiesc în regiunile rurale și izolate, situate în afara zonelor de aprovizionare ale farmaciilor existente, în special în ceea ce privește persoanele cu mobilitate redusă.

51      Având în vedere totalitatea considerațiilor de mai sus, trebuie să se răspundă la primele două întrebări că articolul 49 TFUE, în special cerința coerenței în urmărirea obiectivului vizat, trebuie interpretat în sensul că se opune unei legislații a unui stat membru precum cea în discuție în litigiul principal, care stabilește drept criteriu esențial de verificare a existenței necesității de înființare a unei noi farmacii o limită fixă a „persoanelor care vor trebui aprovizionate întotdeauna”, în măsura în care autoritățile naționale competente nu au posibilitatea de a deroga de la această limită pentru a ține seama de unele particularități locale.

Cu privire la a treia întrebare

52      Având în vedere răspunsurile date la primele două întrebări, nu este necesar să se răspundă la a treia întrebare.

Cu privire la cheltuielile de judecată

53      Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a patra) declară:

Articolul 49 TFUE, în special cerința coerenței în urmărirea obiectivului vizat, trebuie interpretat în sensul că se opune unei legislații a unui stat membru precum cea în discuție în litigiul principal, care stabilește drept criteriu esențial de verificare a existenței necesității de înființare a unei noi farmacii o limită fixă a „persoanelor care vor trebui aprovizionate întotdeauna”, în măsura în care autoritățile naționale competente nu au posibilitatea de a deroga de la această limită pentru a ține seama de unele particularități locale.

Semnături

 

Sursa: C.J.U.E.

[C.J.U.E.]: Regulamentul (CE) nr. 1896/2006 – Procedura europeană de somație de plată – Cerere de somație care nu îndeplinește condițiile de formă prevăzute de legislația națională – Natura exhaustivă a condițiilor pe care trebuie să le îndeplinească cererea – Posibilitatea de a solicita plata dobânzilor scadente până la data plății capitalului

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera întâi)

13 decembrie 2012

În cauza C‑215/11,

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Sąd Okręgowy we Wrocławiu (Polonia), prin decizia din 11 aprilie 2011, primită de Curte la 9 mai 2011, în procedura

Iwona Szyrocka

împotriva

SiGer Technologie GmbH,

CURTEA (Camera întâi),

compusă din domnul A. Tizzano, președinte de cameră, domnii M. Ilešič (raportor), E. Levits, J.-J. Kasel și M. Safjan, judecători,

avocat general: domnul P. Mengozzi,

grefier: doamna K. Sztranc‑Sławiczek, administrator,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 18 aprilie 2012,

luând în considerare observațiile prezentate:

–        pentru guvernul polonez, de M. Szpunar și de M. Arciszewski, precum și de B. Czech, în calitate de agenți;

–        pentru guvernul austriac, de C. Pesendorfer, în calitate de agent;

–        pentru guvernul portughez, de L. Fernandes, în calitate de agent;

–        pentru guvernul finlandez, de M. Pere, în calitate de agent;

–        pentru guvernul Regatului Unit, de S. Ossowski, în calitate de agent;

–        pentru Comisia Europeană, de A.-M. Rouchaud‑Joët și de K. Herrmann, în calitate de agenți,

după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 28 iunie 2012,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Cererea de decizie preliminară privește interpretarea Regulamentului (CE) nr. 1896/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2006 de instituire a unei proceduri europene de somație de plată (JO L 399, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 9, p. 108).

2        Această cerere a fost formulată în cadrul unei proceduri europene de somație de plată inițiată de doamna Szyrocka, cu domiciliul în Polonia, împotriva SiGer Technologie GmbH, cu sediul în Germania.

Cadrul juridic

Regulamentul nr. 1896/2006

3        Potrivit considerentelor (8), (9), (10) și (11) ale Regulamentului nr. 1896/2006:

„(8)      Barierele în calea accesului la o justiție eficientă care rezultă din această situație în litigiile transfrontaliere, precum și denaturarea concurenței în cadrul pieței interne din cauza dezechilibrelor în funcționarea instrumentelor procedurale puse la dispoziția creditorilor în diferite state membre fac necesară o legislație comunitară care să garanteze condiții identice creditorilor și debitorilor pe tot cuprinsul Uniunii Europene.

(9)      Scopul prezentului regulament este de a simplifica, de a accelera și de a reduce costurile de procedură în cauzele transfrontaliere referitoare la creanțele pecuniare necontestate, prin instituirea unei proceduri europene de somație de plată […]

(10)      Procedura instituită de prezentul regulament ar trebui să constituie un instrument complementar și facultativ pentru reclamant, care este în continuare liber să recurgă la o procedură prevăzută de legislația națională. În consecință, prezentul regulament nu înlocuiește și nici nu armonizează mecanismele de recuperare a creanțelor necontestate existente în temeiul legislației naționale.

(11)      Procedura ar trebui să se bazeze cât mai mult posibil pe utilizarea unor formulare tip pentru orice comunicare între instanță și părți pentru a facilita desfășurarea procedurii și pentru a permite utilizarea procesării automate a datelor.”

4        În temeiul considerentului (16) al regulamentului menționat, „[i]nstanța ar trebui să examineze cererea, inclusiv problema competenței și descrierea elementelor de probă, pe baza informațiilor furnizate în formularul de cerere. Acest lucru ar permite instanței să examineze prima facie temeinicia cererii și, printre altele, să respingă cererile vădit nefondate sau inadmisibile”.

5        Potrivit considerentului (29) al Regulamentului nr. 1896/2006, obiectivul regulamentului menționat este „instituirea unui mecanism rapid și uniform de recuperare a creanțelor pecuniare necontestate în toată Uniunea Europeană”.

6        Articolul 1 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1896/2006 prevede:

„Prezentul regulament are drept obiect:

(a)      simplificarea, accelerarea și reducerea costurilor litigiilor transfrontaliere referitoare la creanțele pecuniare necontestate prin instituirea unei proceduri europene de somație de plată;

[…]”

7        Articolul 2 alineatul (1) din acest regulament prevede:

„Prezentul regulament se aplică în materie civilă și comercială în litigiile transfrontaliere, indiferent de natura instanței. […]”

8        Potrivit articolului 3 alineatul (1) din regulamentul menționat:

„În sensul prezentului regulament, un litigiu transfrontalier este un litigiu în care cel puțin una din părți are domiciliul sau reședința obișnuită într‑un stat membru, altul decât statul membru al instanței sesizate.”

9        Articolul 4 din același regulament prevede:

„Se instituie o procedură europeană de somație de plată pentru recuperarea creanțelor pecuniare lichide și exigibile la data la care se introduce cererea de somație europeană de plată.”

10      Articolul 6 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1896/2006 prevede:

„În sensul aplicării prezentului regulament, competența se determină în conformitate cu normele de drept comunitar aplicabile în materie […]”

11      Articolul 7 din acest regulament prevede:

„(1)      Cererea de somație europeană de plată se introduce utilizându‑se formularul tip A din anexa I.

(2)      Cererea conține următoarele elemente:

(a)      numele și adresa părților și, după caz, ale reprezentanților acestora, precum și ale instanței sesizate;

(b)      valoarea creanței, în special principalul și, după caz, dobânzile, penalitățile contractuale și costurile;

(c)      în cazul în care se cer dobânzi la creanță, rata dobânzii și perioada pentru care se cer aceste dobânzi, cu excepția cazului în care la principal se adaugă automat dobânzi legale în temeiul legislației statului membru de origine;

(d)      cauza acțiunii, inclusiv descrierea circumstanțelor invocate ca temei al creanței și, după caz, a dobânzilor cerute;

(e)      o descriere a elementelor de probă în sprijinul creanței;

(f)      temeiul competenței

și

(g)      caracterul transfrontalier al litigiului în sensul articolului 3.

(3)      În cerere, reclamantul declară că, după cunoștința sa, informațiile furnizate sunt exacte și recunoaște că orice declarație falsă intenționată riscă să atragă sancțiunile prevăzute de legislația statului membru de origine.

(4)      Reclamantul poate informa instanța, într‑un apendice anexat cererii, că se opune trecerii la procedura civilă de drept comun […] în cazul în care pârâtul face opoziție. Reclamantul păstrează posibilitatea de a informa instanța ulterior în acest sens, dar în orice caz înainte de emiterea somației de plată.

(5)      Cererea se introduce pe suport de hârtie sau prin orice alt mijloc de comunicare acceptat de statul membru de origine și care poate fi utilizat de instanța de origine, inclusiv pe cale electronică.

(6)      Cererea se semnează de către reclamant sau, după caz, de către reprezentantul acestuia. […]”

12      Articolul 11 alineatul (1) din regulamentul menționat prevede:

„Instanța respinge cererea în cazul în care:

(a)      nu sunt îndeplinite condițiile menționate la articolele 2, 3, 4, 6 și 7;

[…]”

13      Potrivit articolului 12 alineatul (3) din același regulament:

„În somația europeană de plată, pârâtul estre informat cu privire la posibilitatea:

(a)      de a plăti reclamantului suma care este menționată în somația de plată;

[…]”

14      Articolul 25 din Regulamentul nr. 1896/2006 prevede:

„(1)      Suma cheltuielilor de judecată aferente unei proceduri europene a somației de plată și procedurii civile de drept comun care urmează în cazul unei opoziții la somația europeană de plată într‑un stat membru nu este mai mare decât cheltuielile de judecată generate de o procedură civilă de drept comun neprecedată de o procedură europeană a somației de plată în statul membru respectiv.

(2)      În sensul prezentului regulament, cheltuielile de judecată cuprind cheltuielile și taxele care urmează să fie achitate instanței, a căror valoare este stabilită în conformitate cu legislația națională.”

15      Articolul 26 din acest regulament prevede:

„Orice aspect de procedură care nu este reglementat în mod expres prin prezentul regulament este reglementat de legislația națională.”

16      Anexa I la regulamentul menționat cuprinde formularul A, intitulat „Cerere de somație europeană de plată”.

17      Punctul 7 din instrucțiuni, intitulat „Indicații pentru a completa formularul de cerere”, care figurează în anexa I la același regulament, prevede:

„Dobânzi. În cazul în care se cer dobânzi, este necesar ca acest lucru să fie precizat pentru fiecare creanță […], cu ajutorul codurilor menționate în formular. […] În cazul în care se cer dobânzi până la hotărârea instanței, ultima rubrică [până la] rămâne necompletată. […]”

18      Formularul E de somație europeană de plată figurează în anexa V la Regulamentul nr. 1896/2006.

Dreptul polonez

19      Potrivit articolului 187 alineatul (1) din Codul de procedură civilă, în cauzele privind drepturi patrimoniale, cererea trebuie să indice valoarea obiectului litigiului, cu excepția cazului în care acest obiect corespunde sumei indicate.

20      Articolul 130 alineatul (1) din Codul de procedură civilă stabilește consecințele introducerii unei cereri afectate de vicii de formă. În temeiul acestei dispoziții, în general, instanța solicită reclamantului să rectifice, să completeze sau să achite cheltuielile aferente actului de procedură în termen de o săptămână, în caz contrar acesta fiind respins.

Litigiul principal și întrebările preliminare

21      La 23 februarie 2011, doamna Szyrocka, cu domiciliul în Polonia, a introdus la instanța de trimitere o cerere de somație europeană de plată împotriva SiGer Technologie GmbH, cu sediul în Tangermünde (Germania).

22      Cu ocazia examinării cererii menționate, instanța de trimitere a constatat că aceasta nu îndeplinea anumite condiții de formă prevăzute de dreptul polonez și în special că nu preciza, astfel cum impune dreptul polonez, valoarea obiectului litigiului în monedă poloneză în vederea calculării cheltuielilor de judecată. Reiese din dosarul prezentat Curții că doamna Szyrocka a indicat, în formularul de cerere de somație europeană de plată, suma creanței principale în euro. În plus, instanța de trimitere subliniază că doamna Szyrocka a menționat în acest formular că solicită plata dobânzilor începând de la o anumită dată și până la data plății creanței principale.

23      În aceste condiții, Sąd Okręgowy we Wrocławiu a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      Articolul 7 din [Regulamentul nr. 1896/2006] trebuie interpretat în sensul că:

a)      reglementează în mod exhaustiv toate condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o cerere de somație europeană de plată

b)      sau în sensul că stabilește doar cerințele minime pentru o astfel de cerere, iar în ceea ce privește aspectele nereglementate prin această dispoziție, se vor aplica normele de drept național?

2)      În cazul în care răspunsul la prima întrebare litera b) este afirmativ, dacă cererea nu îndeplinește condițiile de formă prevăzute de dreptul statului membru (de exemplu, nu s‑a anexat o copie a cererii pentru partea adversă sau nu s‑a indicat valoarea obiectului litigiului), reclamantul trebuie să fie chemat să își completeze cererea conform dreptului național, în temeiul articolului 26 din Regulamentul nr. 1896/2006 sau în temeiul articolului 9 din același regulament?

3)      Articolul 4 din Regulamentul nr. 1896/2006 trebuie interpretat în sensul în care caracteristicile unei creanțe pecuniare, menționate în această normă, respectiv caracterul «lichid» și exigibil al creanței la data emiterii somației europene de plată, se referă exclusiv la creanța principală sau și la dobânzile de întârziere?

4)      Articolul 7 alineatul (2) litera (c) din Regulamentul nr. 1896/2006 trebuie interpretat în sensul că, în procedura europeană de somație de plată, în cazul în care legislația statului membru de origine nu prevede aplicarea automată a dobânzilor, se pot solicita, alături de creanța principală:

a)      toate dobânzile, inclusiv așa‑numitele dobânzi deschise (calculate începând cu o dată fixă a exigibilității și până în ziua plății, care nu este determinată printr‑o dată, de exemplu, «începând din 20 martie 2011 și până în ziua plății»);

b)      doar dobânzile calculate începând cu o dată fixă a exigibilității până la introducerea cererii sau până la emiterea somației de plată;

c)      exclusiv dobânzile calculate începând cu o dată a exigibilității determinată cu precizie și până la introducerea cererii?

5)      În cazul unui răspuns afirmativ la a patra întrebare litera a), cum trebuie formulată decizia instanței cu privire la dobânzi în somația de plată în temeiul Regulamentului nr. 1896/2006?

6)      În cazul unui răspuns afirmativ la a patra întrebare litera b), cine trebuie să indice valoarea dobânzilor: reclamantul sau instanța din oficiu?

7)      În cazul unui răspuns afirmativ la a patra întrebare litera c), reclamantul este obligat să indice în cerere valoarea dobânzilor calculate?

8)      În cazul în care reclamantul nu calculează dobânzile solicitate până la introducerea cererii, instanța este obligată să le calculeze din oficiu sau trebuie să îl invite pe reclamant să completeze cererea în temeiul articolului 9 din Regulamentul nr. 1896/2006?”

Cu privire la întrebările preliminare

Cu privire la prima întrebare

24      Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă articolul 7 din Regulamentul nr. 1896/2006 trebuie interpretat în sensul că reglementează exhaustiv condițiile pe care trebuie să le îndeplinească cererea de somație europeană de plată sau dacă acesta nu cuprinde decât condițiile minime ale acestei cereri, dreptul național reglementând toate celelalte condiții formale care nu au fost stabilite prin această dispoziție.

25      În scopul de a răspunde la această întrebare, trebuie avute în vedere atât modul de redactare a articolului 7 din Regulamentul nr. 1896/2006, cât și economia și finalitatea acestui regulament.

26      Mai întâi, trebuie amintit că articolul 7 din regulamentul menționat cuprinde o serie de cerințe privind conținutul și forma unei cereri de somație europeană de plată. Astfel, el stabilește, între altele, condiția introducerii unei astfel de cereri prin intermediul unui formular tip, elementele constitutive ale acesteia, declarația solicitantului privind exactitatea informațiilor prezentate în această cerere, posibilitatea ca el să se opună trecerii la procedura civilă ordinară, precum și modalitățile de semnare a cererii menționate.

27      Trebuie să se constate că din cuprinsul articolului menționat nu reiese niciun element care să permită să se ajungă la concluzia că, în ceea ce privește cererea de somație europeană de plată, statele membre ar rămâne libere să impună condiții suplimentare, prevăzute de dreptul lor național.

28      Astfel, după cum reiese cu claritate de la articolul 7 alineatul (2) litera (c) și alineatele (3), (5) și (6) din Regulamentul nr. 1896/2006, atunci când această dispoziție autorizează statele membre să reglementeze prin dreptul lor național anumite aspecte specifice ale cerințelor pe care trebuie să le îndeplinească o cerere de somație europeană de plată, ea prevede expres aceasta. În schimb, nicio altă trimitere expresă sau implicită care autorizează în general impunerea unor condiții suplimentare, prevăzute de dreptul național al statelor membre, nu figurează la acest articol.

29      În continuare, această interpretare literală este confirmată de economia Regulamentului nr. 1896/2006. În această privință, trebuie subliniat, pe de o parte, astfel cum reiese din considerentul (16) al acestui regulament, că instanța sesizată nu trebuie să examineze cererea de somație europeană de plată decât pe baza informațiilor cuprinse în aceasta. Pe de altă parte, articolele 2-4 și 6 din regulamentul menționat, care aduc precizări cu privire la anumite condiții aplicabile în cazul emiterii somației europene de plată, nu prevăd nicio posibilitate de a impune condiții suplimentare pe baza dreptului național al statelor membre. În plus, potrivit articolului 11 alineatul (1) litera (a) din același regulament, numai nerespectarea condițiilor enunțate la articolele 2-4, 6 și 7 din acesta determină respingerea cererii de somație europeană de plată.

30      În cele din urmă, este necesar să se amintească, astfel cum reiese de la articolul 1 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 1896/2006, că acesta are drept obiect în special simplificarea, accelerarea și reducerea costurilor litigiilor transfrontaliere referitoare la creanțele pecuniare necontestate. Astfel cum se precizează în considerentele (8), (10) și (29) ale regulamentului menționat, acesta, deși nu înlocuiește și nici nu armonizează mecanismele de recuperare a creanțelor necontestate existente în temeiul legislației naționale, instituie, în vederea îndeplinirii acestui obiectiv, un instrument uniform de recuperare a acestor creanțe care să garanteze condiții identice creditorilor și debitorilor pe tot cuprinsul Uniunii.

31      Or, obiectivul menționat ar fi periclitat dacă statele membre ar putea prevedea în legislațiile lor naționale, în mod general, cerințe suplimentare care trebuie îndeplinite de cererea de somație europeană de plată. Astfel, aceste cerințe ar conduce nu numai la impunerea unor condiții neunitare ale acestei cereri în state membre diferite, ci ar conduce și la creșterea complexității, a duratei și a costurilor procedurii de somație europeană de plată.

32      Prin urmare, numai interpretarea potrivit căreia articolul 7 din Regulamentul nr. 1896/2006 reglementează exhaustiv condițiile pe care trebuie să le îndeplinească cererea de somație europeană de plată garantează respectarea obiectivului regulamentului menționat.

33      În special în ceea ce privește aspectul dacă, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, instanța națională poate invita solicitantul să completeze cererea de somație europeană de plată în sensul indicării valorii obiectului litigiului în monedă poloneză pentru a permite calcularea cheltuielilor de judecată, trebuie să se constate că se permite acestei instanțe să se întemeieze, în acest scop, pe articolul 25 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1896/2006, potrivit căruia cuantumul cheltuielilor de judecată se stabilește în conformitate cu dreptul național.

34      În această privință, trebuie subliniat că, în lipsa armonizării mecanismelor naționale de recuperare a creanțelor necontestate, modalitățile procedurale de determinare a cuantumului cheltuielilor de judecată sunt reglementate de ordinea juridică internă a statelor membre în temeiul principiului autonomiei procedurale a acestora din urmă, sub rezerva respectării condițiilor stabilite la articolul 25 din regulamentul menționat. Aceste modalități nu trebuie totuși să fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor situații similare supuse dreptului intern (principiul echivalenței) și să nu facă imposibilă, în practică, sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite consumatorilor de dreptul Uniunii (principiul efectivității) (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 iunie 2012, Banco Español de Crédito, C‑618/10, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 46 și jurisprudența citată).

35      Reiese de aici că instanța națională rămâne, în principiu, liberă să obțină informații privind valoarea obiectului litigiului potrivit modalităților prevăzute de dreptul său național, cu condiția ca normele de procedură legate de determinarea cheltuielilor de judecată să nu determine nici o prelungire excesivă a procedurii europene de somație de plată, nici respingerea cererii de somație europeană de plată.

36      În aceste condiții, trebuie să se răspundă la prima întrebare adresată că articolul 7 din Regulamentul nr. 1896/2006 trebuie interpretat în sensul că reglementează în mod exhaustiv condițiile pe care trebuie să le îndeplinească cererea de somație europeană de plată. În temeiul articolului 25 din regulamentul amintit și sub rezerva condițiilor menționate la acest articol, instanța națională păstrează libertatea de a determina valoarea cheltuielilor de judecată potrivit modalităților prevăzute de dreptul său național, cu condiția ca aceste modalități să nu fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor situații similare supuse dreptului intern și să nu facă imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de dreptul Uniunii.

Cu privire la a doua întrebare

37      Având în vedere răspunsul dat la prima întrebare, nu este necesar să se răspundă la a doua întrebare.

Cu privire la a treia și la a patra întrebare

38      Prin intermediul celei de a treia și al celei de a patra întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolele 4 și 7 alineatul (2) litera (c) din Regulamentul nr. 1896/2006 trebuie interpretate în sensul că se opun ca reclamantul să solicite, în cadrul cererii de somație europeană de plată, dobânzi pentru perioada dintre data la care au devenit exigibile și data plății creanței principale.

39      Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, potrivit articolului 4 din Regulamentul nr. 1896/2006, creanțele pecuniare a căror recuperare se solicită în cadrul procedurii europene de somație de plată trebuie să fie lichide și exigibile, în timp ce articolul 7 alineatul (2) litera (c) din regulamentul menționat prevede că, în cazul în care se cer dobânzi la creanță, cererea de somație de plată trebuie să indice rata dobânzii și perioada pentru care se cer aceste dobânzi.

40      În ceea ce privește, pe de o parte, aspectul dacă dobânzile solicitate în cadrul procedurii europene de somație de plată trebuie să fie lichide și exigibile, în sensul articolului 4 din Regulamentul nr. 1896/2006, este necesar să se constate că interpretarea literală a acestui articol nu oferă indicații precise în această privință, dat fiind în special că această dispoziție se referă, în mod general, la „creanțele pecuniare” care pot fi solicitate în cadrul unei proceduri europene de somație de plată.

41      Cu toate acestea, este important să se sublinieze că reiese din contextul în care se înscrie această dispoziție și în special dintr‑o coroborare a acesteia cu articolul 7 alineatul (2) litera (c) din regulamentul menționat că acele condiții privind caracterul lichid și exigibil al creanței menționate la acest articol nu vizează dobânzile.

42      Astfel, după cum subliniază în mod întemeiat Comisia Europeană, nicio dispoziție din Regulamentul nr. 1896/2006 nu impune solicitantului să indice, în cererea sa de somație europeană de plată, valoarea exactă a dobânzilor. În special, articolul 7 alineatul (2) litera (c) din acest regulament prevede numai, în cazul în care se cer dobânzi la creanță, că este necesar să se indice rata dobânzii, precum și perioada pentru care se cer aceste dobânzi, ceea ce se reflectă de altfel și în formularul de cerere de somație europeană de plată care figurează în anexa I la regulamentul menționat.

43      Pe de altă parte, în ceea ce privește aspectul dacă articolul 7 alineatul (2) litera (c) menționat se opune solicitării de dobânzi pentru perioada dintre data exigibilității lor până la data plății creanței principale, trebuie să se sublinieze că, deși articolul amintit nu impune indicarea valorii dobânzilor în cererea de somație de plată, acesta nu amintește nici data până la care se pot solicita aceste dobânzi.

44      În aceste împrejurări, este necesar să se interpreteze dispoziția amintită în special în lumina obiectivului Regulamentului nr. 1896/2006, care, astfel cum s‑a arătat la punctul 30 din prezenta hotărâre, nu constă numai în instituirea unui mecanism simplu, rapid și eficace de recuperare a creanțelor pecuniare necontestate, ci și în reducerea costurilor unei astfel de proceduri.

45      În această privință, trebuie subliniat că o interpretare a articolului 7 alineatul (2) litera (c) din Regulamentul nr. 1896/2006 care ar lipsi solicitantul de posibilitatea de a cere dobânzile scadente până la data plății creanței principale nu ar corespunde obiectivului menționat. Astfel, după cum a arătat avocatul general la punctul 66 din concluzii, dacă cererea privind dobânzile trebuia limitată la dobânzile scadente la momentul cererii de somație europeană de plată sau la data emiterii somației de plată, reclamantul nu ar fi în măsură să obțină totalitatea dobânzilor datorate până la data plății capitalului decât prin formularea mai multor cereri succesive, respectiv o cerere inițială pentru capital și pentru dobânzile scadente, urmată de o cerere privind plata dobânzilor rămase pentru perioada dintre introducerea cererii inițiale sau emiterea somației de plată până la plata capitalului.

46      Astfel, trebuie să se constate că o interpretare a articolului 7 alineatul (2) litera (c) din Regulamentul nr. 1896/2006 care nu permite solicitarea dobânzilor scadente până la data plății creanței principale ar putea conduce la creșterea duratei și a complexității procedurii europene de somație de plată și la sporirea costurilor acesteia.

47      În plus, o astfel de interpretare ar putea descuraja solicitantul de la inițierea unei proceduri europene de somație de plată și l‑ar putea încuraja să prefere procedurile naționale, care îi permit obținerea tuturor dobânzilor. Deși este adevărat, desigur, astfel cum se menționează în considerentul (10) al Regulamentului nr. 1896/2006, că procedura instituită prin acest regulament nu constituie decât un instrument complementar și facultativ în raport cu cele prevăzute în dreptul național, totuși, pentru ca această procedură să reprezinte o opțiune reală pentru creditori, aceștia trebuie să fie în măsură să invoce în cadrul ei aceleași drepturi precum în procedurile naționale.

48      În consecință, articolele 4 și 7 alineatul (2) litera (c) din Regulamentul nr. 1896/2006 nu se opun, așadar, ca reclamantul să solicite, în cadrul somației europene de plată, dobânzile scadente până la data plății creanței principale.

49      Pe de altă parte, această interpretare nu este repusă în discuție de argumentele invocate de guvernul portughez și de guvernul Regatului Unit în favoarea interpretării acestor dispoziții în sensul că dobânzile nu pot fi solicitate pentru perioada care a urmat emiterii somației de plată.

50      Astfel, contrar celor susținute de guvernul Regatului Unit, împrejurarea că instrucțiunile privind completarea formularului de somație europeană de plată care figurează în anexa I la Regulamentul nr. 1896/2006 nu menționează la punctul 7 decât posibilitatea de a solicita dobânzile scadente până la data deciziei instanței privind această cerere nu poate lipsi reclamantul de posibilitatea de a solicita de asemenea dobânzile scadente ulterior acestei date. Așadar, astfel cum a arătat avocatul general la punctul 86 din concluzii, aceste instrucțiuni, chiar dacă sunt fără îndoială utile în interpretarea regulamentului menționat, nu au decât un caracter exemplificativ, care nu acoperă toate situațiile care ar putea apărea în practică în mod exhaustiv.

51      În plus, în ceea ce privește argumentul guvernului portughez întemeiat pe articolul 12 alineatul (3) litera (a) din Regulamentul nr. 1896/2006, trebuie constatat că această dispoziție prevede că, în cadrul procedurii somației europene de plată, pârâtul este informat în legătură cu suma pe care trebuie să o plătească reclamantului. Or, pârâtul este informat în legătură cu această sumă nu numai atunci când valoarea finală a creanței principale și cea a dobânzii figurează în somația europeană de plată, ci și în ipoteza în care această somație indică valoarea creanței principale, precum și rata dobânzii și perioada pentru care se solicită aceste dobânzi. În plus, o interpretare a dispoziției menționate care nu permite reclamantului să solicite dobânzile scadente până la data plății capitalului ar fi contrară obiectivului regulamentului amintit, din motivele precizate la punctele 44-46 din prezenta hotărâre.

52      Trebuie să se adauge că dispozițiile Regulamentului nr. 1896/2006 nu pot constitui, în sine și fără o bază în dreptul care reglementează raportul juridic dintre reclamant și pârât, un temei juridic al cererii privind dobânzile scadente până la data plății acestei creanțe. Astfel, întrucât Regulamentul nr. 1896/2006 nu reglementează decât aspectele procedurale ale mecanismului de somație de plată, orice aspect legat de dreptul material, inclusiv cel privind tipul dobânzilor care pot fi solicitate în cadrul acestei proceduri, rămâne reglementat de dreptul aplicabil raportului dintre părți din care a luat naștere creanța în cauză.

53      Rezultă din ansamblul considerațiilor care precedă că trebuie să se răspundă la a treia și la a patra întrebare că articolul 4 și articolul 7 alineatul (2) litera (c) din Regulamentul nr. 1896/2006 trebuie interpretate în sensul că nu se opun ca reclamantul să solicite, în cadrul cererii de somație europeană de plată, dobânzile pentru perioada dintre data exigibilității lor și data plății creanței principale.

Cu privire la a cincea întrebare

54      Prin intermediul celei de a cincea întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească în ce mod trebuie completat formularul de somație europeană de plată care figurează în anexa V la Regulamentul nr. 1896/2006 dacă pârâtul este somat să plătească reclamantului dobânzile scadente până la data plății creanței principale.

55      Cu titlu introductiv, trebuie precizat că în formularul menționat apare o linie orizontală intitulată „Dobânzi (de la)”, care intersectează trei coloane verticale, intitulate „Moneda”, „Suma” și „Data (ziua/luna/anul)”.

56      În această privință, este necesar să se arate, astfel cum reiese din considerentul (11) al Regulamentului nr. 1896/2006, că procedura europeană de somație de plată ar trebui să se bazeze cât mai mult posibil pe utilizarea unor formulare tip pentru a facilita desfășurarea procedurii și pentru a permite utilizarea procesării automate a datelor.

57      Or, întrucât formularele se întemeiază pe situațiile cele mai tipice care pot avea loc în practică, trebuie să se constate că, în împrejurări precum cele din litigiul principal, unde formularul de somație europeană de plată nu prevede expres posibilitatea de a preciza că pârâtul este obligat să plătească reclamantului dobânzile scadente până la data plății creanței principale, cuprinsul formularului menționat trebuie adaptat la împrejurările particulare ale cauzei, astfel încât instanța să poată pronunța o astfel de decizie.

58      Astfel, formularul de somație europeană de plată trebuie completat într‑un mod care să permită pârâtului, pe de o parte, să înțeleagă fără niciun dubiu decizia potrivit căreia trebuie să plătească reclamantului dobânzile scadente până la data plății creanței principale și, pe de altă parte, să identifice clar rata dobânzii, precum și data de la care se solicită plata respectivelor dobânzi. În măsura în care se respectă aceste cerințe, modalitățile concrete de completare a acelui formular pot fi stabilite de instanța națională.

59      Cu titlu de exemplu, instanța națională poate indica, în formularul de somație europeană de plată, moneda în coloana prevăzută în acest scop, rata dobânzii în coloana intitulată „Suma”, precum și precizarea că pârâtul este obligat să plătească dobânzi începând de la o anumită dată până la data plății creanței principale, în coloana „Data (ziua, luna, anul)”.

60      În consecință, trebuie să se răspundă la a cincea întrebare că, atunci când pârâtul este somat să plătească reclamantului dobânzi scadente până la data plății creanței principale, instanța națională rămâne liberă să aleagă modalitățile concrete de a completa formularul de somație europeană de plată, care figurează în anexa V la Regulamentul nr. 1896/2006, în măsura în care formularul astfel completat permite pârâtului, pe de o parte, să înțeleagă fără niciun dubiu decizia potrivit căreia trebuie să plătească dobânzile scadente până la data plății capitalului și, pe de altă parte, să identifice clar rata dobânzii, precum și data începând de la care se solicită aceste dobânzi.

Cu privire la a șasea, la a șaptea și la a opta întrebare adresate

61      Având în vedere răspunsul dat la a treia și la a patra întrebare, nu este necesar să se răspundă la celelalte întrebări adresate.

Cu privire la cheltuielile de judecată

62      Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară:

1)      Articolul 7 din Regulamentul (CE) nr. 1896/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2006 de instituire a unei proceduri europene de somație de plată trebuie interpretat în sensul că reglementează în mod exhaustiv condițiile pe care trebuie să le îndeplinească cererea de somație europeană de plată.

În temeiul articolului 25 din regulamentul amintit și sub rezerva condițiilor menționate la acest articol, instanța națională păstrează libertatea de a determina valoarea cheltuielilor de judecată potrivit modalităților prevăzute de dreptul său național, cu condiția ca aceste modalități să nu fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor situații similare supuse dreptului intern și să nu facă imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de dreptul Uniunii.

2)      Articolul 4 și articolul 7 alineatul (2) litera (c) din Regulamentul nr. 1896/2006 trebuie interpretate în sensul că nu se opun ca reclamantul să solicite, în cadrul cererii de somație europeană de plată, dobânzile pentru perioada dintre data exigibilității lor și data plății creanței principale.

3)      Atunci când pârâtul este somat să plătească reclamantului dobânzi scadente până la data plății creanței principale, instanța națională rămâne liberă să aleagă modalitățile concrete de a completa formularul de somație europeană de plată, care figurează în anexa V la Regulamentul nr. 1896/2006, în măsura în care formularul astfel completat permite pârâtului, pe de o parte, să înțeleagă fără niciun dubiu decizia potrivit căreia trebuie să plătească dobânzile scadente până la data plății capitalului și, pe de altă parte, să identifice clar rata dobânzii, precum și data începând de la care se solicită aceste dobânzi.

Sursa: Curtea de Justitie a Uniunii Europene

%d blogeri au apreciat: