[C.J.U.E.]: Aviz negativ referitor la Acordul preconizat privind aderarea Uniunii Europene la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale

AVIZUL 2/13 AL CURȚII (Plenul)

18 decembrie 2014

Cuprins

I –  Cererea de aviz

II –  Cadrul instituțional și Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

A –  Consiliul Europei

B –  Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

1.  Titlul I din CEDO, denumit „Drepturi și libertăți”, și dispozițiile materiale ale acestuia

2.  Titlul II din CEDO și mecanismele de control

a)  Curtea Europeană a Drepturilor Omului

b)  Funcționarea Comitetului Miniștrilor în exercitarea competențelor sale de supraveghere a executării hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului

3.  Titlul III din CEDO, denumit „Dispoziții diverse”

4.  Protocoalele la CEDO

III –  Raporturile dintre Uniune și CEDO

IV –  Procesul de aderare

V –  Proiectul de acord

A –  Dispozițiile care reglementează aderarea propriu‑zisă

B –  Celelalte dispoziții

VI –  Aprecierile formulate de Comisie în cererea de aviz

A –  Cu privire la admisibilitate

B –  Cu privire la fond

1.  Articolul 1 litera (a) din Protocolul nr. 8 UE

2.  Articolul 1 litera (b) din Protocolul nr. 8 UE

3.  Articolul 6 alineatul (2) a doua teză TUE și articolul 2 prima teză din Protocolul nr. 8 UE

4.  Articolul 1 litera (b) și articolul 2 prima teză din Protocolul nr. 8 UE

5.  Articolul 2 a doua teză din Protocolul nr. 8 UE

6.  Articolul 3 din Protocolul nr. 8 UE

VII –  Rezumatul principalelor observații prezentate în fața Curții

A –  Cu privire la admisibilitatea cererii de aviz

B –  Cu privire la fond

1.  Articolul 1 litera (a) din Protocolul nr. 8 UE

2.  Articolul 1 litera (b) din Protocolul nr. 8 UE

3.  Articolul 6 alineatul (2) TUE și articolul 2 prima teză din Protocolul nr. 8 UE

4.  Articolul 1 litera (b) și articolul 2 prima teză din Protocolul nr. 8 UE

5.  Articolul 2 a doua teză din Protocolul nr. 8 UE

6.  Articolul 3 din Protocolul nr. 8 UE

VIII –  Poziția Curții

A –  Cu privire la admisibilitate

B –  Cu privire la fond

1.  Considerații introductive

2.  Cu privire la compatibilitatea acordului preconizat cu dreptul primar al Uniunii

a)  Cu privire la caracteristicile specifice și la autonomia dreptului Uniunii

b)  Cu privire la articolul 344 TFUE

c)  Cu privire la mecanismul copârâtului

d)  Cu privire la procedura implicării prealabile a Curții

e)  Cu privire la caracteristicile specifice ale dreptului Uniunii referitoare la controlul jurisdicțional în materie de PESC

„Aviz emis în temeiul articolului 218 alineatul (11) TFUE – Proiect de acord internațional – Aderarea Uniunii Europene la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale – Compatibilitatea proiectului menționat cu Tratatele UE și FUE”

În procedura de aviz 2/13,

având ca obiect o cerere de aviz formulată în temeiul articolului 218 alineatul (11) TFUE de Comisia Europeană la 4 iulie 2013,

Curtea (Plenul)

compusă din domnul V. Skouris, președinte, domnul K. Lenaerts, vicepreședinte, domnul A. Tizzano (raportor), doamna R. Silva de Lapuerta, domnii M. Ilešič, L. Bay Larsen, T. von Danwitz, A. Ó Caoimh, J.‑C. Bonichot, C. Vajda și S. Rodin, președinți de cameră, domnii E. Juhász, A. Borg Barthet, J. Malenovský, E. Levits și A. Arabadjiev, doamna C. Toader, domnii M. Safjan și D. Šváby, doamnele M. Berger și A. Prechal și domnii E. Jarašiūnas, C. G. Fernlund, J. L. da Cruz Vilaça și F. Biltgen, judecători,

avocat general: doamna J. Kokott,

grefieri: domnii A. Calot Escobar și M.‑A. Gaudissart, șef de unitate,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 5 și 6 mai 2014,

luând în considerare observațiile prezentate:

–        pentru Comisia Europeană, de L. Romero Requena, de H. Krämer, de C. Ladenburger și de B. Smulders, în calitate de agenți;

–        pentru guvernul belgian, de M. Jacobs și de C. Pochet, în calitate de agenți;

–        pentru guvernul bulgar, de E. Petranova și de D. Drambozova, în calitate de agenți;

–        pentru guvernul ceh, de M. Smolek, de E. Ruffer și de J. Králová, în calitate de agenți;

–        pentru guvernul danez, de C. Thorning și de M. Wolff, în calitate de agenți;

–        pentru guvernul german, de T. Henze și de J. Kemper, în calitate de agenți;

–        pentru guvernul eston, de K. Kraavi‑Käerdi, în calitate de agent;

–        pentru Irlanda, de E Creedon, de A. Joyce și de E. McPhillips, în calitate de agenți, asistați de E Regan, SC, de C. Toland, BL, și de C. Daly, Advisory Council;

–        pentru guvernul elen, de A. Samoni‑Rantou, de E.‑M. Mamouna și de K. Boskovits, în calitate de agenți;

–        pentru guvernul spaniol, de M. A. Sampol Pucurull și de N. Díaz Abad, în calitate de agenți;

–        pentru guvernul francez, de E. Belliard, de N. Rouam, de G. de Bergues și de D. Colas, în calitate de agenți;

–        pentru guvernul italian, de G. Albenzio, avvocato dello Stato;

–        pentru guvernul cipriot, de K. Lykourgos, de K. Kompos și de N. Kyriakou, în calitate de agenți;

–        pentru guvernul leton, de I. Kalniņš și de D. Pelše, în calitate de agenți;

–        pentru guvernul lituanian, de D. Kriaučiūnas,de R. Krasuckaitė și de A. Svinkūnaitė, în calitate de agenți;

–        pentru guvernul maghiar, de M. Z. Fehér, în calitate de agent;

–        pentru guvernul olandez, de M. K. Bulterman și de J. Langer, în calitate de agenți;

–        pentru guvernul austriac, de A. Posch și de C. Pesendorfer, în calitate de agenți;

–        pentru guvernul polonez, de B. Majczyna, în calitate de agent;

–        pentru guvernul portughez, de L. Inez Fernandes și de M. L. Duarte, în calitate de agenți;

–        pentru guvernul român, de R. H. Radu, de V. Angelescu și de A.‑G. Văcaru, în calitate de agenți;

–        pentru guvernul slovac, de B. Ricziová, în calitate de agent;

–        pentru guvernul finlandez, de J. Heliskoski și de H. Leppo, în calitate de agenți;

–        pentru guvernul suedez, de A. Falk și de M. Rhodin, în calitate de agenți;

–        pentru guvernul Regatului Unit, de S. Behzadi‑Spencer, în calitate de agent, asistată de D. Beard, QC;

–        pentru Parlamentul European, de R. Passos, de P. Schonard și de E. Waldherr, în calitate de agenți;

–        pentru Consiliul Uniunii Europene, de H. Legal, de F. Naert, de T. Blanchet și de P. Plaza García, în calitate de agenți,

după ascultarea avocatului general,

emite prezentul

Aviz

I –  Cererea de aviz

1.      Cererea de aviz adresată Curții de Justiție a Uniunii Europene de către Comisia Europeană are următorul cuprins:

„Este compatibil cu tratatele proiectul de acord privind aderarea Uniunii Europene la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale[, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, denumită în continuare «CEDO»]?”

2.      Comisia a transmis Curții, ca anexe la cererea sa:

–        proiectul revizuit de acord privind aderarea Uniunii Europene la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (denumit în continuare „proiectul de acord”);

–        proiectul de declarație a Uniunii Europene care urmează să fie făcută la momentul semnării acordului de aderare (denumit în continuare „proiectul de declarație”);

–        proiectul de regulă ce urmează a fi adăugată la Regulamentul Comitetului Miniștrilor pentru supravegherea executării hotărârilor și a clauzelor de soluționare amiabilă în cauzele în care Uniunea Europeană este parte (denumit în continuare „proiectul privind regula 18”);

–        proiectul de memorandum de acord între Uniunea Europeană și X [un stat care nu este membru al Uniunii Europene] și

–        proiectul de raport explicativ la Acordul privind aderarea Uniunii Europene la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (denumit în continuare „proiectul de raport explicativ” și, împreună cu celelalte instrumente menționate mai sus, „proiectele de instrumente de aderare” sau „acordul preconizat”).

II –  Cadrul instituțional și Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

A –  Consiliul Europei

3.      Printr‑un acord internațional semnat la Londra la 5 mai 1949 și intrat în vigoare la 3 august 1949 (denumit în continuare „Statutul Consiliului Europei”), un grup de zece state europene a instituit Consiliul Europei pentru a realiza o mai mare unitate între membrii săi pentru salvgardarea și pentru realizarea idealurilor și a principiilor care sunt moștenirea lor comună și pentru facilitarea progresului economic și social în Europa. În prezent, 47 de state europene sunt membre ale Consiliului Europei, printre care figurează cele 28 de state membre ale Uniunii Europene (denumite în continuare „statele membre”).

4.      Potrivit statutului menționat, organele Consiliului Europei sunt Comitetul reprezentanților guvernelor (denumit în continuare „Comitetul Miniștrilor”) și Adunarea Parlamentară (denumită în continuare „Adunarea”), asistate de Secretariatul Consiliului Europei.

5.      Conform articolului 14 din Statutul Consiliului Europei, Comitetul Miniștrilor este compus dintr‑un reprezentant al fiecărui membru, fiecare reprezentant dispunând de un vot.

6.      Potrivit articolului 15 litera a) din Statutul Consiliului Europei, „Comitetul Miniștrilor examinează, la recomandarea [Adunării] sau din proprie inițiativă, măsurile adecvate pentru realizarea scopului Consiliului Europei, inclusiv încheierea de convenții și acorduri și adoptarea de către guverne a unei politici comune referitoare la chestiuni specifice. […]”. Același articol litera b) prima teză precizează că „[c]oncluziile Comitetului Miniștrilor pot fi formulate, dacă este cazul, ca recomandări adresate guvernelor”.

7.      Articolul 20 din Statutul Consiliului Europei reglementează cvorumurile necesare pentru adoptarea unor decizii de către Comitetul Miniștrilor. El are următorul cuprins:

„a)      Rezoluțiile Comitetului Miniștrilor referitoare la chestiunile importante menționate mai jos sunt luate cu unanimitatea voturilor exprimate și cu votul majorității reprezentanților din Comitetul Miniștrilor:

I.      recomandările prevăzute în articolul 15 b);

[…]

V.      recomandările pentru amendarea articolelor […] 15 [și] 20 […] și

VI.      orice altă chestiune pe care, datorită importanței ei, comitetul va decide să o supună regulii unanimității printr‑o rezoluție adoptată în condițiile prevăzute la paragraful d) de mai jos.

[…]

d)      Toate celelalte rezoluții ale comitetului se adoptă cu o majoritate de două treimi din voturile exprimate și cu votul majorității reprezentanților care au dreptul de a face parte din comitet. […]”

8.      Potrivit articolului 25 din același statut, Adunarea este compusă din reprezentanți ai fiecărui membru al Consiliului Europei, aleși de parlamentul său dintre membrii acestuia sau desemnați dintre membrii acestuia, conform unei proceduri decise de respectivul parlament național. Fiecare membru dispune de un număr de locuri determinat prin articolul 26 din statutul menționat. Numărul de locuri cel mai ridicat este 18.

B –  Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

9.      CEDO este un acord internațional multilateral încheiat în cadrul Consiliului Europei, care a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953. Toți membrii Consiliului Europei se numără printre părțile contractante la această convenție (denumite în continuare „părțile contractante”).

10.    CEDO se compune din trei titluri.

1.     Titlul I din CEDO, denumit „Drepturi și libertăți”, și dispozițiile materiale ale acestuia

11.    Titlul I din CEDO definește drepturile și libertățile pe care părțile contractante, conform articolului 1 din aceasta, le „recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicția lor”. Nu se prevede nicio derogare de la acest angajament, cu excepția celei care figurează la articolul 15 din aceeași convenție, și anume „[î]n caz de război sau de alt pericol public ce amenință viața națiunii”. În special, nu se poate deroga în niciun caz de la obligațiile enunțate la articolul 2 (dreptul la viață, cu excepția cazului în care moartea rezultă din recurgerea necesară la forță), la articolul 3 (interzicerea torturii), la articolul 4 paragraful 1 (interzicerea sclaviei) și la articolul 7 (nulla poena sine lege).

12.    Articolul 6 din CEDO, intitulat „Dreptul la un proces echitabil”, prevede:

„1.      Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public și în termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunțată în mod public, dar accesul în sala de ședință poate fi interzis presei și publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părți a acestuia, în interesul moralității, al ordinii publice ori al securității naționale într‑o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecția vieții private a părților la proces o impun sau în măsura considerată absolut necesară de către instanță când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiției.

2.      Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită.

3.      Orice acuzat are, mai ales, dreptul:

a)      să fie informat, în termenul cel mai scurt, într‑o limbă pe care o înțelege și în mod amănunțit, despre natura și cauza acuzației aduse împotriva sa;

b)      să dispună de timpul și de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;

c)      să se apere el însuși sau să fie asistat de un apărător ales de el și, dacă nu dispune de mijloacele necesare remunerării unui apărător, să poată fi asistat gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției o cer;

d)      să audieze sau să solicite audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării;

e)      să fie asistat gratuit de un interpret, dacă nu înțelege sau nu vorbește limba folosită la audiere.”

13.    Articolul 13 din CEDO, intitulat „Dreptul la un remediu efectiv”, are următorul cuprins:

„Orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de [CEDO] au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s‑ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale.”

2.     Titlul II din CEDO și mecanismele de control

14.    Titlul II din CEDO reglementează mecanismele de control al respectării de către părțile contractante a angajamentelor pe care și le‑au asumat conform articolului 1 din aceasta. Astfel, fac parte din titlul respectiv, între altele, articolul 19 din CEDO, care instituie Curtea Europeană a Drepturilor Omului, și articolul 46, care conferă Comitetului Miniștrilor competențe în materie de supraveghere a executării hotărârilor acestei Curți.

a)     Curtea Europeană a Drepturilor Omului

15.    Conform articolelor 20 și 22 din CEDO, judecătorii Curții Europene a Drepturilor Omului, al căror număr este egal cu cel al părților contractante, sunt aleși de Adunare, în numele fiecărei părți contractante, de pe o listă de trei candidați prezentați de aceasta.

16.    Articolul 32 din CEDO conferă Curții Europene a Drepturilor Omului competența de a interpreta și de a aplica această convenție în condițiile prevăzute printre altele la articolele 33 și 34.

17.    În temeiul articolului 33 din CEDO, în cadrul unei cauze interstatale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului poate fi sesizată printr‑o cerere referitoare la un diferend între două (sau mai multe) părți contractante și având ca obiect orice pretinsă încălcare a prevederilor acestei convenții și ale protocoalelor sale.

18.    Potrivit articolului 34 prima teză din CEDO, Curtea Europeană a Drepturilor Omului „poate fi sesizată, printr‑o cerere, de orice persoană fizică, organizație neguvernamentală sau grup de particulari care se pretind victime ale unei încălcări de către una dintre [părțile contractante] a drepturilor recunoscute în Convenție sau în [p]rotocoalele sale”.

19.    CEDO supune admisibilitatea unei cereri individuale îndeplinirii în special a următoarelor patru condiții: în primul rând, în temeiul articolului 34 din această convenție, reclamantul trebuie să se poată pretinde victimă a unei încălcări a drepturilor recunoscute prin aceasta sau prin protocoalele sale. În al doilea rând, conform articolului 35 paragraful 1 din aceeași convenție, reclamantul trebuie să fi epuizat căile de recurs „interne”, și anume cele care există în ordinea juridică a părții contractante împotriva căreia este îndreptată cererea. Această condiție de admisibilitate reflectă principiul potrivit căruia mecanismul de control instituit de CEDO are un caracter subsidiar în raport cu mecanismele de protecție a drepturilor omului existente la nivelul părților contractante (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Akdivar și alții împotriva Turciei, § 65 și 66, nr. 21893/93, 16 septembrie 1996, precum și Hotărârea Burden împotriva Regatului Unit, nr. 13378/05, § 42, 29 aprilie 2008). În al treilea rând, în temeiul aceleiași dispoziții, cererea trebuie să fie introdusă în termen de 6 luni începând de la data deciziei interne definitive. În al patrulea rând, în temeiul articolului 35 paragraful 2 litera b din convenția menționată, admisibilitatea unei cereri este supusă condiției de a nu fi „în mod esențial aceeași cu o cerere examinată anterior de către [Curtea Europeană a Drepturilor Omului] sau deja supusă unei alte instanțe internaționale de anchetă sau de reglementare”, cu excepția cazului în care conține fapte noi.

20.    Procedura în fața Curții Europene a Drepturilor Omului se finalizează fie printr‑o decizie sau printr‑o hotărâre prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului constată că cererea este inadmisibilă sau că CEDO nu a fost încălcată, fie printr‑o hotărâre prin care se constată încălcarea acesteia. Hotărârea respectivă este declaratorie și nu afectează validitatea actelor în cauză ale părții contractante.

21.    Conform articolului 44 paragraful 1 din CEDO, o hotărâre a Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată de Marea Cameră este definitivă. Din cuprinsul articolului 43 coroborat cu articolul 44 paragraful 2 din aceasta reiese că o hotărâre pronunțată de o cameră a Curții Europene a Drepturilor Omului devine definitivă atunci când părțile declară că nu vor solicita retrimiterea cauzei în fața Marii Camere sau când o astfel de cerere a fost respinsă de Colegiul Marii Camere ori la trei luni de la data hotărârii dacă retrimiterea cauzei în fața Marii Camere nu a fost cerută.

22.    În temeiul articolului 46 paragraful 1 din CEDO, părțile contractante sunt ținute să se conformeze hotărârilor definitive ale Curții Europene a Drepturilor Omului în litigiile în care ele sunt părți. Potrivit acestei dispoziții, o parte contractantă este obligată, pe de o parte, să ia, în privința reclamantului, toate măsurile individuale aplicabile în temeiul dreptului său intern în scopul înlăturării consecințelor încălcării constatate prin hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului (restitutio in integrum). Dacă dreptul intern al părții contractante în cauză nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, articolul 41 din această convenție prevede că Curtea Europeană a Drepturilor Omului acordă reclamantului o „reparație echitabilă”. Pe de altă parte, o parte contractantă este ținută să adopte măsuri de ordin general, cum ar fi o modificare a dreptului său intern, schimbări ale jurisprudenței sau alte tipuri de măsuri, pentru a preveni noi încălcări similare celor constatate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului sau pentru a pune capăt încălcărilor care subzistă în cadrul acestui drept.

b)     Funcționarea Comitetului Miniștrilor în exercitarea competențelor sale de supraveghere a executării hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului

23.    Articolul 46 paragraful 2 din CEDO conferă Comitetului Miniștrilor sarcina de a supraveghea executarea hotărârilor definitive ale Curții Europene a Drepturilor Omului. De asemenea, conform articolului 39 paragraful 4 din aceasta, Comitetul Miniștrilor supraveghează executarea clauzelor de soluționare pe cale amiabilă a unei cauze, astfel cum se prevede la paragraful 1 al acestui articol.

24.    În temeiul competențelor menționate, Comitetul Miniștrilor examinează, în esență, dacă partea contractantă a luat toate măsurile necesare pentru a se conforma hotărârii definitive a Curții Europene a Drepturilor Omului sau, după caz, pentru a executa clauzele de soluționare pe cale amiabilă. Exercitarea acestor competențe este reglementată prin „Regulile Comitetului Miniștrilor privind supravegherea executării hotărârilor și a clauzelor de soluționare pe cale amiabilă” (denumite în continuare „Regulile privind supravegherea executării”).

25.    Potrivit regulii 17 din Regulile privind supravegherea executării, Comitetul Miniștrilor adoptă o „rezoluție finală” dacă stabilește că partea contractantă respectivă a luat toate măsurile necesare pentru a se conforma hotărârii definitive a Curții Europene a Drepturilor Omului sau, după caz, pentru a executa clauzele de soluționare pe cale amiabilă. În conformitate cu regula 16 din regulile menționate, Comitetul Miniștrilor poate adopta „rezoluții interimare”, în special în scopul de a „furniza informații cu privire la evoluția executării sau, dacă este cazul, de a‑și exprima preocuparea și/sau de a face sugestii în ceea ce privește executarea”. Adoptarea acestor două tipuri de rezoluții impune întrunirea cvorumului prevăzut la articolul 20 litera d) din Statutul Consiliului Europei.

26.    În temeiul articolului 46 paragrafele 3 și 4 din CEDO, Comitetul Miniștrilor, prin vot cu o majoritate de două treimi a reprezentanților cu drept de a participa la lucrări, poate, pe de o parte, în cazul în care consideră că interpretarea unei hotărâri definitive cauzează dificultăți de supraveghere a executării hotărârii, să sesizeze Curtea Europeană a Drepturilor Omului să se pronunțe asupra unei probleme de interpretare. Pe de altă parte, în cazul în care consideră că o parte contractantă refuză să se conformeze unei hotărâri definitive într‑o cauză în care aceasta este parte, poate sesiza Curtea menționată asupra problemei respectării de către partea respectivă a obligațiilor ei care decurg din paragraful 1 al aceluiași articol. În cazul în care Curtea amintită constată că aceste obligații au fost încălcate, ea retrimite cauza Comitetului Miniștrilor pentru ca acesta să examineze măsurile ce se impun. În cazul în care nu se constată nicio încălcare, cauza este retrimisă acestuia din urmă, care decide să închidă supravegherea executării, conform paragrafului 5 al articolului menționat.

27.    CEDO conferă Comitetului Miniștrilor și anumite alte competențe. Astfel, în temeiul articolului 26 paragraful 2 din CEDO, la cererea Adunării plenare a Curții Europene a Drepturilor Omului, Comitetul Miniștrilor poate reduce de la șapte la cinci numărul judecătorilor Camerei, prin decizie unanimă și pentru o perioadă determinată, și, în temeiul articolului 47 din CEDO, poate solicita Curții Europene a Drepturilor Omului un aviz consultativ asupra problemelor juridice privind interpretarea convenției menționate și a protocoalelor sale.

28.    În sfârșit, potrivit articolului 50 din CEDO, cheltuielile de funcționare a Curții Europene a Drepturilor Omului sunt în sarcina Consiliului Europei.

3.     Titlul III din CEDO, denumit „Dispoziții diverse”

29.    Conform articolului 53 din CEDO, nicio dispoziție din aceasta nu va fi interpretată ca limitând sau aducând atingere drepturilor omului și libertăților fundamentale care ar putea fi recunoscute conform legilor oricărei părți contractante sau oricărei alte convenții la care această parte contractantă este parte.

30.    În temeiul articolului 55 din CEDO, cu excepția unor acorduri speciale, părțile contractante renunță să supună un diferend apărut din interpretarea sau din aplicarea acestei convenții unui alt mod de reglementare decât cele prevăzute de aceasta.

31.    Articolul 57 paragraful 1 din CEDO permite părților contractante ca, în momentul semnării acesteia sau al depunerii instrumentului său de ratificare, să „formuleze o rezervă în legătură cu o dispoziție anume a [c]onvenției, în măsura în care o lege atunci în vigoare pe teritoriul [lor] nu este conformă cu această dispoziție”, interzicând în același timp „rezervele cu caracter general”.

4.     Protocoalele la CEDO

32.    CEDO este completată printr‑o serie de paisprezece protocoale.

33.    Un prim grup de protocoale, care cuprinde Protocolul adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (denumit în continuare „Protocolul adițional”), precum și Protocoalele nr. 4, nr. 6, nr. 7, nr. 12 și nr. 13, completează conținutul CEDO prin instituirea unor drepturi fundamentale suplimentare. Toate statele membre sunt părți contractante la Protocolul adițional și la Protocolul nr. 6 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale privind abolirea pedepsei cu moartea (denumit în continuare „Protocolul nr. 6”). În schimb, fiecare dintre celelalte protocoale nu numără decât un număr limitat de state membre printre părțile contractante.

34.    Un al doilea grup de protocoale, care include Protocoalele nr. 2, nr. 3, nr. 5, nr. 8‑nr. 11 și nr. 14, s‑au limitat să aducă modificări CEDO și nu au un conținut autonom. De altfel, cea mai mare parte a acestor protocoale au fost abrogate sau au rămas fără obiect.

35.    Dintre protocoalele care fac parte din cel de al doilea grup, cel mai relevant în contextul prezentei cereri de aviz este Protocolul nr. 14 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale de amendare a sistemului de control al convenției, adoptat la 13 mai 2004 și intrat în vigoare la 1 iunie 2010. Prin articolul 17 din acest protocol a fost modificat articolul 59 paragraful 2 din CEDO în scopul de a prevedea însuși principiul aderării Uniunii la această convenție. Dispoziția menționată are în prezent următorul conținut:

„Uniunea Europeană poate adera la [CEDO].”

36.    În sfârșit, două protocoale suplimentare sunt deschise spre semnare și nu sunt încă în vigoare. Este vorba despre Protocolul nr. 15 de amendare a Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care modifică CEDO cu privire la aspecte relativ minore, și despre Protocolul nr. 16 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnat la 2 octombrie 2013 (denumit în continuare „Protocolul nr. 16”), care prevede la articolul 1 paragraful 1 posibilitatea celor mai înalte instanțe ale părților contractante de a adresa Curții Europene a Drepturilor Omului cereri de aviz consultativ cu privire la probleme de principiu referitoare la interpretarea sau la aplicarea drepturilor și libertăților definite de CEDO sau de protocoalele sale.

III –  Raporturile dintre Uniune și CEDO

37.    Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, drepturile fundamentale fac parte integrantă din principiile generale ale dreptului Uniunii. În această privință, Curtea se inspiră din tradițiile constituționale comune statelor membre, precum și din indicațiile oferite de instrumentele internaționale privind protecția drepturilor omului la care statele membre au cooperat sau au aderat (Hotărârea Internationale Handelsgesellschaft, 11/70, EU:C:1970:114, punctul 4, și Hotărârea Nold/Comisia, 4/73, EU:C:1974:51, punctul 13). În acest cadru, Curtea a precizat că CEDO are o semnificație specială (a se vedea în special Hotărârea ERT, C‑260/89, EU:C:1991:254, punctul 41, precum și Hotărârea Kadi și Al Barakaat International Foundation/Consiliul și Comisia, C‑402/05 P și C‑415/05 P, EU:C:2008:461, punctul 283). Articolul F alineatul (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană, devenit, după modificare, articolul 6 alineatul (2) UE, a codificat această jurisprudență.

38.    La punctele 34 și 35 din Avizul 2/94 (EU:C:1996:140), Curtea a considerat că, în stadiul dreptului comunitar în vigoare la acea dată, Comunitatea Europeană nu avea competența de a adera la CEDO. Astfel, această aderare ar fi condus la o schimbare substanțială a regimului comunitar existent al protecției drepturilor omului, prin faptul că ar fi presupus inserarea Comunității într‑un sistem instituțional internațional distinct, precum și integrarea ansamblului dispozițiilor acestei convenții în ordinea juridică comunitară. O asemenea modificare a regimului de protecție a drepturilor omului în Comunitate, ale cărei implicații instituționale ar fi fost fundamentale deopotrivă pentru Comunitate și pentru statele membre, ar fi dobândit o anvergură constituțională și ar fi depășit, așadar, prin natura sa, limitele articolului 235 din Tratatul CE (devenit articolul 308 CE), dispoziție care figurează în prezent în cuprinsul articolului 352 alineatul (1) TFUE, fapt care nu s‑ar fi putut realiza decât printr‑o modificare a acestui tratat.

39.    Între timp, la 7 decembrie 2000, Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene și Comisia au proclamat la Nisa Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (JO C 364, p. 1, denumită în continuare „carta”). Această cartă, care la momentul respectiv nu constituia un instrument juridic cu forță obligatorie, are drept obiectiv principal, astfel cum reiese din preambulul său, să reafirme „drepturile care rezultă în principal din tradițiile constituționale și din obligațiile internaționale comune statelor membre, din Tratatul privind Uniunea Europeană și din tratatele comunitare, din […] [CEDO], din Cartele sociale adoptate de Comunitate și de Consiliul Europei, precum și din jurisprudența [Curții] și a [Curții Europene a Drepturilor Omului]” (a se vedea în acest sens Hotărârea Parlamentul/Consiliul, C‑540/03, EU:C:2006:429, punctul 38).

40.    Tratatul de la Lisabona, care a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, a modificat articolul 6 UE. Această dispoziție astfel cum a fost modificată, care constituie în prezent articolul 6 TUE, este redactată în termenii următori:

„(1)      Uniunea recunoaște drepturile, libertățile și principiile prevăzute în [cartă], care are aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor.

Dispozițiile cuprinse în cartă nu extind în niciun fel competențele Uniunii astfel cum sunt definite în tratate.

Drepturile, libertățile și principiile prevăzute în cartă se interpretează în conformitate cu dispozițiile generale din titlul VII al cartei privind interpretarea și punerea sa în aplicare și cu luarea în considerare în mod corespunzător a explicațiilor menționate în Cartă, care prevăd izvoarele acestor dispoziții.

(2)      Uniunea aderă la [CEDO]. Competențele Uniunii, astfel cum sunt definite în tratate, nu sunt modificate de această aderare.

(3)      Drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate prin [CEDO] și astfel cum rezultă din tradițiile constituționale comune statelor membre, constituie principii generale ale dreptului Uniunii.”

41.    În această privință, articolul 218 alineatul (6) al doilea paragraf litera (a) punctul (ii) TFUE prevede că Consiliul adoptă decizia referitoare la încheierea acordului privind aderarea Uniunii la CEDO (denumit în continuare „acordul de aderare”) după aprobarea Parlamentului. În plus, alineatul (8) al aceluiași articol precizează că, în acest scop, Consiliul hotărăște în unanimitate și că decizia acestuia intră în vigoare după aprobarea sa de către statele membre, în conformitate cu normele lor constituționale.

42.    Printre protocoalele la Tratatele UE și FUE, care, potrivit articolului 51 TUE, fac parte integrantă din aceste tratate, trebuie menționat Protocolul nr. 8 cu privire la articolul 6 alineatul (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană referitor la aderarea Uniunii la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (denumit în continuare „Protocolul nr. 8 UE”). Acest protocol se compune din trei articole, care au următorul cuprins:

Articolul 1

Acordul [de aderare prevăzut] la articolul 6 alineatul (2) [TUE] trebuie să reflecte necesitatea de a conserva caracteristicile specifice ale Uniunii și ale dreptului Uniunii, în special în ceea ce privește:

(a)      modalitățile speciale ale participării eventuale a Uniunii la autoritățile de control ale [CEDO];

(b)      mecanismele necesare pentru a garanta că acțiunile formulate de statele nemembre și acțiunile individuale sunt îndreptate în mod corect împotriva statelor membre și/sau, după caz, împotriva Uniunii.

Articolul 2

Acordul menționat la articolul 1 trebuie să garanteze că aderarea Uniunii nu aduce atingere nici competențelor Uniunii, nici atribuțiilor instituțiilor acesteia. Acesta trebuie să garanteze că niciuna dintre dispozițiile sale nu aduce atingere situației speciale a statelor membre în ceea ce privește [CEDO] și, în special, protocoalele acesteia, măsurile adoptate de statele membre prin derogare de la [CEDO], în conformitate cu articolul 15 din convenție, precum și rezervele cu privire la [CEDO] formulate de statele membre, în conformitate cu articolul 57 din convenție.

Articolul 3

Nicio dispoziție a acordului menționat la articolul 1 nu trebuie să aducă atingere articolului 344 [TFUE].”

43.    Declarația cu privire la articolul 6 alineatul (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană, anexată la Actul final al Conferinței interguvernamentale care a adoptat Tratatul de la Lisabona, are următorul cuprins:

„Conferința convine că aderarea Uniunii la [CEDO] trebuie realizată în conformitate cu proceduri care să permită menținerea aspectelor specifice ordinii juridice a Uniunii. În acest context, Conferința constată existența unui dialog constant între [Curte] și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, dialog care va putea fi consolidat cu ocazia aderării Uniunii la convenția menționată anterior.”

44.    Articolul 52 alineatul (3) din cartă prevede:

„În măsura în care prezenta cartă conține drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin [CEDO], înțelesul și întinderea lor sunt aceleași ca și cele prevăzute de convenția menționată. Această dispoziție nu împiedică dreptul Uniunii să confere o protecție mai largă.”

45.    În sfârșit, potrivit articolului 53 din cartă:

„Niciuna dintre dispozițiile prezentei carte nu poate fi interpretată ca restrângând sau aducând atingere drepturilor omului și libertăților fundamentale recunoscute, în domeniile de aplicare corespunzătoare, de dreptul Uniunii și dreptul internațional, precum și de convențiile internaționale la care Uniunea sau toate statele membre sunt părți, și în special [CEDO], precum și prin constituțiile statelor membre.”

IV –  Procesul de aderare

46.    Ca urmare a unei recomandări a Comisiei din 17 martie 2010, Consiliul a adoptat, la 4 iunie 2010, o decizie de autorizare a deschiderii negocierilor referitoare la acordul de aderare și a desemnat Comisia în calitate de negociatoare.

47.    O anexă la mandatul de negociere suplimentar al Consiliului din 26 și 27 aprilie 2012 enumeră principiile care trebuie să facă obiectul normelor interne ale Uniunii a căror adoptare este necesară pentru a face efectivă aderarea Uniunii la CEDO (denumite în continuare „norme interne”). Potrivit acestui document, normele interne vor viza în special reprezentarea Uniunii în fața Curții Europene a Drepturilor Omului, declanșarea mecanismului copârâtului în fața acesteia și regulile privind coordonarea în vederea gestionării procedurii în fața acestei instanțe de către pârât și copârât, alegerea a trei candidați la postul de judecător la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, sistemul implicării prealabile a Curții de Justiție, precum și cazurile în care Uniunea va adopta o poziție și cele în care statele membre își vor păstra libertatea de exprimare și de acțiune în cadrul Curții Europene a Drepturilor Omului și al Comitetului Miniștrilor.

48.    La 5 aprilie 2013, negocierile s‑au finalizat printr‑un acord la nivelul negociatorilor cu privire la proiectele de instrumente de aderare. Negociatorii au convenit că toate aceste texte constituie un pachet global și că sunt toate necesare în aceeași măsură pentru a permite aderarea Uniunii la CEDO.

V –  Proiectul de acord

49.    Proiectul de acord cuprinde dispozițiile considerate necesare pentru ca Uniunea să poată adera la CEDO. Un prim grup din aceste dispoziții vizează aderarea propriu‑zisă și introduce mecanismele procedurale necesare pentru a permite o aderare efectivă. Un al doilea grup din dispozițiile menționate, care prezintă un caracter pur tehnic, prevede, pe de o parte, modificările la convenția amintită care se impun având în vedere faptul că aceasta a fost redactată pentru a se aplica statelor membre ale Consiliului Europei, în condițiile în care Uniunea nu este nici stat, nici membru al organizației internaționale respective. Pe de altă parte, sunt prevăzute dispoziții referitoare la alte instrumente aferente CEDO, precum și clauzele finale privind intrarea în vigoare și notificările actelor de ratificare sau de aderare.

A –  Dispozițiile care reglementează aderarea propriu‑zisă

50.    Ținând seama de articolul 59 paragraful 2 din CEDO, articolul 1 alineatul (1) din proiectul de acord prevede că, prin acest acord, Uniunea aderă la CEDO, la Protocolul adițional și la Protocolul nr. 6, și anume la cele două protocoale la care toate statele membre sunt deja părți.

51.    Articolul 1 alineatul (2) din proiectul de acord modifică articolul 59 paragraful 2 din CEDO în scopul, pe de o parte, de a face posibilă aderarea ulterioară a Uniunii la alte protocoale, această aderare rămânând reglementată, mutatis mutandis, de dispozițiile pertinente din fiecare protocol, și, pe de altă parte, de a preciza că acordul de aderare „face parte integrantă din [CEDO]”.

52.    În temeiul articolului 2 alineatul (1) din proiectul de acord, la momentul semnării sau al exprimării consimțământului său de a fi ținută de dispozițiile acordului de aderare conform articolului 10, Uniunea poate să formuleze rezerve la CEDO și la Protocolul adițional la aceasta, conform articolului 57 din CEDO. În schimb, articolul 4 din Protocolul nr. 6 prevede că nu este admisă nicio rezervă la protocolul menționat. În plus, articolul 2 alineatul (2) din proiectul de acord inserează în cuprinsul articolului 57 o nouă frază, potrivit căreia Uniunea „poate, la momentul aderării la [CEDO], să formuleze o rezervă cu privire la o dispoziție anume a acestei convenții, în măsura în care o dispoziție a [dreptului Uniunii] în vigoare la acea dată nu este conformă cu această dispoziție”. Pe de altă parte, articolul 11 din proiectul de acord precizează că nu este admisă nicio rezervă la dispozițiile acordului menționat.

53.    Potrivit articolului 1 alineatul (3) din proiectul de acord, aderarea la CEDO și la protocoalele sale, pe de o parte, nu impune Uniunii obligații decât în ceea ce privește actele, măsurile sau omisiunile instituțiilor, organelor, oficiilor sau agențiilor sale ori ale persoanelor care acționează în numele acestora. Pe de altă parte, niciuna dintre dispozițiile convenției amintite sau ale protocoalelor sale nu poate impune Uniunii obligația de a îndeplini un act sau de a adopta o măsură pentru care nu ar fi competentă în temeiul dreptului Uniunii.

54.    În schimb, articolul 1 alineatul (4) prima teză din proiectul de acord precizează că, în cadrul aplicării CEDO, a protocoalelor sale și a însuși acordului de aderare, un act, o măsură sau o omisiune a organelor unui stat membru sau a persoanelor care acționează în numele său este imputată acestui stat, chiar și în cazul în care acest act, această măsură sau această omisiune intervine cu ocazia punerii în aplicare a dreptului Uniunii de către acest stat, inclusiv deciziile adoptate în temeiul Tratatelor UE și FUE. În teza a doua a aceluiași alineat se precizează că aceasta nu împiedică faptul că Uniunea poate răspunde, în calitate de copârâtă, pentru o încălcare care rezultă dintr‑un asemenea act, dintr‑o asemenea măsură sau dintr‑o asemenea omisiune, în conformitate, în special, cu articolul 3 din proiectul de acord.

55.    Articolul 3 menționat instituie mecanismul copârâtului. În acest scop, alineatul (1) al acestuia modifică articolul 36 din CEDO adăugându‑i un alineat (4), care prevede, pe de o parte, că Uniunea sau un stat membru pot deveni copârâte într‑o procedură în fața Curții Europene a Drepturilor Omului în circumstanțele prevăzute, în esență, la alineatele (2)-(8) ale articolului 3 și că, pe de altă parte, copârâtul este parte în cauză.

56.    Articolul 3 alineatele (2)-(8) din proiectul de acord este formulat astfel:

„(2)      În cazul în care o cerere este îndreptată împotriva unuia sau mai multor state membre ale Uniunii Europene, aceasta din urmă poate deveni copârâtă în procedură în raport cu o pretinsă încălcare astfel cum a fost notificată de [Curtea Europeană a Drepturilor Omului] dacă rezultă că afirmația respectivă pune în discuție compatibilitatea cu drepturile în discuție garantate de [CEDO] sau de protocoalele la care [Uniunea] a aderat a unei dispoziții a dreptului [Uniunii], inclusiv a deciziilor adoptate în temeiul [Tratatului UE] și al [Tratatului FUE], în special atunci când această încălcare nu ar fi putut fi evitată decât prin nerespectarea unei obligații care decurge din dreptul [Uniunii].

(3)      În cazul în care o cerere este îndreptată împotriva [Uniunii], [statele membre] pot deveni copârâte în procedură în raport cu o pretinsă încălcare astfel cum a fost notificată de [Curtea Europeană a Drepturilor Omului] dacă rezultă că afirmația respectivă pune în discuție compatibilitatea cu drepturile în discuție garantate de [CEDO] sau de protocoalele la care [Uniunea] a aderat a unei dispoziții din [Tratatul UE], din [Tratatul FUE] sau a oricărei alte dispoziții care are aceeași valoare juridică în conformitate cu aceste instrumente, în special atunci când această încălcare nu ar fi putut fi evitată decât cu încălcarea unei obligații care decurge din aceste instrumente.

(4)      În cazul în care o cerere este îndreptată și notificată în același timp [Uniunii] și unuia sau mai multora [dintre] statele membre, statutul unui pârât poate fi schimbat în cel de copârât dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la alineatul (2) sau la alineatul (3) ale prezentului articol.

(5)      O [parte contractantă] devine copârâtă fie prin acceptarea unei invitații din partea [Curții Europene a Drepturilor Omului], fie printr‑o decizie a [Curții Europene a Drepturilor Omului] ca urmare a cererii [părții contractante] înseși. Atunci când invită o [parte contractantă] să devină copârâtă și atunci când se pronunță cu privire la o cerere în acest sens, [Curtea Europeană a Drepturilor Omului] consultă toate părțile din procedură. Atunci când [Curtea Europeană a Drepturilor Omului] statuează asupra unei astfel de cereri, analizează dacă, în lumina argumentelor prezentate de [partea contractantă] în cauză, este plauzibil ca cerințele prevăzute la alineatul (2) sau la alineatul (3) ale prezentului articol să fie îndeplinite.

(6)      Atunci când [Uniunea] este copârâtă într‑o procedură, iar [Curtea] încă nu a examinat compatibilitatea dispoziției din dreptul [Uniunii] cu drepturile în discuție garantate de [CEDO] sau de protocoalele la care [Uniunea] a aderat, în conformitate cu alineatul (2) al prezentului articol, se acordă [Curții] timpul necesar pentru a proceda la o asemenea examinare, iar ulterior părților, pentru a formula observații la [Curtea Europeană a Drepturilor Omului]. [Uniunea] asigură efectuarea rapidă a acestei examinări, astfel încât procedura în fața [Curții Europene a Drepturilor Omului] să nu fie prelungită în mod necorespunzător. Dispozițiile prezentului alineat nu aduc atingere competențelor [Curții Europene a Drepturilor Omului].

(7)      Dacă se constată încălcarea în legătură cu care o [parte contractantă] este copârâtă într‑o procedură, pârâtul și copârâtul răspund în solidar pentru această încălcare, cu excepția cazului în care [Curtea Europeană a Drepturilor Omului], pe baza argumentelor prezentate de pârât și de copârât și după ascultarea poziției reclamantului, reține numai răspunderea unuia dintre aceștia.

(8)      Prezentul articol se aplică cererilor introduse începând de la data intrării în vigoare a prezentului [acord de aderare].”

57.    În sfârșit, articolul 5 din proiectul de acord precizează că procedurile desfășurate în fața Curții nu trebuie interpretate în sensul că constituie proceduri internaționale de anchetă sau de reglementare în sensul articolului 35 alineatul (2) litera (b) din CEDO sau moduri de reglementare a diferendelor în sensul articolului 55 din aceasta.

B –  Celelalte dispoziții

58.    În primul rând, o serie de dispoziții vizează, înainte de toate, adaptarea dispozițiilor CEDO sau ale protocoalelor sale care se referă la părțile contractante în calitate de „state” sau la elemente care țin de noțiunea de stat.

59.    Astfel, articolul 1 alineatul (5) din proiectul de acord conține o clauză de interpretare conform căreia termenii „stat”, „state”, „state părți”, „dreptul național”, „administrație de stat”, „legislație națională”, „instanță națională”, „intern”, „securitate națională”, „bunăstare economică a țării”, „integritate teritorială”, „viața națiunii”, care figurează în cuprinsul a diferite dispoziții ale CEDO și ale unora dintre protocoalele sale, vor trebuie să fie înțelese după aderare ca aplicându‑se mutatis mutandis și Uniunii în calitate de parte contractantă.

60.    În ceea ce privește mai concret aspectele teritoriale, potrivit articolului 1 alineatul (6) din proiectul de acord, sintagma „oricărei persoane aflate sub jurisdicția lor”, care figurează la articolul 1 din CEDO, este înțeleasă, în ceea ce privește Uniunea, ca referindu‑se la persoanele care se găsesc pe teritoriile statelor membre cărora li se aplică Tratatele UE și FUE. În măsura în care se referă la persoane care nu se găsesc pe teritoriul unei părți contractante, această sintagmă este înțeleasă ca referindu‑se la persoane care, dacă pretinsa încălcare ar fi fost imputabilă unei părți contractante care este un stat, ar fi fost supusă jurisdicției acestei părți contractante. În plus, alineatul (7) al aceluiași articol prevede că, în ceea ce privește Uniunea, termenii „țară”, „teritoriu” și „teritoriul unui stat”, care figurează în cuprinsul a diferite dispoziții ale CEDO și ale unora dintre protocoalele sale, desemnează, fiecare, teritorii ale statelor membre cărora li se aplică Tratatele UE și FUE.

61.    În continuare, articolul 1 alineatul (8) din proiectul de acord modifică articolul 59 alineatul (5) din CEDO în sensul că, pe viitor, Secretarul General al Consiliului Europei va notifica și Uniunii intrarea în vigoare a acestei convenții, numele părților contractante care vor fi ratificat‑o sau vor fi aderat la aceasta, precum și depunerea oricărui instrument de ratificare sau de aderare intervenită ulterior.

62.    În sfârșit, articolul 4 din proiectul de acord modifică prima teză a articolului 29 paragraful 2 din CEDO, precum și titlul articolului 33 din aceasta, înlocuind termenii „cereri interstatale” și „cauze interstatale” prin termenii „cereri între părți” și, respectiv, „cauze între părțile contractante”.

63.    În al doilea rând, anumite modificări ale CEDO au fost considerate necesare în considerarea faptului că Uniunea nu este membru al Consiliului Europei.

64.    În această privință, articolul 6 alineatul (1) din proiectul de acord prevede că o delegație a Parlamentului European are dreptul să participe, cu drept de vot, la ședințele Adunării atunci când aceasta își exercită funcțiile referitoare la alegerea judecătorilor Curții Europene a Drepturilor Omului. Această delegație va avea același număr de reprezentanți ca și delegația statului membru al Consiliului Europei care are numărul cel mai mare de reprezentanți. În temeiul alineatului (2) al aceluiași articol, „[m]odalitățile de participare a reprezentanților Parlamentului European la ședințele [Adunării] și ale organelor sale relevante sunt definite de [Adunare], în cooperare cu Parlamentul European”.

65.    În ceea ce privește Comitetul Miniștrilor, mai întâi, articolul 7 alineatul (1) din proiectul de acord modifică articolul 54 din CEDO prin adăugarea unui nou paragraf 1, potrivit căruia „[p]rotocoalele la [această convenție] sunt adoptate de Comitetul Miniștrilor”. În continuare, conform paragrafului 2 al aceluiași articol, Uniunea are dreptul să participe, cu drept de vot, la reuniunile Comitetului Miniștrilor atunci când acesta adoptă decizii în temeiul anumitor dispoziții ale CEDO, și anume articolul 26 paragraful 2 (reducerea numărului judecătorilor camerelor), articolul 39 paragraful 4 (supravegherea executării unei soluționări pe cale amiabilă), articolul 46 paragrafele 2-5 (executarea hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului), articolul 47 (cererea de aviz consultativ) și articolul 54 paragraful 1 (competențele Comitetului Miniștrilor). În plus, alineatul (3) al articolului 7 prevede că, înainte de adoptarea oricărui text referitor la CEDO sau la unul dintre protocoalele la care Uniunea a devenit parte, referitor la deciziile Comitetului Miniștrilor luate în temeiul dispozițiilor menționate la alineatul (2) al acestui articol sau legat de selectarea candidaților pentru alegerea judecătorilor de către Adunare, Uniunea este consultată în cadrul comitetului amintit, care este ținut să ia în considerare în mod corespunzător poziția exprimată de Uniune. În sfârșit, articolul 7 alineatul (4) prima teză din proiectul de acord enunță principiul potrivit căruia exercitarea dreptului de vot de către Uniune și de către statele membre ale acesteia nu aduce atingere exercitării efective de către Comitetul Miniștrilor a funcțiilor sale de supraveghere conform articolelor 39 și 46 din CEDO (executarea soluționărilor pe cale amiabilă și a hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului). Mai concret, după ce amintește că, „în cauzele în care Comitetul Miniștrilor supraveghează respectarea obligațiilor fie doar ale [Uniunii], fie ale [Uniunii] și ale unuia sau mai multor state membre ale acesteia în comun, rezultă din tratatele [Uniunii] că [Uniunea] și statele sale membre exprimă poziții și votează în mod coordonat”, alineatul (4) litera (a) prevede că Regulile privind supravegherea executării hotărârilor și a clauzelor de soluționare pe cale amiabilă „sunt adaptate astfel încât să permită Comitetului Miniștrilor, în aceste împrejurări, să își exercite funcțiile în mod efectiv”. În schimb, în temeiul alineatului (4) litera (b), „[î]n alte cauze decât cele [vizate la litera (a)], atunci când Comitetul Miniștrilor supraveghează respectarea obligațiilor de către o [parte contractantă], alta decât [Uniunea], [statele membre] sunt libere, în conformitate cu tratatele [Uniunii], să își exprime poziția și să își exercite dreptul de vot”.

66.    Scopul în care negociatorii au convenit să adauge la Regulile privind supravegherea executării o regulă 18, intitulată „Hotărâri și soluționări pe cale amiabilă în cauze în care Uniunea Europeană este parte”, este acela de a da curs articolului 7 alineatul (4) litera (a) menționat. Textul acestei noi reguli 18 este următorul:

„1.      Deciziile Comitetului Miniștrilor luate în conformitate cu regula nr. 17 (Rezoluție finală) din prezentele reguli sunt considerate adoptate dacă o majoritate de patru cincimi din reprezentanții care participă la vot și o majoritate de două treimi din reprezentanții care au dreptul să facă parte din Comitetul Miniștrilor sunt favorabile.

2.      Deciziile Comitetului Miniștrilor luate în conformitate cu regula nr. 10 (Decizia de a sesiza [Curtea Europeană a Drepturilor Omului] pentru interpretarea unei hotărâri) și cu regula nr. 11 (Acțiunea în constatarea neîndeplinirii obligațiilor de către o parte contractantă) din prezentele reguli sunt considerate adoptate dacă un sfert din reprezentanții care au dreptul să facă parte din Comitetul Miniștrilor este favorabil.

3.      Deciziile referitoare la chestiuni de procedură și cele prin care se solicită informații sunt considerate adoptate dacă o cincime din reprezentanții care au dreptul să facă parte din Comitetul Miniștrilor este favorabilă.

4.      Amendamentele la prevederile acestei reguli necesită consensul tuturor [părților contractante] la [CEDO].”

67.    În ceea ce privește participarea la cheltuielile aferente CEDO, articolul 8 din proiectul de acord prevede că Uniunea varsă la bugetul Consiliului Europei o contribuție anuală, dedicată cheltuielilor de funcționare ale acestei convenții, care se adaugă la contribuțiile celorlalte părți contractante.

68.    În al treilea rând, proiectul de acord prevede o dispoziție referitoare la raporturile dintre CEDO și alte acorduri încheiate în cadrul Consiliului Europei și care sunt aferente acestei convenții. Astfel, potrivit articolului 9 alineatul (1) din proiectul de acord, Uniunea se angajează să respecte, în limitele competențelor sale, articolele 1-6 din Acordul european privind persoanele participante la proceduri în fața Curții Europene a Drepturilor Omului, încheiat la Strasbourg la 5 martie 1996, articolele 1-19 din Acordul general privind privilegiile și imunitățile Consiliului Europei, încheiat la Paris la 2 septembrie 1949, articolele 2-6 din Protocolul adițional la Acordul general privind privilegiile și imunitățile Consiliului Europei, încheiat la Strasbourg la 6 noiembrie 1952, și articolele 1-6 din Al șaselea Protocol adițional la Acordul general privind privilegiile și imunitățile Consiliului Europei, semnat la Strasbourg la 5 martie 1996. În plus, articolul 9 alineatul (2) din proiectul de acord prevede că, în vederea aplicării fiecăruia dintre aceste instrumente, părțile contractante la acesta se angajează să trateze Uniunea în calitate de parte contractantă. Alineatele (3) și (4) ale aceluiași articol prevăd consultarea Uniunii cu ocazia amendării acestor instrumente și, respectiv, notificarea sa cu privire la evenimente precum semnarea, depunerea, data intrării în vigoare sau orice alt act care le vizează.

69.    În sfârșit, articolele 10 și 12 din proiectul de acord, intitulate „Semnare și intrare în vigoare” și, respectiv, „Notificări”, cuprind clauzele finale.

70.    Trebuie să se precizeze de asemenea că, potrivit literei (a) din proiectul de declarație, „[l]a momentul aderării sale la [CEDO], [Uniunea] va asigura […] că va solicita să devină copârâtă într‑o procedură în fața [Curții Europene a Drepturilor Omului] sau că va accepta o invitație a [Curții Europene a Drepturilor Omului] în această privință atunci când condițiile vizate la articolul 3 alineatul (2) din acordul de aderare sunt îndeplinite […]”.

VI –  Aprecierile formulate de Comisie în cererea de aviz

A –  Cu privire la admisibilitate

71.    În opinia Comisiei, cererea sa de aviz este admisibilă, întrucât, pe de o parte, Curtea dispune de toate elementele suficiente pentru a examina compatibilitatea proiectului de acord cu tratatele și, pe de altă parte, proiectele de instrumente de aderare care au făcut obiectul unui acord la nivelul negociatorilor sunt suficient de avansate pentru a putea fi considerate un „acord preconizat” în sensul articolului 218 alineatul (11) TFUE. Pe de altă parte, faptul că normele interne trebuie încă să fie adoptate nu ar trebui să aibă incidență asupra admisibilității cererii de aviz, având în vedere că adoptarea acestor norme nu ar putea avea loc decât atunci când acordul de aderare va fi fost încheiat.

B –  Cu privire la fond

72.    În ceea ce privește fondul, Comisia analizează conformitatea proiectului de acord cu diferitele cerințe enunțate atât la articolul 6 alineatul (2) TUE, cât și în Protocolul nr. 8 UE. În plus, ea invocă și argumente care vizează stabilirea faptului că acordul preconizat respectă autonomia ordinii juridice a Uniunii în ceea ce privește urmărirea obiectivelor proprii acesteia. Astfel, în opinia Comisiei, trebuie să se evite posibilitatea ca Curtea Europeană a Drepturilor Omului sau Comitetul Miniștrilor să fie chemate, în exercitarea competențelor lor în temeiul CEDO, atunci când sunt sesizate cu un diferend referitor la interpretarea sau la aplicarea uneia sau a mai multe dispoziții ale acesteia sau ale acordului de aderare, să interpreteze noțiuni care figurează în aceste instrumente într‑un mod care le‑ar determina să statueze cu privire la competențele respective ale Uniunii și ale statelor sale membre.

73.    În finalul analizei sale, Comisia concluzionează în sensul compatibilității acordului menționat cu tratatele.

1.     Articolul 1 litera (a) din Protocolul nr. 8 UE

74.    Potrivit Comisiei, cerința enunțată la articolul 1 litera (a) din Protocolul nr. 8 UE, care vizează conservarea caracteristicilor specifice ale Uniunii și ale dreptului Uniunii în ceea ce privește modalitățile speciale ale eventualei participări a acesteia la autoritățile de control ale CEDO, are drept finalitate să garanteze că Uniunea participă ca orice parte contractantă la autoritățile de control ale convenției amintite, și anume Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Adunarea și Comitetul Miniștrilor.

75.    Or, proiectul de acord ar asigura această participare la autoritățile de control menționate.

76.    Astfel, în ceea ce privește Curtea Europeană a Drepturilor Omului, nu ar fi necesară nicio modificare a CEDO pentru a permite prezența unui judecător ales în numele Uniunii, având în vedere că articolul 22 din această convenție prevede că este ales un judecător în numele fiecărei părți contractante. În ceea ce privește alegerea de către Adunare a judecătorilor Curții Europene a Drepturilor Omului, articolul 6 alineatul (1) din proiectul de acord prevede că o delegație a Parlamentului European participă, cu drept de vot, la ședințele Adunării reunite în acest scop. Referitor la Comitetul Miniștrilor, articolul 7 alineatul (2) din proiectul de acord prevede că Uniunea are dreptul de a participa, cu drept de vot, la reuniunile acestuia atunci când ia decizii în exercitarea competențelor cu care este învestit în temeiul CEDO. În această privință, Uniunea dispune de un vot, ca și celelalte 47 de părți contractante.

77.    Comisia amintește că obligația de cooperare loială impune Uniunii și statelor membre să acționeze în mod coordonat atunci când exprimă poziții sau emit voturi cu privire la executarea unei hotărâri a Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțate împotriva Uniunii sau împotriva unui stat membru și prin care se constată o încălcare a CEDO într‑o procedură în care Uniunea era copârâtă. În opinia Comisiei, rezultă că, după aderare, Uniunea și statele membre vor dispune împreună de 29 de voturi dintr‑un număr total de 48 de voturi în cadrul Comitetului Miniștrilor și vor deține, ele singure, o largă majoritate în cadrul acestui comitet. Astfel, pentru a prezerva atât eficacitatea mecanismului de control, cât și egalitatea substanțială dintre părțile contractante, articolul 7 alineatul (4) litera (a) a doua teză din proiectul de acord prevede că Regulile privind supravegherea executării sunt adaptate astfel încât să permită Comitetului Miniștrilor să își exercite funcțiile în mod efectiv. În acest scop, sunt prevăzute reguli de vot speciale în proiectul privind regula 18. Potrivit alineatului (4) din acest proiect, eventuala amendare a acestor reguli necesită consensul tuturor părților contractante.

78.    În sfârșit, atunci când Comitetul Miniștrilor adoptă instrumente sau texte lipsite de efecte juridice obligatorii în temeiul competențelor sale generale conferite de articolul 15 din Statutul Consiliului Europei, nu ar fi posibil ca Uniunea, care nu este membră a acestei organizații internaționale, să participe cu drept de vot la adoptarea acestor decizii. Articolul 7 alineatul (3) din proiectul de acord impune, prin urmare, ca Uniunea să fie consultată înainte de adoptarea unor asemenea texte sau instrumente, iar această dispoziție precizează că respectivul comitet ține seama în mod corespunzător de poziția exprimată de Uniune.

2.     Articolul 1 litera (b) din Protocolul nr. 8 UE

79.    Referitor la cerința enunțată la articolul 1 litera (b) din Protocolul nr. 8 UE și care vizează conservarea caracteristicilor specifice ale Uniunii și ale dreptului Uniunii în ceea ce privește mecanismele necesare pentru a garanta că acțiunile formulate de statele nemembre și acțiunile individuale sunt îndreptate în mod corect împotriva statelor membre și/sau, după caz, împotriva Uniunii, Comisia arată că, în măsura în care o încălcare a CEDO invocată în fața Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la un act sau o omisiune a unei părți contractante este legată de o altă dispoziție de drept, este pusă în discuție compatibilitatea acesteia cu convenția menționată, astfel încât controlul exercitat de organele CEDO vizează în mod necesar această dispoziție. Or, contrar situației oricărei alte părți contractante care răspunde în același timp pentru un act și pentru dispoziția pe care se întemeiază acest act, atunci când o încălcare invocată în fața Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la un act al unui stat membru este legată de o dispoziție care ține de dreptul Uniunii, aceasta din urmă, în calitate de parte contractantă căreia îi aparține această dispoziție, nu ar fi parte în procedura în fața Curții menționate. Situația ar fi aceeași în cazul statelor membre, considerate împreună, atunci când o încălcare invocată în fața Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la un act sau o omisiune a unei instituții, a unui organ, a unui oficiu sau a unei agenții a Uniunii este legată de o dispoziție a tratatelor, pentru care statele membre sunt singurele responsabile.

80.    Pentru a evita ca, în aceste două situații, partea contractantă care a adoptat dispoziția în discuție să nu poată nici să participe la procedura în fața Curții Europene a Drepturilor Omului, nici să fie ținută, dacă este cazul, de obligațiile prevăzute la articolul 46 paragraful 1 din CEDO în ceea ce privește eventuala modificare sau abrogare a acestei dispoziții, proiectul de acord ar prevedea norme procedurale specifice care instituie mecanismul copârâtului. În special, articolul 3 din proiectul de acord ar permite, pe de o parte, Uniunii să devină copârâtă în cazul invocării unei încălcări care pune în discuție compatibilitatea unei dispoziții a dreptului Uniunii cu CEDO și, pe de altă parte, statelor membre să devină copârâte în cazul invocării unei încălcări care pune în discuție compatibilitatea unei dispoziții conținute în tratate cu convenția menționată.

81.    Comisia subliniază că, în conformitate cu noul paragraf 4 al articolului 36 din CEDO, adăugat la acesta prin articolul 3 alineatul (1) din proiectul de acord, a doua teză a acestui paragraf 4 prevede că „[c]opârâtul este parte în cauză”. Astfel, el ar beneficia de toate drepturile procedurale de care dispun părțile și nu ar fi considerat, așadar, un simplu terț intervenient. În plus, în cazul în care o hotărâre a Curții Europene a Drepturilor Omului ar constata o încălcare a convenției, punând astfel în discuție și o dispoziție a dreptului Uniunii, ar reveni copârâtului sarcina de a remedia această încălcare, pentru a se conforma unei asemenea hotărâri, fie prin modificarea dispoziției menționate, fie prin abrogarea sa.

82.    În opinia Comisiei, dispozițiile menționate la cele trei puncte precedente ale prezentului aviz prezervă autonomia ordinii juridice a Uniunii, în ceea ce privește deciziile pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului poate fi determinată să le ia în privința Uniunii și a statelor sale membre. În primul rând, conform articolului 3 alineatul (5) din proiectul de acord, statutul de copârât s‑ar dobândi fie prin acceptarea unei invitații din partea Curții Europene a Drepturilor Omului în acest scop, fie printr‑o decizie a acesteia întemeiată pe plauzibilitatea argumentelor invocate în cererea formulată de partea contractantă în cauză. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu ar fi chemată să interpreteze, pe cale incidentă, dreptul Uniunii în ceea ce privește problema dacă compatibilitatea cu CEDO a uneia dintre dispozițiile acestui drept este pusă în discuție prin invocarea unei încălcări a acesteia. În al doilea rând, alineatul (7) al aceluiași articol 3 ar enunța regula răspunderii în solidar a pârâtului și a copârâtului pentru orice încălcare a acestei convenții în cadrul unei proceduri în care o parte contractantă este copârâtă. În consecință, în asemenea cazuri, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s‑ar limita să constate o asemenea încălcare. În schimb, ea nu ar fi chemată să se pronunțe direct cu privire la natura și la partea de contribuție a Uniunii și, respectiv, a statului membru în cauză la această încălcare și nici, prin urmare, indirect cu privire la obligațiile corespunzătoare ale acestora în ceea ce privește executarea hotărârii și în special măsurile individuale și generale care trebuie luate pentru a o asigura. În plus, conform aceluiași alineat (7), in fine, doar pe baza argumentelor prezentate eventual împreună de pârât și de copârât ar putea decide Curtea Europeană a Drepturilor Omului să rețină răspunderea numai a unuia dintre aceștia.

83.    Pe de altă parte, Comisia apreciază că proiectul de acord garantează de asemenea că o hotărâre a Curții Europene a Drepturilor Omului, pronunțată într‑o cauză în care Uniunea este copârâtă, nu poate aduce atingere competențelor acesteia. Astfel, o asemenea hotărâre nu poate crea pentru Uniune obligații care să le depășească pe cele care îi revin în temeiul competențelor care i‑au fost conferite de tratate.

84.    Concret, în opinia Comisiei, este necesar ca Uniunea să se asocieze la procedură în calitate de copârâtă în mod automat de fiecare dată când invocarea unei încălcări a CEDO printr‑un act al unui stat membru care pune în aplicare o dispoziție a dreptului Uniunii pune în discuție compatibilitatea acesteia cu convenția menționată. Or, proiectul de acord ar permite atingerea unui asemenea rezultat. Astfel, Comisia arată că, potrivit articolului 3 alineatul (5) din acesta, atunci când Curtea Europeană a Drepturilor Omului se pronunță asupra cererii unei părți contractante prin care se urmărește obținerea statutului de copârât, ea apreciază dacă, în lumina argumentelor prezentate de această parte, este plauzibil că cerințele prevăzute la alineatele (2) sau (3) ale aceluiași articol, după caz, sunt îndeplinite. Aceste considerații ar fi, pe de altă parte, aplicabile, mutatis mutandis, și statelor membre atunci când invocarea unei încălcări a CEDO printr‑un act al Uniunii pune în discuție compatibilitatea tratatelor cu convenția amintită. În această privință, Comisia adaugă însă că, într‑un astfel de caz, respectarea obligației de cooperare loială impune ca statele membre să fie reprezentate în fața Curții Europene a Drepturilor Omului printr‑un agent unic, cerință care ar trebui să figureze în normele interne.

3.     Articolul 6 alineatul (2) a doua teză TUE și articolul 2 prima teză din Protocolul nr. 8 UE

85.    În ceea ce privește cerința enunțată la articolul 6 alineatul (2) a doua teză TUE și la articolul 2 prima teză din Protocolul nr. 8 UE, potrivit căreia aderarea nu trebuie să aducă atingere competențelor Uniunii astfel cum sunt definite în tratate, Comisia constată că aderarea conduce la obligația Uniunii de a respecta drepturile garantate de CEDO. Or, pe de o parte, în măsura în care această obligație o presupune pe aceea de a se abține să adopte o măsură care ar încălca aceste drepturi, Uniunea, prin aderarea sa la această convenție, nu ar face decât să accepte limitări ale exercitării competențelor care i‑au fost conferite prin tratate de către statele membre. Pe de altă parte, în măsura în care obligația menționată a Uniunii o implică pe aceea de a adopta măsuri specifice, articolul 1 alineatul (3) a doua teză din proiectul de acord ar prevedea că niciuna dintre dispozițiile convenției amintite sau ale protocoalelor sale nu poate impune Uniunii obligația de a îndeplini un act sau de a adopta o măsură pentru care nu ar fi competentă în temeiul dreptului Uniunii. În consecință, angajamentele asumate de Uniune la aderare nu ar afecta în niciun mod competențele acesteia.

86.    De asemenea, proiectul de acord nu ar aduce atingere competențelor Uniunii prin faptul că prevede, pe de o parte, aderarea acesteia nu numai la CEDO, ci și la Protocolul adițional și la Protocolul nr. 6, precum și, pe de altă parte, posibilitatea unei aderări la celelalte protocoale existente. Astfel, cu titlu principal, Comisia apreciază că Uniunea este competentă, în temeiul articolului 6 alineatul (2) TUE, să adere la toate protocoalele existente, independent de faptul că toate statele membre sunt sau nu sunt părți la acestea. În caz contrar, norma enunțată la articolul 2 a doua teză din Protocolul nr. 8 UE, potrivit căreia acordul de aderare trebuie să garanteze că aderarea Uniunii nu aduce atingere situației speciale a statelor membre în ceea ce privește protocoalele, ar fi lipsită de sens. Pe de altă parte, aceste protocoale nu ar constitui decât instrumente accesorii la CEDO. Astfel, Uniunea ar avea competența, dacă este cazul, să încheie noi protocoale sau să adere într‑un stadiu ulterior, cu condiția ca acestea să aibă de asemenea un caracter accesoriu în raport cu convenția menționată.

4.     Articolul 1 litera (b) și articolul 2 prima teză din Protocolul nr. 8 UE

87.    În opinia Comisiei, prin aderare nu se aduce atingere atribuțiilor altor instituții ale Uniunii în afară de Curte. Astfel, aceste instituții ar fi chemate să își exercite competențele în ceea ce privește CEDO și autoritățile sale de control în același mod în care sunt chemate să o facă în ceea ce privește orice alt acord internațional și organe create sau învestite cu puteri decizionale printr‑un asemenea acord. În concret, ar reieși în special atât din cuprinsul articolului 335 TFUE, cât și al punctului 94 din Hotărârea Reynolds Tobacco și alții/Comisia (C‑131/03 P, EU:C:2006:541) că Uniunea este reprezentată de Comisie în fața altor instanțe decât cele ale statelor membre. În speță, Comisia ar fi chemată să reprezinte Uniunea în fața Curții Europene a Drepturilor Omului, în condițiile în care, conform principiului cooperării loiale între instituții, atunci când, într‑o procedură în fața acestei instanțe, este pusă în discuție o dispoziție a dreptului Uniunii conținută într‑un act al altei instituții decât Comisia, atribuțiile acestei alte instituții ar fi prezervate prin implicarea sa în pregătirea actelor de procedură care trebuie adresate Curții Europene a Drepturilor Omului. În plus, atunci când Comitetul Miniștrilor este chemat să adopte acte cu efecte juridice, procedura vizată la articolul 218 alineatul (9) TFUE s‑ar aplica de plin drept.

88.    În ceea ce privește Curtea și, mai general, conservarea caracteristicilor specifice ale Uniunii și ale dreptului său referitoare la sistemul de protecție jurisdicțională, aprecierile Comisiei în această privință vizează în esență trei probleme, referitoare la epuizarea căilor de atac interne, la caracterul efectiv al protecției jurisdicționale, în special în materie de politică externă și de securitate comună (denumită în continuare „PESC”) și la atribuțiile Curții conform articolelor 258 TFUE, 260 TFUE și 263 TFUE. Primele două probleme s‑ar ridica în raport cu articolul 6, cu articolul 13 și cu articolul 35 paragraful 1 din CEDO, conform cărora, pe de o parte, toate actele părților contractante trebuie să poată face obiectul unui remediu efectiv în fața instanțelor naționale și, pe de altă parte, epuizarea fără succes a unei asemenea căi de recurs este o condiție pentru ca o cerere individuală prezentată Curții Europene a Drepturilor Omului să fie admisibilă.

89.    În ceea ce privește, în primul rând, epuizarea prealabilă a căilor de atac interne, Comisia susține că proiectul de acord garantează că respectivele căi de atac în fața instanțelor Uniunii trebuie să fie epuizate înainte ca Curtea Europeană a Drepturilor Omului să poată fi sesizată în mod valabil cu o cerere referitoare la un act al Uniunii. Astfel, în opinia sa, pe de o parte, articolul 1 alineatul (5) a doua liniuță din proiectul de acord precizează că termenul „interne” care figurează la articolul 35 paragraful 1 din CEDO este înțeles ca referindu‑se de asemenea, mutatis mutandis, la ordinea juridică internă a Uniunii. Pe de altă parte, articolul 5 din proiectul de acord ar enunța în mod clar că procedurile în fața instanțelor Uniunii nu trebuie să fie interpretate în sensul că ar constitui proceduri internaționale de anchetă sau de reglementare. Prin urmare, sesizarea acestor instanțe nu ar face ca o cerere să fie inadmisibilă în sensul articolului 35 paragraful 2 litera b) din CEDO.

90.    În plus, pentru a introduce procedura implicării prealabile a Curții, Comisia subliniază existența posibilității ca o instanță dintr‑un stat membru să constate că un act sau o omisiune a acestui stat membru încalcă un drept fundamental, garantat la nivelul Uniunii și care corespunde unui drept garantat de CEDO, și că această încălcare este legată de o dispoziție a dreptului derivat al Uniunii. Într‑un asemenea caz, această instanță națională nu ar fi îndrituită să constate ea însăși, pe cale incidentală, nevaliditatea actului Uniunii care conține această dispoziție și să o lase neaplicată, având în vedere că numai Curtea, sesizată cu titlu preliminar, poate declara nevaliditatea actului menționat (Hotărârea Foto‑Frost, 314/85, EU:C:1987:452, punctele 11-20). Dacă, ulterior, cu privire la același act sau la aceeași omisiune, ar fi invocată în fața Curții Europene a Drepturilor Omului încălcarea aceluiași drept fundamental, astfel cum este garantat prin convenția amintită, și dacă, prin urmare, această afirmație ar pune în discuție compatibilitatea cu convenția a dispoziției dreptului Uniunii în discuție, Uniunea ar deveni copârâtă, iar instituțiile sale, inclusiv Curtea, ar fi ținute de hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului prin care s‑ar constata o încălcare a convenției respective. Or, această situație ar putea surveni chiar dacă Curtea nu a avut încă posibilitatea de a examina validitatea actului menționat al Uniunii în raport cu dreptul fundamental în discuție a cărui încălcare este invocată în fața Curții Europene a Drepturilor Omului. În acest context, sesizarea Curții în temeiul articolului 267 primul paragraf litera (b) TFUE nu ar putea fi considerată drept o cale de recurs internă pe care reclamantul ar fi trebuit să o epuizeze înainte de a putea să sesizeze Curtea Europeană a Drepturilor Omului, întrucât această sesizare nu depinde de voința părților și, prin urmare, omiterea sa nu poate conduce la inadmisibilitatea unei cereri în fața acestei din urmă instanțe. O asemenea concluzie s‑ar impune cu atât mai mult cu cât competența Curții de a constata, dacă este cazul, nevaliditatea unui act al Uniunii face parte din atribuțiile sale. În opinia Comisiei, pentru a prezerva aceste atribuții, este necesar să se prevadă că, în cadrul unei proceduri în fața Curții Europene a Drepturilor Omului în care Uniunea este copârâtă, Curtea are posibilitatea de a examina compatibilitatea unei dispoziții a dreptului Uniunii cu CEDO. Această posibilitate ar trebui de altfel să existe înainte ca Curtea Europeană a Drepturilor Omului să se pronunțe asupra temeiniciei cererii deduse judecății sale și, prin urmare, pe cale incidentală, asupra compatibilității dispoziției menționate cu dreptul fundamental în discuție. Pe de altă parte, o asemenea necesitate a examinării prealabile a dispoziției în discuție de către Curte ar rezulta și din natura subsidiară a mecanismului de control al convenției menționate în raport cu sistemele de protecție a drepturilor omului existente la nivelul părților contractante.

91.    Pentru a răspunde acestor necesități, articolul 3 alineatul (6) prima teză din proiectul de acord prevede că, în astfel de împrejurări, se acordă Curții timpul necesar pentru a proceda la examinarea dispoziției în cauză în cadrul unei proceduri de implicare prealabilă a acestei instanțe. Potrivit celei de a doua teze a aceluiași alineat, această examinare trebuie efectuată rapid, așa încât procedura în fața Curții Europene a Drepturilor Omului să nu fie prelungită în mod necorespunzător. Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu ar fi ținută de aprecierea Curții, după cum ar reieși din ultima teză a dispoziției menționate.

92.    Desigur, Comisia adaugă că articolul 3 alineatul (6) trebuie să fie însoțit de norme interne ale Uniunii care să reglementeze procedura de implicare prealabilă a Curții. Or, proiectul de acord nu ar cuprinde aceste norme. Însă acestea nu ar trebui să figureze într‑un acord internațional, ci ar trebui să fie adoptate, în mod autonom, la nivelul Uniunii, având în vedere că au vocația de a reglementa o procedură internă a acesteia din urmă. De altfel, nu ar fi necesar și nici măcar adecvat ca dispozițiile procedurale menționate să fie inserate în tratate. Astfel, pe de o parte, acestea ar impune instituțiilor Uniunii, precum și statelor membre obligația de a realiza aderarea Uniunii la CEDO și, pe de altă parte, ar interzice să se aducă atingere competențelor Curții prin această aderare. În această privință, Comisia apreciază că este mai adecvat ca dispozițiile care instituie însuși principiul unei proceduri de implicare prealabilă a Curții și care definesc entitățile competente să o inițieze, precum și standardele în considerarea cărora trebuie efectuată examinarea compatibilității să fie incluse în decizia Consiliului privind încheierea acordului de aderare, în temeiul articolului 218 alineatul (6) litera (a) punctul (ii) TFUE. În ceea ce privește conținutul dispozițiilor interne care reglementează procedura de implicare prealabilă a Curții, mai întâi, competența de a iniția această procedură printr‑o cerere adresată Curții ar trebui să revină Comisiei și statului membru împotriva căruia este îndreptată cererea prezentată Curții Europene a Drepturilor Omului. În plus, Curtea ar trebui să se poată pronunța înainte ca Uniunea și statul membru în cauză să ia poziție în fața Curții Europene a Drepturilor Omului. În continuare, întrucât procedura ar prezenta anumite similitudini structurale cu procedura trimiterii preliminare, normele privind dreptul de a participa la aceasta ar trebui să fie similare cu cele care figurează la articolul 23 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene. În sfârșit, exigențele de celeritate ar putea fi îndeplinite prin aplicarea procedurii accelerate vizate la articolul 23a din acest statut.

93.    În ceea ce privește, în al doilea rând, caracterul efectiv al protecției jurisdicționale, în opinia Comisiei, pentru a imputa un act Uniunii sau unui stat membru în scopul stabilirii răspunderii acestora în temeiul CEDO, trebuie să se aplice aceleași criterii de imputare precum cele aplicabile în interiorul Uniunii. Or, articolul 1 alineatul (4) prima teză din proiectul de acord ar răspunde acestei cerințe prin faptul că prevede că, în vederea aplicării convenției menționate, o măsură a unui stat membru este imputată acestui stat chiar dacă survine atunci când statul respectiv pune în aplicare dreptul Uniunii, inclusiv deciziile luate în temeiul Tratatelor UE și FUE. Caracterul efectiv al căii de atac ar fi, prin urmare, asigurat, întrucât, conform articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, revine instanțelor statului membru menționat sarcina de a garanta protecția jurisdicțională în privința actelor acestuia.

94.    Cu toate acestea, s‑ar ridica unele chestiuni specifice referitoare la protecția jurisdicțională efectivă în raport cu domeniul PESC, dreptul Uniunii prezentând în această privință două caracteristici specifice.

95.    Mai întâi, în ceea ce privește imputabilitatea actelor, punerea în aplicare a PESC prin desfășurarea unor operațiuni militare ar fi asigurată de statele membre, conform articolului 24 alineatul (1) al doilea paragraf a patra teză TUE, articolului 28 alineatul (1) TUE, articolului 29 TUE și articolului 42 alineatul (3) TUE. Comisia arată că, pentru a ține seama de această caracteristică, articolul 1 alineatul (4) din proiectul de acord prevede că, chiar și în ceea ce privește operațiunile desfășurate în cadrul PESC, actele statelor membre sunt imputate statului membru în discuție, iar nu Uniunii. Această precizare ar trebui să permită excluderea posibilității de a transpune în relațiile dintre Uniune și statele membre jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului prin care aceasta s‑a pronunțat asupra răspunderii unei organizații internaționale cu privire la actele îndeplinite de o parte contractantă pentru a pune în aplicare o decizie a acestei organizații (Decizia Curții Europene a Drepturilor Omului, Behrami și Behrami împotriva Franței și Saramati împotriva Franței, Germaniei și Norvegiei, nr. 71412/01 și 78166/01, § 122, 2 mai 2007, precum și Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului, Al‑Jedda împotriva Regatului Unit, nr. 27021/08, § 76, 7 iulie 2011). Astfel, așa cum se precizează de altfel la punctul 24 din proiectul de raport explicativ, în cauzele care au condus la această jurisprudență nu exista nicio regulă specifică de imputare a actelor precum cea prevăzută la articolul 1 alineatul (4) din proiectul de acord.

96.    Apoi, referitor la caracterul efectiv al controlului exercitat de instanța Uniunii în materie de PESC, acest control ar fi limitat atât prin articolul 24 alineatul (1) al doilea paragraf ultima teză TUE, cât și prin articolul 275 al doilea paragraf TFUE. Ar reieși, în esență, din aceste dispoziții că Curtea nu este competentă în ceea ce privește dispozițiile referitoare la PESC și nici în ceea ce privește actele adoptate pe baza acestora. Curtea ar fi competentă doar pentru a controla respectarea articolului 40 TUE și a se pronunța cu privire la acțiunile formulate în condițiile prevăzute la articolul 263 al patrulea paragraf TFUE, referitoare la controlul legalității deciziilor care prevăd „măsuri restrictive” împotriva unor persoane fizice sau juridice adoptate de Consiliu în temeiul titlului V capitolul 2 din Tratatul UE. S‑ar putea ridica, așadar, problema dacă Uniunea prevede căi de atac interne efective în materie de PESC.

97.    Comisia amintește în această privință că, pentru ca o cerere în fața Curții Europene a Drepturilor Omului să fie admisibilă, reclamantul trebuie să se poată pretinde victimă a unei încălcări a drepturilor recunoscute prin CEDO sau prin protocoalele sale și, prin urmare, trebuie să fie vizat în mod direct de actul sau omisiunea în litigiu.

98.    Or, pe de o parte, referitor la actele în materie de PESC emise de un stat membru, în măsura în care acestea vizează în mod direct o persoană și pot face, așadar, obiectul unei cereri în fața Curții Europene a Drepturilor Omului, protecția jurisdicțională în ceea ce privește aceste acte ar reveni instanțelor din statele membre. Atunci când, în mod excepțional, un astfel de act se întemeiază pe o dispoziție a unei decizii a Consiliului adoptate în temeiul articolului 28 alineatul (1) TUE, compatibilitatea unei asemenea dispoziții cu CEDO ar putea fi pusă în discuție. În opinia Comisiei, în acest caz, decizia Consiliului constituie ea însăși o „măsură restrictivă”, în sensul articolului 275 al doilea paragraf TFUE, astfel încât, chiar dacă această dispoziție nu recunoaște expres competența Curții decât pentru a soluționa acțiuni în anulare „formulate în condițiile prevăzute la articolul 263 al patrulea paragraf [TFUE]”, asemenea dispoziții ar putea face totuși obiectul unei trimiteri preliminare, referitoare eventual la validitatea lor. În această privință, Comisia se întemeiază în special pe Hotărârea Segi și alții/Consiliul (C‑355/04 P, EU:C:2007:116), în care Curtea, în pofida faptului că articolul 35 alineatul (1) din Tratatul UE, astfel cum a fost modificat prin Tratatul de la Nisa, excludea „pozițiile comune” din sfera competenței Curții de a se pronunța cu titlu preliminar, ar fi admis posibilitatea ca instanțele naționale să o sesizeze cu o întrebare preliminară referitoare la o poziție comună care, având în vedere conținutul său, întrucât are prin ea însăși efecte juridice față de terți, avea un domeniu de aplicare care îl depășea pe cel conferit prin Tratatul UE acestui tip de act. De altfel, în astfel de circumstanțe, procedura de implicare prealabilă a Curții ar trebui să fie de asemenea aplicabilă.

99.    Pe de altă parte, în ceea ce privește actele în materie de PESC emise de instituțiile Uniunii, ar trebui să se facă distincție între actele care produc efecte juridice obligatorii și cele care sunt lipsite de asemenea efecte. Actele care produc efecte juridice obligatorii ar constitui, în măsura în care ar fi susceptibile să încalce drepturi fundamentale, „măsuri restrictive” în sensul articolului 275 al doilea paragraf TFUE și, în consecință, ar putea face obiectul unei acțiuni în anulare în fața instanței Uniunii. În schimb, actele care nu produc astfel de efecte nu ar putea, prin însăși natura lor, să facă obiectul nici al unei acțiuni în anulare și nici al unei trimiteri preliminare. Singura cale de atac disponibilă în cadrul Uniunii împotriva unor asemenea acte ar fi acțiunea în răspundere în temeiul articolului 340 TFUE, această acțiune nefiind, potrivit Comisiei, exclusă de articolul 275 primul paragraf TFUE.

100. Astfel, Comisia consideră că efectul combinat al articolului 1 alineatul (4) din proiectul de acord, al articolului 19 alineatul (1) primul paragraf TUE, precum și al articolelor 275 TFUE și 340 TFUE este că toate actele și măsurile Uniunii și ale statelor membre în materie de PESC, în privința cărora o persoană se poate pretinde victimă a unei încălcări a drepturilor recunoscute de CEDO, pot face obiectul unei căi de atac efective în fața instanțelor jurisdicționale ale Uniunii sau ale statelor membre.

101. În al treilea rând, în opinia Comisiei, proiectul de acord nu aduce atingere nici atribuțiilor Curții conferite prin articolele 258 TFUE, 260 TFUE și 263 TFUE. Astfel, articolul 5 din acesta conține o clauză interpretativă potrivit căreia „[p]rocedurile desfășurate în fața [Curții] nu trebuie să fie interpretate în sensul că reprezintă […] moduri de soluționare a diferendelor în sensul articolului 55 din [CEDO]”. Prin urmare, s‑ar menține expres posibilitatea ca litigiile referitoare la interpretarea și la aplicarea acestei convenții sau chiar a drepturilor fundamentale astfel cum sunt definite la nivelul Uniunii și în special în cartă să fie deduse judecății Curții.

102. În ceea ce privește îndeosebi acțiunile în constatarea neîndeplinirii obligațiilor de către un stat membru, Comisia amintește că din cuprinsul articolului 1 alineatul (3) din proiectul de acord rezultă că nu se creează nicio obligație în sarcina statelor membre, în temeiul dreptului Uniunii, cu privire la CEDO și la protocoalele sale. În consecință, o acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor de către un stat membru nu ar putea, prin definiție, să aibă ca obiect neîndeplinirea de către un stat membru a obligațiilor care îi revin acestuia în temeiul CEDO. Cu toate acestea, trimiterea la articolul 55 din convenție care figurează la articolul 5 din proiectul de acord ar avea un efect util în privința cerinței referitoare la lipsa de incidență a aderării asupra atribuțiilor Curții. Astfel, statele membre ar fi ținute de drepturile fundamentale definite la nivelul Uniunii atunci când pun în aplicare dreptul Uniunii, în temeiul articolului 51 alineatul (1) din cartă. Or, în măsura în care interdicția enunțată la articolul 55 din CEDO ar putea fi înțeleasă în sensul că vizează și diferendele dintre părțile contractante referitoare la interpretarea sau la aplicarea unor dispoziții ale unui instrument internațional  – cum ar fi, în ceea ce privește statele membre, tratatele și carta – care are același conținut ca și dispozițiile convenției, articolul 5 din proiectul de acord ar avea drept efect imposibilitatea ca o asemenea interpretare să fie reținută împotriva Uniunii.

103. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului ar fi precizat că exercitarea de către Comisie a atribuțiilor sale în temeiul articolului 258 TFUE nu corespunde recurgerii la proceduri internaționale de anchetă sau de reglementare în sensul articolului 35 paragraful 2 litera b) din CEDO (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Karoussiotis împotriva Portugaliei, nr. 23205/08, § 75 și 76, 1 februarie 2011).

104. Comisia precizează că nu este necesar ca proiectul de acord să prevadă o excepție de inadmisibilitate specifică aplicabilă unor cereri în fața Curții Europene a Drepturilor Omului, în temeiul articolului 33 din CEDO, introduse de Uniune împotriva unui stat membru sau, dimpotrivă, de un stat membru împotriva Uniunii, cu privire la un diferend referitor la interpretarea sau la aplicarea acestei convenții, având în vedere că asemenea cereri ar fi vădit contrare dreptului Uniunii. Astfel, nu numai că acestea ar constitui o eludare a articolului 258 TFUE, dar decizia de a introduce o asemenea cerere ar putea face obiectul unei acțiuni în anulare în temeiul articolului 263 TFUE. În plus, o cerere formulată de un stat membru împotriva Uniunii ar constitui o eludare a articolului 263 TFUE sau, după caz, a articolului 265 TFUE, sancționată în dreptul Uniunii prin procedura de constatare a neîndeplinirii obligațiilor.

5.     Articolul 2 a doua teză din Protocolul nr. 8 UE

105. În ceea ce privește cerința enunțată la articolul 2 a doua teză din Protocolul nr. 8 UE, potrivit căreia aderarea nu trebuie să aducă atingere situației speciale a statelor membre în ceea ce privește CEDO și în special protocoalele sale, măsurile luate de statele membre prin derogare de la aceasta, conform articolului 15, și rezervele la această convenție formulate de statele membre conform articolului 57, Comisia arată că, potrivit articolului 1 alineatul (3) prima teză din proiectul de acord, domeniul de aplicare al angajamentelor Uniunii este limitat, ratione personae, numai la Uniune, în calitate de subiect de drept internațional public distinct de statele membre. În consecință, situația juridică a unui stat membru care ar fi formulat, conform articolului 57 din CEDO, o rezervă la o dispoziție a acesteia sau a unuia dintre protocoalele la care aderă Uniunea, care ar fi luat măsuri prin derogare de la această convenție, conform articolului 15, sau care nu ar fi parte la unul dintre protocoalele la care Uniunea ar putea adera în viitor nu este afectată de aderarea Uniunii la convenția menționată. Ar reieși de asemenea că, deși, în temeiul articolului 216 alineatul (2) TFUE, acordurile încheiate de Uniune sunt obligatorii pentru instituțiile Uniunii și pentru statele membre, proiectul de acord nu instituie în sarcina acestora nicio obligație, în temeiul dreptului Uniunii, cu privire la convenție și la protocoalele sale.

6.     Articolul 3 din Protocolul nr. 8 UE

106. În ceea ce privește, în sfârșit, cerința enunțată la articolul 3 din Protocolul nr. 8 UE, potrivit căreia aderarea nu trebuie să aducă atingere articolului 344 TFUE, Comisia arată că o altă consecință a faptului că, potrivit articolului 1 alineatul (3) din proiectul de acord, aderarea Uniunii la CEDO nu instituie nicio obligație în sarcina statelor membre, în temeiul dreptului Uniunii, cu privire la CEDO și la protocoalele sale este că un eventual diferend între statele membre referitor la interpretarea sau la aplicarea acestei convenții nu constituie stricto sensu un diferend referitor la interpretarea sau la aplicarea tratatelor, astfel cum îl are în vedere interdicția enunțată la articolul 344 TFUE.

107. Cu toate acestea, trimiterea la articolul 55 din CEDO care figurează la articolul 5 din proiectul de acord ar produce un efect util și în raport cu cerința menționată. Astfel, în măsura în care interdicția prevăzută la acest articol 55 ar putea fi înțeleasă în sensul că vizează și diferendele dintre părțile contractante referitoare la interpretarea sau la aplicarea unor dispoziții ale unui instrument internațional, cum ar fi, în ceea ce privește statele membre, tratatele și carta, având același conținut precum dispozițiile acestei convenții, articolul 5 din proiectul de acord ar avea drept efect imposibilitatea de a reține o asemenea interpretare împotriva statelor membre. În această privință, Comisia adaugă că nu este necesară o normă care să prevadă inadmisibilitatea unei cereri introduse în fața Curții Europene a Drepturilor Omului de un stat membru împotriva unui alt stat membru cu privire la un diferend referitor la interpretarea sau la aplicarea unor dispoziții ale dreptului Uniunii având același conținut precum dispozițiile CEDO, în special dispozițiile cartei. Astfel, introducerea unei asemenea cereri ar constitui deja o încălcare a articolului 344 TFUE și ar fi sancționată, la nivelul Uniunii, prin procedurile prevăzute la articolele 258 TFUE-260 TFUE.

VII –  Rezumatul principalelor observații prezentate în fața Curții

108. În cadrul prezentei cereri de aviz au fost prezentate Curții observații, în scris sau oral, în ședință, de către guvernele belgian, bulgar, ceh, danez, german și eston, de către Irlanda, de către guvernele elen, spaniol, francez, italian, cipriot, leton, lituanian, maghiar, olandez, austriac, polonez, portughez, român, slovac, finlandez și suedez și de către guvernul Regatului Unit, precum și de către Parlament și de către Consiliu.

109. Statele membre și instituțiile sus‑menționate conchid în ansamblu, în esență, în sensul compatibilității proiectului de acord cu tratatele și își însușesc într‑o mare măsură aprecierile Comisiei. Totuși, aprecierile lor se disting de cele ale Comisiei cu privire la mai multe aspecte.

A –  Cu privire la admisibilitatea cererii de aviz

110. În ceea ce privește admisibilitatea cererii de aviz, nu se contestă în esență că obiectul cererii este într‑adevăr un „acord preconizat” în sensul articolului 218 alineatul (11) TFUE și că Curtea dispune de toate elementele necesare pentru a aprecia compatibilitatea lui cu tratatele, astfel cum impune aceasta din urmă (Avizul 2/94, EU:C:1996:140, punctele 20 și 21).

111. În schimb, aprecierile formulate de Comisie cu privire la normele interne au dat naștere unor poziții foarte diferite.

112. Desigur, în opinia guvernelor bulgar și danez, a Irlandei, a guvernelor francez, maghiar, portughez, finlandez și suedez și a guvernului Regatului Unit, precum și în opinia Parlamentului și a Consiliului, faptul că aceste norme nu au fost încă adoptate nu afectează admisibilitatea cererii. Ar fi cu atât mai mult așa cu cât, pe de o parte, astfel cum arată guvernele eston și leton, asemenea norme nu ar avea consecințe decât pentru Uniune și nu pot aduce atingere aspectelor internaționale ale proiectului de acord și, pe de altă parte, după cum subliniază în esență guvernele polonez și suedez, aceste norme trebuie să fie totodată compatibile cu tratatele, o atare compatibilitate putând, dacă este necesar, potrivit guvernelor cipriot și suedez și guvernului Regatului Unit, să fie verificată de Curte conform articolului 263 TFUE.

113. Cu toate acestea, Comisia ar fi trebuit să se abțină să deschidă dezbaterea referitoare la asemenea norme în fața Curții în cadrul prezentei proceduri de aviz. Astfel, Curtea nu ar putea să se pronunțe cu privire la asemenea norme interne fie, în opinia guvernelor elen și olandez, din cauza caracterului lor ipotetic, fie, potrivit guvernelor francez, cipriot și lituanian, precum și Consiliului, din cauza lipsei unor elemente suficiente privind conținutul lor, fie, în opinia guvernelor ceh, eston, francez, cipriot, lituanian, olandez, portughez, slovac și suedez, din cauza extraneității lor în raport cu acordul internațional în cauză, numai el putând face obiectul unei cereri de aviz în sensul articolului 218 alineatul (11) TFUE. În plus, în cazul în care Curtea ar trebui se pronunțe asupra conținutului unor norme care nu au fost încă adoptate de legiuitorul Uniunii, în opinia guvernului eston și a guvernului Regatului Unit, precum și în opinia Consiliului, aceasta ar impieta asupra competențelor legiuitorului, cu încălcarea articolului 13 TUE sau, potrivit guvernului eston, cu nerespectarea principiului repartizării competențelor prevăzut la articolul 5 alineatele (1) și (2) TUE.

114. Ar reieși că cererea de aviz nu este admisibilă decât în măsura în care privește acordul preconizat, în condițiile în care, în ceea ce privește normele interne, fie, în opinia guvernelor francez și cipriot, Curtea este necompetentă, fie, potrivit guvernelor ceh, eston și francez, această cerere este inadmisibilă, fie, potrivit guvernului lituanian, nu este necesară pronunțarea de către Curte.

115. Dacă, în schimb, analiza normelor interne ar fi necesară pentru aprecierea conformității proiectului de acord cu tratatele – aspect cu privire la care, potrivit guvernului elen, îi revine Curții sarcina să decidă –, atunci fie, potrivit guvernului polonez, Curtea ar trebui să subordoneze avizul său privind compatibilitatea acestui proiect cu tratatele condiției ca normele interne să fie de asemenea compatibile cu acestea sau, potrivit guvernului român, cu proiectul de declarație, fie, potrivit guvernului eston și Consiliului, procedura ar trebui să fie suspendată până când aceste norme devin disponibile, fie, potrivit guvernului elen și Consiliului, cererea ar trebui să fie declarată inadmisibilă în totalitate sau, potrivit guvernului spaniol, în ceea ce privește aspectele proiectului de acord care trebuie încă să fie precizate în respectivele norme interne, și anume cele privind problemele legate de reprezentarea Uniunii în fața Curții Europene a Drepturilor Omului, de implicarea prealabilă a Curții, de procedurile care trebuie urmate pentru a stabili lista celor trei candidați la postul de judecător și participarea Uniunii la Adunare sau la Comitetul Miniștrilor, precum și noile reguli de vot conținute în proiectul privind regula 18.

116. În subsidiar, pentru cazul în care Curtea ar decide să se pronunțe cu privire la normele interne, au fost prezentate observații referitoare la principalele norme interne.

B –  Cu privire la fond

1.     Articolul 1 litera (a) din Protocolul nr. 8 UE

117. Toate statele membre și instituțiile care au prezentat observații sunt de acord cu privire la esența aprecierilor Comisiei pentru a concluziona că proiectul de acord conservă caracteristicile specifice ale Uniunii și ale dreptului său în ceea ce privește modalitățile speciale de participare a Uniunii la autoritățile de control ale CEDO.

2.     Articolul 1 litera (b) din Protocolul nr. 8 UE

118. Statele membre și instituțiile menționate consideră de asemenea că mecanismul copârâtului permite, în mare măsură, conservarea caracteristicilor specifice ale Uniunii și ale dreptului acesteia, garantând că acțiunile formulate de state nemembre și acțiunile individuale sunt îndreptate în mod corect împotriva statelor membre și/sau, după caz, împotriva Uniunii.

119. Totuși, anumite state membre consideră că aprecierile Comisiei trebuie să facă obiectul unor adaptări sau precizări.

120. Mai întâi, în opinia guvernului austriac, mecanismul copârâtului trebuie să poată fi declanșat nu numai atunci când încălcarea CEDO „nu ar fi putut fi evitată decât cu nerespectarea unei obligații care decurge din dreptul Uniunii”, ci și atunci când o asemenea încălcare este imputabilă unui stat membru în cadrul punerii în aplicare a dreptului Uniunii, chiar dacă acest drept recunoaște un anumit grad de autonomie acestui stat membru. Astfel, dacă încălcarea invocată este legată de un act de transpunere a unei directive, ar putea fi în interesul Uniunii să apere în fața Curții Europene a Drepturilor Omului legalitatea acestei directive, chiar dacă aceasta din urmă nu impune statului membru în cauză adoptarea actului amintit, ci se limitează să o autorizeze. În plus, ar putea fi dificil să se cunoască în mod anticipat întinderea marjei de acțiune de care se bucură statele membre în cadrul transpunerii unei directive.

121. În continuare, pentru guvernul bulgar, caracterul facultativ al mecanismului copârâtului îi lasă potențialului copârât posibilitatea de a se sustrage de la îndatoririle sale care decurg din cuprinsul articolului 46 din CEDO. În această privință, guvernul austriac adaugă că compatibilitatea acestui mecanism cu cerințele prevăzute la articolul 1 litera (b) din Protocolul nr. 8 UE depinde de existența în dreptul Uniunii a unei dispoziții interne care să oblige instituțiile Uniunii, în cazul unei acțiuni îndreptate împotriva unuia sau mai multor state membre, să solicite admiterea Uniunii în calitate de copârâtă în cazul invocării unei încălcări a acestei convenții care pune în discuție compatibilitatea dreptului Uniunii cu aceasta. Chiar dacă o asemenea obligație internă este deja prevăzută în proiectul de declarație la litera (a), ar fi totuși necesar ca această obligație să fie reglementată cu caracter constrângător, așa încât lipsa prezentării unei astfel de cereri sau refuzul de a participa la o procedură la invitația Curții Europene a Drepturilor Omului în temeiul articolului 3 alineatul (5) din proiectul de acord să constituie o abținere de a acționa în sensul articolului 265 TFUE. Pe de altă parte, în opinia guvernului român, din proiectul de declarație menționat rezultă că, deși intervenția Uniunii în calitate de copârâtă este prevăzută de proiectul de acord ca o posibilitate, Uniunea se angajează să pună în aplicare, la nivel intern, norme care să permită să se stabilească ce pretinsă încălcare a dispozițiilor convenției menționate este legată de dreptul Uniunii, precum și marja de manevră de care dispune statul membru respectiv.

122. În plus, potrivit guvernului francez, pentru a evita situația în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului ar trebui să se pronunțe cu privire la chestiuni referitoare la dreptul Uniunii, precum repartizarea răspunderii în cazul unei încălcări constatate ca urmare a unei proceduri în care o parte contractantă este copârâtă, articolul 3 alineatul (7) din proiectul de acord trebuie cu siguranță să fie interpretat în sensul că Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu poate decide în ceea ce privește împărțirea răspunderii între pârât și copârât decât pe baza argumentelor prezentate de aceștia în cadrul unei cereri comune.

123. În sfârșit, guvernul Regatului Unit precizează că, contrar sugestiei Comisiei potrivit căreia revine copârâtului, în temeiul articolului 46 alineatul (1) din CEDO, sarcina de a remedia o încălcare a acesteia pentru a se conforma unei hotărâri a Curții Europene a Drepturilor Omului, în realitate această obligație trebuie să fie împărțită. Astfel, dacă o asemenea hotărâre ar trebui să fie pronunțată în solidar împotriva Uniunii și a unuia sau a mai multe dintre statele sale membre, ea nu ar conferi prin ea însăși uneia sau alteia dintre instituțiile Uniunii, în special Comisiei, competența de a acționa în vederea executării sale corecte, aceasta trebuind să intervină mai curând prin intermediul procesului legislativ normal al Uniunii.

3.     Articolul 6 alineatul (2) TUE și articolul 2 prima teză din Protocolul nr. 8 UE

124. Aprecierile Comisiei referitoare la cerința potrivit căreia aderarea la CEDO nu trebuie să aducă atingere competențelor Uniunii sunt împărtășite în mare măsură de statele membre care au prezentat observații Curții, mai puțin în ceea ce privește problema competenței Uniunii de a adera la alte protocoale decât cele la care aderă în aplicarea articolului 1 din proiectul de acord, și anume Protocolul adițional și Protocolul nr. 6.

125. În special, potrivit guvernului german, considerațiile conținute în cererea de aviz referitoare la o eventuală aderare la alte protocoale decât Protocolul adițional și Protocolul nr. 6 sunt inadmisibile, întrucât nu există niciun „acord preconizat” în această privință.

126. Cu privire la fond, guvernul slovac susține că Uniunea este în prezent competentă să adere numai la cele două protocoale menționate la punctul anterior, în timp ce, în opinia guvernului danez, Uniunea nu este competentă să adere la protocoalele existente la care toate statele membre nu sunt deja părți.

127. În schimb, guvernele leton, olandez și polonez apreciază că Uniunea ar putea fi competentă, teoretic, să adere și la aceste protocoale. Însă acest fapt nu ar fi determinant. Astfel, potrivit guvernului olandez, având în vedere procedura prevăzută la articolul 218 alineatul (6) al doilea paragraf litera (a) punctul (ii) TFUE și la articolul 8 al doilea paragraf TFUE, care prevede unanimitatea pentru încheierea unui acord în sensul acestui articol, precum și aprobarea unui asemenea acord de către toate statele membre potrivit normelor lor constituționale respective, ar fi puțin probabil ca Uniunea să poată obține aprobarea statelor membre pentru aderarea la protocoale la care acestea nu sunt părți. În orice caz, în prezent, Uniunea nu ar putea adera la alte protocoale decât cele menționate la articolul 1 din proiectul de acord fără ca, potrivit guvernului leton, Consiliul să fi aprobat un mandat specific în această privință sau, potrivit guvernului polonez, independent de voința statelor membre. În sfârșit, guvernul german adaugă că această competență trebuie exercitată cu respectarea articolului 2 a doua teză din Protocolul nr. 8 UE, potrivit căruia acordul de aderare nu trebuie să aducă atingere situației speciale a statelor membre în ceea ce privește CEDO și în special protocoalele sale. Or, o aderare imediată la protocoalele la care nu sunt părți toate statele membre ar încălca această dispoziție sau, potrivit guvernului elen, principiul cooperării loiale.

4.     Articolul 1 litera (b) și articolul 2 prima teză din Protocolul nr. 8 UE

128. În ceea ce privește problema caracterului efectiv al căilor de atac prevăzute de tratate în domeniul PESC și în special aprecierile Comisiei referitoare la imputarea actelor adoptate în cadrul acestei politici, guvernul Regatului Unit a considerat că aceste aprecieri nu sunt necesare întrucât Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a aplicat niciodată Uniunii jurisprudența sa privind imputarea în sarcina organizațiilor internaționale a actelor părților contractante. În orice caz, potrivit guvernului german, norma prevăzută la articolul 1 alineatul (4) din proiectul de acord, astfel cum este explicitată la punctele 22-26 din proiectul de raport explicativ, nu este aplicabilă decât în vederea aderării Uniunii la CEDO și nu trebuie să aducă atingere principiilor generale ale dreptului internațional în materie de imputare a actelor în sarcina organizațiilor internaționale.

129. Pozițiile statelor membre referitoare la limitările prevăzute de tratate în ceea ce privește competența Curții în domeniul PESC sunt mai nuanțate.

130. Mai întâi, potrivit guvernului elen și guvernului Regatului Unit, nu este necesar ca Curtea să interpreteze articolul 275 TFUE și să se pronunțe cu privire la eventuala sa competență în privința, în special, a trimiterilor preliminare în materie.

131. În orice caz, guvernul Regatului Unit adaugă că interpretarea extensivă a articolului menționat susținută de Comisie, potrivit căreia competența Curții în temeiul articolului 267 TFUE ar include și actele din domeniul PESC, este incorectă și se bazează pe Hotărârile Gestoras Pro Amnistía și alții/Consiliul (C‑354/04 P, EU:C:2007:115) și Segi și alții/Consiliul (EU:C:2007:116), și anume pe o jurisprudență anterioară Tratatului de la Lisabona. Or, astfel cum amintesc și guvernele spaniol și finlandez, acest tratat, prin articolul 275 TFUE, a limitat tocmai controlul validității actelor din domeniul PESC numai la acțiunile în anulare, cu excluderea, așadar, a trimiterii preliminare în validitate. Potrivit acestor ultime două guverne, articolul 275 TFUE trebuie interpretat restrictiv, având în vedere nu numai faptul că, în materie, necompetența Curții este principiul și competența sa nu este decât excepția, după cum arată guvernele francez și polonez, precum și Consiliul, ci ținând seama și de împrejurarea, invocată de guvernele spaniol și polonez, că o interpretare extensivă care extinde competențele Curții în materie de PESC nu este conformă cu cerințele articolului 2 din Protocolul nr. 8 UE. În plus, guvernul olandez precizează că o atare interpretare extensivă creează incertitudini cu privire la condițiile de admisibilitate a acțiunilor în anulare împotriva unor asemenea acte. Astfel, instanțele Uniunii ar fi competente să se pronunțe, în temeiul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE, numai cu privire la deciziile care prevăd măsuri restrictive împotriva unor persoane fizice sau juridice adoptate de Consiliu în temeiul titlului V capitolul 2 din Tratatul UE. Or, în opinia guvernului francez, o interpretare extensivă a noțiunii „măsură restrictivă” are consecințe cu privire la interpretarea condițiilor de admisibilitate a acțiunilor în anulare și a celor întemeiate pe excepția de nelegalitate prevăzută la articolul 277 TFUE. În sfârșit, potrivit acestui guvern și Consiliului, o asemenea extindere este, pe de altă parte, susceptibilă să includă și procedura de implicare prealabilă a Curții. Or, această procedură nu ar putea fi declanșată în realitate decât atunci când este invocată în fața Curții Europene a Drepturilor Omului o încălcare a CEDO legată de o măsură restrictivă, în caz contrar extinzându‑se competențele Curții.

132. În continuare, guvernul francez și Consiliul consideră că distincția efectuată de Comisie între măsurile care au efecte obligatorii și cele care sunt lipsite de astfel de efecte nu este întemeiată, întrucât relevant este numai să se determine dacă este vorba despre o „măsură restrictivă” în sensul articolului 275 TFUE. Or, noțiunea „măsură restrictivă” nu poate depinde de simplul fapt că o măsură este susceptibilă să încalce drepturi fundamentale ale particularilor, o asemenea definiție depășind litera articolului 215 alineatul (2) TFUE și privând de efect util articolul 275 primul paragraf TFUE.

133. În consecință, potrivit Consiliului, Curtea, deși rămâne competentă să se pronunțe asupra unei excepții de nelegalitate conform articolului 277 TFUE, nu este în schimb competentă, potrivit guvernului polonez, să se pronunțe asupra validității altor măsuri în afară de măsurile restrictive prin intermediul trimiterii preliminare și nici, potrivit guvernului francez și Consiliului, să statueze cu privire la cereri în răspundere extracontractuală care vizează repararea unui prejudiciu suferit ca urmare a unui act sau a unei măsuri în materie de PESC. În opinia guvernelor francez și olandez, precum și a Consiliului, noțiunea de măsuri restrictive nu include decât „deciziile de sancționare” luate împotriva unor persoane fizice sau juridice având ca obiect limitarea admiterii acestora pe teritoriul statelor membre, precum și înghețarea fondurilor și a resurselor lor economice, ceea ce vizează, așadar, atât actele de bază întemeiate pe articolul 31 alineatul (1) TUE, cât și actele de executare adoptate în temeiul alineatului (2) al aceluiași articol.

134. În această privință, guvernul francez precizează că Hotărârea Segi și alții/Consiliul (EU:C:2007:116), referitoare la admisibilitatea trimiterilor preliminare în cadrul fostului „al treilea pilon”, nu este transpozabilă în speță, întrucât articolul 275 TFUE nu conferă Curții, spre deosebire de articolul 35 alineatul (1) UE, nicio competență cu titlu preliminar.

135. În sfârșit, potrivit guvernului francez, faptul că această interpretare a articolului 275 TFUE este susceptibilă să priveze particularii de protecția jurisdicțională efectivă împotriva anumitor acte din domeniul PESC nu poate fi suficient pentru a conferi Curții o competență care nu este prevăzută de tratate. În opinia guvernelor francez, polonez, finlandez și suedez, tocmai pentru a evita ca Uniunea să fie condamnată sistematic pentru încălcarea articolelor 6 și 13 din CEDO, la articolul 1 alineatul (4) din proiectul de acord, precum și la punctele 23 și 24 din proiectul de raport explicativ s‑ar preciza că revine statelor membre sarcina de a garanta protecția dreptului de acces la justiție și a dreptului la o cale de atac jurisdicțională efectivă, cu atât mai mult cu cât, potrivit Consiliului, Uniunea nu se bucură de nicio imunitate de jurisdicție, în conformitate cu Protocolul (nr. 7) privind privilegiile și imunitățile Uniunii Europene anexat la Tratatele UE, FUE și CEEA, astfel încât aceasta poate fi chemată în fața instanțelor naționale printr‑o acțiune în reparație. De altfel, potrivit acestei instituții, problema dacă sistemul de protecție jurisdicțională în materie de PESC este conform cu articolele 6 și 13 menționate nu este pertinentă decât în raport cu actele în materie de PESC imputabile Uniunii, referitoare atât la operațiunile militare, cât și la operațiunile civile, având în vedere că revine instanțelor din statele membre sarcina de a garanta caracterul efectiv al unei asemenea protecții în privința actelor imputabile statelor membre.

136. În ceea ce privește procedura de implicare prealabilă a Curții, se susține mai întâi, de către guvernul Regatului Unit, că această procedură nu este necesară pentru a considera proiectul de acord compatibil cu tratatele, dat fiind că, având în vedere natura declaratorie a deciziilor Curții Europene a Drepturilor Omului, acestea nu au nicio incidență asupra validității dreptului Uniunii. În orice caz, potrivit guvernului bulgar, nu este necesar să se activeze această procedură atunci când Curtea s‑a pronunțat deja cu privire la validitatea actului respectiv în raport cu dreptul fundamental corespunzător prevăzut de cartă, având în vedere atât articolul 52 alineatul (3) din aceasta, cât și prezumția de protecție echivalentă de care beneficiază dreptul Uniunii din partea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Bosphorus Hava Yollari Turizm ve Ticaret anonim Șirketi împotriva Irlandei, nr. 45036/98, § 155, 30 iunie 2005).

137. În continuare, în opinia guvernului ceh, a Irlandei, a guvernelor elen și spaniol, precum și a guvernului Regatului Unit, cu toate că procedura de implicare prealabilă conferă Curții funcții suplimentare în raport cu cele cu care este învestită deja de tratate, acest fapt nu înseamnă totuși că proiectul de acord extinde competențele Curții, având în vedere că aceste funcții suplimentare nu denaturează competențele sale actuale (Avizul 1/92, EU:C:1992:189, punctul 32, Avizul 1/00, EU:C:2002:231, punctele 21, 23 și 26, precum și Avizul 1/09, EU:C:2011:123, punctul 75). În plus, potrivit guvernelor danez și maghiar, posibilitatea Curții de a se pronunța în cadrul implicării prealabile decurge în mod natural și necesar din tratatele însele și în special din cuprinsul articolului 6 alineatul (2) TUE. Astfel, cu toate că, în opinia guvernelor francez și austriac, nu este necesară o modificare a tratatelor, decizia Consiliului luată în temeiul articolului 218 alineatul (8) TFUE este, potrivit guvernelor danez, german și austriac, suficientă pentru a conferi Curții această nouă funcție, întrucât o asemenea decizie trebuie să fie aprobată de toate statele membre în conformitate cu normele lor constituționale respective. În această privință însă, Parlamentul precizează de asemenea că, având în vedere că deciziile Consiliului privind încheierea unor acorduri internaționale nu fac în principiu decât să confere forță juridică unui acord încheiat de Uniune, ar fi îndoielnic că asemenea decizii pot avea un conținut normativ propriu, cu atât mai mult cu cât nu sunt „supuse modificării de către Parlament”.

138. În ceea ce privește respectarea atribuțiilor instituțiilor, fără a ajunge la concluzia că procedura de implicare prealabilă a Curții este contrară cerințelor prevăzute de Protocolul nr. 8 UE, guvernul polonez arată că recunoașterea unui drept al Comisiei de a sesiza Curtea cu cereri de decizie în materie de validitate și de interpretare a dispozițiilor unor acte juridice ale Uniunii, în afara sferei articolelor 263 TFUE și 267 TFUE, ar putea conduce la denaturarea competențelor instituțiilor, atât ale Comisiei, cât și ale Curții înseși, și la eludarea condițiilor de admisibilitate impuse de aceste dispoziții. Cu titlu de exemplu, în temeiul articolului 263 al șaselea paragraf TFUE, o acțiune în anulare împotriva unui act al Uniunii ar putea fi introdusă de o instituție în termen de două luni de la publicarea actului sau de la notificarea acestuia reclamantului. Or, în cazul în care Comisia nu ar fi introdus o acțiune în anulare în acest termen, ea ar putea obține anularea unui act prin intermediul procedurii de implicare prealabilă, eludând, așadar, respectarea termenului menționat. De asemenea, competențele Curții ar putea suferi modificări importante, având în vedere că, deși în prezent articolul 267 TFUE rezervă numai instanțelor din statele membre posibilitatea de a formula o cerere de decizie preliminară, după aderare, Curtea ar interpreta dreptul Uniunii și la cererea Comisiei. Or, Curtea, ca și celelalte instituții ale Uniunii, nu ar dispune de competențe generale, iar competența sa s‑ar limita la cauzele cu care este sesizată. Prin urmare, posibilitatea Curții de a statua asupra unor întrebări adresate de Comisie ar trebui să aibă un temei specific în tratat, ceea ce nu ar fi cazul în prezent.

139. În plus, în opinia guvernelor olandez și austriac, chiar dacă procedura implicării prealabile a Curții trebuie să țină seama de imperative de celeritate, această procedură trebuie să fie mai cuprinzătoare decât actuala procedură preliminară de urgență prevăzută la articolul 23a din Statutul Curții și să permită tuturor statelor membre să prezinte observații scrise. În orice caz, potrivit guvernului olandez, această procedură nu trebuie să fie reglementată prin dispoziții specifice ale deciziei Consiliului privind încheierea acordului de aderare, ci direct prin Statutul Curții și prin Regulamentul de procedură al acesteia.

140. În sfârșit, Consiliul susține că întinderea competenței Curții de a statua prealabil Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la respectarea drepturilor fundamentale prin actele imputabile direct sau indirect Uniunii din domeniul PESC trebuie să fie egală cu întinderea competenței sale interne în acest domeniu. Astfel, Curtea ar fi chemată să se pronunțe în prealabil în cauzele împotriva unuia sau mai multor state membre în care Uniunea este copârâtă referitoare la un act de executare de către un stat membru a unui act al Uniunii adoptat în domeniul PESC atunci când sunt îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 275 TFUE. În cazul în care Curtea ar trebui să decidă că limitele enunțate la articolul 40 TUE au fost efectiv depășite și că actul în cauză nu ar fi trebuit să fie adoptat în temeiul capitolului din Tratatul UE referitor la PESC, atunci aceasta ar fi competentă să se pronunțe și cu privire la interpretarea și la validitatea actului în discuție, deoarece nu ar fi vorba despre un act în materie de PESC. Faptul că actele Uniunii din domeniul PESC care nu afectează în mod direct persoanele nu pot fi anulate de o autoritate judiciară în cadrul sistemului de protecție jurisdicțională a Uniunii nu ar implica faptul că acest sistem încalcă CEDO.

5.     Articolul 2 a doua teză din Protocolul nr. 8 UE

141. Anumite state membre susțin că aderarea Uniunii la CEDO și eventual la protocoalele sale care nu au fost încă ratificate de toate statele membre dă efectiv naștere, contrar celor susținute de Comisie, unor obligații pentru statele membre în temeiul articolului 216 TFUE. În timp ce, în opinia guvernului german, aceasta presupune că o aderare la aceste protocoale încalcă a doua teză a articolului 2 din Protocolul nr. 8 UE, guvernul ceh concluzionează în sensul opus, întrucât sursa obligațiilor menționate ar fi articolul 216 alineatul (2) TFUE, iar nu însăși CEDO. În orice caz, potrivit guvernului ceh, aderarea la aceste protocoale nu ar putea avea loc decât prin intermediul procedurii prevăzute la articolul 218 TFUE, ceea ce va permite eventual obținerea avizului Curții.

142. În plus, potrivit guvernului polonez, presupunând că Uniunea dispune de competența de a încheia protocoale care nu au fost încă ratificate de toate statele membre, nu se poate exclude ca, în cazul aderării la unul dintre aceste protocoale, un stat membru care nu a ratificat respectivul protocol să își exprime în cadrul Consiliului acordul de a fi ținut prin intermediul Uniunii și, prin urmare, să „aprobe” decizia de a fi ținut în acest mod de protocolul menționat. Statul în cauză nu ar fi ținut, așadar, de acest protocol decât în sfera de competență a Uniunii. Or, această soluție ar suscita îndoieli, în special având în vedere necesitatea de a aplica dreptul în mod coerent, transparent și uniform. Îndoielile ar fi cu atât mai importante în ceea ce privește protocoalele referitoare la materii care țin de competențe partajate.

6.     Articolul 3 din Protocolul nr. 8 UE

143. În ceea ce privește respectarea articolului 344 TFUE, deși guvernul elen consideră că este inutil să se prevadă inadmisibilitatea unei acțiuni între statele membre în fața Curții Europene a Drepturilor Omului, întrucât o asemenea acțiune este deja interzisă de articolul 344 TFUE, se precizează în schimb de către guvernul francez că trebuie să rămână totuși posibil ca un stat membru să se constituie terț intervenient în susținerea unuia dintre resortisanții săi într‑o cauză împotriva unui alt stat membru cu care este sesizată instanța menționată, chiar și în cazul în care acest stat membru acționează în cadrul punerii în aplicare a dreptului Uniunii.

VIII –  Poziția Curții

A –  Cu privire la admisibilitate

144. Anumite state membre care au participat la prezenta procedură au exprimat îndoieli cu privire la admisibilitatea cererii de aviz formulate de Comisie, în măsura în care aceasta conține aprecieri referitoare la normele interne.

145. Este necesar să se amintească în această privință că, potrivit articolului 218 alineatul (11) TFUE, Parlamentul, Consiliul, Comisia sau un stat membru poate obține avizul Curții cu privire la compatibilitatea unui acord preconizat cu dispozițiile tratatelor. Această dispoziție urmărește să prevină complicațiile care ar rezulta din contestarea în justiție a compatibilității cu tratatele a acordurilor internaționale care angajează Uniunea (a se vedea Avizul 2/94, EU:C:1996:140, punctul 3, Avizul 1/08, EU:C:2009:739, punctul 107, și Avizul 1/09, EU:C:2011:123, punctul 47).

146. Astfel, o decizie judiciară care constată eventual, după încheierea unui acord internațional care angajează Uniunea, că acesta este incompatibil cu dispozițiile tratatelor, având în vedere fie conținutul său, fie procedura adoptată pentru încheierea sa, ar crea cu siguranță, nu numai pe planul intern al Uniunii, ci și pe cel al relațiilor internaționale, dificultăți serioase și ar risca să prejudicieze toate persoanele interesate, inclusiv statele terțe (a se vedea Avizul 3/94, EU:C:1995:436, punctul 17, și Avizul 1/09, EU:C:2011:123, punctul 48).

147. Pentru a permite Curții să se pronunțe cu privire la compatibilitatea dispozițiilor unui acord preconizat cu normele tratatelor, este necesar ca aceasta să dispună de elemente suficiente referitoare la însuși conținutul acordului menționat (a se vedea Avizul 2/94, EU:C:1996:140, punctele 20-22, precum și Avizul 1/09, EU:C:2011:123, punctul 49).

148. În speță, Comisia a transmis Curții proiectele de instrumente de aderare în privința cărora negociatorii au ajuns deja la un acord de principiu. Ansamblul acestor instrumente furnizează un cadru suficient de complet și de precis al modalităților în conformitate cu care ar trebui să aibă loc aderarea preconizată și permite, așadar, Curții să aprecieze compatibilitatea proiectelor menționate cu tratatele.

149. În schimb, în ceea ce privește normele interne, întrucât nu au fost încă adoptate, conținutul lor nu are decât un caracter ipotetic și, în orice caz, caracterul lor de drept intern al Uniunii exclude posibilitatea ca acestea să facă obiectul prezentei proceduri de aviz, care nu poate privi decât acorduri internaționale a căror încheiere este preconizată de Uniune.

150. De altfel, verificarea pe care Curtea este chemată să o efectueze în cadrul procedurii de aviz, și care poate avea loc făcându‑se abstracție de viitorul conținut al normelor interne care vor trebui adoptate, este strict încadrată de tratate, astfel încât, pentru a nu impieta asupra competențelor celorlalte instituții responsabile cu stabilirea normelor interne necesare pentru a face operațional acordul de aderare, Curtea trebuie să se limiteze la examinarea conformității acestuia cu tratatele și să se asigure nu numai că acordul respectiv nu încalcă nicio dispoziție a dreptului primar, ci și că include toate dispozițiile impuse eventual de acesta.

151. Rezultă că aprecierile referitoare la normele interne menționate efectuate atât de Comisie, cât și de statele membre și de celelalte instituții care au prezentat observații Curții nu sunt pertinente în vederea examinării prezentei cereri de aviz și, prin urmare, nu sunt de natură să pună în discuție admisibilitatea acesteia.

152. În consecință, prezenta cerere de aviz este admisibilă.

B –  Cu privire la fond

1.     Considerații introductive

153. Înainte de a iniția analiza cererii formulate de Comisie, trebuie arătat, cu titlu introductiv, că, spre deosebire de stadiul dreptului comunitar în vigoare la data la care Curtea a emis Avizul 2/94 (EU:C:1996:140), aderarea Uniunii la CEDO dispune, de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, de un temei juridic specific în articolul 6 TUE.

154. Această aderare s‑ar caracteriza însă în continuare prin importante particularități.

155. Astfel, încă de la adoptarea CEDO, numai statele puteau avea calitatea de părți, ceea ce explică faptul că, în prezent, această convenție nu leagă decât state. Acest aspect este de altfel confirmat de împrejurarea că, pentru a permite aderarea Uniunii, nu a fost modificat numai articolul 59 din CEDO, ci și acordul preconizat însuși conține o serie de modificări ale convenției menționate pentru a face această aderare operațională în cadrul sistemului pe care ea însăși îl instituie.

156. Or, aceste modificări se justifică tocmai prin faptul că, spre deosebire de orice altă parte contractantă, din punctul de vedere al dreptului internațional, Uniunea nu poate, având în vedere însăși natura sa, să fie considerată un stat.

157. Astfel, după cum Curtea a constatat în repetate rânduri, spre deosebire de tratatele internaționale obișnuite, tratatele fondatoare ale Uniunii au instituit o nouă ordine juridică, dotată cu instituții proprii, în favoarea căreia statele membre și‑au limitat drepturile suverane în domenii din ce în ce mai extinse și ale cărei subiecte sunt nu numai aceste state, ci și resortisanții acestora (a se vedea în special Hotărârea van Gend & Loos, 26/62, EU:C:1963:1, p. 23, și Hotărârea Costa, 6/64, EU:C:1964:66, p. 1158, precum și Avizul 1/09, EU:C:2011:123, punctul 65).

158. Or, faptul că Uniunea este dotată cu o ordine juridică de tip nou, având o natură care îi este specifică, un cadru constituțional și principii fondatoare care îi sunt proprii, o structură instituțională deosebit de elaborată, precum și un ansamblu complet de norme juridice care îi asigură funcționarea, determină consecințe în ceea ce privește procedura și condițiile aderării la CEDO.

159. Tocmai în considerarea acestui fapt, tratatele supun această aderare respectării unor diverse condiții.

160. În acest sens, mai întâi, după ce prevede că Uniunea aderă la CEDO, articolul 6 alineatul (2) TUE precizează de la bun început, în cuprinsul celei de a doua teze, că „[c]ompetențele Uniunii, astfel cum sunt definite în tratate, nu sunt modificate de această aderare”.

161. În continuare, Protocolul nr. 8 UE, care are aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor, prevede între altele că acordul de aderare trebuie să reflecte necesitatea de a conserva caracteristicile specifice ale Uniunii și ale dreptului Uniunii și să garanteze că aderarea nu aduce atingere nici competențelor Uniunii, nici atribuțiilor instituțiilor sale, nici situației speciale a statelor membre în ceea ce privește CEDO, nici articolului 344 TFUE.

162. În sfârșit, prin Declarația cu privire la articolul 6 alineatul (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană, Conferința interguvernamentală care a adoptat Tratatul de la Lisabona a convenit că aderarea trebuie realizată în conformitate cu proceduri care să permită menținerea aspectelor specifice ordinii juridice a Uniunii.

163. În special în lumina acestor dispoziții, revine Curții, în cadrul misiunii care îi este încredințată prin articolul 19 alineatul (1) primul paragraf TUE, sarcina de a controla dacă modalitățile juridice potrivit cărora se preconizează aderarea Uniunii la CEDO sunt în conformitate cu condițiile menționate și, mai general, cu carta constituțională fundamentală a Uniunii pe care o reprezintă tratatele (Hotărârea Les Verts/Parlamentul, 294/83, EU:C:1986:166, punctul 23).

164. În vederea efectuării unui asemenea control, trebuie arătat că, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 160-162 din prezentul aviz, condițiile prevăzute de tratate în ceea ce privește aderarea vizează, în mod deosebit, să garanteze că aceasta nu aduce atingere caracteristicilor specifice ale Uniunii și ale dreptului său.

165. În această privință, trebuie amintit că printre aceste caracteristici se numără cele referitoare la structura constituțională a Uniunii, care se reflectă în principiul de atribuire a competențelor prevăzut la articolul 4 alineatul (1) TUE și la articolul 5 alineatele (1) și (2) TUE, precum și în cadrul instituțional definit la articolele 13 TUE-19 TUE.

166. La aceasta se adaugă caracteristicile specifice care țin de însăși natura dreptului Uniunii. În special, astfel cum a arătat Curtea în repetate rânduri, dreptul Uniunii se caracterizează prin faptul că este izvorât dintr‑o sursă independentă, constituită de tratate, prin supremația sa în raport cu dreptul statelor membre (a se vedea în acest sens Hotărârea Costa, EU:C:1964:66, p. 1159 și 1160, precum și Hotărârea Internationale Handelsgesellschaft, EU:C:1970:114, punctul 3, Avizul 1/91, EU:C:1991:490, punctul 21, Avizul 1/09, EU:C:2011:123, punctul 65, și Hotărârea Melloni, C‑399/11, EU:C:2013:107, punctul 59), precum și prin efectul direct al unei întregi serii de dispoziții aplicabile statelor membre și resortisanților acestora (Hotărârea van Gend & Loos, EU:C:1963:1, p. 23, și Avizul 1/09, EU:C:2011:123, punctul 65).

167. Aceste caracteristici esențiale ale dreptului Uniunii au dat naștere unei rețele structurate de principii, de norme și de relații juridice mutual interdependente care leagă, reciproc, Uniunea însăși și statele sale membre, precum și statele membre între ele, acestea fiind în prezent angajate, astfel cum se amintește la articolul 1 al doilea paragraf TUE, într‑un „[proces] de creare a unei uniuni tot mai profunde între popoarele Europei”.

168. O asemenea construcție juridică se întemeiază pe premisa fundamentală potrivit căreia fiecare stat membru împărtășește cu toate celelalte state membre și recunoaște că acestea împărtășesc cu el o serie de valori comune pe care se întemeiază Uniunea, după cum se precizează la articolul 2 TUE. Această premisă implică și justifică existența încrederii reciproce dintre statele membre în recunoașterea acestor valori și, așadar, în respectarea dreptului Uniunii care le pune în aplicare.

169. Figurează de altfel în centrul acestei construcții juridice drepturile fundamentale, astfel cum sunt recunoscute de cartă – care, în temeiul articolului 6 alineatul (1) TUE, are aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor –, respectarea acestor drepturi constituind o condiție a legalității actelor Uniunii, astfel încât nu pot fi admise în Uniune măsuri incompatibile cu aceste drepturi (a se vedea Hotărârea ERT, C‑260/89, EU:C:1991:254, punctul 41, Hotărârea Kremzow, C‑299/95, EU:C:1997:254, punctul 14, Hotărârea Schmidberger, C‑112/00, EU:C:2003:333, punctul 73, precum și Hotărârea Kadi și Al Barakaat International Foundation/Consiliul și Comisia, EU:C:2008:461, punctele 283 și 284).

170. Or, autonomia de care se bucură dreptul Uniunii în raport cu dreptul statelor membre, precum și în raport cu dreptul internațional impune ca interpretarea drepturilor fundamentale să fie asigurată în cadrul structurii și al obiectivelor Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea Internationale Handelsgesellschaft, EU:C:1970:114, punctul 4, precum și Hotărârea Kadi și Al Barakaat International Foundation/Consiliul și Comisia, EU:C:2008:461, punctele 281-285).

171. În ceea ce privește structura Uniunii, este necesar să se sublinieze că respectarea cartei se impune nu numai instituțiilor, organelor, și oficiilor sau agențiilor Uniunii, ci și statelor membre atunci când acestea pun în aplicare dreptul Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea Åkerberg Fransson, C‑617/10, EU:C:2013:105, punctele 17-21).

172. În ceea ce privește urmărirea obiectivelor Uniunii, astfel cum sunt amintite la articolul 3 TUE, aceasta este încredințată unei serii de dispoziții fundamentale, cum ar fi cele care prevăd libertatea de circulație a mărfurilor, a serviciilor, a capitalurilor și a persoanelor, cetățenia Uniunii, spațiul de libertate, securitate și justiție, precum și politica de concurență. Aceste dispoziții, care se inserează în cadrul unui sistem propriu Uniunii, sunt structurate astfel încât să contribuie, fiecare în domeniul său specific și cu caracteristicile sale particulare, la realizarea procesului de integrare, care este rațiunea de a fi a Uniunii înseși.

173. De asemenea, revine statelor membre, în special în temeiul principiului cooperării loiale, prevăzut la articolul 4 alineatul (3) primul paragraf TUE, obligația de a asigura aplicarea și respectarea dreptului Uniunii pe teritoriile lor respective. În plus, în temeiul celui de al doilea paragraf al aceluiași alineat, statele membre adoptă orice măsură generală sau specială pentru asigurarea îndeplinirii obligațiilor care decurg din tratate sau care rezultă din actele instituțiilor Uniunii (Avizul 1/09, EU:C:2011:123, punctul 68 și jurisprudența citată).

174. Pentru a garanta conservarea caracteristicilor specifice și a autonomiei acestei ordini juridice, tratatele au instituit un sistem jurisdicțional destinat să asigure coerența și unitatea în interpretarea dreptului Uniunii.

175. În acest cadru, revine instanțelor naționale și Curții obligația de a garanta deplina aplicare a dreptului Uniunii în toate statele membre, precum și protecția jurisdicțională a drepturilor conferite justițiabililor de dreptul menționat (Avizul 1/09, EU:C:2011:123, punctul 68 și jurisprudența citată).

176. În special, cheia de boltă a sistemului jurisdicțional astfel conceput o constituie procedura trimiterii preliminare prevăzută la articolul 267 TFUE, care, prin instituirea unui dialog de la instanță la instanță tocmai între Curte și instanțele din statele membre, are drept scop asigurarea unității de interpretare a dreptului Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea van Gend & Loos, EU:C:1963:1, p. 23), permițând astfel asigurarea coerenței acestuia, a efectului său deplin și a autonomiei sale, precum și, în ultimă instanță, a caracterului propriu al dreptului instituit de tratate (a se vedea în acest sens Avizul 1/09, EU:C:2011:123, punctele 67 și 83).

177. Prin urmare, drepturile fundamentale, astfel cum sunt recunoscute în special prin cartă, trebuie să fie interpretate și aplicate în cadrul Uniunii cu respectarea acestui cadru constituțional, amintit la punctele 155-176 din prezentul aviz.

2.     Cu privire la compatibilitatea acordului preconizat cu dreptul primar al Uniunii

178. În vederea unei luări de poziție cu privire la cererea de aviz formulată de Comisie, este necesar atât să se verifice dacă acordul preconizat este susceptibil să aducă atingere caracteristicilor specifice ale dreptului Uniunii care tocmai au fost amintite și, așa cum a subliniat însăși Comisia, autonomiei acestui drept în interpretarea și aplicarea drepturilor fundamentale – astfel cum sunt recunoscute de dreptul Uniunii și în special de cartă –, cât și să se analizeze dacă mecanismele instituționale și procedurale prevăzute de acest acord asigură respectarea condițiilor pe care tratatele le‑au impus în ceea ce privește aderarea Uniunii la CEDO.

a)     Cu privire la caracteristicile specifice și la autonomia dreptului Uniunii

179. Trebuie amintit că, în temeiul articolului 6 alineatul (3) TUE, drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate de CEDO, constituie principii generale ale dreptului Uniunii. Totuși, în lipsa aderării Uniunii la convenția menționată, aceasta nu constituie un instrument juridic integrat formal în ordinea juridică a Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea Kamberaj, C‑571/10, EU:C:2012:233, punctul 60, și Hotărârea Åkerberg Fransson, EU:C:2013:105, punctul 44).

180. În schimb, ca urmare a aderării, CEDO, ca orice alt acord internațional încheiat de Uniune, ar fi obligatorie, în temeiul articolului 216 alineatul (2) TFUE, pentru instituțiile Uniunii și pentru statele membre și, în consecință, ar face parte integrantă din dreptul Uniunii (Hotărârea Haegeman, 181/73, EU:C:1974:41, punctul 5, Avizul 1/91, EU:C:1991:490, punctul 37, Hotărârea IATA și ELFAA, C‑344/04, EU:C:2006:10, punctul 36, precum și Hotărârea Air Transport Association of America și alții, C‑366/10, EU:C:2011:864, punctul 73).

181. Astfel, Uniunea, ca orice altă parte contractantă, ar fi supusă unui control extern având ca obiect respectarea drepturilor și a libertăților pe care Uniunea s‑ar angaja să le respecte conform articolului 1 din CEDO. În acest context, Uniunea și instituțiile sale, inclusiv Curtea, ar fi supuse mecanismelor de control prevăzute de această convenție și în special deciziilor și hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului.

182. În această privință, Curtea a precizat deja, desigur, că un acord internațional care prevede crearea unei instanțe care are sarcina să interpreteze dispozițiile acestuia și ale cărei decizii sunt obligatorii pentru instituții, inclusiv pentru Curte, nu este, în principiu, incompatibil cu dreptul Uniunii, aserțiune care este cu atât mai valabilă în cazul în care, precum în speță, încheierea unui asemenea acord este prevăzută de tratatele însele. Astfel, competența Uniunii în materie de relații internaționale și capacitatea acesteia de a încheia acorduri internaționale implică în mod necesar posibilitatea de a se supune deciziilor unei instanțe create sau desemnate în temeiul unor asemenea acorduri, în măsura în care se referă la interpretarea și la aplicarea dispozițiilor acestora (a se vedea Avizul 1/91, EU:C:1991:490, punctele 40 și 70, precum și Avizul 1/09, EU:C:2011:123, punctul 74).

183. Însă Curtea a precizat de asemenea că un acord internațional nu poate produce efecte cu privire la propriile competențe decât dacă cerințele esențiale privind menținerea naturii acestora sunt îndeplinite și dacă, așadar, nu se aduce atingere autonomiei ordinii juridice a Uniunii (a se vedea Avizul 1/00, EU:C:2002:231, punctele 21, 23 și 26, precum și Avizul 1/09, EU:C:2011:123, punctul 76; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea Kadi și Al Barakaat International Foundation/Consiliul și Comisia, EU:C:2008:461, punctul 282).

184. În special, intervenția organelor învestite de CEDO cu competențe decizionale, astfel cum este prevăzută în acordul preconizat, nu trebuie să aibă drept efect faptul de a impune Uniunii și instituțiilor sale, în exercitarea competențelor lor interne, o anumită interpretare a normelor dreptului Uniunii (a se vedea Avizul 1/91, EU:C:1991:490, punctele 30-35, precum și Avizul 1/00, EU:C:2002:231, punctul 13).

185. Or, este, desigur, inerent noțiunii înseși de control extern faptul că, pe de o parte, interpretarea CEDO dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ar fi obligatorie, în temeiul dreptului internațional, pentru Uniune și instituțiile sale, inclusiv pentru Curte, și că, pe de altă parte, interpretarea dată de Curte unui drept recunoscut de convenția menționată nu ar fi constrângătoare pentru mecanismele de control prevăzute de aceasta din urmă și în special pentru Curtea Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum se prevede la articolul 3 alineatul (6) din proiectul de acord și cum se precizează la punctul 68 din proiectul de raport explicativ.

186. Situația nu poate fi însă aceeași în ceea ce privește interpretarea pe care Curtea o dă dreptului Uniunii, inclusiv cartei. În special, aprecierile Curții referitoare la domeniul de aplicare material al dreptului Uniunii, mai ales în scopul de a stabili dacă un stat membru este obligat să respecte drepturile fundamentale ale Uniunii, nu ar trebui să poată fi puse în discuție de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

187. În această privință, trebuie amintit, în primul rând, că articolul 53 din cartă prevede că niciuna dintre dispozițiile acesteia nu poate fi interpretată ca restrângând sau aducând atingere drepturilor fundamentale recunoscute, în domeniile de aplicare corespunzătoare, de dreptul Uniunii și de dreptul internațional, precum și de convențiile internaționale la care Uniunea sau toate statele membre sunt părți, și în special CEDO, precum și prin constituțiile statelor membre.

188. Or, Curtea a interpretat această dispoziție în sensul că aplicarea unor standarde naționale de protecție a drepturilor fundamentale nu trebuie să compromită nivelul de protecție prevăzut de cartă și nici supremația, unitatea și caracterul efectiv al dreptului Uniunii (Hotărârea Melloni, EU:C:2013:107, punctul 60).

189. În măsura în care articolul 53 din CEDO rezervă, în esență, părților contractante posibilitatea de a prevedea standarde de protecție a drepturilor fundamentale mai ridicate decât cele garantate de această convenție, trebuie să se asigure coordonarea dintre această dispoziție și articolul 53 din cartă, astfel cum a fost interpretat de Curte, pentru ca posibilitatea conferită de articolul 53 din CEDO statelor membre să rămână limitată, în ceea ce privește drepturile recunoscute de cartă corespunzătoare unor drepturi garantate de convenția menționată, la ceea ce este necesar pentru a evita compromiterea nivelului de protecție prevăzut în cartă, precum și supremația, unitatea și caracterul efectiv al dreptului Uniunii.

190. Or, în acordul preconizat nu s‑a prevăzut nicio dispoziție pentru a asigura o asemenea coordonare.

191. În al doilea rând, trebuie amintit că principiul încrederii reciproce dintre statele membre are, în dreptul Uniunii, o importanță fundamentală, având în vedere că permite crearea și menținerea unui spațiu fără frontiere interioare. Or, acest principiu impune, îndeosebi în ceea ce privește spațiul de libertate, securitate și justiție, fiecăruia dintre aceste state să considere, mai puțin în situații excepționale, că toate celelalte state membre respectă dreptul Uniunii și în special drepturile fundamentale recunoscute de acesta (a se vedea în acest sens Hotărârea N. S. și alții, C‑411/10 și C‑493/10, EU:C:2011:865, punctele 78-80, precum și Hotărârea Melloni, EU:C:2013:107, punctele 37 și 63).

192. Astfel, atunci când pun în aplicare dreptul Uniunii, statele membre pot fi ținute, în temeiul acestuia, să prezume respectarea drepturilor fundamentale de către celelalte state membre, așa încât sunt lipsite nu numai de posibilitatea de a pretinde din partea unui alt stat membru un nivel național de protecție a drepturilor fundamentale mai ridicat decât cel asigurat de dreptul Uniunii, ci și, mai puțin în situații excepționale, de posibilitatea de a verifica dacă acest alt stat membru a respectat efectiv, într‑un caz concret, drepturile fundamentale garantate de Uniune.

193. Or, abordarea reținută în acordul preconizat, care constă în a asimila Uniunea cu un stat și a‑i rezerva acesteia un rol întru totul identic cu cel al oricărei alte părți contractante, nu ține seama tocmai de natura intrinsecă a Uniunii și, în special, omite să ia în considerare faptul că statele membre, datorită apartenenței lor la Uniune, au acceptat ca relațiile dintre ele, în ceea ce privește materiile care fac obiectul transferului de competențe ale statelor membre în favoarea Uniunii, să fie reglementate de dreptul Uniunii, cu excluderea, dacă acesta o impune, a oricărui alt drept.

194. Întrucât CEDO, care impune ca Uniunea și statele membre să fie considerate părți contractante nu numai în relațiile cu părțile contractante care nu sunt state membre ale Uniunii, ci și în relațiile lor reciproce, inclusiv atunci când aceste relații sunt guvernate de dreptul Uniunii, ar necesita ca un stat membru să verifice respectarea drepturilor fundamentale de către un alt stat membru, în condițiile în care dreptul Uniunii impune o încredere reciprocă între aceste state membre, aderarea este susceptibilă să compromită echilibrul pe care se întemeiază Uniunea, precum și autonomia dreptului Uniunii.

195. Or, nu se prevede nimic în acordul preconizat pentru a preveni o asemenea evoluție.

196. În al treilea rând, trebuie subliniat că Protocolul nr. 16 autorizează cele mai înalte instanțe ale statelor membre să adreseze Curții Europene a Drepturilor Omului cereri de aviz consultativ cu privire la probleme de principiu referitoare la interpretarea sau la aplicarea drepturilor și libertăților garantate de CEDO sau de protocoalele sale, în condițiile în care dreptul Uniunii impune ca, în acest scop, aceste instanțe să introducă în fața Curții o cerere de decizie preliminară în temeiul articolului 267 TFUE.

197. Deși este, desigur, adevărat că acordul preconizat nu prevede aderarea Uniunii ca atare la Protocolul nr. 16 și că acesta a fost semnat la 2 octombrie 2013, și anume după acordul intervenit la nivelul negociatorilor cu privire la proiectele de instrumente de aderare, respectiv 5 aprilie 2013, nu este mai puțin adevărat că, având în vedere că CEDO ar face parte integrantă din dreptul Uniunii, mecanismul instituit prin protocolul amintit ar putea, în special atunci când sunt în discuție drepturi garantate de cartă care corespund celor recunoscute de CEDO, să aducă atingere autonomiei și eficacității procedurii de trimitere preliminară prevăzute la articolul 267 TFUE.

198. În special, nu este exclus ca o cerere de aviz consultativ introdusă în temeiul Protocolului nr. 16 de o instanță a unui stat membru care a aderat la protocolul menționat să poată declanșa procedura implicării prealabile a Curții, creând astfel un risc de eludare a procedurii de trimitere preliminară prevăzute la articolul 267 TFUE, care, după cum s‑a amintit la punctul 176 din prezentul aviz, constituie cheia de boltă a sistemului jurisdicțional instituit de tratate.

199. Or, prin faptul că nu prevede nimic cu privire la corelarea dintre mecanismul instituit prin Protocolul nr. 16 și procedura de trimitere preliminară prevăzută la articolul 267 TFUE, acordul preconizat este susceptibil să aducă atingere autonomiei și eficacității procedurii menționate.

200. Având în vedere ceea ce precedă, este necesar să se constate că aderarea Uniunii la CEDO, astfel cum este prevăzută în proiectul de acord, este susceptibilă să aducă atingere caracteristicilor specifice ale dreptului Uniunii și autonomiei acestuia.

b)     Cu privire la articolul 344 TFUE

201. Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, un acord internațional nu poate să aducă atingere ordinii competențelor stabilită prin tratate și, prin urmare, autonomiei sistemului juridic al Uniunii, a cărei respectare o asigură Curtea. Acest principiu este înscris în special în cuprinsul articolului 344 TFUE, potrivit căruia statele membre se angajează să nu supună un diferend cu privire la interpretarea sau aplicarea tratatelor unui alt mod de soluționare decât cele prevăzute de acestea (a se vedea în acest sens Avizul 1/91, EU:C:1991:490, punctul 35, și Avizul 1/00, EU:C:2002:231, punctele 11 și 12, Hotărârea Comisia/Irlanda, C‑459/03, EU:C:2006:345, punctele 123 și 136, precum și Hotărârea Kadi și Al Barakaat International Foundation/Consiliul și Comisia, EU:C:2008:461, punctul 282).

202. Pe de altă parte, obligația statelor membre de a recurge la proceduri referitoare la soluționarea diferendelor instituite de dreptul Uniunii – și în special de a respecta competențele Curții, care constituie o caracteristică fundamentală a sistemului Uniunii – trebuie să fie înțeleasă ca o manifestare specifică a îndatoririi lor mai generale de loialitate care decurge din cuprinsul articolului 4 alineatul (3) TUE (a se vedea în acest sens Hotărârea Comisia/Irlanda, EU:C:2006:345, punctul 169), având în vedere că, în temeiul acestei dispoziții, obligația menționată își găsește de asemenea aplicarea în relațiile reciproce dintre statele membre și Uniune.

203. Tocmai în lumina acestor considerații, articolul 3 din Protocolul nr. 8 UE prevede expres că acordul de aderare nu trebuie să aducă atingere articolului 344 TFUE.

204. Cu toate acestea, astfel cum s‑a precizat la punctul 180 din prezentul aviz, ca urmare a aderării, CEDO ar face parte integrantă din dreptul Uniunii. În consecință, atunci când acesta este în discuție, Curtea are competența exclusivă de a soluționa orice litigiu dintre statele membre, precum și dintre acestea și Uniune cu privire la respectarea acestei convenții.

205. Or, spre deosebire de convenția internațională în discuție în cauza în care a fost pronunțată Hotărârea Comisia/Irlanda (EU:C:2006:345, punctele 124 și 125), care prevedea expres că regimul de soluționare a diferendelor instituit de dreptul Uniunii prevalează, în principiu, asupra celui stabilit prin acea convenție, procedura de soluționare a diferendelor prevăzută la articolul 33 din CEDO este susceptibilă să se aplice oricărei părți contractante și deci inclusiv litigiilor dintre statele membre sau dintre acestea și Uniune, în condițiile în care este în discuție dreptul Uniunii.

206. În această privință, contrar celor susținute în anumite observații care au fost prezentate Curții în cadrul procedurii de față, faptul că articolul 5 din proiectul de acord prevede că procedurile desfășurate în fața Curții nu trebuie să fie considerate moduri de soluționare a diferendelor la care părțile contractante au renunțat în sensul articolului 55 din CEDO nu poate fi suficient pentru prezervarea competenței exclusive a Curții.

207. Astfel, articolul 5 din proiectul de acord se limitează să reducă conținutul obligației prevăzute la articolul 55 menționat, dar lasă să subziste posibilitatea Uniunii sau a statelor membre de a sesiza Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în temeiul articolului 33 din CEDO, printr‑o cerere având ca obiect o pretinsă încălcare a acesteia săvârșită de un stat membru sau, respectiv, de Uniune în legătură cu dreptul Uniunii.

208. Însăși existența unei asemenea posibilități aduce atingere cerinței enunțate la articolul 344 TFUE.

209. Această afirmație este cu atât mai valabilă cu cât, dacă Uniunea sau statele membre ar trebui într‑adevăr să deducă judecății Curții Europene a Drepturilor Omului un litigiu dintre ele, aceasta ar fi sesizată, în temeiul articolului 33 din CEDO, cu un asemenea litigiu.

210. Or, spre deosebire de dispozițiile tratatelor care reglementează diferitele proceduri jurisdicționale interne ale Uniunii, care urmăresc obiective care le sunt proprii, articolul 344 TFUE vizează tocmai să prezerve caracterul exclusiv al modalităților de soluționare a acestor litigii în interiorul Uniunii și în special al competenței jurisdicționale a Curții în această privință și se opune astfel oricărui control extern anterior sau ulterior.

211. De altfel, însuși articolul 1 litera (b) din Protocolul nr. 8 UE se referă numai la mecanismele necesare pentru a garanta că acțiunile formulate în fața Curții Europene a Drepturilor Omului de statele nemembre sunt îndreptate în mod corect împotriva statelor membre și/sau, după caz, împotriva Uniunii.

212. În consecință, faptul că statele membre sau Uniunea au posibilitatea să introducă o cerere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului este susceptibil în sine să aducă atingere finalității articolului 344 TFUE și este, pe de altă parte, contrar naturii înseși a dreptului Uniunii, care impune, astfel cum s‑a amintit la punctul 193 din prezentul aviz, ca relațiile dintre statele membre să fie reglementate de acest drept, cu excluderea, dacă acesta o impune, a oricărui alt drept.

213. În aceste împrejurări, numai o excludere expresă a competenței Curții Europene a Drepturilor Omului care decurge din articolul 33 din CEDO în privința litigiilor dintre statele membre sau dintre acestea și Uniune referitoare la aplicarea CEDO în domeniul de aplicare material al dreptului Uniunii ar fi compatibilă cu articolul 344 TFUE.

214. Având în vedere ceea ce precedă, trebuie să se constate că acordul preconizat este susceptibil să aducă atingere articolului 344 TFUE.

c)     Cu privire la mecanismul copârâtului

215. Mecanismul copârâtului a fost introdus, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 39 din proiectul de raport explicativ, pentru a „evita orice lacună în sistemul [CEDO] referitoare la participare, la răspundere și la opozabilitate”, lacună care, ținând seama de caracteristicile specifice Uniunii, ar putea rezulta din aderarea acesteia la convenția menționată.

216. În plus, acest mecanism are de asemenea drept finalitate să asigure că, potrivit cerințelor prevăzute la articolul 1 litera (b) din Protocolul nr. 8 UE, acțiunile formulate de statele nemembre și acțiunile individuale sunt îndreptate în mod corect împotriva statelor membre și/sau, după caz, împotriva Uniunii.

217. Însă aceste obiective trebuie să fie urmărite astfel încât să fie compatibile cu cerința de a asigura conservarea caracteristicilor specifice ale dreptului Uniunii, după cum impune articolul 1 din protocolul menționat.

218. Or, în primul rând, articolul 3 alineatul (5) din proiectul de acord prevede că o parte contractantă devine copârâtă fie prin acceptarea unei invitații din partea Curții Europene a Drepturilor Omului, fie printr‑o decizie a acesteia ca urmare a cererii părții contractante înseși.

219. Astfel cum se precizează expres la punctul 53 din proiectul de raport explicativ, atunci când Curtea Europeană a Drepturilor Omului invită o parte contractantă să devină copârâtă, această invitație nu are forță obligatorie.

220. O asemenea lipsă a caracterului obligatoriu reflectă nu numai, după cum indică punctul 53 amintit, faptul că cererea inițială nu este introdusă împotriva potențialului copârât și că nicio parte contractantă nu ar putea fi obligată să devină parte în procedură într‑o cauză care nu a fost îndreptată împotriva sa în cererea de sesizare a instanței, ci deopotrivă – și mai ales – faptul că Uniunea și statele membre trebuie să rămână libere să aprecieze dacă sunt îndeplinite condițiile materiale prevăzute pentru punerea în aplicare a mecanismului copârâtului.

221. Astfel, având în vedere că aceste condiții țin, în esență, de normele dreptului Uniunii referitoare la repartizarea competențelor între aceasta și statele membre, precum și la criteriile de imputabilitate a unui act sau a unei omisiuni putând constitui o încălcare a CEDO, decizia cu privire la aspectul dacă aceste condiții sunt îndeplinite într‑o cauză determinată presupune în mod necesar o apreciere a dreptului Uniunii.

222. Deși proiectul de acord ține seama în mod adecvat de aceste considerații în ceea ce privește modalitățile în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului poate invita o parte contractantă să se constituie copârâtă, situația nu este aceeași în cazul unei cereri formulate de o parte contractantă în acest scop.

223. Astfel, după cum prevede articolul 3 alineatul (5) din proiectul de acord, atunci când Uniunea sau statele membre solicită să intervină în calitate de copârâte într‑o cauză în fața Curții Europene a Drepturilor Omului, ele trebuie să prezinte argumentele care permit să se determine că cerințele privind participarea lor la procedură sunt îndeplinite, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului se pronunță asupra acestei cereri în raport cu plauzibilitatea respectivelor argumente.

224. Desigur, prin intermediul unui asemenea control, Curtea Europeană a Drepturilor Omului verifică, în lumina argumentelor menționate, dacă este plauzibil ca cerințele enunțate la alineatele (2) și (3) ale articolului 3 să fie îndeplinite, iar acest control nu vizează temeinicia acestor argumente. Totuși, nu este mai puțin adevărat că, în urma acestui control, Curtea Europeană a Drepturilor Omului ar fi pusă în situația de a aprecia normele dreptului Uniunii care reglementează repartizarea competențelor între aceasta și statele sale membre, precum și criteriile de imputare a actelor sau a omisiunilor acestora, în vederea adoptării în această privință a unei decizii definitive care s‑ar impune atât statelor membre, cât și Uniunii.

225. Un astfel de control ar fi susceptibil să interfereze cu repartizarea competențelor între Uniune și statele sale membre.

226. În al doilea rând, articolul 3 alineatul (7) din proiectul de acord prevede că, dacă se constată încălcarea în legătură cu care o parte contractantă este copârâtă într‑o procedură, pârâtul și copârâtul răspund în solidar pentru această încălcare.

227. Or, dispoziția menționată nu exclude posibilitatea de a se reține răspunderea unui stat membru, în solidar cu Uniunea, pentru încălcarea unei dispoziții a CEDO cu privire la care acest stat membru ar fi formulat o rezervă conform articolului 57 din această convenție.

228. O asemenea consecință a articolului 3 alineatul (7) menționat este contrară articolului 2 din Protocolul nr. 8 UE, potrivit căruia acordul de aderare trebuie să garanteze că niciuna dintre dispozițiile sale nu aduce atingere situației speciale a statelor membre în ceea ce privește CEDO și în special rezervele la aceasta.

229. În al treilea rând, articolul 3 alineatul (7) din proiectul de acord prevede, in fine, o excepție de la regula generală potrivit căreia pârâtul și copârâtul răspund în solidar pentru o încălcare constatată. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, pe baza argumentelor prezentate de pârât și de copârât și după ascultarea poziției reclamantului, poate decide să rețină răspunderea numai a unuia dintre aceștia pentru această încălcare.

230. Or, o decizie referitoare la repartizarea între Uniune și statele sale membre a răspunderii pentru un act sau o omisiune care a constituit o încălcare a CEDO constatată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului se bazează de asemenea pe o apreciere a normelor dreptului Uniunii care reglementează repartizarea competențelor între aceasta și statele sale membre, precum și imputabilitatea acestui act sau a acestei omisiuni.

231. În consecință, faptul de a permite Curții Europene a Drepturilor Omului să adopte o astfel de decizie ar risca de asemenea să aducă atingere repartizării competențelor între Uniune și statele sale membre.

232. Această concluzie nu este infirmată de împrejurarea că Curtea Europeană a Drepturilor Omului ar trebui să se pronunțe numai în temeiul argumentelor prezentate de pârât și de copârât.

233. Astfel, contrar susținerilor unora dintre statele membre care au participat la prezenta procedură și ale Comisiei, nu reiese în mod clar din lectura articolului 3 alineatul (7) din proiectul de acord și din cuprinsul punctului 62 din proiectul de raport explicativ că argumentele copârâtului și ale pârâtului trebuie prezentate împreună.

234. În orice caz, chiar presupunând că cererea de repartizare a răspunderii este întemeiată pe un acord între copârât și pârât, această circumstanță nu ar fi suficientă în sine pentru a exclude orice atingere adusă autonomiei dreptului Uniunii. Astfel, problema repartizării răspunderii trebuie să fie rezolvată numai în temeiul normelor relevante ale dreptului Uniunii, sub controlul eventual al Curții, căreia îi revine competența exclusivă de a se asigura că acordul dintre copârât și pârât respectă normele menționate. A permite Curții Europene a Drepturilor Omului să valideze un eventual acord între Uniune și statele sale membre cu privire la împărțirea răspunderii ar echivala cu a‑i permite să se substituie Curții pentru a soluționa o problemă care ține de competența exclusivă a acesteia.

235. Având în vedere cele ce precedă, este necesar să se constate că modalitățile de funcționare a mecanismului copârâtului prevăzute de acordul preconizat nu garantează conservarea caracteristicilor specifice ale Uniunii și ale dreptului său.

d)     Cu privire la procedura implicării prealabile a Curții

236. Necesitatea procedurii implicării prealabile a Curții este, desigur, legată, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 65 din proiectul de raport explicativ, de respectarea caracterului subsidiar care caracterizează mecanismul de control instituit de CEDO, amintit la punctul 19 din prezentul aviz. Cu toate acestea, trebuie de asemenea să se arate că această procedură se impune și în scopul asigurării bunei funcționări a sistemului jurisdicțional al Uniunii.

237. În acest context, necesitatea implicării prealabile a Curții într‑o cauză cu care este sesizată Curtea Europeană a Drepturilor Omului și în care este în discuție dreptul Uniunii răspunde cerinței de conservare a competențelor Uniunii și a atribuțiilor instituțiilor sale, în special ale Curții, așa cum impune articolul 2 din Protocolul nr. 8 UE.

238. Astfel, în acest scop, este necesar, în primul rând, ca aspectul dacă Curtea s‑a pronunțat deja cu privire la aceeași problemă de drept ca aceea care face obiectul procedurii în fața Curții Europene a Drepturilor Omului să nu fie soluționat decât de instituția competentă a Uniunii, a cărei decizie ar trebui să fie obligatorie pentru Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

239. În acest sens, a permite Curții Europene a Drepturilor Omului să statueze cu privire la o asemenea problemă ar echivala cu a‑i conferi competența de a interpreta jurisprudența Curții.

240. Or, nici articolul 3 alineatul (6) din proiectul de acord, nici punctele 65 și 66 din proiectul de raport explicativ nu cuprind elementele care să permită să se concluzioneze că o asemenea posibilitate este exclusă.

241. În consecință, procedura implicării prealabile ar trebui să fie concepută astfel încât, în orice cauză aflată pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului, să fie adresată Uniunii o informare completă și sistematică pentru ca instituția competentă a acesteia din urmă să fie în măsură să aprecieze dacă Curtea s‑a pronunțat deja cu privire la problema care face obiectul unei asemenea cauze și, dacă situația nu este aceasta, să obțină punerea în aplicare a acestei proceduri.

242. În al doilea rând, trebuie arătat că procedura descrisă la articolul 3 alineatul (6) din proiectul de acord urmărește să permită Curții să examineze compatibilitatea dispoziției respective a dreptului Uniunii cu drepturile în discuție garantate de CEDO sau de protocoalele la care Uniunea ar fi aderat. Punctul 66 din proiectul de raport explicativ precizează că termenii „a examina compatibilitatea dispoziției” înseamnă, în esență, a statua cu privire la validitatea unei dispoziții a dreptului derivat sau cu privire la interpretarea unei dispoziții a dreptului primar.

243. În consecință, acordul preconizat exclude posibilitatea de a sesiza Curtea în scopul ca aceasta să se pronunțe cu privire la o problemă de interpretare a dreptului derivat prin intermediul procedurii implicării prealabile.

244. Totuși, trebuie să se constate că, așa cum interpretarea prealabilă a dreptului primar este necesară pentru a permite Curții să se pronunțe cu privire la conformitatea acestui drept cu angajamentele Uniunii care decurg din aderarea sa la CEDO, dreptul derivat ar trebui să poată face, în același scop, obiectul unei asemenea interpretări.

245. Astfel, interpretarea unei dispoziții a dreptului Uniunii, inclusiv a dreptului derivat, necesită, în principiu, o decizie a Curții atunci când această dispoziție se pretează la mai multe interpretări plauzibile.

246. Or, în cazul în care Curții nu i‑ar fi permis să furnizeze interpretarea definitivă a dreptului derivat, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în examinarea conformității acestui drept cu CEDO, ar trebui să furnizeze ea însăși o interpretare dată dintre cele care sunt plauzibile, principiul competenței exclusive a Curții în interpretarea definitivă a dreptului Uniunii ar fi cu certitudine încălcat.

247. În consecință, limitarea întinderii procedurii implicării prealabile, în ceea ce privește dreptul derivat, numai la problemele de validitate aduce atingere competențelor Uniunii și atribuțiilor Curții întrucât nu îi permite acesteia să furnizeze interpretarea definitivă a dreptului derivat în raport cu drepturile garantate de CEDO.

248. Având în vedere cele ce precedă, este necesar să se constate că modalitățile de funcționare a procedurii implicării prealabile a Curții prevăzute de acordul preconizat nu permit conservarea caracteristicilor specifice ale Uniunii și ale dreptului acesteia.

e)     Cu privire la caracteristicile specifice ale dreptului Uniunii referitoare la controlul jurisdicțional în materie de PESC

249. Rezultă din articolul 24 alineatul (1) al doilea paragraf TUE că, în ceea ce privește dispozițiile tratatelor care reglementează PESC, Curtea are numai competența de a controla respectarea articolului 40 TUE, precum și legalitatea anumitor decizii menționate la articolul 275 al doilea paragraf TFUE.

250. Potrivit acestei din urmă dispoziții, Curtea este competentă între altele să se pronunțe în ceea ce privește acțiunile formulate în condițiile prevăzute la articolul 263 al patrulea paragraf TFUE, privind controlul legalității deciziilor care prevăd măsuri restrictive împotriva persoanelor fizice sau juridice adoptate de Consiliu în temeiul titlului V capitolul 2 din Tratatul UE.

251. În pofida interpretării sistematice a acestor dispoziții, efectuată de Comisie în cererea de aviz și contestată de unele dintre statele membre care au prezentat observații Curții, care vizează în esență să definească întinderea controlului jurisdicțional al Curții în materie ca fiind suficient de larg pentru a cuprinde toate situațiile care pot face obiectul unei cereri în fața Curții Europene a Drepturilor Omului, este necesar să se arate că Curtea nu a avut încă ocazia să precizeze întinderea limitărilor competenței sale care rezultă, în materie de PESC, din dispozițiile menționate.

252. Cu toate acestea, pentru a lua poziție cu privire la prezenta cerere de aviz, este suficient să se constate că, în stadiul actual al dreptului Uniunii, anumite acte adoptate în cadrul PESC nu intră sub incidența controlului jurisdicțional al Curții.

253. O asemenea situație este inerentă modului de configurare a competențelor Curții prevăzut de tratate și, ca atare, nu se poate justifica decât în lumina dreptului Uniunii.

254. Însă, ca urmare a aderării, astfel cum este prevăzută de acordul preconizat, Curtea Europeană a Drepturilor Omului ar fi abilitată să se pronunțe cu privire la conformitatea cu CEDO a anumitor acte, acțiuni sau omisiuni intervenite în cadrul PESC și în special a celor în privința cărora Curtea nu este competentă să își exercite controlul de legalitate în raport cu drepturile fundamentale.

255. O asemenea situație ar echivala cu încredințarea controlului jurisdicțional al respectivelor acte, acțiuni sau omisiuni ale Uniunii, chiar dacă ar fi vorba despre un control limitat numai la respectarea drepturilor garantate de CEDO, exclusiv unui organ extern Uniunii.

256. Or, Curtea a avut deja ocazia să constate că competența de a efectua un control jurisdicțional al actelor, acțiunilor sau omisiunilor Uniunii, inclusiv în raport cu drepturile fundamentale, nu poate fi conferită exclusiv unei instanțe internaționale care se situează în afara cadrului instituțional și jurisdicțional al Uniunii (a se vedea în acest sens Avizul 1/09, EU:C:2011:123, punctele 78, 80 și 89).

257. Prin urmare, cu toate că aceasta este o consecință a modului actual de configurare a competențelor Curții, nu este mai puțin adevărat că acordul preconizat nu ține seama de caracteristicile specifice ale dreptului Uniunii în ceea ce privește controlul jurisdicțional al actelor, acțiunilor sau omisiunilor în materie de PESC.

258. În lumina ansamblului considerațiilor care precedă, trebuie să se constate că acordul preconizat, întrucât:

–      este susceptibil să aducă atingere caracteristicilor specifice și autonomiei dreptului Uniunii deoarece nu asigură coordonarea între articolul 53 din CEDO și articolul 53 din cartă, nu previne riscul de a aduce atingere principiului încrederii reciproce între statele membre în dreptul Uniunii și nu prevede nicio corelare între mecanismul instituit prin Protocolul nr. 16 și procedura de trimitere preliminară prevăzută la articolul 267 TFUE;

–      este susceptibil să aducă atingere articolului 344 TFUE deoarece nu exclude posibilitatea ca litigiile dintre statele membre sau dintre acestea și Uniune referitoare la aplicarea CEDO în domeniul de aplicare material al dreptului Uniunii să fie deduse judecății Curții Europene a Drepturilor Omului;

–      nu prevede modalități de funcționare a mecanismului copârâtului și a procedurii implicării prealabile a Curții care să permită conservarea caracteristicilor specifice ale Uniunii și ale dreptului său și

–      nu ține seama de caracteristicile specifice ale dreptului Uniunii în ceea ce privește controlul jurisdicțional al actelor, acțiunilor sau omisiunilor în materie de PESC deoarece încredințează controlul jurisdicțional al unora dintre aceste acte, acțiuni sau omisiuni exclusiv unui organ extern Uniunii,

nu este compatibil cu articolul 6 alineatul (2) TUE și nici cu Protocolul nr. 8 UE.

În consecință, Curtea (Plenul) emite următorul aviz:

Acordul preconizat privind aderarea Uniunii Europene la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu este compatibil cu articolul 6 alineatul (2) TUE și nici cu Protocolul nr. 8 cu privire la articolul 6 alineatul (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană referitor la aderarea Uniunii la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Sursa: C.J.U.E.; Jud.D.M.Bulancea

[C.J.U.E.]: Taxa pe valoarea adaugata, A sasea directiva. Dreptul de deducere constituie un principiu fundamental al sistemului comun al TVA‑ului instituit prin legislatia Uniunii, care trebuie recunoscut in cazul indeplinirii in acest sens a conditiilor de fond, chiar daca nu sunt indeplinite anumite cerinte de forma care depasesc ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor de colectare a taxei si prevenire a evaziunii fiscale si care sunt apte să repuna in discutie neutralitatea TVA‑ului.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a opta)

11 decembrie 2014

„Trimitere preliminară – Impozitare indirectă – TVA – A șasea directivă – Articolele 18 și 22 – Drept de deducere – Achiziții intracomunitare – Taxare inversă – Cerințe de fond – Cerințe de formă – Nerespectarea cerințelor de formă”

În cauza C‑590/13,

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Corte suprema di cassazione (Italia), prin decizia din 7 octombrie 2013, primită de Curte la 20 noiembrie 2013, în procedura

Idexx Laboratories Italia Srl

împotriva

Agenzia delle Entrate,

CURTEA (Camera a opta),

compusă din doamna C. Toader, îndeplinind funcţia de preşedinte de cameră, și domnii E. Jarašiūnas și C. G. Fernlund (raportor), judecători,

avocat general: domnul P. Cruz Villalón,

grefier: domnul A. Calot Escobar,

având în vedere procedura scrisă,

luând în considerare observațiile prezentate:

–        pentru Idexx Laboratories Italia Srl, de F. Tesauro, avvocato;

–        pentru guvernul italian, de G. Palmieri, în calitate de agent, asistată de G. De Socio, avvocato dello Stato;

–        pentru Comisia Europeană, de L. Lozano Palacios și de D. Recchia, în calitate de agenți,

având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatului general,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolelor 18 și 22 din A șasea directivă 77/388/CEE a Consiliului din 17 mai 1977 privind armonizarea legislațiilor statelor membre referitoare la impozitele pe cifra de afaceri – sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată: baza unitară de evaluare (JO L 145, p. 1), astfel cum a fost modificată prin Directiva 91/680/CEE a Consiliului din 16 decembrie 1991 (JO L 376, p. 1, Ediție specială, 09/vol. 1, p. 110, denumită în continuare „A șasea directivă”).

2        Această cerere a fost formulată în cadrul a două litigii – conexate de instanța de trimitere – între Idexx Laboratories Italia Srl (denumită în continuare „Idexx”) și Agenzia delle Entrate – Ufficio di Milano 1 (Administrația Fiscală – Biroul din Milano 1, denumită în continuare „Agenzia”), în legătură, pe de o parte, cu înștiințarea de plată emisă de această administrație prin care s‑a dispus rectificarea declarației în scopuri de taxă pe valoarea adăugată (denumită în continuare „TVA”) întocmite de Idexx pentru anul 1998 și, pe de altă parte, cu respingerea cererii de soluționare a litigiului prezentate de această societate.

 Cadrul juridic

 Dreptul Uniunii

3        A șasea directivă conține titlul XVIa, „Regim tranzitoriu pentru impozitarea schimburilor comerciale dintre statele membre”, care a fost introdus prin Directiva 91/680 și care cuprinde printre altele articolele 28f și 28h.

4        Articolul 17 alineatul (1) din A șasea directivă, intitulat „Originea și sfera de aplicare a dreptului de deducere”, prevede:

„Dreptul de deducere ia naștere în momentul în care taxa deductibilă devine exigibilă.” [traducere neoficială]

5        În redactarea care rezultă din articolul 28f din A șasea directivă, articolul 17 alineatul (2) din aceasta prevede:

„În măsura în care bunurile și serviciile sunt utilizate pentru tranzacțiile sale impozabile, persoana impozabilă are dreptul de a deduce din taxa pe care o datorează:

(a)      [TVA] datorată sau plătită pentru bunurile sau serviciile care i‑au fost sau urmează a‑i fi furnizate de către o altă persoană impozabilă plătitoare de taxă pe teritoriul țării;

(b)      [TVA] datorată sau plătită pentru bunurile importate pe teritoriul țării;

(c)      [TVA] datorată în conformitate cu articolul 5 alineatul (7) litera (a), articolul 6 alineatul (3) și articolul 28a alineatul (6);

(d)      [TVA] datorată în conformitate cu articolul 28a alineatul (1) litera (a).”

6        În redactarea care rezultă din articolul 28f din A șasea directivă, articolul 18 din aceasta, referitor la „normele care reglementează exercitarea dreptului de deducere”, prevede la alineatul (1) litera (d):

„Pentru a‑și exercita dreptul de deducere, o persoană impozabilă trebuie:

[…]

(d)      să respecte formalitățile stabilite de fiecare stat membru dacă trebuie să plătească taxa în calitate de client sau achizitor în cazurile care intră sub incidența articolului 21 alineatul (1);”

7        În ceea ce privește persoanele plătitoare de TVA, articolul 21 alineatul (1) litera (d) din această directivă, în redactarea care rezultă din articolul 28g din aceasta, prevede că TVA‑ul se datorează, în cadrul sistemului intern, de către „orice persoană care efectuează o achiziție intracomunitară de bunuri impozabilă”.

8        Potrivit articolului 22 din A șasea directivă, în redactarea care rezultă din articolul 28h din aceasta, intitulat „Obligațiile în cadrul sistemului intern”:

„[…]

(2)      (a)      Fiecare persoană impozabilă face înregistrări contabile suficient de detaliate pentru aplicarea [TVA] și verificarea acesteia de către autoritatea fiscală.

(b)      […]

Fiecare persoană impozabilă ține un registru al materialelor care i‑au fost expediate dintr‑un alt stat membru de către sau în numele unei persoane impozabile identificate pentru [TVA] în statul membru în cauză în vederea executării pentru persoana impozabilă respectivă a unor lucrări în antrepriză.

[…]

(4)      (a)      Fiecare persoană impozabilă depune o declarație până la termenul limită stabilit de statele membre. […]

(b)      declarația include toate informațiile necesare pentru calcularea taxei exigibile și a deducerilor care trebuie operate, inclusiv, dacă este cazul și în măsura în care se dovedește necesar pentru stabilirea bazei de impozitare, cuantumul total al tranzacțiilor relevante supusei taxei și deducerilor și cuantumul tuturor tranzacțiilor scutite.

(c)      declarația include, de asemenea:

[…]

–        pe de altă parte, valoarea totală, exclusiv [TVA], a achizițiilor intracomunitare de bunuri menționate la articolul 28a alineatul (1) și (6) pentru care taxa a devenit exigibilă.

[…]

(8)      Statele membre pot impune alte obligații pe care le consideră necesare pentru colectarea taxei și pentru prevenirea evaziunii fiscale, sub rezerva principiului tratamentului egal pentru tranzacțiile interne și tranzacțiile desfășurate între statele membre de persoane impozabile și cu condiția ca aceste obligații să nu implice, în schimburile comerciale dintre statele membre, formalități la trecerea frontierei.

[…]”

 Dreptul italian

9        Partea esențială a dispozițiilor relevante în materie de TVA este prevăzută, pe de o parte, prin Decretul nr. 633 al Președintelui Republicii privind instituirea și reglementarea taxei pe valoarea adăugată (Decreto del presidente della Repubblica n. 633, istituzione e disciplina dell’imposta sul valore aggiunto) din 26 octombrie 1972 (supliment ordinar la GURI nr. 292 din 11 noiembrie 1972, denumit în continuare „DPR nr. 633/72”), modificat de mai multe ori, și, pe de altă parte, prin Decretul‑lege nr. 331 privind armonizarea dispozițiilor în materie de impozite pentru uleiuri minerale, alcool, băuturi alcoolice și tutun prelucrat, precum și în materie de TVA, cu dispozițiile instituite prin directivele CEE și modificările care decurg din această armonizare, precum și dispoziții referitoare la regimul centrelor autorizate de asistență fiscală, la procedurile de rambursare a impozitului, la excluderea din ILOR (impozitul local pe venit) a profitului întreprinderilor până la valoarea corespunzătoare impozitelor profesionale directe, la instituirea pentru anul 1993 a unei taxe de consum extraordinare asupra anumitor bunuri și alte dispoziții fiscale (decreto‑legge n. 331 – armonizzazione delle disposizioni in materia di imposte sugli oli minerali, sull’alcole, sulle bevande alcoliche, sui tabacchi lavorati e in materia di IVA con quelle recate da direttive CEE e modificazioni conseguenti a detta armonizzazione, nonché disposizioni concernenti la disciplina dei centri autorizzati di assistenza fiscale, le procedure dei rimborsi di imposta, l’esclusione dall’ILOR dei redditi di impresa fino all’ammontare corrispondente al contributo diretto lavorativo, l’istituzione per il 1993 di un’imposta erariale straordinaria su taluni beni ed altre disposizioni tributarie) din 30 august 1993 (GURI nr. 203 din 30 august 1993), convertit în lege prin Legea nr. 427 din 29 octombrie 1993 (GURI nr. 255 din 29 octombrie 1993, denumit în continuare „DL nr. 331/93”).

10      Dispozițiile relevante în ceea ce privește modalitățile și condițiile generale referitoare la facturare, precum și la înregistrarea facturilor și a achizițiilor sunt cele care figurează la articolele 21, 23 și 25 din DPR nr. 633/72.

11      În ceea ce privește dreptul de deducere aferent operațiunilor intracomunitare, articolul 45 din DL nr. 331/93 prevede:

„În aplicarea articolului 19 și următoarele din [DPR nr. 633/72] și sub rezerva limitărilor prevăzute de acestea, taxa datorată pentru achizițiile intracomunitare de bunuri efectuate în cadrul exercitării unei activități economice, artistice sau profesionale dă naștere unui drept de deducere.”

12      Potrivit articolului 46 alineatul 1 din DL nr. 331/93, intitulat „Facturarea operațiunilor intracomunitare”, factura privind achiziția intracomunitară trebuie numerotată și completată de cesionar sau de comitent indicând contravaloarea în lire a contraprestației și a celorlalte elemente constitutive ale bazei de impozitare a operațiunii, calculată în funcție de cota aplicabilă bunurilor și serviciilor achiziționate.

13      Sub titlul „Înregistrarea operațiunilor intracomunitare”, articolul 47 din DL nr. 331/93 prevede:

„1.      Facturile aferente achizițiilor intracomunitare menționate la articolul 38 alineatele 2 și 3 litera b) și operațiunilor menționate la articolul 46 alineatul 1 a doua teză, după ce au fost completate în conformitate cu prima teză a aceluiași alineat, trebuie să fie înscrise, în luna primirii lor sau ulterior, dar în orice caz în termen de 15 zile de la primire și raportat la luna corespunzătoare, în mod distinct în registrul prevăzut la articolul 23 din [DPR nr. 633/72], în ordinea numerotării și indicând de asemenea contraprestația operațiunilor în moneda străină. Facturile menționate la articolul 46 alineatul 5 trebuie să fie înregistrate în luna emiterii lor. Ele trebuie să fie înregistrate distinct, în termenele prevăzute la tezele precedente, și în registrul prevăzut la articolul 25 din decretul citat anterior, prin referire la luna primirii sau, respectiv, a emiterii lor.

2.      Contribuabilii menționați la articolul 22 din [DPR nr. 633/72] pot înregistra facturile prevăzute la alineatul 1 în registrul menționat la articolul 24 din decret în loc de registrul facturilor emise, fără a aduce atingere prevederilor privind termenele și modalitățile indicate la alineatul 1.

3.      Contribuabilii menționați la articolul 4 alineatul 4 din [DPR nr. 633/72] care nu sunt persoane supuse taxei trebuie să înregistreze, după numerotarea în ordine cronologică, facturile prevăzute la alineatul 1 al prezentului articol într‑un registru ad‑hoc, ținut și păstrat conform articolului 39 din [DPR nr. 633/72], în luna următoare celei în care le‑au obținut sau în cursul lunii de emitere pentru facturile prevăzute la articolul 46 alineatul 5.

4.      Facturile aferente achizițiilor intracomunitare menționate la articolul 46 alineatul 2 trebuie înscrise distinct în registrul prevăzut la articolul 23 din [DPR nr. 633/72], în ordinea numerotării și cu referire la data lor de emitere.

[…]”

 Litigiul principal și întrebările preliminare

14      În cursul anului 1998, Idexx a efectuat achiziții intracomunitare de la o societate franceză și de la o societate olandeză, fără a îndeplini totuși formalitățile cerute de dreptul național.

15      Reiese din dosarul prezentat Curții că Idexx nu a înscris în registrul TVA anumite facturi întocmite de societatea franceză.

16      În ceea ce privește facturile întocmite de societatea olandeză, acestea nu au fost înscrise în registrul facturilor emise de Idexx, ci numai în registrul achizițiilor, cu mențiunea „nu se aplică TVA”.

17      În urma unui control efectuat de Agenzia în cursul anului 2000, aceasta a considerat că operațiunile menționate reprezentau achiziții intracomunitare pentru care se datorează TVA și supuse ca atare regimului de taxare inversă. În acest context, Agenzia a întocmit un proces-verbal în privința Idexx pentru nerespectarea reglementării italiene privind înregistrarea operațiunilor intracomunitare.

18      Ca urmare a procesului‑verbal menționat, Agenzia a notificat Idexx, la 27 mai 2004, o înștiințare de plată a TVA‑ului pentru anul 1998, precum și a unei sume egale cu 100 % din taxă, cu titlu de sancțiune pentru nerespectarea obligațiilor prevăzute la articolele 46 și 47 din DL nr. 331/93. Această autoritate a respins ulterior cererea de soluționare a litigiului prezentată de Idexx.

19      Societatea respectivă a formulat două acțiuni distincte împotriva actului de impunere și a refuzului admiterii cererii sale de soluționare a litigiului. Prin două hotărâri, Commissione tributaria provinciale di Milano a admis aceste două acțiuni și, prin urmare, a anulat înștiințarea de plată și respingerea cererii de soluționare.

20      Agenzia a formulat apel împotriva acestor două decizii, care a fost admis de Commissione tributaria regionale della Lombardia. Această instanță a arătat că dispozițiile dreptului italian referitoare la achizițiile intracomunitare, în special articolele 46 și 47 din DL nr. 331/93, impuneau cesionarului sau comitentului nu numai obligația de numerotare și de completare a facturii la achiziția intracomunitară cu toate elementele constitutive ale bazei de impozitare a operațiunii, ci și obligația de a înscrie separat în termenul stabilit facturile astfel completate în diferitele registre prevăzute la articolele 23 și 25 din DPR nr. 633/72.

21      Agenzia a considerat că lipsa înregistrării constituia o neîndeplinire a obligațiilor care nu ținea de formă, ci de fond și reprezenta o încălcare de natură să justifice o rectificare și/sau o recuperare.

22      Idexx a formulat două recursuri la Corte di cassazione, care a hotărât să conexeze cele două cauze. În cadrul recursurilor, această societate a prezentat două motive identice, prin care reproșa Commissione tributaria regionale della Lombardia că a calificat în mod nelegal ca fiind „încălcare esențială” lipsa facturării și a înregistrării facturilor în cadrul achizițiilor intracomunitare.

23      Idexx susține că achizițiile intracomunitare nu au efecte esențiale întrucât nu creează nici debite, nici credite de impozit, ci doar debite și credite „aparente”, precum și obligații formale de înscriere a unei compensări în cele două registre TVA, fără consecințe cu privire la fond.

24      În consecință, consideră că neîndeplinirea unor astfel de obligații nu permite Agenzia să rectifice declarația TVA a dobânditorului și să îi impună plata unei taxe care nu ar fi decât teoretică, fără a ține seama de dreptul de deducere care, în speță, nu ar putea fi contestat.

25      Instanța de trimitere consideră că răspunsul în litigiile aflate pe rolul său depinde de interpretarea care trebuie dată Hotărârii Ecotrade (C‑95/07 și C‑96/07, EU:C:2008:267). Aceasta explică faptul că respectiva hotărâre a făcut obiectul a două interpretări diferite, care coexistă în cadrul Corte di cassazione și, prin urmare, al ordinii juridice naționale și care conduc la două abordări diferite.

26      Potrivit unei prime abordări, dreptul de deducere impune să fie îndeplinite obligațiile de autofacturare și de înregistrare prevăzute în cadrul regimului de taxare inversă de normele naționale și de dreptul Uniunii, aceste obligații fiind considerate obligații de fond.

27      Potrivit celei de a doua abordări, dreptul de deducere s‑ar naște în momentul exigibilității TVA‑ului, mai exact nu ca urmare a îndeplinirii formalităților prevăzute pentru exercitarea dreptului menționat, ci, în principiu, în momentul realizării operațiunii de cesiune a bunurilor sau a prestării serviciilor. Prin urmare, neîndeplinirea obligațiilor formale de care este ținută persoana impozabilă în vederea exercitării acestui drept nu ar putea determina pierderea dreptului însuși, din moment ce ar fi făcută dovada, și prin alte mijloace, că suma datorată a fost plătită efectiv și că elementele constitutive ale dreptului la deducere nu sunt contestate. Neîndeplinirea obligațiilor formale ar putea totuși, în anumite cazuri, să justifice aplicarea unor amenzi administrative.

28      În aceste condiții, Corte di cassazione a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      Principiile stabilite de [Curte] prin Hotărârea [Ecotrade (EU:C:2008:267)], potrivit cărora articolul 18 alineatul (1) [litera] (d) și articolul 22 din [A șasea directivă] se opun unei practici de rectificare a declarațiilor și de recuperare a [TVA‑ului] care sancționează nerespectarea, pe de o parte, a obligațiilor care rezultă din formalitățile introduse de legislația națională în aplicarea articolului 18 alineatul (1) [litera] (d) din această directivă și, pe de altă parte, a obligațiilor contabile și de declarare care decurg din articolul 22 alineatul (2) și, respectiv, alineatul (4) din directiva menționată cu refuzul dreptului de deducere în situația aplicării regimului de taxare inversă, sunt aplicabile și în situația unei totale nerespectări a obligațiilor prevăzute de aceeași legislație atunci când nu există în orice caz nicio îndoială în ceea ce privește poziția persoanei obligate la plata taxei și dreptul său de deducere?

2)      Expresiile «obblighi sostanziali», «substantive requirements» și «exigences de fond», utilizate de [Curte] în diversele versiuni lingvistice ale Hotărârii [Ecotrade (EU:C:2008:267)], se referă, în ceea ce privește ipotezele «taxării inverse» prevăzute în materie de TVA, la necesitatea plății TVA‑ului sau la asumarea debitului fiscal ori la existența condițiilor de fond care justifică supunerea persoanei impozabile aceleiași taxe și care guvernează dreptul de deducere menit să protejeze principiul neutralității taxei respective, care rezultă din dreptul Uniunii – de exemplu condițiile referitoare la caracterul inerent, la caracterul impozabil și la deductibilitatea deplină?”

 Cu privire la întrebările preliminare

29      Prin intermediul celor două întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 18 alineatul (1) litera (d) și articolul 22 din A șasea directivă trebuie interpretate în sensul că aceste dispoziții cuprind cerințe de formă ale dreptului de deducere sau, dimpotrivă, cerințe de fond ale acestui drept, a căror nerespectare, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, ar conduce la pierderea acestuia.

30      Conform unei jurisprudențe constante a Curții, dreptul persoanelor impozabile de a deduce din TVA‑ul pe care sunt obligate să îl plătească TVA‑ul datorat sau achitat pentru bunurile achiziționate și pentru serviciile primite anterior de acestea constituie un principiu fundamental al sistemului comun al TVA‑ului instituit prin legislația Uniunii (Hotărârea Tóth, C‑324/11, EU:C:2012:549, punctul 23 și jurisprudența citată).

31      Astfel cum Curtea a subliniat în mod repetat, acest drept face parte integrantă din mecanismul TVA‑ului și, în principiu, nu poate fi limitat. În special, el se exercită imediat pentru totalitatea taxelor aplicate operațiunilor efectuate în amonte (a se vedea în acest sens Hotărârea Tóth, EU:C:2012:549, punctul 24 și jurisprudența citată).

32      Regimul de deduceri astfel stabilit vizează eliberarea integrală a persoanei impozabile de sarcina TVA‑ului datorat sau achitat în cadrul tuturor activităților sale economice. Sistemul comun al TVA‑ului garantează, în consecință, neutralitatea în ceea ce privește sarcina fiscală a tuturor activităților economice, indiferent de scopurile sau de rezultatele acestor activități, cu condiția ca respectivele activități să fie ele însele supuse TVA‑ului (Hotărârea Tóth, EU:C:2012:549, punctul 25 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea Fatorie, C‑424/12, EU:C:2014:50, punctul 31 și jurisprudența citată).

33      În cadrul achizițiilor intracomunitare de bunuri impozabile, trebuie amintit în primul rând că, în aplicarea regimului de taxare inversă instituit prin articolul 21 alineatul (1) litera (d) din A șasea directivă, nu are loc nicio plată a TVA‑ului între vânzătorul și dobânditorul bunului, acesta din urmă fiind obligat să plătească TVA‑ul în amonte pentru achiziția efectuată, putând, în principiu, să deducă aceeași taxă, astfel încât nu se datorează nicio sumă administrației fiscale.

34      În al doilea rând, atunci când este aplicabil regimul de taxare inversă, articolul 18 alineatul (1) litera (d) din A șasea directivă permite statelor membre să stabilească formalitățile privind modalitățile de exercitare a dreptului de deducere.

35      Totuși, formalitățile astfel stabilite de statul membru în cauză și care trebuie să fie respectate de persoana impozabilă pentru a‑și exercita acest drept nu pot depăși ceea ce este strict necesar pentru a controla aplicarea corectă a procedurii de taxare inversă (Hotărârea Bockemühl, C‑90/02, EU:C:2004:206, punctul 50, precum și Hotărârea Fatorie, EU:C:2014:50, punctul 34 și jurisprudența citată).

36      În plus, în scopul aplicării TVA‑ului și al controlului său de către administrația fiscală, articolul 22 din A șasea directivă prevede anumite obligații care revin persoanelor impozabile obligate la plata acestei taxe, cum ar fi efectuarea de înregistrări contabile și depunerea unei declarații. Potrivit alineatului (8) al acestui articol, statele membre pot impune alte obligații pe care le consideră necesare pentru colectarea taxei și pentru prevenirea evaziunii fiscale.

37      Cu toate acestea, asemenea măsuri nu pot să depășească ceea ce este necesar pentru atingerea unor astfel de obiective și nu trebuie să repună în discuție neutralitatea TVA‑ului (a se vedea în acest sens Hotărârea Collée, C‑146/05, EU:C:2007:549, punctul 26 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea Ecotrade, EU:C:2008:267, punctul 66 și jurisprudența citată).

38      În al treilea rând, rezultă din cuprinsul punctului 63 din Hotărârea Ecotrade (EU:C:2008:267) și din jurisprudența ulterioară a Curții (a se vedea printre altele Hotărârea Uszodaépítő, C‑392/09, EU:C:2010:569, punctul 39, Hotărârea Nidera Handelscompagnie, C‑385/09, EU:C:2010:627, punctul 42, Hotărârea EMS‑Bulgaria Transport, C‑284/11, EU:C:2012:458, punctul 62, precum și Hotărârea Fatorie, EU:C:2014:50, punctul 35) că, în cadrul regimului de taxare inversă, principiul fundamental al neutralității TVA‑ului impune ca deducerea taxei aferente intrărilor să fie acordată dacă cerințele de fond sunt îndeplinite, chiar dacă anumite cerințe de formă au fost omise de persoana impozabilă.

39      Situația poate fi diferită dacă efectul încălcării unor astfel de cerințe de formă ar fi să împiedice probarea cu certitudine a faptului că cerințele de fond au fost îndeplinite (Hotărârea EMS‑Bulgaria Transport, EU:C:2012:458, punctul 71 și jurisprudența citată).

40      În consecință, în cazul în care administrația fiscală dispune de informațiile necesare pentru a stabili că cerințele de fond sunt îndeplinite, aceasta nu poate impune, în ceea ce privește dreptul persoanei impozabile de a deduce această taxă, condiții suplimentare care pot avea ca efect anihilarea exercitării acestui drept (a se vedea în acest sens Hotărârea EMS‑Bulgaria Transport, EU:C:2012:458, punctul 62 și jurisprudența citată)

41      În această privință, trebuie precizat că cerințele de fond ale dreptului de deducere sunt cele care reglementează temeiul însuși și sfera de aplicare a acestui drept, astfel cum sunt prevăzute la articolul 17 din A șasea directivă, intitulat „Originea și sfera de aplicare a dreptului de deducere” (a se vedea în acest sens Hotărârea Comisia/Țările de Jos, C‑338/98, EU:C:2001:596, punctul 71, Hotărârea Dankowski, C‑438/09, EU:C:2010:818, punctele 26 și 33, Hotărârea Comisia/Ungaria, C‑274/10, EU:C:2011:530, punctul 44, precum și Hotărârea Kopalnia Odkrywkowa Polski Trawertyn P. Granatowicz, M. Wąsiewicz, C‑280/10, EU:C:2012:107, punctele 43 și 44).

42      Cerințele de formă ale dreptului menționat reglementează, în schimb, modalitățile și controlul exercitării acestuia, precum și buna funcționare a sistemului TVA‑ului, cum ar fi obligațiile referitoare la contabilitate, la facturare și la declarare. Aceste cerințe figurează la articolele 18 și 22 din A șasea directivă (a se vedea în acest sens Hotărârea Comisia/Țările de Jos, EU:C:2001:596, punctul 71, Hotărârea Collée, EU:C:2007:549, punctele 25 și 26, Hotărârea Ecotrade, EU:C:2008:267, punctele 60-65, Hotărârea Nidera Handelscompagnie, EU:C:2010:627, punctele 47-51, Hotărârea Kopalnia Odkrywkowa Polski Trawertyn P. Granatowicz, M. Wąsiewicz, EU:C:2012:107, punctele 41 și 48, precum și Hotărârea Tóth, EU:C:2012:549, punctul 33).

43      În ceea ce privește achizițiile intracomunitare de bunuri impozabile, cerințele de fond impun, astfel cum rezultă din articolul 17 alineatul (2) litera (d) din A șasea directivă, ca aceste achiziții să fi fost efectuate de o persoană impozabilă, ca aceasta să fie de asemenea obligată la plata TVA‑ului datorat pentru achizițiile menționate și ca bunurile în cauză să fie utilizate pentru tranzacțiile sale impozabile.

44      Din decizia de trimitere reiese că, în cauza principală, Agenzia dispunea de toate datele necesare pentru a stabili că erau îndeplinite aceste cerințe de fond.

45      În aceste condiții, rezultă din ansamblul considerațiilor care precedă că dreptul de deducere, prevăzut la articolul 17 alineatul (2) litera (d) din A șasea directivă, a TVA‑ului datorat, referitor la achizițiile intracomunitare în discuție în litigiul principal, nu poate fi refuzat Idexx pentru motivul că nu a îndeplinit obligațiile care rezultă din formalitățile instituite de legislația națională adoptată în aplicarea articolului 18 alineatul (1) litera (d) și a articolului 22 din A șasea directivă. Acest drept de deducere ia naștere, în conformitate cu alineatul (1) al acestui articol, în momentul în care taxa deductibilă devine exigibilă.

46      Având în vedere aceste considerații, trebuie să se răspundă la întrebările adresate că articolul 18 alineatul (1) litera (d) și articolul 22 din A șasea directivă trebuie interpretate în sensul că aceste dispoziții cuprind cerințe de formă ale dreptului de deducere, a căror nerespectare, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, nu poate conduce la pierderea acestui drept.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

47      Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a opta) declară:

Articolul 18 alineatul (1) litera (d) și articolul 22 din A șasea directivă 77/388/CEE a Consiliului din 17 mai 1977 privind armonizarea legislațiilor statelor membre referitoare la impozitele pe cifra de afaceri – sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată: baza unitară de evaluare, astfel cum a fost modificată prin Directiva 91/680/CEE a Consiliului din 16 decembrie 1991, trebuie interpretate în sensul că aceste dispoziții cuprind cerințe de formă ale dreptului de deducere, a căror nerespectare, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, nu poate conduce la pierderea acestui drept.

Sursa: C.J.U.E.

C.J.U.E.: Fonduri europene. Neadoptarea deciziei de corecţie financiară în termenul stabilit de legiuitorul Uniunii constituie o încălcare a unor norme fundamentale de procedură, motiv de nulitate care trebuie invocat din oficiu de instanţa Uniunii.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a șasea)

22 octombrie 2014

„Recurs ‒ Fondul de coeziune ‒ Reducerea sprijinului financiar ‒ Nereguli în aplicarea legislației privind achizițiile publice ‒ Adoptarea deciziei de către Comisia Europeană ‒ Nerespectarea termenului stabilit ‒ Consecințe”

În cauza C‑429/13 P,

având ca obiect un recurs formulat în temeiul articolului 56 din Statutul Curții de Justiție, introdus la 26 iulie 2013,

Regatul Spaniei, reprezentat de A. Rubio González, în calitate de agent,

recurent,

cealaltă parte din procedură fiind:

Comisia Europeană, reprezentată de B. Conte și de A. Tokár, în calitate de agenți, asistați de J. Rivas Andrés, abogado, cu domiciliul ales în Luxemburg,

pârâtă în primă instanță,

CURTEA (Camera a șasea),

compusă din domnul S. Rodin, președinte de cameră, și domnii A. Borg Barthet și F. Biltgen (raportor), judecători,

avocat general: domnul M. Wathelet,

grefier: doamna M. Ferreira, administrator principal,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 15 mai 2014,

având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatului general,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Prin recursul formulat, Regatul Spaniei solicită anularea Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene Spania/Comisia (T‑384/10, EU:T:2013:277, denumită în continuare „hotărârea atacată”) prin care acesta a respins acțiunea sa prin care solicita anularea Deciziei C(2010) 4147 a Comisiei din 30 iunie 2010 de reducere a sprijinului financiar acordat în cadrul Fondului de coeziune următoarelor proiecte sau grupuri de proiecte: „Aprovizionarea cu apă a populației care locuiește în bazinul hidrografic al fluviului Guadiana: regiunea Andévalo” (2000.ES.16.C.PE.133), „Asanarea și epurarea bazinului Guadalquivir: Guadaira, Aljarafe și EE NN PP din Guadalquivir” (2000.ES.16.C.PE.066) și „Aprovizionarea cu apă a sistemelor intercomunale din provinciile Granada și Málaga” (2002.ES.16.C.PE.061) (denumită în continuare „decizia în litigiu”).

 Cadrul juridic

2        Potrivit articolului 2 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 1164/94 al Consiliului din 16 mai 1994 de creare a Fondului de coeziune (JO L 130, p. 1), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 1264/1999 al Consiliului din 21 iunie 1999 (JO L 161, p. 57) și prin Regulamentul (CE) nr. 1265/1999 al Consiliului din 21 iunie 1999 (JO L 161, p. 62, denumit în continuare „Regulamentul nr. 1164/94”):

„Fondul acordă o contribuție financiară proiectelor care contribuie la realizarea obiectivelor stabilite în Tratatul privind Uniunea Europeană, în domeniul mediului și în cel al rețelelor transeuropene de infrastructuri de transport din statele membre al căror produs național brut pe cap de locuitor, măsurat pe baza parităților puterii de cumpărare, este mai mic de 90 % din media comunitară și care au instituit un program pentru îndeplinirea condițiilor de convergență economică prevăzute la articolul [126 TFUE].” [traducere neoficială]

3        Articolul 8 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1164/94 prevede:

„Proiectele finanțate de Fond trebuie să fie conforme dispozițiilor tratatelor, actelor adoptate în temeiul acestora și politicilor comunitare, inclusiv cele care privesc protecția mediului, transporturile, rețelele transeuropene, concurența și atribuirea contractelor de achiziții publice.” [traducere neoficială]

4        Articolul 12 din Regulamentul nr. 1164/94 are următorul cuprins:

„(1)      Fără a aduce atingere responsabilității Comisiei privind execuția bugetului general al Comunităților Europene, statele membre își asumă responsabilitatea, în primă instanță, pentru controlul financiar al proiectelor. În acest scop, statele membre adoptă, printre altele, următoarele măsuri:

[…]

(c)      se asigură că proiectele sunt gestionate în conformitate cu reglementările comunitare aplicabile și că fondurile puse la dispoziția lor sunt utilizate în conformitate cu principiile bunei gestiuni financiare;

[…]” [traducere neoficială]

5        Regulamentul nr. 1164/94 era aplicabil în perioada 2000-2006. Conform articolului 1 punctul 11 din Regulamentul nr. 1264/1999, Regulamentul nr. 1164/94 trebuia reexaminat cel târziu la 31 decembrie 2006.

6        Potrivit articolului 100, intitulat „Procedură”, din Regulamentul (CE) nr. 1083/2006 al Consiliului din 11 iulie 2006 de stabilire a anumitor dispoziții generale privind Fondul European de Dezvoltare Regională, Fondul Social European și Fondul de coeziune (JO L 210, p. 25, Ediție specială, 14/vol. 2, p. 64):

„(1)      Înainte de a decide cu privire la o corecție financiară, Comisia deschide procedura informând statul membru în ceea ce privește concluziile sale provizorii și invitând statul membru respectiv să își prezinte observațiile în termen de două luni.

În cazul în care Comisia propune o corecție financiară pe baza unei extrapolări sau a unei rate forfetare, statul membru are posibilitatea să demonstreze, prin examinarea documentelor în cauză, că nivelul real al neregularității este mai mic decât evaluarea Comisiei. În acord cu aceasta din urmă, statul membru poate să limiteze domeniul de aplicare al acestei examinări la o parte sau un eșantion adecvat din documentele în cauză. Cu excepția cazurilor justificate corespunzător, termenul pentru efectuarea acestei examinări nu depășește termenul de două luni după perioada de două luni menționată la primul paragraf.

(2)      Comisia ține seama de orice element furnizat de statul membru în termenele menționate la alineatul (1).

(3)      În cazul în care statul membru nu acceptă concluziile provizorii ale Comisiei, aceasta din urmă îl invită la o audiere pe parcursul căreia cele două părți se străduiesc, în spiritul cooperării fondate pe parteneriat, să ajungă la un acord privind observațiile și concluziile care rezulta din aceasta.

(4)      În cazul unui acord, statul membru poate să reutilizeze fondurile comunitare în cauză în conformitate cu articolul 98 alineatul (2) al doilea paragraf.

(5)      În absența acordului, Comisia decide cu privire la corecția financiară în cele șase luni care urmează datei audierii, ținând seama de toate informațiile și observațiile prezentate pe parcursul procedurii. În cazul în care audierea nu are loc, perioada de șase luni începe în două luni de la data trimiterii de către Comisie a scrisorii de invitație.”

7        Articolul 108 din Regulamentul nr. 1083/2006, intitulat „Intrare în vigoare”, prevede la primul și al doilea paragraf:

„Prezentul regulament intră în vigoare în ziua următoare datei publicării sale în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Dispozițiile articolelor 1-16, 25-28, 32-40, 47-49, 52-54, 56, 58-62, 69-74, 103-105 și 108 se aplică de la data intrării în vigoare a prezentului regulament numai pentru programele din perioada 2007-2013. Celelalte dispoziții sunt aplicabile de la 1 ianuarie 2007.”

 Istoricul litigiului și decizia în litigiu

8        Istoricul litigiului este descris la punctele 28-57 din hotărârea atacată și poate fi rezumat după cum urmează.

9        În anii 2001 și 2002, Comisia a acordat un sprijin al Fondului de coeziune următoarelor proiecte sau grupuri de proiecte:

–        proiectul privind aprovizionarea cu apă a populației care locuiește în bazinul hidrografic al fluviului Guadiana regiunea Andévalo (2000.ES.16.C.PE.133) (denumit în continuare „proiectul Andévalo”), pentru care costul public admisibil a fost stabilit la suma de 11 419 216 euro, iar sprijinul financiar al Fondului de coeziune se ridică la suma de 9 135 373 de euro;

–        grupul de proiecte privind asanarea și epurarea bazinului Guadalquivir: Guadaira, Aljarafe și EE NN PP din Guadalquivir (2000.ES.16.C.PE.066) (denumit în continuare „grupul de proiecte Guadalquivir”), pentru care costul public admisibil a fost stabilit la suma de 40 430 000 de euro, iar sprijinul financiar al Fondului de coeziune se ridică la suma de 32 079 293 de euro, și

–        grupul de proiecte privind aprovizionarea cu apă a sistemelor intercomunale din provinciile Granada și Málaga (2002.ES.16.C.PE.061) (denumit în continuare „grupul de proiecte Granada și Málaga”), pentru care costul public admisibil a fost stabilit la 22 406 817 euro, iar sprijinul financiar al Fondului de coeziune se ridică la suma de 17 925 453 de euro.

10      Cofinanțarea din partea Uniunii Europene a proiectelor în discuție a reprezentat astfel 80 % din costul total al sprijinului public sau din echivalentul admisibil.

11      Organismul responsabil de punerea în aplicare a proiectului Andévalo, precum și a grupului de proiecte Granada și Málaga era Direcția Generală a Lucrărilor Hidraulice a Comunității autonome Andaluzia (Dirección General de Obras Hidráulicas de la Junta de Andalucía). Punerea în aplicare a grupului de proiecte Guadalquivir intra în competența Agenției Andaluze pentru Apă a Departamentului de Mediu al Comunității autonome Andaluzia (Agencia Andaluza del Agua de la Consejería de Medio Ambiente de la Junta de Andalucía). Aceste două organisme au delegat respectiva punere în aplicare întreprinderii publice Gestión de Infraestructuras de Andalucía SA (Gestionarea Infrastructurilor din Andaluzia SA).

12      Între anii 2004 și 2006, serviciile Comisiei, asistate de o societate de audit extern, au efectuat misiuni de audit al proiectelor sau al grupurilor de proiecte în discuție. Comisia a transmis autorităților spaniole diferitele rapoarte de audit. Rapoartele respective constatau unele nereguli în fiecare dintre aceste proiecte sau grupuri de proiecte în legătură cu încălcarea normelor care reglementează atribuirea contractelor de achiziții publice și în special în legătură cu fracționarea acestor contracte, precum și în legătură cu nepublicarea lor în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

13      Prin scrisoarea din 9 februarie 2009, Comisia a informat autoritățile spaniole că aceste nereguli erau considerate ca fiind confirmate, precizând intenția sa de a iniția procedura de suspendare a plăților intermediare și de a aplica corecțiile financiare corespunzătoare în temeiul Regulamentului nr. 1164/94. De asemenea, Comisia a solicitat autorităților spaniole să îi comunice observațiile într‑un termen de două luni.

14      Autoritățile spaniole au răspuns prin scrisorile din 11 mai și din 18 mai, precum și din 29 octombrie 2009, prin care contestau încălcările imputate.

15      Prin scrisoarea din 7 iulie 2009, autoritățile spaniole au solicitat de asemenea ca suspendarea plăților să nu fie aplicată.

16      La 10 noiembrie 2009, Comisia a organizat o audiere cu autoritățile spaniole pentru a obține un acord cu privire la chestiunile în litigiu. La această audiere, autoritățile spaniole au solicitat să beneficieze de un termen de 15 zile pentru a prezenta noi înscrisuri, care au fost ulterior transmise Comisiei la 2 decembrie 2009.

17      La 30 iunie 2010, Comisia a adoptat decizia în litigiu.

18      Prin această decizie, care a fost notificată Regatului Spaniei la 1 iulie 2010, Comisia a redus sumele acordate cu titlu de sprijin financiar al Fondului de coeziune pentru diferite proiecte cu 1 642 572,60 euro pentru proiectul Andévalo, cu 3 837 074,52 euro pentru grupul de proiecte Guadalquivir, precum și cu 2 295 581,47 euro pentru grupul de proiecte Granada și Málaga.

 Acțiunea la Tribunal și hotărârea atacată

19      Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 8 septembrie 2010, Regatul Spaniei a formulat o acțiune prin care solicita anularea deciziei în litigiu.

20      În susținerea acestei acțiuni, Regatul Spaniei a invocat, cu titlu principal, două motive întemeiate, în primul rând, pe aplicarea eronată a corecțiilor financiare în măsura în care erau întemeiate pe încălcarea Directivei 93/37/CEE a Consiliului din 14 iunie 1993 privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice de lucrări (JO L 199, p. 54), dat fiind că contractele în cauză nu intrau, ca urmare a valorii acestora, în domeniul de aplicare al directivei menționate, și, în al doilea rând, pe lipsa fracționării unor contracte de achiziții publice în cauză, contrar articolului 6 alineatul (4) din directiva menționată. Acesta a invocat de asemenea, cu titlu subsidiar, un motiv întemeiat pe lipsa de transparență a Comisiei la stabilirea corecțiilor financiare și pe încălcarea principiului proporționalității.

21      Prin hotărârea atacată, Tribunalul a respins fiecare dintre aceste motive și, prin urmare, acțiunea respectivă în totalitate.

 Concluziile părților în fața Curții

22      În recursul formulat, Regatul Spaniei solicită Curții:

–        anularea hotărârii atacate;

–        soluționarea definitivă a litigiului prin anularea deciziei în litigiu și

–        obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

23      Comisia solicită Curții:

–        respingerea recursului și

–        obligarea Regatului Spaniei la plata cheltuielilor de judecată.

 Cu privire la recurs

24      În susținerea recursului, Regatul Spaniei invocă un motiv unic întemeiat pe încălcarea de către Tribunal a noțiunii „lucrare”, în sensul articolului 1 litera (c) din Directiva 93/37 coroborat cu articolul 6 alineatul (4) din aceasta.

25      Regatul Spaniei susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept statuând că unele dintre contractele în cauză constituiau o lucrare unică, în condițiile în care ele nu îndeplineau condițiile impuse în acest scop de jurisprudența Curții.

26      Comisia consideră că acest motiv este lipsit de temei, astfel încât recursul ar trebui să fie respins.

27      De la bun început, trebuie arătat că, în hotărârea atacată, Tribunalul s‑a pronunțat în privința acțiunii în anulare formulate de Regatul Spaniei prin respingerea acesteia, după ce a declarat nefondate cele trei motive invocate de statul membru amintit în susținerea acțiunii.

28      Procedând astfel, Tribunalul a admis, în mod implicit, dar necesar, regularitatea formală a deciziei în litigiu.

29      În această privință, din cuprinsul punctelor 56-89 din Hotărârea Spania/Comisia (C‑192/13 P, EU:C:2014:2156), precum și din cuprinsul punctului 93 din Hotărârea Spania/Comisia (C‑197/13 P, EU:C:2014:2157) rezultă însă că, din anul 2000, adoptarea de către Comisie a unei decizii de corecție financiară este subordonată respectării unui termen legal.

30      Astfel, conform articolului 100 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1083/2006, Comisia decide cu privire la corecția financiară în cele șase luni care urmează datei audierii și, în cazul în care audierea nu a avut loc, perioada de șase luni începe în două luni de la data trimiterii de către Comisie a scrisorii de invitație.

31      Din articolul 108 al doilea paragraf din Regulamentul nr. 1083/2006 reiese că articolul 100 menționat este aplicabil începând de la 1 ianuarie 2007, inclusiv în cazul programelor anterioare perioadei 2007-2013.

32      Or, în speță, audierea a avut loc la 10 noiembrie 2009, în condițiile în care Comisia a adoptat decizia în litigiu abia la 30 iunie 2010.

33      În consecință, Comisia nu a respectat în speță termenul de șase luni stabilit prin articolul 100 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1083/2006.

34      În plus, din jurisprudența Curții rezultă, pe de o parte, că nerespectarea normelor de procedură referitoare la adoptarea unui act cauzator de prejudiciu cum este faptul că Comisia nu a adoptat decizia în litigiu în termenul stabilit de legiuitorul Uniunii constituie o încălcare a unor norme fundamentale de procedură (a se vedea Hotărârea Regatul Unit/Consiliul, 68/86, EU:C:1988:85, punctele 48 și 49, Hotărârea Spania/Comisia, EU:C:2014:2156, punctul 103, precum și Hotărârea Spania/Comisia, EU:C:2014:2157, punctul 103) și, pe de altă parte, că, în cazul în care instanța Uniunii constată, în cadrul examinării actului în cauză, că acesta nu a fost adoptat în mod legal, ea trebuie să invoce din oficiu motivul întemeiat pe încălcarea unei norme fundamentale de procedură și să anuleze, în consecință, actul afectat de un astfel de viciu (a se vedea Hotărârea Comisia/ICI, C‑286/95 P, EU:C:2000:188, punctul 51, Hotărârea Comisia/Solvay, C‑287/95 P și C‑288/95 P, EU:C:2000:189, punctul 55, Hotărârea Spania/Comisia, EU:C:2014:2156, punctul 103, precum și Hotărârea Spania/Comisia, EU:C:2014:2157, punctul 103).

35      În ședința în fața Curții, s‑a dat posibilitatea părților să își prezinte observațiile în legătură cu aspectele evocate la punctul anterior. În plus, în cadrul cauzelor în care s‑au pronunțat Hotărârile Spania/Comisia (EU:C:2014:2156) și Spania/Comisia (EU:C:2014:2157) și care priveau chestiuni de fapt și juridice, în esență, identice, aceleași părți au dezbătut deja în detaliu problematica în cauză.

36      În aceste condiții, este necesar să se concluzioneze că, în condițiile în care Comisia a adoptat decizia în litigiu cu nerespectarea termenului legal prevăzut de un regulament al Consiliului, Tribunalul, prin faptul că a respins acțiunea formulată de Regatul Spaniei în loc să sancționeze încălcarea unor norme fundamentale de procedură care afectează decizia în litigiu, a săvârșit o eroare de drept.

37      Hotărârea atacată trebuie, prin urmare, să fie respinsă.

 Cu privire la acțiunea în primă instanță

38      Conform articolului 61 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, în cazul în care recursul este întemeiat, Curtea anulează decizia Tribunalului. În acest caz, Curtea poate să soluționeze ea însăși în mod definitiv litigiul atunci când acesta este în stare de judecată.

39      În speță, Curtea dispune de elementele necesare pentru a se pronunța în mod definitiv asupra acțiunii prin care se urmărește anularea deciziei în litigiu, introdusă de Regatul Spaniei la Tribunal.

40      În această privință, este suficient să se arate că, pentru motivele enunțate la punctele 29-36 din prezenta hotărâre, decizia în litigiu trebuie anulată pentru încălcarea unor norme fundamentale de procedură.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

41      Potrivit articolului 184 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, atunci când recursul este fondat, iar Curtea soluționează ea însăși în mod definitiv litigiul, aceasta se pronunță asupra cheltuielilor de judecată.

42      Articolul 138 alineatul (1) din același regulament, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din acest regulament, prevede că partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât Regatul Spaniei a avut câștig de cauză în cadrul recursului, iar acțiunea la Tribunal a fost admisă, trebuie ca, în conformitate cu concluziile Regatului Spaniei, Comisia să suporte propriile cheltuieli de judecată, precum și pe cele efectuate de acest stat membru, atât în primă instanță, cât și în cadrul recursului.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a șasea) declară și hotărăște:

1)      Anulează Hotărârea Tribunalului Uniunii Europene Spania/Comisia (T‑384/10, EU:T:2013:277).

2)      Anulează Decizia C(2010) 4147 a Comisiei din 30 iunie 2010 de reducere a sprijinului financiar acordat în cadrul Fondului de coeziune următoarelor proiecte sau grupuri de proiecte: „Aprovizionarea cu apă a populației care locuiește în bazinul hidrografic al fluviului Guadiana: regiunea Andévalo” (2000.ES.16.C.PE.133), „Asanarea și epurarea bazinului Guadalquivir: Guadaira, Aljarafe și EE NN PP din Guadalquivir” (2000.ES.16.C.PE.066) și „Aprovizionarea cu apă a sistemelor intercomunale din provinciile Granada și Málaga” (2002.ES.16.C.PE.061).

3)      Obligă Comisia Europeană la plata cheltuielilor de judecată ale Regatului Spaniei, precum și a propriilor cheltuieli de judecată, efectuate atât în procedura în primă instanță, cât și în cadrul prezentului recurs.

Sursa: C.J.U.E.

C.J.U.E.: Fonduri europene. Consecinţa nerespectării de către Comisie a termenului în care trebuia să adopte decizia de aplicare a corecţiei financiare. Interpretarea și aplicarea uniformă a aceluiași text a cărui versiune într‑o limbă a Uniunii Europene diferă de cele stabilite în celelalte limbi.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera întâi)

4 septembrie 2014

„Recurs – Fondul de coeziune – Reducerea sprijinului financiar – Adoptarea deciziei de către Comisia Europeană – Existența unui termen – Nerespectarea termenului stabilit – Consecințe”

În cauza C‑197/13 P,

având ca obiect un recurs formulat în temeiul articolului 56 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, introdus la 16 aprilie 2013,

Regatul Spaniei, reprezentat de A. Rubio González, în calitate de agent,

recurent,

cealaltă parte din procedură fiind:

Comisia Europeană, reprezentată de S. Pardo Quintillán și de D. Recchia, în calitate de agenți, cu domiciliul ales în Luxemburg,

pârâtă în primă instanță,

CURTEA (Camera întâi),

compusă din domnul A. Tizzano, președinte de cameră, și domnii A. Borg Barthet, E. Levits, S. Rodin și F. Biltgen (raportor), judecători,

avocat general: domnul M. Wathelet,

grefier: doamna M. Ferreira, administrator principal,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 13 martie 2014,

având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatului general,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Prin recursul formulat, Regatul Spaniei solicită anularea Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene, Spania/Comisia (T‑540/10, EU:T:2013:47, denumită în continuare „hotărârea atacată”), prin care acesta a respins acțiunea sa prin care solicita, cu titlu principal, anularea Deciziei C(2010) 6154 a Comisiei din 13 septembrie 2010 privind reducerea ajutorului acordat din Fondul de coeziune pentru etapele de proiect intitulate „Linia de mare viteză Madrid‑Zaragoza‑Barcelona‑Frontiera franceză. Tronsonul Lleida‑Martorell (platformă). Subtronsonul IX‑A” (CCI 2001.ES.16.C.PT.005), „Linia de mare viteză Madrid‑Zaragoza‑Barcelona‑Frontiera franceză. Tronsonul Lleida‑Martorell (platformă). Subtronsonul X‑B (Avinyonet del Penedés‑Sant Sadurní dʼAnoia)” (CCI 2001.ES.16.C.PT.008), „Linia de mare viteză Madrid‑Zaragoza‑Barcelona‑Frontiera franceză. Tronsonul Lleida‑Martorell (platformă). Subtronsoanele XI‑A și XI‑B (Sant Sadurni dʼAnoia‑Gelida)” (CCI 2001.ES.16.C.PT.009) și „Linia de mare viteză Madrid‑Zaragoza‑Barcelona‑Frontiera franceză. Tronsonul Lleida‑Martorell (platformă). Subtronsonul IX‑C” (CCI 2001.ES.16.C.PT.010) (denumită în continuare „decizia în litigiu”) și, cu titlu subsidiar, anularea acestei decizii în ceea ce privește corecțiile aplicate modificărilor care au rezultat din depășirea pragurilor de zgomot (subtronsonul IX‑A), din modificarea planului general de dezvoltare urbană al localității Santa Oliva (subtronsonul IX‑A) și din diferențele de condiții geotehnice (subtronsoanele X‑B, XI‑A, XI‑B și IX‑C), prin reducerea cu 2 348 201,96 euro a valorii corecțiilor decise de Comisia Europeană.

 Cadrul juridic

2        În hotărârea atacată, Tribunalul a descris cadrul juridic după cum urmează.

3        Potrivit articolului 2 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 1164/94 al Consiliului din 16 mai 1994 de creare a Fondului de coeziune (JO L 130, p. 1), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 1264/1999 al Consiliului din 21 iunie 1999 (JO L 161, p. 57) și prin Regulamentul (CE) nr. 1265/1999 al Consiliului din 21 iunie 1999 (JO L 161, p. 62, denumit în continuare „Regulamentul nr. 1164/94 modificat”):

„Fondul acordă o contribuție financiară proiectelor care contribuie la realizarea obiectivelor stabilite în Tratatul privind Uniunea Europeană, în domeniul mediului și în cel al rețelelor transeuropene de infrastructuri de transport din statele membre al căror produs național brut pe cap de locuitor, măsurat pe baza parităților puterii de cumpărare, este mai mic de 90 % din media comunitară și care au instituit un program pentru îndeplinirea condițiilor de convergență economică prevăzute la articolul [126 TFUE].” [traducere neoficială]

4        Articolul 8 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1164/94 modificat prevede:

„Proiectele finanțate de Fond trebuie să fie conforme dispozițiilor tratatelor, actelor adoptate în temeiul acestora și politicilor comunitare, inclusiv cele care privesc protecția mediului, transporturile, rețelele transeuropene, concurența și atribuirea contractelor de achiziții publice.” [traducere neoficială]

5        Anexa II la Regulamentul nr. 1164/94 modificat, privind „Dispoziții de punere în aplicare”, cuprinde un articol H, intitulat „Corecții financiare”, care prevede:

„(1)      În cazul în care, după ce a efectuat verificările necesare, Comisia conchide că:

(a)      aplicarea unui proiect nu justifică nici în parte, nici în totalitate sprijinul acordat, inclusiv atunci când nu sunt respectate unele dintre condițiile prevăzute în decizia de acordare a sprijinului și mai ales o modificare importantă care afectează natura sau condițiile de punere în aplicare a proiectului pentru care nu a fost solicitată aprobarea Comisiei sau

(b)      există o neregulă în ceea ce privește sprijinul din Fond, iar statul membru în cauză nu a adoptat măsurile de corecție necesare,

Comisia suspendă sprijinul alocat proiectului în cauză și solicită, indicând motivele, ca statul membru să își prezinte observațiile într‑un anumit termen.

În cazul în care statul membru contestă observațiile formulate de Comisie, statul membru este invitat la o audiere la Comisie, în cursul căreia cele două părți se străduiesc să ajungă la un acord cu privire la observațiile și concluziile la care trebuie să se ajungă.

(2)      La expirarea termenului stabilit de Comisie, cu respectarea procedurii aplicabile, în lipsa unui acord și ținând seama de observațiile eventuale ale statului membru, Comisia decide, în termen de trei luni:

[…]

(b)      efectuarea corecțiilor financiare necesare, cu alte cuvinte desființarea în totalitate sau în parte a sprijinului acordat proiectului.

Aceste decizii trebuie să respecte principiul proporționalității. La stabilirea cuantumului corecției, Comisia ține seama de natura neregulii sau de modificarea și întinderea impactului financiar potențial al eventualelor deficiențe ale sistemelor de gestiune sau de control. Orice reducere sau desființare a sprijinului determină recuperarea sumelor plătite în mod nejustificat.

[…]

(4)      Comisia adoptă norme detaliate de punere în aplicare a alineatelor (1), (2) și (3) și le comunică spre informare statelor membre și Parlamentului European.” [traducere neoficială]

6        Articolul 18 din Regulamentul (CE) nr. 1386/2002 al Comisiei din 29 iulie 2002 de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 1164/94 al Consiliului privind sistemele de gestionare și de control pentru asistența acordată din Fondul de coeziune și procedura de efectuare a corecțiilor financiare (JO L 201, p. 5, Ediție specială, 14/vol. 1, p. 67), are următorul cuprins:

„(1)      Termenul în care statul membru respectiv poate răspunde unei solicitări emise în temeiul articolului H alineatul (1) primul paragraf din anexa II la Regulamentul (CE) nr. 1164/94 pentru a‑și prezenta observațiile este de două luni, cu excepția cazurilor justificate corespunzător în care Comisia poate stabili un termen mai lung.

(2)      În cazul în care Comisia propune corecții financiare prin extrapolare sau pe o bază forfetară, statului membru i se oferă posibilitatea să demonstreze, printr‑o examinare a dosarelor în cauză, că amploarea reală a neregulii a fost mai redusă decât cea estimată de către Comisie. De comun acord cu Comisia, statul membru poate limita amploarea examinării la o proporție corespunzătoare sau la un eșantion din dosarele respective.

Cu excepția cazurilor justificate corespunzător, termenul acordat pentru această examinare nu depășește o perioadă suplimentară de două luni după termenul de două luni menționat la alineatul (1). Rezultatele unei astfel de examinări sunt analizate conform procedurii prevăzute în articolul H alineatul (1) al doilea paragraf din anexa II la Regulamentul (CE) nr. 1164/94. Comisia ține cont de orice dovezi prezentate de statul membru în aceste termene.

(3)      Ori de câte ori statul membru ridică obiecțiuni cu privire la observațiile Comisiei și are loc o audiere în temeiul articolului H alineatul (1) al doilea paragraf din anexa II la Regulamentul (CE) nr. 1164/94, perioada de trei luni în care Comisia poate să adopte o decizie în temeiul articolului H alineatul (2) din anexa II la regulamentul în cauză se calculează de la data audierii.”

 Istoricul litigiului și decizia în litigiu

7        Istoricul litigiului a fost prezentat la punctele 11-20 din hotărârea atacată și poate fi rezumat după cum urmează.

8        Prin Deciziile C(2001) 4051 din 20 decembrie 2001, C(2001) 4085 din 19 decembrie 2001, C(2001) 4086 din 19 decembrie 2001 și C(2001) 4087 din 19 decembrie 2001, Comisia a aprobat acordarea unui sprijin financiar din Fondul de coeziune unor etape de proiect referitoare la construirea anumitor tronsoane ale liniei de mare viteză care leagă Madrid (Spania) de frontiera franceză.

9        Pentru fiecare dintre aceste etape de proiect, prin scrisoarea din 2 iunie 2008, prin două scrisori din 18 decembrie 2008 și, respectiv, prin scrisoarea din 22 decembrie 2008, Comisia a adresat Regatului Spaniei o propunere de încheiere. Fiecare dintre aceste propuneri includea corecții financiare ca urmare a unor nereguli în aplicarea legislației privind achizițiile publice.

10      Întrucât autoritățile spaniole și‑au exprimat dezacordul față de propunerile de încheiere ale Comisiei prin trei scrisori din 16 februarie 2009 și, respectiv, prin scrisoarea din 15 iulie 2008, a avut loc o audiere la 11 martie 2010.

11      Regatul Spaniei a transmis Comisiei informații suplimentare prin scrisoarea din 26 martie 2010 și prin patru e‑mailuri din 3 mai 2010.

12      La 13 septembrie 2010, Comisia a adoptat decizia în litigiu.

13      În această decizie, care a fost notificată Regatului Spaniei la 14 septembrie 2010, Comisia a constatat mai multe nereguli în aplicarea reglementării Uniunii privind achizițiile publice, referitoare la atribuirea, fără publicare prealabilă, a unui contract modificat sau a unor lucrări suplimentare, fie direct, fie prin procedură negociată, afectând etapele de proiect în cauză. În consecință, a redus cu 2 728 733,65 euro sprijinul total acordat etapelor respective.

 Acțiunea la Tribunal și hotărârea atacată

14      Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 24 noiembrie 2010, Regatul Spaniei a formulat o acțiune prin care solicita, cu titlu principal, anularea deciziei în litigiu și, în subsidiar, anularea acestei decizii în ceea ce privește corecțiile aplicate modificărilor care au rezultat din depășirea pragurilor de zgomot, din modificarea planului general de dezvoltare urbană al localității Santa Oliva și din diferențele de condiții geotehnice, prin reducerea cu 2 348 201,96 euro a valorii corecțiilor decise de Comisie.

15      În susținerea acestei acțiuni, Regatul Spaniei a invocat, cu titlu principal, două motive întemeiate pe nerespectarea de către Comisie a termenului prevăzut la articolul H alineatul (2) din anexa II la Regulamentul nr. 1164/94 modificat și, respectiv, pe aplicarea eronată a articolului 20 alineatul (2) din Directiva 93/38/CEE a Consiliului din 14 iunie 1993 de coordonare a procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții în sectoarele apei, energiei, transporturilor și telecomunicațiilor (JO L 199, p. 84), precum și, cu titlu subsidiar, un motiv întemeiat pe o eroare de drept în aplicarea articolului 20 alineatul (2) litera (f) din această directivă.

16      Prin hotărârea atacată, Tribunalul a respins această acțiune ca nefondată.

17      În ceea ce privește primul motiv, prin care Regatul Spaniei a susținut în esență că respectarea termenului de trei luni prevăzut atât la articolul H alineatul (2) din anexa II la Regulamentul nr. 1164/94 modificat, cât și la articolul 18 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1386/2002 presupune ca decizia de corecție financiară să fi fost adoptată în termen de trei luni de la data audierii sau, cel puțin, de la data la care Comisia a primit informațiile suplimentare din partea guvernului spaniol, astfel încât decizia în litigiu este tardivă și, prin urmare, nelegală, Tribunalul a statuat, la punctul 29 din hotărârea atacată, că rezultă din Hotărârea sa Grecia/Comisia (T‑404/05, EU:T:2008:510, punctul 44), care a fost confirmată de Ordonanța Curții Grecia/Comisia (C‑43/09 P, EU:C:2010:36), că articolul H alineatul (2) din anexa II la Regulamentul nr. 1164/94 modificat nu prevede niciun termen în care Comisia trebuie să adopte decizia sa. O astfel de interpretare ar rezulta de altfel explicit din modul de redactare a acestei dispoziții. Termenul de trei luni la care se face trimitere ar privi încheierea unui acord între Comisie și statul membru în cauză.

18      Tribunalul a continuat arătând la punctul 30 din hotărârea atacată că, deși este clar că în versiunea în limba franceză a dispoziției respective se prevede că „[à] l’expiration d’un délai fixé par la Commission, dans le respect de la procédure applicable, en l’absence d’accord et compte tenu des observations éventuelles de l’État membre, la Commission décide, dans un délai de trois mois” [„(î)nainte de expirarea termenului stabilit de Comisie, cu respectarea procedurii aplicabile, în lipsa unui acord și ținând seama de observațiile eventuale ale statului membru, Comisia decide, în termen de trei luni”], toate versiunile lingvistice altele decât versiunea în limba franceză a acestei dispoziții ar fi redactate în termeni diferiți, expresia „în termen de trei luni” raportându‑se la lipsa unui acord între părți. Or, astfel cum rezultă în special din Hotărârea Bacardi (C‑253/99, EU:C:2001:490, punctul 41 și jurisprudența citată), necesitatea interpretării uniforme a regulamentelor Uniunii exclude posibilitatea privirii unui anume text în mod izolat, ci impune ca, în caz de îndoială, acesta să fie interpretat și aplicat în lumina versiunilor existente în celelalte limbi oficiale.

19      În aceste condiții, termenul de trei luni prevăzut la articolul H alineatul (2) din anexa II la Regulamentul nr. 1164/94 modificat ar permite statului membru în cauză să prezinte Comisiei, ulterior audierii, informații suplimentare, iar Comisiei să țină seama de astfel de informații și „numai în lipsa unui acord între Comisie și statul membru în cauză în termen de trei luni și ținând seama de eventualele observații ale statului membru, Comisia adoptă o decizie” (punctul 31 din hotărârea atacată).

20      În ceea ce privește teza invocată de Regatul Spaniei în ședință, ca răspuns la o întrebare a Tribunalului, teză prezentată la punctul 32 din hotărârea atacată, potrivit căreia ar coexista două termene concomitente care curg de la data audierii, și anume unul prevăzut la articolul H alineatul (2) din anexa II la Regulamentul nr. 1164/94 modificat, care ar urmări obținerea unui acord cu statul membru în cauză, și altul, prevăzut la articolul 18 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1386/2002, care ar urmări adoptarea de către Comisie a unei decizii în vederea efectuării corecțiilor financiare necesare, Tribunalul a apreciat că aceasta nu putea fi reținută.

21      Astfel, instanța a statuat la punctul 33 din această hotărâre că „articolul 18 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1386/2002 se limit[a] să stabilească data de la care termenul pentru adoptarea deciziei în temeiul articolului H alineatul (2) din anexa II la Regulamentul nr. 1164/94 [modificat] începe[a] să curgă”, dar, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 29 din hotărârea amintită, dispoziția respectivă nu ar prevedea „niciun termen în care Comisia trebuia să adopte decizia”.

22      Astfel, Tribunalul a considerat la punctul 34 din hotărârea atacată că, din moment ce un regulament de punere în aplicare, precum Regulamentul nr. 1386/2002, trebuie, dacă este posibil, să facă obiectul unei interpretări conforme dispozițiilor regulamentului de bază, o interpretare a articolului 18 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1386/2002 care ar duce la concluzia că Comisia nu dispune decât de un termen de trei luni pentru a adopta decizia în litigiu nu poate fi reținută.

23      Pe de altă parte, Tribunalul a adăugat la punctul 35 din această hotărâre că interpretarea celor două dispoziții amintite propusă „de Regatul Spaniei ar lipsi de efect util termenul prevăzut la articolul H alineatul (2) din anexa II la Regulamentul nr. 1164/94 modificat, întrucât din aceasta ar rezulta că, în ipoteza existenței a două termene distincte, dar concomitente, Comisia ar fi obligată să adopte o decizie în temeiul acestei dispoziții în termenul de trei luni în cursul căruia ar încerca să ajungă la un acord cu statul membru în cauză”.

24      Tribunalul a conchis la punctele 36-38 din hotărârea atacată că, „din moment ce articolul 18 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1386/2002 se limitează să stabilească data de la care începe să curgă termenul pentru adoptarea unei decizii în temeiul articolului H alineatul (2) din anexa II la Regulamentul nr. 1164/94 [modificat]”, împrejurarea că versiunile în limbile spaniolă, daneză, germană și neerlandeză ale articolului 18 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1386/2002 menționează un termen de trei luni în care Comisia „trebuie să adopte” sau „adoptă” o decizie, în timp ce versiunea în limba slovenă a acesteia se referă mai general la „decizia în temeiul articolului H alineatul (2) din anexa II la acest regulament” și alte versiuni lingvistice ale acestei dispoziții au în vedere termenul de trei luni în cursul căruia Comisia „poate” adopta o decizie în temeiul articolului H alineatul (2) din anexa II la regulamentul menționat, este lipsită de pertinență în speță, astfel încât primul motiv trebuie respins.

25      Tribunalul a respins de asemenea la punctele 41-66 și, respectiv, la punctele 70-113 din hotărârea atacată al doilea și al treilea motiv invocate de Regatul Spaniei.

 Concluziile părților în fața Curții

26      În recursul formulat, Regatul Spaniei solicită Curții:

–        anularea hotărârii atacate;

–        soluționarea în mod definitiv a litigiului prin anularea deciziei în litigiu și

–        obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

27      Comisia solicită Curții:

–        respingerea recursului în totalitate și

–        obligarea Regatului Spaniei la plata cheltuielilor de judecată.

 Cu privire la recurs

28      În susținerea recursului, Regatul Spaniei invocă două motive întemeiate de erori de drept săvârșite de Tribunal în ceea ce privește, în primul rând, nerespectarea termenului prevăzut la articolul H alineatul (2) din anexa II la Regulamentul nr. 1164/94 modificat în vederea adoptării deciziei în litigiu și, în al doilea rând, noțiunea „atribuire”, în sensul Directivei 93/38.

 Cu privire la primul motiv

 Argumentele părților

29      Regatul Spaniei susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept statuând că articolul H alineatul (2) din anexa II la Regulamentul nr. 1164/94 modificat nu impune Comisiei un termen pentru adoptarea deciziei în litigiu.

30      Potrivit acestui stat membru, dimpotrivă, dispoziția menționată trebuie interpretată în sensul că stabilește un termen care, în lipsa unui acord cu statul membru în cauză în cursul audierii prevăzute la articolul H alineatul (1) din aceeași anexă, impune Comisiei să adopte, în cele trei luni, o decizie privind reducerea avansului sau efectuarea unor corecții financiare.

31      Astfel, numai interpretarea susținută de Regatul Spaniei ar fi de natură să confere un sens și un efect util dispozițiilor pertinente.

32      Așadar, articolul H din anexa II la Regulamentul nr. 1164/94 modificat ar stabili la alineatul (2) un termen de trei luni care începe să curgă „[la] expirarea termenului stabilit de Comisie”, acesta din urmă neputând fi decât termenul care este prevăzut în ultima parte a alineatului (1) primul paragraf al aceluiași articol, care prevede că „Comisia […] solicită […] ca statul membru să își prezinte observațiile într‑un anumit termen”. Acest termen ar expira înainte de audierea prevăzută la alineatul (1) al acestui articol H și ar avea ca scop să permită Comisiei și statului membru în cauză să ajungă la un acord. În schimb, articolul 18 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1386/2002 ar prevedea un alt termen de trei luni făcând trimitere explicită la articolul H alineatul (2) din anexa II la Regulamentul nr. 1164/94 modificat, iar acest termen ar începe să curgă de la data audierii prevăzute de Regulamentul nr. 1164/94 modificat. Aceste ultime dispoziții coroborate ar avea ca scop stabilirea termenului la expirarea căruia Comisia, în ipoteza în care părțile nu ajung la niciun acord, este obligată să adopte o decizie de corecție financiară. În cazul în care respectivul articol 18 alineatul (3) ar trebui interpretat în sensul că nu face decât să stabilească punctul de plecare al termenului de trei luni care trebuie să permită părților să ajungă la un acord, acesta ar fi lipsit de efect util, întrucât articolul H din anexa II la Regulamentul nr. 1164/94 modificat stabilește în mod clar momentul în care expiră termenul menționat.

33      În consecință, dacă, la expirarea termenului de trei luni care curge de la data audierii, Comisia nu a adoptat o decizie de corecție financiară, această instituție ar fi obligată să efectueze plata și orice corecție efectuată, ca în speță, după scurgerea respectivului termen ar fi nelegală, întrucât Comisia nu mai dispune de temeiul juridic necesar pentru a aplica o astfel de măsură. Astfel, nu se poate considera că Comisia poate stabili după bunul plac momentul în care adoptă o decizie de mare importanță pentru planificarea financiară a autorităților naționale în cauză.

34      O astfel de interpretare ar fi în plus de natură să permită statelor membre, în conformitate cu principiul securității juridice, să cunoască, într‑un termen suficient de scurt și determinabil în avans, dacă cheltuielile angajate sunt finanțate de Fondul de coeziune. Interpretarea menționată ar fi de altfel coroborată de împrejurarea că, în Comunicarea (2011)C 332/01 a Comisiei către Parlamentul European, Consiliu și Curtea de Conturi – Conturile anuale ale Uniunii Europene – Exercițiul 2010 (JO 2011, C 332, p. 1), se menționează la pagina 63, privind politica de coeziune, că „Comisia are la dispoziție trei luni de la data unei audieri formale cu statul membru (șase luni pentru programele 2007-2013) să adopte o decizie formală de corecție financiară și emite un ordin de recuperare pentru a obține rambursarea din partea statului membru”.

35      În plus, susținându‑și raționamentul, la punctul 29 din hotărârea atacată, printr‑o trimitere la Hotărârea sa Grecia/Comisia (EU:T:2008:510), precum și la Ordonanța Curții Grecia/Comisia (EU:C:2010:36), Tribunalul ar fi interpretat eronat aceste decizii, având în vedere că, pe de o parte, astfel cum Curtea a arătat în mod expres în această ordonanță, articolul 18 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1386/2002 nu era aplicabil proiectului în discuție în cauza în care s‑au pronunțat aceste două decizii și că, pe de altă parte, Curtea nu s‑a pronunțat cu privire la fondul chestiunii juridice invocate în prezent de Regatul Spaniei.

36      Comisia răspunde că, în primul rând, Regatul Spaniei nu explică în recursul său de ce Tribunalul ar fi săvârșit o eroare de drept atunci când a invocat în hotărârea atacată Hotărârea sa Grecia/Comisia (EU:T:2008:510), precum și Ordonanța Curții Grecia/Comisia (EU:C:2010:36). Acest aspect al motivului nu ar putea fi analizat decât ca un enunț abstract, care nu conține o expunere de argumente juridice coerente prin care să se critice în mod expres aprecierea făcută în această privință de Tribunal și, prin urmare, ar fi inadmisibil.

37      În orice caz, aspectul menționat ar fi lipsit de temei, întrucât Tribunalul nu ar fi săvârșit nicio eroare de drept întemeindu‑și raționamentul pe interpretarea Regulamentului nr. 1164/94 modificat pe care a dat‑o în această hotărâre și care ar fi fost confirmată de Curte în mod, desigur, implicit, dar necesar în Ordonanța Grecia/Comisia (EU:C:2010:36), interpretare potrivit căreia articolul H alineatul (2) din anexa II la regulamentul amintit nu impune Comisiei niciun termen pentru adoptarea deciziei sale de corecție financiară.

38      În al doilea rând, Comisia consideră că Regatul Spaniei nu face, în esență, decât să reitereze în fața Curții teza pe care a susținut‑o deja în primă instanță.

39      În special, recursul ar fi inadmisibil prin faptul că, susținând că termenul de trei luni ar fi un termen după expirarea căruia Comisia nu mai putea să aplice corecții financiare, Regatul Spaniei nu ar explica în ce mod această afirmație ar fi legată de hotărârea atacată și nici ce încălcare ar fi săvârșit Tribunalul în această privință, astfel încât afirmația menționată ar constitui o simplă cerere de reexaminare a cererii introductive prezentate în primă instanță.

40      În plus, acest aspect al motivului ar fi în orice caz nefondat. Mai întâi, chiar dacă se presupune că Regulamentul nr. 1164/94 modificat prevede un termen de trei luni, depășirea acestuia nu poate determina nicio imposibilitate de acțiune pentru Comisie. Astfel, întrucât regulamentul menționat are ca obiect asigurarea faptului că cheltuielile naționale au fost angajate de statele membre potrivit normelor dreptului Uniunii, un astfel de termen nu ar putea fi considerat decât ca indicativ, sub rezerva unei atingeri aduse intereselor unui stat membru, probă pe care Regatul Spaniei nu ar fi adus‑o în speță. Pe de altă parte, având în vedere faptul că, în speță, după audierea din 11 martie 2010, Regatul Spaniei a transmis Comisiei informații suplimentare la 26 martie și la 3 mai 2010, termenul de 4 luni și 10 zile dintre această din urmă dată și cea la care decizia în litigiu a fost adoptată trebuia să fie considerat pe deplin rezonabil. În sfârșit, interpretarea susținută de Regatul Spaniei ar fi nu numai lipsită de temei, dar și ilogică și contradictorie. Astfel, în mod întemeiat Tribunalul a statuat că termenul de trei luni prevăzut la articolul H alineatul (2) din anexa II la Regulamentul nr. 1164/94 modificat privește doar încheierea unui eventual acord între Comisie și statul membru în cauză și că articolul 18 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1386/2002 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune Comisiei un termen de trei luni pentru a lua o decizie de corecție financiară.

 Aprecierea Curții

–       Cu privire la admisibilitate

41      În ceea ce privește admisibilitatea primului motiv, trebuie să se respingă cauzele de inadmisibilitate invocate de Comisie.

42      În această privință, trebuie amintit că, în conformitate cu articolul 256 TFUE și cu articolul 58 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, recursul se limitează la chestiuni de drept și trebuie să fie întemeiat pe motive care privesc necompetența a Tribunalului, neregularități ale procedurii în fața Tribunalului care aduc atingere intereselor recurentului sau încălcarea dreptului Uniunii de către Tribunal (a se vedea în acest sens Hotărârea Comisia/Brazzelli Lualdi și alții, C‑136/92 P, EU:C:1994:211, punctul 47).

43      În plus, din articolul 256 TFUE și din articolul 58 primul paragraf din Statutul Curții, precum și din articolul 168 alineatul (1) litera (d) și din articolul 169 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții rezultă că un recurs trebuie să indice cu precizie elementele criticate din hotărârea a cărei anulare se solicită, precum și argumentele juridice care susțin în mod concret această cerere (a se vedea în special Hotărârea Bergaderm și Goupil/Comisia, C‑352/98 P, EU:C:2000:361, punctul 34, Hotărârea Interporc/Comisia, C‑41/00 P, EU:C:2003:125, punctul 15, precum și Hotărârea Reynolds Tobacco și alții/Comisia, C‑131/03 P, EU:C:2006:541, punctul 49).

44      Prin urmare, nu îndeplinește cerințele de motivare ce rezultă din aceste dispoziții un recurs care se limitează la a repeta sau la a reproduce textual motivele și argumentele care au fost prezentate în fața Tribunalului, inclusiv cele întemeiate pe fapte respinse expres de această instanță (a se vedea în special Hotărârea Interporc/Comisia, EU:C:2003:125, punctul 16). Astfel, un asemenea recurs constituie în realitate o cerere prin care se urmărește o simplă reexaminare a cererii introductive depuse la Tribunal, ceea ce nu este de competența Curții (a se vedea în special Hotărârea Reynolds Tobacco și alții/Comisia, EU:C:2006:541, punctul 50).

45      Cu toate acestea, din moment ce un recurent contestă interpretarea sau aplicarea dreptului Uniunii de către Tribunal, aspectele de drept analizate în primă instanță pot fi rediscutate în cadrul unui recurs (Hotărârea Salzgitter/Comisia, C‑210/98 P, EU:C:2000:397, punctul 43). Într‑adevăr, dacă un recurent nu ar putea să se bazeze astfel în recurs pe motive și pe argumente utilizate deja în fața Tribunalului, procedura recursului ar fi lipsită de o parte din sensul său (Hotărârea Interporc/Comisia, EU:C:2003:125, punctul 17).

46      Or, primul motiv îndeplinește aceste cerințe.

47      Astfel, în speță, Regatul Spaniei susține în esență că, prin faptul că a statuat că articolul H alineatul (2) din anexa II la Regulamentul nr. 1164/94 modificat nu impune Comisiei niciun termen pentru adoptarea unei decizii de corecție financiară, Tribunalul a încălcat dreptul Uniunii.

48      În aceste condiții, departe de a se limita să repete argumente deja invocate în fața Tribunalului și de a urmări o nouă examinare pe fond a cererii sale introductive inițiale, Regatul Spaniei pune la îndoială răspunsul pe care această instanță l‑a dat în mod expres la o chestiune de drept în hotărârea atacată, care poate face obiectul unui control al Curții în cadrul unui recurs.

49      Un recurent poate, astfel, să formuleze recurs invocând, în fața Curții, motive derivate din însăși hotărârea atacată prin care să conteste, în drept, temeinicia acesteia (Hotărârea Stadtwerke Schwäbisch Hall și alții/Comisia, C‑176/06 P, EU:C:2007:730, punctul 17).

50      În plus și contrar susținerilor Comisiei, Regatul Spaniei indică clar argumentele juridice pe care se întemeiază în această privință.

51      În consecință, primul motiv al Regatului Spaniei este admisibil.

–       Cu privire la fond

52      În ceea ce privește examinarea pe fond a primului motiv, trebuie constatat că, astfel cum a arătat Tribunalul la punctul 30 din hotărârea atacată, sensul articolului H alineatul (2) din anexa II la Regulamentul nr. 1164/94 modificat diferă în funcție de versiunile lingvistice ale acestei dispoziții.

53      Astfel, din versiunea în limba franceză a acesteia, în temeiul căreia, în lipsa unui acord între părți, Comisia decide „în termen de trei luni”, rezultă că termenul de trei luni prevăzut în această dispoziție privește adoptarea deciziei de corecții financiare.

54      În schimb, în alte versiuni lingvistice ale aceleiași dispoziții, acest termen de trei luni privește lipsa acordului între părți.

55      Or, potrivit unei jurisprudențe constante, în vederea asigurării unei interpretări și a unei aplicări uniforme a aceluiași text a cărui versiune într‑o limbă a Uniunii Europene diferă de cele stabilite în celelalte limbi, dispoziția în cauză trebuie interpretată în funcție de contextul și finalitatea reglementării din care face parte (a se vedea în special Hotărârea DR și TV2 Danmark, C 510/10, EU:C:2012:244, punctul 45, precum și jurisprudența citată).

56      În această privință, în ceea ce privește contextul în care se înscrie articolul H alineatul (2) din anexa II la Regulamentul nr. 1164/94 modificat, trebuie arătat că Fondul de coeziune a fost instituit, conform articolului 130 D al doilea paragraf CE, prin Regulamentul nr. 1164/94 în versiunea sa inițială.

57      Articolul H alineatul (2) din anexa II la acest regulament în versiunea sa inițială se limitează să prevadă că, în cazul în care există o neregulă sau când una dintre condițiile prevăzute în decizia de acordare a sprijinului nu este îndeplinită, Comisia poate reduce, suspenda sau suprima sprijinul pentru acțiunea în cauză, fără ca totuși exercitarea acestei competențe să fie limitată de un termen.

58      După cum s‑a arătat la punctul 3 din prezenta hotărâre, versiunea inițială a regulamentului menționat a fost modificată în special de Regulamentul nr. 1265/1999, care a înlocuit textul acestui articol H din anexa II cu cel citat la punctul 5 din prezenta hotărâre, al cărui alineat (2) primul paragraf face obiectul prezentului litigiu. Această modificare a intervenit în temeiul articolului 16 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1164/94 în versiunea sa inițială, potrivit căruia Consiliul Uniunii Europene, statuând în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 130 D CE, reexaminează regulamentul menționat înainte de sfârșitul anului 1999.

59      Din preambulul Regulamentului nr. 1265/1999 și în special din considerentele (1), (2), (4) și (5) ale acestuia rezultă că respectiva anexă II a fost modificată pentru a crește eficacitatea Fondului de coeziune, a simplifica sistemul de gestiune financiară prevăzând în același timp un control intensificat al realității cheltuielilor și a îmbunătăți, precum și a sistematiza cooperarea dintre Comisie și statul membru în cauză în ceea ce privește controlul proiectelor.

60      Regulamentul nr. 1164/94, astfel modificat, era aplicabil în perioada cuprinsă între anul 2000 și anul 2006. Astfel, pe de o parte, Regulamentele nr. 1264/1999 și 1265/1999, care au modificat Regulamentul nr. 1164/94 în versiunea sa inițială, au intrat în vigoare la 1 ianuarie 2000 și, pe de altă parte, conform articolului 1 punctul 11 din Regulamentul nr. 1264/1999, Regulamentul nr. 1164/94, astfel cum a fost modificat în anul 1999, trebuia reexaminat cel târziu la 31 decembrie 2006.

61      Regulamentul nr. 1386/2002 a fost adoptat de Comisie pentru stabilirea normelor de aplicare ale Regulamentului nr. 1164/94 modificat. În temeiul articolului 23 din acesta, Regulamentul nr. 1386/2002 a intrat în vigoare la 7 august 2002 și se aplică, în temeiul articolului 1, proiectelor care au fost aprobate pentru prima dată după 1 ianuarie 2000.

62      Din articolul 18 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1386/2002, care face trimitere expresă la articolul H alineatul (2) din anexa II la Regulamentul nr. 1164/94 modificat, rezultă că Comisia dispune, în temeiul acestui articol H alineatul (2), de un termen de trei luni pentru a adopta o decizie de corecție financiară, acest termen începând să curgă de la data audierii.

63      Toate versiunile lingvistice ale articolului 18 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1386/2002 concordă în acest sens.

64      În aceeași perioadă precum cea vizată la punctul 60 din prezenta hotărâre, Regulamentul (CE) nr. 1260/1999 al Consiliului din 21 iunie 1999 de stabilire a dispozițiilor generale privind fondurile structurale (JO L 161, p. 1), care, conform articolului 2, se aplica Fondului european de dezvoltare regională, Fondului social european, Fondului european de orientare și garantare agricolă, secțiunea „Orientare”, precum și Instrumentului financiar de orientare piscicolă, prevedea la articolul 39 alineatul (3) că, „[l]a expirarea termenului stabilit de Comisie, în lipsa unui acord și dacă statul membru nu a efectuat corecțiile și ținând seama de observațiile eventuale ale statului membru, Comisia poate decide, în termen de trei luni” [traducere neoficială], să reducă avansul sau să efectueze corecțiile financiare necesare anulând în totalitate sau în parte participarea fondurilor la intervenția în cauză.

65      Nu există, în ceea ce privește modul de redactare a dispoziției menționate în diferitele sale versiuni lingvistice, diferențe comparabile cu cele descrise la punctele 53 și 54 din prezenta hotărâre.

66      În termeni comparabili cu cei ai articolului 18 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1386/2002, articolul 5 alineatul (3) din Regulamentul (CE) nr. 448/2001 al Comisiei din 2 martie 2001 de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 1260/1999 al Consiliului privind procedura de efectuare a corecțiilor financiare cu privire la ajutorul acordat în cadrul fondurilor structurale (JO L 64, p. 13, Ediție specială, 14/vol. 1, p. 62) prevede că, ori de câte ori statul membru obiectează la observațiile făcute de Comisie și are loc o audiere în conformitate cu articolul 39 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 1260/1999, „termenul de trei luni în care Comisia poate lua o decizie în conformitate cu articolul 39 alineatul (3) din respectivul regulament începe să curgă de la data audierii”.

67      În ceea ce privește aspectul de drept care face obiectul prezentului litigiu, redactarea acestei dispoziții nu prezintă nici ea diferențe între diferitele versiuni lingvistice ale acestui regulament.

68      Regulamentul nr. 1260/1999 a fost abrogat de Regulamentul (CE) nr. 1083/2006 al Consiliului din 11 iulie 2006 de stabilire a anumitor dispoziții generale privind Fondul european de dezvoltare regională, Fondul social european și Fondul de coeziune (JO L 210, p. 25, Ediție specială, 14/vol. 2, p. 64), care, potrivit articolului 1 alineatul (1), se aplică fondurilor menționate, fără a aduce atingere dispozițiilor specifice prevăzute de regulamentele care reglementează fiecare dintre aceste fonduri.

69      Corecțiile financiare care pot fi adoptate de Comisie fac din acel moment obiectul normelor comune acestor trei fonduri, prevăzute la articolele 99-102 din regulamentul menționat.

70      Alineatul (5) al articolului 100, intitulat „Procedură”, din Regulamentul nr. 1083/2006 prevede că, „[î]n absența acordului, Comisia decide cu privire la corecția financiară în cele șase luni care urmează datei audierii, ținând seama de toate informațiile și observațiile prezentate pe parcursul procedurii[;] [î]n cazul în care audierea nu are loc, perioada de șase luni începe în două luni de la data trimiterii de către Comisie a scrisorii de invitație”.

71      Trebuie precizat în această privință că, pe de o parte, în ceea ce privește problema care este în discuție între părțile din prezentul litigiu, respectivul alineat (5) al articolului 100 este formulat în mod identic în diferitele versiuni lingvistice ale Regulamentului nr. 1083/2006 și că, pe de altă parte, Regulamentul (CE) nr. 1084/2006 al Consiliului din 11 iulie 2006 de creare a Fondului de coeziune și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1164/94 (JO L 210, p. 79, Ediție specială, 14/vol. 2, p. 118) nu cuprinde nicio dispoziție privind procedura în materia corecțiilor financiare, ca de altfel nici Regulamentul (CE) nr. 1828/2006 al Comisiei din 8 decembrie 2006 de stabilire a normelor de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 1083/2006 și a Regulamentului (CE) nr. 1080/2006 al Parlamentului European și al Consiliului privind Fondul european de dezvoltare regională (JO L 371, p. 1, Ediție specială, 14/vol. 3, p. 17).

72      Această situație se regăsește și în cazul Regulamentului (UE) nr. 1303/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 decembrie 2013 de stabilire a unor dispoziții comune privind Fondul european de dezvoltare regională, Fondul social european, Fondul de coeziune, Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală și Fondul european pentru pescuit și afaceri maritime, precum și de stabilire a unor dispoziții generale privind Fondul european de dezvoltare regională, Fondul social european, Fondul de coeziune și Fondul european pentru pescuit și afaceri maritime și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1083/2006 al Consiliului (JO L 347, p. 320). Astfel, articolul 145 alineatul (6) din acesta prevede că, „[î]n scopul aplicării corecțiilor financiare, Comisia ia o decizie, prin acte de punere în aplicare, în termen de șase luni de la data audierii sau de la data primirii informațiilor suplimentare, în cazul în care statul membru este de acord să prezinte astfel de informații suplimentare în urma audierii[;] Comisia ține cont de toate informațiile și observațiile prezentate pe parcursul procedurii[;] [î]n cazul în care nu are loc nicio audiere, perioada de șase luni începe la două luni după data trimiterii de către Comisie a scrisorii de invitație la audiere”.

73      Această dispoziție are un conținut comparabil în diferitele versiuni lingvistice ale Regulamentului nr. 1303/2013.

74      Pe de altă parte, Regulamentul (UE) nr. 1300/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 decembrie 2013 privind Fondul de coeziune și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1084/2006 al Consiliului (JO L 347, p. 281) nu reglementează procedura aplicabilă în cazul corecțiilor financiare. Aceeași situație se regăsește și în cazul Proiectului de regulament delegat (UE) al Comisiei de completare a Regulamentului nr. 1303/2013, proiect care a fost transmis Parlamentului European la 3 martie 2014.

75      Din expunerile de mai sus rezultă că numai reglementarea aplicabilă perioadei inițiale, care este cuprinsă între anul 1994 și anul 1999, nu prevede un termen pentru adoptarea de către Comisie a unei decizii de corecție financiară.

76      În schimb, trebuie să se constate că, începând cu anul 2000, atât Regulamentul nr. 1260/1999, cât și Regulamentele nr. 1083/2006 și 1303/2013, intrate în vigoare la 1 ianuarie 2007 și, respectiv, la 1 ianuarie 2014, precum și diversele reglementări de aplicare a regulamentelor menționate adoptate de Comisie stabilesc un astfel de termen.

77      Dat fiind că articolul H alineatul (2) din anexa II la Regulamentul nr. 1164/94 modificat, în vigoare începând de la 1 ianuarie 2000, prezintă diferențe în funcție de versiunile lingvistice ale acestui regulament, trebuie, astfel, să se determine sensul exact prin trimitere la contextul în care această dispoziție se înscrie, și anume, în speță, reglementările comparabile în materia gestiunii fondurilor Uniunii.

78      Or, rezultă că toate reglementările aplicabile în acest domeniu din anul 2000 confirmă teza, susținută de Regatul Spaniei, potrivit căreia Comisia trebuie să adopte decizia de corecție financiară cu respectarea unui anumit termen, a cărui calculare poate, desigur, varia în funcție de reglementarea în vigoare, dar a cărui existență este prevăzută fără nicio ambiguitate de legiuitorul Uniunii.

79      Împrejurarea că Regulamentul nr. 1260/1999 nu se aplică Fondului de coeziune ca atare nu se opune, în această privință, unei astfel de interpretări, din moment ce textul articolului 39 alineatul (3) din regulamentul menționat și cel al articolului H alineatul (2) din anexa II la Regulamentul nr. 1164/94 modificat sunt cvasiidentice și nu ar fi justificat ca, în al doilea regulament, termenul să privească lipsa unui acord între părți, în timp ce, în primul regulament, acest termen privește adoptarea deciziei de către Comisie.

80      O interpretare în acest sens se justifică cu atât mai mult cu cât toate reglementările ulterioare, atât ale Consiliului, cât și ale Comisiei, confirmă faptul că, atunci când adoptă o decizie de corecție financiară, Comisia este obligată să respecte un anumit termen.

81      Trebuie adăugat, cu privire îndeosebi la Regulamentul nr. 1386/2002, care are ca obiect stabilirea normelor de aplicare a Regulamentului nr. 1164/94 modificat din care face parte dispoziția care face obiectul prezentului litigiu, că nu poate fi reținut punctul de vedere susținut de Comisie și consacrat de Tribunal la punctele 33 și 36 din hotărârea atacată, potrivit căruia articolul 18 din Regulamentul nr. 1386/2002 s‑ar limita să stabilească data de la care începe să curgă termenul pentru adoptarea deciziei în temeiul articolului H alineatul (2) din anexa II la Regulamentul nr. 1164/94 modificat, dat fiind că legiuitorul Uniunii nu ar fi putut să stabilească punctul de plecare al unui termen în vederea adoptării unei decizii avute în vedere la articolul menționat H dacă nu ar exista un astfel de termen.

82      În consecință, este necesar să se considere că, începând cu anul 2000, Comisia este obligată să respecte un termen legal pentru adoptarea unei decizii de corecție financiară.

83      Această concluzie, dedusă dintr‑o interpretare sistematică a reglementărilor pertinente atât ale Consiliului, cât și ale Comisiei, este în plus confirmată și de modul de redactare a pasajului care figurează la pagina 63 a Comunicării (2011) C 332/01 a Comisiei înseși, invocat de Regatul Spaniei în susținerea recursului, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 34 din prezenta hotărâre.

84      Concluzia amintită concordă de asemenea cu obiectul prevăzut la articolul 161 primul paragraf CE, devenit articolul 177 TFUE, potrivit căruia legiuitorul Uniunii adoptă „normele generale aplicabile fondurilor”, această abordare trebuind în mod necesar să ducă la o armonizare a normelor aplicabile în materie. Un astfel de demers se impune cu atât mai mult în ceea ce privește normele de procedură. Trebuie în această privință să se observe că, din anul 2007, în special normele de procedură au fost într‑adevăr uniformizate în cadrul unui regulament al Consiliului privind dispozițiile generale aplicabile tuturor fondurilor Uniunii. Or, normele de procedură prevăzute în acesta susțin pe deplin interpretarea potrivit căreia adoptarea unei decizii de corecție financiară este încadrată într‑un termen prestabilit de legiuitor.

85      Pe de altă parte, această interpretare nu este de natură să afecteze coerența și eficacitatea procedurii de corecție financiară prevăzute de dreptul Uniunii, termenul prevăzut de legiuitor lăsând Comisiei o perioadă suficientă pentru adoptarea deciziei sale, ținând seama în același timp de consultările sale cu statul membru în cauză.

86      Dimpotrivă, după cum reiese din considerentul (5) al Regulamentului nr. 1265/1999, procedura pe care legiuitorul Uniunii a instituit‑o în materie de corecții financiare se bazează pe o cooperare între statul membru în cauză și Comisie, care trebuie să se întemeieze pe echilibrul dintre drepturile și obligațiile părților. Or, în aceste condiții, ar fi contrar respectivei cerințe de echilibru între drepturile și obligațiile părților ca, în cadrul acestei proceduri, statul membru să fie obligat să respecte anumite termene precise, în timp ce Comisia nu ar avea o astfel de obligație.

87      Potrivit unei jurisprudențe constante, principiul cooperării loiale nu numai că obligă statele membre să ia toate măsurile adecvate pentru garantarea aplicării și eficacității dreptului Uniunii, ci impune de asemenea instituțiilor acesteia obligații reciproce de cooperare loială cu statele membre (a se vedea în acest sens Ordonanța Zwartveld și alții, C‑2/88 IMM, EU:C:1990:315, punctul 10).

88      În plus, cu privire, în speță, la deciziile cu un efect bugetar important, este în interesul atât al statului membru în cauză, cât și în cel al Comisiei ca durata procedurii de corecție financiară să fie previzibilă, ceea ce presupune prevederea unui termen prestabilit pentru adoptarea deciziei finale. Trebuie de asemenea să se arate că depășirea termenului prevăzut pentru adoptarea deciziei de corecție financiară nu este compatibilă cu principiul general al bunei administrări.

89      Prin prisma ansamblului considerațiilor care precedă, este necesar să se constate că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept statuând la punctele 29 și 33 din hotărârea atacată că articolul H alineatul (2) din anexa II la Regulamentul nr. 1164/94 modificat nu prevede niciun termen în care Comisia să adopte decizia de corecție financiară, termenul de trei luni pe care această dispoziție îl prevede referindu‑se la încheierea unui acord între Comisie și statul membru în cauză.

90      În consecință, primul motiv al recursului este fondat, iar hotărârea atacată trebuie anulată, fără să fie necesară examinarea celui de la doilea motiv al recursului.

 Cu privire la acțiunea în primă instanță

91      Conform articolului 61 primul paragraf din Statutul Curții, în cazul în care recursul este întemeiat, Curtea anulează decizia Tribunalului. Aceasta poate astfel să soluționeze ea însăși în mod definitiv litigiul atunci când acesta este în stare de judecată.

92      În speță, Curtea dispune de elementele necesare pentru a se pronunța în mod definitiv asupra acțiunii prin care se urmărește anularea deciziei în litigiu, introdusă de Regatul Spaniei la Tribunal.

93      Astfel cum rezultă din cuprinsul punctelor 56-89 din prezenta hotărâre, adoptarea de către Comisie a unei decizii de corecție financiară este, începând cu anul 2000, condiționată de respectarea unui anumit termen.

94      Durata acestui termen variază în funcție de reglementarea aplicabilă.

95      Astfel, în temeiul dispozițiilor coroborate ale articolului H alineatul (2) din anexa II la Regulamentul nr. 1164/94 modificat și ale articolului 18 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1386/2002, termenul la expirarea căruia Comisia trebuie să adopte o decizie de corecție financiară era de trei luni de la data audierii.

96      Conform articolului 100 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1083/2006, Comisia decide cu privire la corecția financiară în cele șase luni care urmează datei audierii, iar, în cazul în care audierea nu a avut loc, perioada de șase luni începe în două luni de la data trimiterii de către Comisie a scrisorii de invitație.

97      În temeiul articolul 145 alineatul (6) din Regulamentul nr. 1303/2013, Comisia ia o decizie în termen de șase luni de la data audierii sau de la data primirii informațiilor suplimentare, dacă statul membru este de acord să prezinte aceste informații în urma audierii. În cazul în care nu are loc nicio audiere, perioada de șase luni începe la două luni după data trimiterii de către Comisie a scrisorii de invitație la audiere.

98      În această privință, trebuie precizat că, deși Regulamentul nr. 1265/1999, care a modificat Regulamentul nr. 1164/94, a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2000, din articolul 108 al doilea paragraf din Regulamentul nr. 1083/2006 rezultă, cu toate acestea, că articolul 100 din regulamentul amintit este aplicabil începând de la 1 ianuarie 2007, inclusiv în cazul programelor anterioare perioadei 2007-2013. Acest lucru este de altfel conform cu principiul potrivit căruia normele de procedură se aplică imediat după intrarea lor în vigoare.

99      Cu privire la articolul 145 din Regulamentul nr. 1303/2013, acesta se aplică, potrivit articolului 154 al doilea paragraf din regulamentul menționat, cu efect de la 1 ianuarie 2014.

100    Or, în speță, audierea a avut loc la 11 martie 2010, în timp ce Comisia a adoptat decizia în litigiu abia la 13 septembrie 2010.

101    În aceste condiții, rezultă că, în speță, Comisia nu a respectat termenul de șase luni stabilit de articolul 100 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1083/2006.

102    Contrar susținerilor Comisiei, împrejurarea că reglementarea pertinentă nu prevede în mod expres că, în cazul nerespectării termenului stabilit pentru adoptarea unei decizii de corecție financiară, Comisia nu mai poate adopta o astfel de decizie este lipsită de pertinență, dat fiind că prevederea unui termen în cadrul căruia trebuie adoptată o decizie de această natură este prin ea însăși suficientă.

103    În plus, nerespectarea normelor de procedură referitoare la adoptarea unui act cauzator de prejudiciu constituie o încălcare a unor norme fundamentale de procedură (a se vedea în acest sens Hotărârea Regatul Unit/Consiliul, 68/86, EU:C:1988:85, punctele 48 și 49), care trebuie invocată de instanța Uniunii chiar din oficiu (a se vedea în acest sens Hotărârea Comisia/ICI, C‑286/95 P, EU:C:2000:188, punctul 51, precum și Hotărârea Comisia/Solvay, C‑287/95 P și C‑288/95 P, EU:C:2000:189, punctul 55). Or, faptul că Comisia nu a adoptat decizia în litigiu în termenul stabilit de legiuitorul Uniunii constituie o încălcare a unor norme fundamentale de procedură.

104    Prin urmare, decizia în litigiu nu a fost în mod valabil adoptată și trebuie, în consecință, să fie anulată.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

105    Potrivit articolului 184 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, atunci când recursul este fondat, iar Curtea soluționează ea însăși în mod definitiv litigiul, aceasta se pronunță asupra cheltuielilor de judecată.

106    Articolul 138 alineatul (1) din același regulament, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din acest regulament, prevede că partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât Regatul Spaniei a avut câștig de cauză în cadrul recursului, iar acțiunea la Tribunal a fost admisă, trebuie ca, în conformitate cu concluziile Regatului Spaniei, Comisia să suporte propriile cheltuieli de judecată, precum și pe cele efectuate de acest stat membru, atât în primă instanță, cât și în cadrul recursului.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară și hotărăște:

1)      Anulează Hotărârea Tribunalului Uniunii Europene, Spania/Comisia (T‑540/10, EU:T:2013:47).

2)      Anulează Decizia C(2010) 6154 a Comisiei din 13 septembrie 2010 privind reducerea ajutorului acordat din Fondul de coeziune pentru etapele de proiect intitulate „Linia de mare viteză Madrid‑Zaragoza‑Barcelona‑Frontiera franceză. Tronsonul Lleida‑Martorell (platformă). Subtronsonul IX‑A” (CCI 2001.ES.16.C.PT.005), „Linia de mare viteză Madrid‑Zaragoza‑Barcelona‑Frontiera franceză. Tronsonul Lleida‑Martorell (platformă). Subtronsonul X‑B (Avinyonet del Penedés‑Sant Sadurní dʼAnoia)” (CCI 2001.ES.16.C.PT.008), „Linia de mare viteză Madrid‑Zaragoza‑Barcelona‑Frontiera franceză. Tronsonul Lleida‑Martorell (platformă). Subtronsoanele XI‑A și XI‑B (Sant Sadurni dʼAnoia‑Gelida)” (CCI 2001.ES.16.C.PT.009) și „Linia de mare viteză Madrid‑Zaragoza‑Barcelona‑Frontiera franceză. Tronsonul Lleida‑Martorell (platformă). Subtronsonul IX‑C” (CCI 2001.ES.16.C.PT.010).

3)      Obligă Comisia Europeană la plata cheltuielilor de judecată ale Regatului Spaniei, precum și a propriilor cheltuieli de judecată, efectuate atât în procedura în primă instanță, cât și în cadrul prezentului recurs.

Sursa: C.J.U.E.

Sistemul de rambursare a taxei pe poluare pentru autovehicule, reglementat de art.12 din O.U.G. nr.9/2013 privind timbrul de mediu pentru autovehicule, este contrar dreptului Uniunii Europene

HOTĂRÂREA CURȚII (Marea Cameră)

15 octombrie 2014

„Trimitere preliminară – Restituirea taxelor percepute de un stat membru cu încălcarea dreptului Uniunii”

În cauza C‑331/13,

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Tribunalul Sibiu (România), prin decizia din 30 mai 2013, primită de Curte la 18 iunie 2013, în procedura

Ilie Nicolae Nicula

împotriva

Administrației Finanțelor Publice a Municipiului Sibiu,

Administrației Fondului pentru Mediu,

CURTEA (Marea Cameră),

compusă din domnul V. Skouris, președinte, domnul K. Lenaerts, vicepreședinte, domnii M. Ilešič (raportor), L. Bay Larsen, A. Ó Caoimh, C. Vajda și S. Rodin, președinți de cameră, domnii A. Borg Barthet, J. Malenovský, E. Levits, E. Jarašiūnas, C. G. Fernlund și J. L. da Cruz Vilaça, judecători,

avocat general: domnul M. Wathelet,

grefier: doamna L. Carrasco Marco, administrator,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 25 martie 2014,

luând în considerare observațiile prezentate:

–        pentru domnul Nicula, de D. Târșia, avocat;

–        pentru guvernul român, de R. Radu, de V. Angelescu și de A.‑L. Crișan, în calitate de agenți;

–        pentru Comisia Europeană, de R. Lyal și de G.‑D. Bălan, în calitate de agenți,

după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 15 mai 2014,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolelor 6 TUE și 110 TFUE, a articolelor 17, 20 și 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, precum și a principiilor securității juridice și interdicției reformatio in peius.

2        Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între domnul Nicula, pe de o parte, și Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Sibiu și Administrația Fondului pentru Mediu, pe de altă parte, cu privire la refuzul acestora din urmă de a admite cererea acestuia de restituire a taxei pe poluare pentru autovehicule (denumită în continuare „taxa pe poluare”), percepută cu încălcarea dreptului Uniunii.

 Cadrul juridic

3        Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule din 21 aprilie 2008 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 327 din 25 aprilie 2008, denumită în continuare „OUG nr. 50/2008”), care a intrat în vigoare la 1 iulie 2008, a instituit o taxă pe poluare pentru autovehiculele din categoriile M1-M3 și N1-N3. Obligația achitării cuantumului acestei taxe lua naștere în special cu ocazia primei înmatriculări a unui vehicul în România.

4        OUG nr. 50/2008 a fost modificată de mai multe ori înainte de a fi abrogată prin Legea nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule din 6 ianuarie 2012 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 17 din 10 ianuarie 2012, denumită în continuare „Legea nr. 9/2012”), intrată în vigoare la 13 ianuarie 2012.

5        În temeiul articolului 4 din Legea nr. 9/2012, obligația de plată a taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule lua naștere nu doar cu ocazia primei înmatriculări a unui vehicul în România, ci și, în anumite condiții, cu ocazia primei înscrieri în evidențe, în România, a dreptului de proprietate asupra unui vehicul de ocazie.

6        Totuși, prin efectul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 1/2012 pentru suspendarea aplicării unor dispoziții ale Legii nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, precum și pentru restituirea taxei în conformitate cu prevederile articolului 4 alineatul (2) din lege din 30 ianuarie 2012 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 31 ianuarie 2012), intrată în vigoare la 31 ianuarie 2012, aplicarea taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule cu ocazia primei transcrieri, în România, a dreptului de proprietate asupra unui vehicul de ocazie a fost suspendată până la 1 ianuarie 2013.

7        Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 9/2013 privind timbrul de mediu pentru autovehicule din 19 februarie 2013 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 119 din 4 martie 2013, denumită în continuare „OUG nr. 9/2013”), care a abrogat Legea nr. 9/2012, a intrat în vigoare la 15 martie 2013.

8        Potrivit articolului 4 din OUG nr. 9/2013:

„Obligația de plată a timbrului [de mediu pentru autovehicule (denumit în continuare «timbrul de mediu»)] intervine o singură dată, astfel:

a)      cu ocazia înscrierii în evidențele autorității competente, potrivit legii, a dobândirii dreptului de proprietate asupra unui vehicul de către primul proprietar din România și atribuirea unui certificat de înmatriculare și a numărului de înmatriculare;

b)      la reintroducerea în parcul auto național a unui autovehicul, în cazul în care, la momentul scoaterii sale din parcul auto național, i s‑a restituit proprietarului valoarea reziduală a [timbrului de mediu] […];

c)      cu ocazia transcrierii dreptului de proprietate asupra autovehiculului rulat și pentru care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, [taxa pe poluare] sau taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, potrivit reglementărilor legale în vigoare la momentul înmatriculării;

d)      cu ocazia transcrierii dreptului de proprietate asupra autovehiculului rulat în situația autovehiculelor pentru care s‑a dispus de către instanțe restituirea taxei sau înmatricularea fără plata taxei speciale pentru autoturisme și autovehicule, [taxei pe poluare] sau taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule.”

9        Articolul 12 alineatele (1) și (2) din OUG nr. 9/2013 prevede:

„(1)      În cazul în care taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, [taxa pe poluare] sau taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, achitată, este mai mare decât timbrul rezultat din aplicarea prezentelor prevederi privind timbrul de mediu, calculat în lei [RON] la cursul de schimb valutar aplicabil la momentul înmatriculării sau al transcrierii dreptului de proprietate asupra unui autovehicul rulat, se pot restitui sumele reprezentând diferența de sumă plătită, numai către titularul obligației de plată, pe baza procedurii stabilite prin normele metodologice de aplicare a prezentei ordonanțe de urgență. Calculul diferenței de restituit se face pe baza formulei de calcul din prezenta ordonanță de urgență, în care se utilizează elementele avute în vedere la momentul înmatriculării sau al transcrierii dreptului de proprietate asupra unui autovehicul rulat.

(2)      Cuantumul sumei rezultate ca diferență dintre suma achitată de contribuabil [ca] taxă specială pentru autoturisme și autovehicule, [cu] titlu de [taxă pe poluare] sau tax[ă] pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule și cuantumul rezultat din aplicarea timbrului [de mediu], se restituie în termenul de prescripție prevăzut de Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 [privind Codul de procedură fiscală din 24 decembrie 2003 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 941 din 29 decembrie 2003)], republicată, cu modificările și completările ulterioare, pe baza procedurii stabilite în normele metodologice de aplicare a prezentei ordonanțe de urgență.”

 Litigiul principal și întrebarea preliminară

10      În cursul anului 2009, domnul Nicula, resortisant român cu reședința în România, a achiziționat un autovehicul de ocazie care a fost înmatriculat pentru prima dată în Germania. Pentru înmatricularea acestui autovehicul în România, domnul Nicula a plătit, în temeiul articolului 4 din OUG nr. 50/2008, suma de 5 153 RON cu titlu de taxă pe poluare.

11      Prin sentința din 3 mai 2012, Tribunalul Sibiu a admis acțiunea introdusă în fața sa de domnul Nicula împotriva Administrației Fondului pentru Mediu, beneficiara taxei pe poluare, și a dispus rambursarea de către această administrație a taxei respective, pentru motivul că ea a fost instituită cu încălcarea articolului 110 TFUE, astfel cum a fost interpretat de Curte în Hotărârea Tatu (C‑402/09, EU:C:2011:219). Instanța a respins însă acțiunea față de Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Sibiu, colectoarea taxei.

12      În urma recursului formulat împotriva acestei sentințe în fața Curții de Apel Alba Iulia, aceasta a casat, la 25 ianuarie 2013, această sentință și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe, indicând, în vederea noii proceduri de judecată, că, în litigiile de acest tip, calitate procesuală pasivă în cadrul acțiunii în restituirea taxei percepute cu încălcarea dreptului Uniunii nu are numai beneficiarul taxei, ci și colectorul acesteia.

13      OUG nr. 9/2013 a intrat în vigoare la 15 martie 2013, respectiv după reînscrierea cauzei pe rolul Tribunalului Sibiu. Acesta din urmă arată că, în temeiul actului normativ menționat, taxa pe poluare deja achitată poate fi restituită exclusiv în cazul în care cuantumul ei este mai mare decât cel al timbrului de mediu, restituirea fiind prevăzută limitativ și fiind redusă doar la această eventuală diferență.

14      În situația concretă a domnului Nicula, cuantumul timbrului de mediu pentru autovehiculul în cauză, rezultat din aplicarea OUG nr. 9/2013, este de 8 126,44 RON, în timp ce taxa pe poluare achitată anterior era de 5 153 RON. Potrivit Tribunalului Sibiu, reclamantul din litigiul principal este în eroare când susține că contravaloarea timbrului de mediu pentru autovehiculul său ar fi de doar 3 779,74 RON, întrucât, conform articolului 12 alineatul (1) a doua teză din aceeași ordonanță de urgență, calculul diferenței de restituit se face pe baza formulei de calcul din această ordonanță, în care se utilizează elementele avute în vedere la momentul înmatriculării autovehiculului în România, iar nu pe baza elementelor actuale.

15      Astfel, potrivit instanței menționate, în temeiul OUG nr. 9/2013, domnul Nicula nu este îndreptățit să recupereze taxa pe poluare și dobânzile aferente, suma corelativă fiindu‑i reținută de autoritățile fiscale și de mediu cu titlu de timbru de mediu, având în vedere valoarea acestuia, care este mai mare decât cea a taxei pe poluare achitate la înmatricularea autovehiculului său.

16      În aceste împrejurări, Tribunalul Sibiu a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Dispozițiile articolului [6 TUE], ale articolelor 17, 20 și 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, ale articolului 110 TFUE, principiul securității juridice și principiul non reformatio in peius, ambele statuate [de] dreptul [Uniunii] și jurisprudența Curții [Hotărârea Belbouab, 10/78, EU:C:1978:181, și Hotărârea Belgocodex, C‑381/97, EU:C:1998:589], pot fi interpretate ca opunându‑se unei reglementări precum [OUG nr. 9/2013?]”

17      Guvernul român a solicitat, în temeiul articolului 16 al treilea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, ca aceasta să se întrunească în Marea Cameră.

 Cu privire la întrebarea preliminară

 Cu privire la admisibilitatea cererii de decizie preliminară

18      Guvernul român apreciază că prezenta cerere de decizie preliminară nu este admisibilă. În acest sens, guvernul român susține, în primul rând, că dispoziția din dreptul național vizată de instanța de trimitere, și anume articolul 12 din OUG nr. 9/2013, reglementează o procedură administrativă și extrajudiciară de restituire a taxelor, astfel încât această reglementare nu impune limite de interpretare instanțelor sesizate cu cereri de restituire a unei taxe percepute cu încălcarea dreptului Uniunii precum cea în discuție în litigiul principal. Prin urmare, instanța de trimitere a considerat în mod eronat că dispoziția menționată o împiedică să dispună restituirea întregii sume plătite de domnul Nicula cu titlu de taxă pe poluare.

19      În al doilea rând, guvernul român arată că, în orice caz, OUG nr. 9/2013 nu poate fi aplicabilă litigiului principal, întrucât aceasta nu era în vigoare la data la care domnul Nicula a plătit taxa pe poluare.

20      Din aceste motive, guvernul român consideră că răspunsul la întrebarea adresată de instanța de trimitere nu este util pentru soluționarea litigiului principal și că, în consecință, cererea de decizie preliminară trebuie respinsă ca inadmisibilă.

21      În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, în cadrul procedurii instituite la articolul 267 TFUE, numai instanța națională, care este sesizată cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată, are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei, atât necesitatea unei hotărâri preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, în cazul în care întrebările adresate au ca obiect interpretarea dreptului Uniunii, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe (a se vedea în această privință Hotărârea Gouvernement de la Communauté française și Gouvernement wallon, C‑212/06, EU:C:2008:178, punctul 28, Hotărârea Zurita García și Choque Cabrera, C‑261/08 și C‑348/08, EU:C:2009:648, punctul 34, precum și Hotărârea Filipiak, C‑314/08, EU:C:2009:719, punctul 40).

22      Cu toate acestea, Curtea a hotărât de asemenea că, în circumstanțe excepționale, este îndreptățită să analizeze condițiile în care este sesizată de instanța națională în scopul de a‑și verifica propria competență (a se vedea în acest sens Hotărârea Filipiak, EU:C:2009:719, punctul 41 și jurisprudența citată).

23      Trebuie arătat în această privință că Curtea poate refuza să se pronunțe asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională numai atunci când este evident că interpretarea dreptului Uniunii solicitată nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acțiunii principale, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt sau de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate (Hotărârea Zurita García și Choque Cabrera, EU:C:2009:648, punctul 35).

24      În speță, Curtea, în temeiul articolului 101 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, a solicitat instanței de trimitere să indice dacă, ținând seama de natura procedurii pendinte în fața sa, articolul 12 din OUG nr. 9/2013 se aplică litigiului principal. Prin răspunsul său, depus la grefa Curții la 13 martie 2014, instanța menționată a confirmat că acest articol constituie norma de drept material aplicabilă litigiului principal în cadrul reexaminării cauzei cu care este sesizată în urma trimiterii acesteia spre rejudecare. Potrivit instanței menționate, norma enunțată la articolul 12 alineatul (1) este lipsită de echivoc și limitează restituirea taxelor achitate înainte de instituirea timbrului de mediu la singura ipoteză în care acestea au un cuantum mai mare decât cuantumul acestui timbru, astfel cum este instituit prin OUG nr. 9/2013.

25      În aceste împrejurări, trebuie constatat că răspunsul Curții la interpretarea solicitată de instanța de trimitere îi este util acesteia din urmă pentru a se pronunța asupra compatibilității reglementării naționale în discuție în litigiul principal cu dreptul Uniunii, astfel încât argumentația guvernului român referitoare la pretinsa inadmisibilitate a cererii de decizie preliminară trebuie înlăturată, și că, prin urmare, este necesar să se răspundă la aceasta.

 Cu privire la fond

26      Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unui sistem de rambursare a unei taxe percepute cu încălcarea dreptului Uniunii precum cel în discuție în litigiul principal.

27      Dintr‑o jurisprudență constantă a Curții reiese că dreptul de a obține rambursarea unor taxe percepute de un stat membru cu încălcarea normelor dreptului Uniunii reprezintă consecința și completarea drepturilor conferite justițiabililor de dispozițiile dreptului Uniunii care interzic astfel de taxe, după cum au fost acestea interpretate de Curte. Statele membre sunt, așadar, obligate, în principiu, să ramburseze impozitele percepute cu încălcarea dreptului Uniunii (Hotărârea Littlewoods Retail și alții, C‑591/10, EU:C:2012:478, punctul 24, precum și Hotărârea Irimie, C‑565/11, EU:C:2013:250, punctul 20).

28      Pe de altă parte, Curtea a statuat deja că, atunci când un stat membru a încasat taxe cu încălcarea normelor dreptului Uniunii, justițiabilii au dreptul la restituirea nu numai a taxei percepute fără temei, ci și a sumelor plătite acestui stat sau reținute de acesta în legătură directă cu taxa respectivă (a se vedea în acest sens Hotărârea Littlewoods Retail și alții, EU:C:2012:478, punctul 25, precum și Hotărârea Irimie, EU:C:2013:250, punctul 21).

29      Principiul obligării statelor membre să restituie cu dobândă taxele percepute cu încălcarea dreptului Uniunii decurge din acest din urmă drept (Hotărârea Littlewoods Retail și alții, EU:C:2012:478, punctul 26, precum și Hotărârea Irimie, EU:C:2013:250, punctul 22).

30      În speță, este necesar să se arate, cu titlu introductiv, că nu reiese cu claritate din decizia de trimitere care este versiunea OUG în temeiul căreia a fost impusă domnului Nicula taxa pe poluare la data înmatriculării autovehiculului său în România. Cu toate acestea, Curtea a statuat deja că articolul 110 TFUE se opune unei taxe precum taxa pe poluare instituită de OUG nr. 50/2008 atât în versiunea originală, cât și în versiunile modificate ale acesteia (a se vedea în acest sens Hotărârea Tatu, EU:C:2011:219, punctele 58 și 61, precum și Hotărârea Nisipeanu, C‑263/10, EU:C:2011:466, punctele 27 și 29).

31      Astfel, Curtea a constatat că aplicarea dispozițiilor OUG nr. 50/2008, indiferent de versiunea acesteia, avea ca efect faptul că vehiculele de ocazie importate și caracterizate printr‑o vechime și o uzură importante erau supuse unei taxe care se putea apropia de 30 % din valoarea lor de piață, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie, acestea din urmă constituind astfel produse naționale similare în sensul articolului 110 TFUE, nu erau în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală. Curtea a concluzionat că o astfel de măsură descurajează punerea în circulație a unor vehicule de ocazie cumpărate din alte state membre, fără a‑i descuraja însă pe cumpărători să cumpere vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională (a se vedea în acest sens Hotărârea Tatu, EU:C:2011:219, punctele 55, 58 și 61, precum și Hotărârea Nisipeanu, EU:C:2011:466, punctele 26, 27 și 29).

32      România a adoptat, în urma Hotărârilor Tatu (EU:C:2011:219) și Nisipeanu (EU:C:2011:466), OUG nr. 9/2013, care introduce un nou impozit pe autovehicule, și anume timbrul de mediu. Potrivit articolului 4 din această ordonanță, obligația de a achita timbrul de mediu se naște fie cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în România, fie cu ocazia reintroducerii în parcul auto național a unui autovehicul, fie cu ocazia transcrierii dreptului de proprietate asupra unui autovehicul rulat pentru care nu a fost achitată niciuna dintre taxele pentru autovehicule în vigoare anterior sau pentru care s‑a dispus de către o instanță restituirea acestor taxe sau înmatricularea fără plata lor.

33      Astfel cum reiese din decizia de trimitere și din răspunsul instanței de trimitere la cererea de lămuriri adresată de Curte, OUG nr. 9/2013 instituie de asemenea, la articolul 12, un regim de rambursare a taxei plătite în special în temeiul OUG nr. 50/2008 sau al versiunilor modificate ale acesteia, permițând justițiabililor să obțină restituirea taxei plătite anterior în măsura în care cuantumul acestei taxe îl depășește pe cel al timbrului de mediu. Această instanță consideră că nu dispune, în temeiul dispoziției menționate, de posibilitatea de a‑i restitui domnului Nicula, pe de o parte, suma pe care acesta a trebuit să o achite cu titlu de taxă pe poluare și, pe de altă parte, dobânzile aferente.

34      Prin urmare, trebuie analizat dacă un astfel de sistem de rambursare prin compensație permite justițiabililor exercitarea efectivă a dreptului la rambursarea taxei plătite în mod nejustificat de care dispun în temeiul dreptului Uniunii.

35      În această privință, din cuprinsul articolului 12 alineatul (1) din OUG nr. 9/2013 rezultă, potrivit interpretării date acestuia de instanța de trimitere, că, în ceea ce privește vehiculele de ocazie importate dintr‑un alt stat membru, taxa pe poluare percepută cu încălcarea dreptului Uniunii nu este restituită contribuabilului decât în măsura în care aceasta este mai mare decât cuantumul exigibil al timbrului de mediu, calculat pe baza elementelor luate în considerare la data înmatriculării autovehiculului importat în România.

36      Rezultă, astfel cum a arătat Comisia Europeană, că un sistem de rambursare precum cel în discuție în litigiul principal are ca efect, în cazul unui autovehicul de ocazie importat dintr‑un alt stat membru, limitarea și chiar, precum în cauza principală, eliminarea totală a obligației de restituire a taxei pe poluare percepute cu încălcarea dreptului Uniunii, ceea ce este de natură să mențină discriminarea constatată de Curte în Hotărârile Tatu (EU:C:2011:219) și Nisipeanu (EU:C:2011:466).

37      În plus, sistemul menționat are ca efect exonerarea autorităților naționale de obligația de a lua în considerare dobânzile datorate contribuabilului pentru perioada cuprinsă între perceperea nejustificată a taxei pe poluare și rambursarea acesteia și, prin urmare, nu îndeplinește cerința enunțată la punctul 29 din prezenta hotărâre.

38      În aceste condiții, este necesar să se constate că un sistem de rambursare precum cel în discuție în litigiul principal nu permite exercitarea efectivă a dreptului la rambursarea unei taxe percepute cu încălcarea dreptului Uniunii de care justițiabilii dispun în temeiul acestui drept.

39      Având în vedere ceea ce precedă, este necesar să se concluzioneze că dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unui sistem de rambursare a unei taxe percepute cu încălcarea dreptului Uniunii precum cel în discuție în litigiul principal.

 Cu privire la limitarea efectelor în timp ale hotărârii Curții

40      În ipoteza în care Curtea ar hotărî că dreptul Uniunii se opune unei taxe precum timbrul de mediu instituit prin OUG nr. 9/2013, guvernul român a solicitat Curții, în observațiile sale scrise, să limiteze efectele în timp ale hotărârii acesteia din urmă.

41      În această privință, trebuie arătat că, prin cererea de interpretare a dreptului Uniunii, instanța de trimitere nu solicită Curții să stabilească dacă acesta se opune unei taxe precum timbrul de mediu, ci doar dacă acest drept se opune unui sistem precum cel instituit prin OUG nr. 9/2013 și care prevede restituirea taxei percepute în nod nejustificat în temeiul OUG nr. 50/2008.

42      În aceste condiții, este suficient să se precizeze că argumentele invocate de guvernul român în favoarea unei limitări a efectelor în timp ale hotărârii Curții se referă la alte cazuri decât cel în discuție în litigiul principal și, prin urmare, nu este necesar ca aceasta să se pronunțe asupra cererii guvernului menționat prin care se urmărește obținerea limitării efectelor în timp ale prezentei hotărâri.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

43      Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară:

Dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unui sistem de rambursare a unei taxe percepute cu încălcarea dreptului Uniunii precum cel în discuție în litigiul principal.

Semnături

Sursa: C.J.U.E.

C.J.U.E.: Achiziţii publice. Obligația autorităţii contractante de a exclude de la procedura de atribuire a unui contract un ofertant responsabil de săvârșirea unei încălcări privind plata contribuțiilor la asigurările sociale. Compatibilitatea cu dreptul Uniunii a unei reglementări naţionale care impune o astfel de obligaţie.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a zecea)

10 iulie 2014

„Trimitere preliminară – Achiziţii publice – Contracte care nu ating pragul prevăzut de Directiva 2004/18/CE – Articolele 49 TFUE și 56 TFUE – Principiul proporționalității – Condiții de excludere de la o procedură de atribuire – Criterii calitative de selecție referitoare la situația personală a ofertantului – Obligații privind plata contribuțiilor la asigurările sociale – Noțiunea «încălcare gravă» – Diferență între sumele datorate și sumele plătite care depășește 100 de euro și 5 % din sumele datorate”

În cauza C‑358/12,

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Tribunale amministrativo regionale per la Lombardia (Italia), prin decizia din 15 martie 2012, primită de Curte la 30 iulie 2012, în procedura

Consorzio Stabile Libor Lavori Pubblici

împotriva

Comune di Milano,

cu participarea:

Pascolo Srl,

CURTEA (Camera a zecea),

compusă din domnul A. Rosas, îndeplinind funcţia de preşedinte al Camerei a zecea, domnii D. Šváby și C. Vajda (raportor), judecători,

avocat general: domnul M. Wathelet,

grefier: doamna A. Impellizzeri, administrator,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 11 iulie 2013,

luând în considerare observațiile prezentate:

–        pentru Consorzio Stabile Libor Lavori Pubblici, de N. Seminara, de R. Invernizzi și de M. Falsanisi, avvocati;

–        pentru Comune di Milano, de M. Maffey și de S. Pagano, avvocati;

–        pentru Pascolo Srl, de A. Tornitore, de F. Femiano, de G. Fuzier și de G. Sorrentino, avvocati;

–        pentru guvernul italian, de G. Palmieri, în calitate de agent, asistată de G. Aiello, avvocato dello Stato;

–        pentru guvernul ceh, de M. Smolek, în calitate de agent;

–        pentru guvernul polonez, de B. Majczyna și de M. Szpunar, în calitate de agenți;

–        pentru Comisia Europeană, de A. Tokár și de L. Pignataro‑Nolin, în calitate de agenți,

având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatului general,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolelor 49 TFUE, 56 TFUE și 101 TFUE.

2        Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Consorzio Stabile Libor Lavori Pubblici (denumit în continuare „Libor”), pe de o parte, și Comune di Milano, pe de altă parte, cu privire la decizia acesteia din urmă de a anula atribuirea definitivă în favoarea Libor a unui contract de achiziții publice de lucrări pentru motivul că Libor nu și‑a îndeplinit obligațiile privind plata contribuțiilor la asigurările sociale în valoare de 278 de euro.

 Cadrul juridic

 Dreptul Uniunii

3        Directiva 2004/18/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 31 martie 2004 privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice de lucrări, de bunuri și de servicii (JO L 134, p. 114, Ediție specială, 06/vol. 8, p. 116), astfel cum a fost modificată prin Regulamentul (CE) nr. 1177/2009 al Comisiei din 30 noiembrie 2009 (JO L 314, p. 64, denumită în continuare „Directiva 2004/18”), precizează în considerentul (2):

„Atribuirea contractelor încheiate în statele membre în numele statului, al colectivităților teritoriale și al altor organisme de drept public trebuie să respecte principiile prevăzute de tratat, în special principiul liberei circulații a mărfurilor, principiul libertății de stabilire și principiul libertății de a presta servicii, precum și principiile care decurg din acestea, precum egalitatea de tratament, nediscriminarea, recunoașterea reciprocă, proporționalitatea și transparența. Cu toate acestea, în ceea ce privește contractele de achiziții publice care depășesc o anumită valoare, se recomandă elaborarea unor dispoziții de coordonare comunitară a procedurilor interne de atribuire a contractelor fondate pe aceste principii, pentru a le putea garanta efectele și pentru a asigura un mediu concurențial în ceea ce privește achizițiile publice. Prin urmare, aceste dispoziții de coordonare trebuie interpretate în conformitate cu normele și principiile menționate anterior și în conformitate cu celelalte norme prevăzute de tratat.”

4        Articolul 7 din această directivă prevede cuantumul pragurilor începând de la care se aplică normele de coordonare a procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice de lucrări, de bunuri și de servicii pe care le prevede directiva. Pentru contractele de achiziții publice de lucrări, articolul 7 litera (c) din directiva menționată stabilește pragul aplicabil la 4 845 000 de euro.

5        Articolul 45 din Directiva 2004/18 privește criteriile calitative de selecție referitoare la situația personală a candidatului sau a ofertantului. Alineatul (2) al acestui articol prevede:

„Poate fi exclus de la participarea la un contract orice operator economic:

[…]

(e)      care nu și‑a îndeplinit obligațiile privind plata contribuțiilor la asigurările sociale, în conformitate cu dispozițiile legale ale țării în care este stabilit sau ale țării autorității contractante;

(f)      care nu și‑a îndeplinit obligațiile privind plata impozitelor și taxelor, în conformitate cu dispozițiile legale ale țării în care este stabilit sau ale țării autorității contractante;

[…]

Statele membre precizează, în temeiul dreptului intern și prin respectarea dreptului comunitar, condițiile de aplicare a prezentului alineat.”

 Dreptul italian

6        Decretul legislativ nr. 163 privind adoptarea Codului privind achizițiile publice de lucrări, de servicii și de bunuri în temeiul Directivelor 2004/17/CE și 2004/18/CE (decreto legislativo n. 163 – Codice dei contratti pubblici relativi a lavori, servizi e forniture in attuazione delle direttive 2004/17/CE e 2004/18/CE) din 12 aprilie 2006 (supliment ordinar la GURI nr. 100 din 2 mai 2006), astfel cum a fost modificat prin Decretul‑lege nr. 70 din 13 mai 2011 (GURI nr. 110 din 13 mai 2011, p. 1), transformat în lege prin Legea nr. 106 din 12 iulie 2011 (GURI nr. 160 din 12 iulie 2011, p. 1, denumit în continuare „Decretul legislativ nr. 163/2006”), reglementează în Italia, în ansamblul lor, procedurile de atribuire a contractelor de achiziții publice de lucrări, de servicii și de bunuri.

7        Decretul legislativ nr. 163/2006 conține, în partea a II‑a, printre normele aplicabile în mod independent de valoarea contractului, articolul 38, care stabilește condițiile generale de participare la procedurile de atribuire a concesiunilor și a contractelor de achiziții publice de lucrări, de bunuri și de servicii. Articolul 38 alineatul 1 litera i) din acest decret prevede:

„1.      Sunt excluși de la participarea la procedurile de atribuire a concesiunilor și a contractelor de achiziții publice de lucrări, de bunuri și de servicii, nu le pot fi subcontractate și nici nu pot încheia contracte referitoare la aceste contracte de achiziții, persoanele:

[…]

i)      care au comis încălcări grave, stabilite prin hotărâre definitivă, în ceea ce privește normele aplicabile în materia plății contribuțiilor la asigurările sociale, în conformitate cu legislația italiană sau a statului în care sunt stabiliți.”

8        Articolul 38 alineatul 2 din decretul legislativ menționat definește criteriul gravității încălcărilor normelor aplicabile în materia plății contribuțiilor la asigurările sociale. Acesta prevede în esență că, în sensul articolului 38 alineatul 1 litera i) din același decret legislativ, sunt considerate ca fiind grave încălcările care împiedică eliberarea documentului unic care atestă îndeplinirea obligațiilor în materia contribuțiilor la asigurările sociale (documento unico di regolarità contributiva, denumit în continuare „DURC”).

9        Încălcările care împiedică eliberarea DURC sunt definite, la rândul lor, de un Decret al Ministerului Muncii și Securității Sociale privind reglementarea documentului unic care atestă îndeplinirea obligațiilor în materia contribuțiilor la asigurările sociale (Decreto del ministero del lavoro e della previdenza sociale – che disciplina il documento unico di regolarità contributiva) din 24 octombrie 2007 (GURI nr. 279 din 30 noiembrie 2007, p. 11). Potrivit articolului 8 alineatul 3 din acest decret ministerial:

„Doar în scopul participării la o procedură de cerere de ofertă, nu împiedică eliberarea certificatului DURC o diferență mică dintre sumele datorate și cele plătite, în raport cu fiecare organism de asigurări sociale și cu fiecare fond pentru construcții. Nu se consideră gravă o diferență mai mică de sau egală cu 5 % între sumele datorate și cele plătite în ceea ce privește fiecare perioadă de plată sau de contribuție sau, în orice caz, o diferență mai mică de 100 de euro, fără a modifica obligația de plată a sumei menționate în termen de treizeci de zile de la eliberarea certificatului DURC.”

 Litigiul principal și întrebarea preliminară

10      Prin anunțul de participare publicat la 6 iunie 2011, Comune di Milano a lansat o procedură de cerere de ofertă pentru atribuirea unui contract având ca obiect „lucrări de întreținere și de instalare a unor dispozitive antiefracție în imobile rezidențiale aflate în proprietatea Comune di Milano”, care urma să fie atribuit pe baza criteriului prețului celui mai scăzut, plecând de la o valoare estimată a contractului de 4 784 914,61 euro.

11      Anunțul de participare impunea în mod expres fiecărui ofertant, sub sancțiunea excluderii din procedură, să declare că îndeplinea criteriile generale de participare la procedura de cerere de ofertă prevăzute la articolul 38 din Decretul legislativ nr. 163/2006.

12      Libor a depus o cerere de participare și a declarat, potrivit modului de formulare a articolului 38 alineatul 1 litera i) din acest decret legislativ, că „nu a comis încălcări grave, stabilite prin hotărâre definitivă, în ceea ce privește normele aplicabile în materia plății contribuțiilor către organismele de asigurări sociale, în conformitate cu legislația italiană”.

13      La finalul procedurii, Comune di Milano a atribuit contractul în favoarea Libor și i‑a comunicat această decizie prin nota din 28 iulie 2011. Ulterior, Comune di Milano a controlat declarația menționată făcută de ofertantul câștigător. În acest scop, Comune di Milano a obținut de la autoritatea competentă DURC din care reieșea că Libor nu își îndeplinise la zi obligația de plată a contribuțiilor la asigurările sociale la momentul formulării cererii de participare la procedura de cerere de ofertă, omițând să efectueze, în termenele prevăzute, plata contribuțiilor aferente lunii mai 2011 în cuantum de 278 de euro și care corespundeau totalității contribuțiilor datorate pentru această lună. Suma menționată a fost plătită cu întârziere de Libor la 28 iulie 2011.

14      Ținând seama de încălcarea care reieșea din DURC, Comune di Milano a anulat atribuirea definitivă dispusă în favoarea Libor și l‑a exclus pe acesta din urmă de la procedură, desemnând ca nou ofertant câștigător societatea Pascolo Srl.

15      Libor a formulat o acțiune împotriva acestei decizii de anulare în fața Tribunale amministrativo regionale per la Lombardia, invocând în special faptul că articolul 38 alineatul 2 din Decretul legislativ nr. 163/2006 este incompatibil cu dreptul Uniunii.

16      Instanța de trimitere precizează că procedura de cerere de ofertă în cauză nu intră sub incidența Directivei 2004/18, întrucât valoarea contractului în discuție în litigiul principal este inferioară pragului stabilit la articolul 7 litera (c) din această directivă. Instanța de trimitere consideră totuși că procedura de cerere de ofertă respectivă are un interes transfrontalier, astfel încât, potrivit jurisprudenței Curții, normele fundamentale ale Tratatului FUE trebuie respectate. În această privință, instanța de trimitere are îndoieli privind compatibilitatea articolului 38 alineatul 2 din Decretul legislativ nr. 163/2006 cu principiile proporționalității și egalității de tratament prevăzute de dreptul Uniunii.

17      Potrivit instanței de trimitere, prin introducerea unui criteriu pur legal de „gravitate” a încălcării obligației privind plata contribuțiilor, dispoziția menționată are ca efect privarea autorității contractante de orice marjă de apreciere discreționară la stabilirea îndeplinirii criteriilor de participare referitoare la absența plăților restante ale contribuțiilor la asigurările sociale. O astfel de excludere ar fi compatibilă în sine cu dreptul Uniunii întrucât ar întări tratamentul egal între diferiții operatori economici participanți la o procedură de cerere de ofertă.

18      Cu toate acestea, instanța de trimitere ridică problema compatibilității criteriilor elaborate de legiuitorul național cu principiul proporționalității. Această instanță subliniază că condiția privind respectarea de către o întreprindere a obligațiilor sale privind plata contribuțiilor la asigurările sociale a fost instituită cu scopul de a asigura fiabilitatea, diligența și seriozitatea întreprinderii ofertante, precum și a comportamentului său corect față de propriii salariați. Instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă, în ceea ce privește o procedură de atribuire specifică, o încălcare a acestei condiții constituie în mod veritabil un indiciu semnificativ privind lipsa de fiabilitate a unei întreprinderi. Ar fi vorba, astfel, despre un criteriu abstract care nu ține seama de caracteristicile unei proceduri de cerere de ofertă specifice, referitoare la obiectul și la valoarea reală a acesteia din urmă, nici de nivelul cifrei de afaceri și nici de capacitatea economică și financiară a întreprinderii care a săvârșit încălcarea. Pe de altă parte, excluderea unei întreprinderi de la participarea la o procedură de cerere de ofertă ar fi disproporționată în cazurile în care, precum cel din litigiul principal, încălcarea privește o sumă nesemnificativă.

19      Instanța de trimitere are în plus îndoieli privind coerența condițiilor de excludere de la o procedură de atribuire a unui contract pentru neplata contribuțiilor la asigurările sociale cu cele privind neplata în materie fiscală potrivit cărora doar încălcările care privesc o sumă ce depășește 10 000 de euro ar fi calificate ca fiind grave.

20      În aceste condiții, Tribunale amministrativo regionale per la Lombardia a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Principiul proporționalității, care rezultă din dreptul de stabilire și din principiile nediscriminării și protecției concurenței, prevăzute la articolele 49 [TFUE], 56 [TFUE] și 101 [TFUE], precum și principiul caracterului rezonabil cuprins în principiul proporționalității se opun unei legislații naționale care, atât pentru contractele de achiziții publice cu o valoare mai mare decât pragul de relevanță [al Uniunii Europene], cât și pentru contractele de achiziții publice cu o valoare mai mică decât acesta, consideră ca fiind gravă o încălcare privind plata contribuțiilor la asigurările sociale, constatată în mod definitiv, atunci când cuantumul acesteia depășește pragul de 100 de euro și, în același timp, există o diferență mai mare de 5 % între sumele datorate și cele plătite pentru fiecare perioadă de plată sau de contribuție, [având drept consecință] obligația care rezultă pentru autoritățile contractante de a exclude de la procedura de atribuire ofertantul care se face răspunzător de o astfel de încălcare, fără a ține seama de alte aspecte care demonstrează în mod obiectiv fiabilitatea ofertantului în cauză ca partener contractual?”

 Cu privire la întrebarea preliminară

21      Cu titlu introductiv, trebuie arătat că, chiar dacă, astfel cum se menționează în întrebare, reglementarea națională în discuție în litigiul principal se aplică procedurilor de cerere de ofertă a căror valoare se situează atât peste, cât și sub pragurile stabilite pentru contractele de achiziții publice la articolul 7 din Directiva 2004/18, valoarea contractului de achiziții publice în discuție în litigiul principal este mai mică decât cuantumul indicat la acest articol 7 litera (c).

22      În plus, atât din modul de redactare a acestei întrebări, cât și din observațiile formulate de instanța de trimitere, astfel cum au fost rezumate la punctul 18 din prezenta hotărâre, rezultă că această instanță ridică în special problema respectării principiului proporționalității de legislația națională în discuție în litigiul principal.

23      În consecință, prin intermediul întrebării formulate, această instanță solicită, în esență, să se stabilească dacă articolele 49 TFUE, 56 TFUE și 101 TFUE, precum și principiul proporționalității trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale care, în ceea ce privește contractele de achiziții publice de lucrări a căror valoare este mai mică decât pragul definit la articolul 7 litera (c) din Directiva 2004/18, impune autorităților contractante obligația de a exclude de la procedura de atribuire a unui astfel de contract un ofertant responsabil de săvârșirea unei încălcări privind plata contribuțiilor la asigurările sociale, în cazul în care diferența dintre sumele datorate și cele plătite are o valoare care depășește în același timp 100 de euro și 5 % din sumele datorate.

24      Este necesar să se amintească de la bun început că aplicarea acestei directive în cazul unui contract de achiziții publice este supusă condiției ca valoarea estimată a acestuia să atingă pragul relevant prevăzut la articolul 7 din directiva menționată. În caz contrar, normele fundamentale și principiile generale ale tratatului sunt aplicabile cu condiția ca respectivul contract să prezinte un interes transfrontalier cert, ținând seama în special de importanța și de locul executării sale (a se vedea în acest sens printre altele Hotărârea Ordine degli Ingegneri della Provincia di Lecce și alții, C‑159/11, EU:C:2012:817, punctul 23 și jurisprudența citată). Revine instanței de trimitere sarcina să aprecieze existența unui astfel de interes (a se vedea în acest sens Hotărârea Belgacom, C‑221/12, EU:C:2013:736, punctul 30 și jurisprudența citată).

25      În plus, deși contractul de achiziții publice de lucrări în discuție în litigiul principal nu atinge pragul definit la articolul 7 litera (c) din aceeași directivă, trebuie să se constate, în măsura în care instanța de trimitere consideră că acest contract prezintă un interes transfrontalier cert, că normele fundamentale și principiile generale menționate se aplică în litigiul principal.

26      În ceea ce privește dispozițiile tratatului la care face referire instanța de trimitere, o situație de excludere de la o procedură de atribuire a unui contract de achiziții publice precum cea în discuție în litigiul principal nu constituie un acord între întreprinderi, o decizie a asocierilor de întreprinderi sau o practică concertată în sensul articolului 101 TFUE. Nu este, așadar, necesară examinarea unei dispoziții naționale precum cea în discuție în litigiul principal din perspectiva acestui articol.

27      În schimb, astfel cum reiese din considerentul (2) al Directivei 2004/18, printre principiile prevăzute de tratat care trebuie respectate la atribuirea contractelor de achiziții publice figurează printre altele principiile libertății de stabilire și liberei prestări a serviciilor, precum și principiul proporționalității.

28      În ceea ce privește articolele 49 TFUE și 56 TFUE, dintr‑o jurisprudență constantă a Curții rezultă că aceste articole se opun oricărei măsuri naționale care, chiar dacă este aplicabilă în mod nediscriminatoriu din punctul de vedere al naționalității, este de natură să interzică, să împiedice sau să facă mai puțin atractivă exercitarea de către resortisanții Uniunii Europene a libertății de stabilire și a liberei prestări a serviciilor garantate de dispozițiile menționate ale tratatului (a se vedea în special Hotărârea Serrantoni și Consorzio stabile edili, C‑376/08, EU:C:2009:808, punctul 41).

29      În ceea ce privește contractele de achiziții publice, este în interesul Uniunii în materia libertății de stabilire și a liberei prestări a serviciilor ca deschiderea unei proceduri de cerere de ofertă spre concurență să fie cât mai largă posibil (a se vedea în acest sens Hotărârea CoNISMa, C‑305/08, EU:C:2009:807, punctul 37). Or, aplicarea unei dispoziții care exclude de la participarea la procedurile de atribuire a contractelor de achiziții publice de lucrări persoanele care au comis încălcări grave ale normelor naționale aplicabile în materia plății contribuțiilor la asigurările sociale, precum cea prevăzută la articolul 38 alineatul 1 litera i) din Decretul legislativ nr. 163/2006, poate să împiedice participarea cât mai largă posibil a ofertanților la procedurile de cerere de ofertă.

30      O astfel de dispoziție națională susceptibilă să împiedice participarea ofertanților la o procedură de atribuire a unui contract de achiziții publice care prezintă un interes transfrontalier cert constituie o restricție în sensul articolelor 49 TFUE și 56 TFUE.

31      Cu toate acestea, o astfel de restricție poate fi justificată în măsura în care urmărește un obiectiv legitim de interes general și în măsura în care respectă principiul proporționalității, adică este de natură să garanteze realizarea acestui obiectiv și nu depășește ceea ce este necesar pentru a‑l atinge (a se vedea în acest sens Hotărârea Serrantoni și Consorzio stabile edili, EU:C:2009:808, punctul 44).

32      În această privință, mai întâi, din decizia de trimitere reiese că obiectivul urmărit prin cauza de excludere de la procedura de atribuire a contractelor de achiziții publice definită la articolul 38 alineatul 1 litera i) din Decretul legislativ nr. 163/2006 este asigurarea fiabilității, a diligenței și a seriozității ofertantului, precum și a comportamentului corect al acestuia față de salariații săi. Este necesar să se considere că faptul de a garanta că un ofertant deține astfel de calități constituie un obiectiv legitim de interes general.

33      În continuare, trebuie constatat că o cauză de excludere precum cea prevăzută la articolul 38 alineatul 1 litera i) din Decretul legislativ nr. 163/2006 este de natură să garanteze realizarea obiectivului urmărit, întrucât neplata contribuțiilor la asigurările sociale de către un operator economic oferă un indiciu privind lipsa fiabilității, a diligenței și a seriozității acestuia din urmă în ceea ce privește respectarea obligațiilor sale legale și sociale.

34      În sfârșit, în ceea ce privește necesitatea unei asemenea măsuri, este necesar să se arate, în primul rând, că definirea, în reglementarea națională, a unui prag precis de excludere de la participarea la procedurile de atribuire a contractelor de achiziții publice, și anume o diferență între sumele datorate cu titlu de contribuții la asigurările sociale și cele plătite având o valoare care depășește în același timp 100 de euro și 5 % din sumele datorate, garantează nu numai tratamentul egal al ofertanților, ci și securitatea juridică, principiu a cărui respectare constituie o condiție a proporționalității unei măsuri restrictive (a se vedea în acest sens Hotărârea Itelcar, C‑282/12, EU:C:2013:629, punctul 44).

35      În al doilea rând, referitor la nivel pragului de excludere menționat, astfel cum este definit de reglementarea națională, trebuie amintit că, în ceea ce privește contractele de achiziții publice care intră în domeniul de aplicare al Directivei 2004/18, articolul 45 alineatul (2) din aceasta lasă aplicarea cazurilor de excludere pe care le menționează la aprecierea statelor membre, astfel cum rezultă din expresia „[p]oate fi exclus de la participarea la un contract”, care figurează la începutul dispoziției menționate și face trimitere în mod expres, printre altele, la literele (e) și (f) ale acesteia, la dispozițiile legale naționale [a se vedea, în ceea ce privește articolul 29 din Directiva 92/50/CEE a Consiliului din 18 iunie 1992 privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice de servicii (JO L 209, p. 1, Ediție specială, 06/vol. 2, p. 50), Hotărârea La Cascina și alții, C‑226/04 și C‑228/04, EU:C:2006:94, punctul 21]. În plus, în temeiul celui de al doilea paragraf al articolului 45 alineatul (2) menționat, statele membre trebuie să precizeze condițiile de aplicare a acestui din urmă alineat în temeiul dreptului intern și cu respectarea dreptului Uniunii.

36      În consecință, articolul 45 alineatul (2) din Directiva 2004/18 nu are în vedere o uniformizare la nivelul Uniunii a aplicării cauzelor de excludere pe care le prevede, întrucât statele membre au posibilitatea de a nu aplica deloc aceste cauze de excludere sau de a le integra în legislația națională cu un grad de rigurozitate care ar putea varia de la caz la caz, în funcție de considerente de natură juridică, economică sau socială care prevalează la nivel național. În acest cadru, statele membre au posibilitatea să facă mai permisive sau mai flexibile criteriile stabilite la această dispoziție (a se vedea, în ceea ce privește articolul 29 din Directiva 92/50, Hotărârea La Cascina și alții, EU:C:2006:94, punctul 23).

37      Or, articolul 45 alineatul (2) litera (e) din Directiva 2004/18 permite statelor membre să excludă de la participarea la un contract de achiziții publice orice operator economic care nu și‑a îndeplinit obligațiile privind plata contribuțiilor la asigurările sociale, fără să prevadă vreun cuantum minim al plăților restante în ceea ce privește contribuțiile. În aceste condiții, faptul de a prevedea un astfel de cuantum minim în dreptul național constituie o flexibilizare a criteriului de excludere menționat la această dispoziție și nu se poate, așadar, considera că depășește ceea ce este necesar. Acest lucru este a fortiori valabil în ceea ce privește contractele de achiziții publice care nu ating pragul definit la articolul 7 litera (c) din directiva menționată și, în consecință, nu sunt supuse procedurilor specifice și riguroase prevăzute de aceasta.

38      Pe de altă parte, faptul că pragul de excludere prevăzut de dreptul național pentru neplata impozitelor și a taxelor este, astfel cum arată instanța de trimitere, considerabil mai ridicat decât pragul privind plățile contribuțiilor la asigurările sociale nu afectează în sine caracterul proporțional al acestuia din urmă. Astfel, după cum rezultă din cuprinsul punctului 36 din prezenta hotărâre, statele membre au libertatea de a integra cauzele de excludere prevăzute printre altele la articolul 45 alineatul (2) literele (e) și (f) din directiva menționată în reglementarea națională cu un grad de rigurozitate care ar putea varia de la caz la caz, în funcție de considerente de natură juridică, economică sau socială care prevalează la nivel național.

39      În plus, o astfel de situație se diferențiază de cea care a determinat pronunțarea Hotărârii Hartlauer (C‑169/07, EU:C:2009:141), în care Curtea a statuat că reglementarea națională în discuție nu putea garanta realizarea obiectivelor urmărite întrucât nu le urmărea în mod coerent și sistematic. Spre deosebire de reglementarea examinată în această ultimă hotărâre, măsura care face obiectul prezentei cauze principale se întemeiază, astfel cum rezultă din cuprinsul punctului 34 din prezenta hotărâre, pe criterii obiective, nediscriminatorii și cunoscute în mod anticipat (a se vedea în acest sens Hotărârea Hartlauer, EU:C:2009:141, punctul 64).

40      Rezultă de aici că nu se poate considera că o măsură națională precum cea în discuție în litigiul principal depășește ceea ce este necesar în vederea atingerii obiectivului urmărit.

41      Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la întrebarea preliminară adresată că articolele 49 TFUE și 56 TFUE, precum și principiul proporționalității trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale care, în ceea ce privește contractele de achiziții publice de lucrări a căror valoare este mai mică decât pragul definit la articolul 7 litera (c) din Directiva 2004/18, impun autorităților contractante obligația de a exclude de la procedura de atribuire a unui astfel de contract un ofertant responsabil de săvârșirea unei încălcări privind plata contribuțiilor la asigurările sociale, în cazul în care diferența dintre sumele datorate și cele plătite are o valoare care depășește în același timp 100 de euro și 5 % din sumele datorate.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

42      Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a zecea) declară:

Articolele 49 TFUE și 56 TFUE, precum și principiul proporționalității trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale care, în ceea ce privește contractele de achiziții publice de lucrări a căror valoare este mai mică decât pragul definit la articolul 7 litera (c) din Directiva 2004/18/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 31 martie 2004 privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice de lucrări, de bunuri și de servicii, astfel cum a fost modificată prin Regulamentul (CE) nr. 1177/2009 al Comisiei din 30 noiembrie 2009, impun autorităților contractante obligația de a exclude de la procedura de atribuire a unui astfel de contract un ofertant responsabil de săvârșirea unei încălcări privind plata contribuțiilor la asigurările sociale, în cazul în care diferența dintre sumele datorate și cele plătite are o valoare care depășește în același timp 100 de euro și 5 % din sumele datorate.

Sursa: C.J.U.E.

 

C.J.U.E.: interpretarea Directivei 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, în ce priveşte includerea T.V.A. în preţul unui bun furnizat, dacă nu există menţiuni sub acest aspect în convenţia părţilor

 

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a treia)

7 noiembrie 2013

„Fiscalitate – TVA – Directiva 2006/112/CE – Articolele 73 și 78 – Tranzacții imobiliare efectuate de persoane fizice – Calificarea acestor tranzacții drept operațiuni impozabile – Determinarea TVA‑ului datorat atunci când părțile nu au prevăzut nimic cu privire la acesta cu ocazia încheierii contractului – Existența sau inexistența unei posibilități a furnizorului de a recupera TVA‑ul de la dobânditor – Consecințe”

În cauzele conexate C‑249/12 și C‑250/12,

având ca obiect cereri de decizie preliminară formulate în temeiul articolul 267 TFUE de Înalta Curte de Casație și Justiție (România), prin deciziile din 15 martie 2012, primite de Curte la 22 mai 2012, în procedurile

Corina‑Hrisi Tulică

împotriva

Agenției Naționale de Administrare Fiscală – Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor (C‑249/12),

și

Călin Ion Plavoșin

împotriva

Direcției Generale a Finanțelor Publice Timiș – Serviciul Soluționare Contestații,

Activitatea de Inspecție Fiscală – Serviciul de Inspecție Fiscală Timiș (C‑250/12),

CURTEA (Camera a treia),

compusă din domnul M. Ilešič, președinte de cameră, domnii C. G. Fernlund (raportor) și A. Ó Caoimh, doamna C. Toader și domnul E. Jarašiūnas, judecători,

avocat general: domnul M. Wathelet,

grefier: domnul A. Calot Escobar,

având în vedere procedura scrisă,

luând în considerare observațiile prezentate:

–        pentru guvernul român, de R.‑H. Radu, de R.‑M. Giurescu și de A.‑L. Crișan, în calitate de agenți,

–        pentru Comisia Europeană, de L. Bouyon și de C. Soulay, în calitate de agenți,

având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatului general,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Cererile de decizie preliminară vizează interpretarea Directivei 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată (JO L 347, p. 1, Ediție specială, 09/vol. 3, p. 7, denumită în continuare „Directiva TVA”) și în special a articolelor 73 și 78 din aceasta.

2        Aceste cereri au fost prezentate în cadrul unor litigii între doamna Tulică, pe de o parte, și Agenția Națională de Administrare Fiscală – Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, pe de altă parte, și, respectiv, domnul Plavoșin, pe de o parte, și Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș – Serviciul Soluționare Contestații, pe de altă parte, având ca obiect determinarea taxei pe valoarea adăugată (denumită în continuare „TVA”) datorate în cazul în care părțile nu au prevăzut nimic în ceea ce privește această taxă atunci când au stabilit prețul bunului livrat.

 Cadrul juridic

 Dreptul Uniunii

3        Considerentul (7) al Directivei TVA are următorul cuprins:

„Sistemul comun privind TVA este necesar să conducă, chiar și în cazul în care cotele și scutirile nu sunt pe deplin armonizate, la o neutralitate în domeniul concurenței, astfel încât, pe teritoriul fiecărui stat membru, bunurile și serviciile similare să suporte aceeași sarcină fiscală, indiferent de lungimea lanțului de producție și de distribuție.”

4        Articolul 1 din această directivă prevede:

„(1)      Prezenta directivă stabilește sistemul comun privind [TVA].

(2)      Principiul sistemului comun privind TVA presupune aplicarea asupra bunurilor și serviciilor a unei taxe generale de consum exact proporțională cu prețul bunurilor și serviciilor, indiferent de numărul de operațiuni care au loc în procesul de producție și de distribuție anterior etapei în care este percepută taxa.

La fiecare operațiune, TVA‑ul, calculat în raport cu prețul bunurilor sau al serviciilor la o cotă aplicabilă bunurilor sau serviciilor respective, este exigibil după deducerea valorii TVA‑ului suportat direct de diferitele componente ale prețului.

Sistemul comun al TVA‑ului se aplică până la etapa de vânzare cu amănuntul, inclusiv.”

5        Articolul 73 din directiva menționată prevede:

„Pentru livrarea de bunuri sau pentru prestarea de servicii, altele decât cele prevăzute la articolele 74-77, baza de impozitare include toate elementele care reprezintă contrapartida obținută sau care urmează să fie obținută de către furnizor sau de către prestator, în schimbul livrării sau al prestării, de la client sau de la un terț, inclusiv subvențiile direct legate de prețul livrării sau al prestării.”

6        Articolul 78 din aceeași directivă prevede:

„Baza de impozitare include următoarele elemente:

a)      impozite, drepturi, prelevări și taxe, cu excepția TVA‑ului în sine.

b)      cheltuieli accesorii cum sunt: comisioanele, cheltuielile de ambalare, transport și asigurare, solicitate de către furnizor/prestator cumpărătorului sau beneficiarului.

În sensul primului paragraf litera (b), statele membre pot considera drept cheltuieli accesorii cheltuielile care fac obiectul unei înțelegeri separate.”

 Dreptul român

7        Titlul VI, denumit „Taxa pe valoarea adăugată”, al Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în versiunea aplicabilă în litigiul principal (denumită în continuare „Codul fiscal”), cuprinde articolul 1251, intitulat „Semnificația unor termeni și expresii”, care prevede:

„1.      În sensul prezentului titlu, termenii și expresiile de mai jos au următoarele semnificații:

[…]

5.      baza de impozitare reprezintă contravaloarea unei livrări de bunuri sau prestări de servicii impozabile, a unui import impozabil sau a unei achiziții intracomunitare impozabile, stabilită conform capitolului VII;

[…]”

8        Articolul 137 din Codul fiscal, intitulat „Baza de impozitare pentru livrări de bunuri și prestări de servicii efectuate în interiorul țării”, prevede:

„(1)      Baza de impozitare a [TVA] este constituită din:

a)      pentru livrări de bunuri și prestări de servicii […], din tot ceea ce constituie contrapartida obținută sau care urmează a fi obținută de furnizor ori prestator din partea cumpărătorului, beneficiarului sau a unui terț, inclusiv subvențiile direct legate de prețul acestor operațiuni;

[…]

2.       Baza de impozitare cuprinde următoarele:

a)      impozitele și taxele, dacă prin lege nu se prevede altfel, cu excepția [TVA];

b)      cheltuielile accesorii, cum sunt: comisioanele, cheltuielile de ambalare, transport și asigurare, solicitate de către furnizor/prestator cumpărătorului sau beneficiarului. Cheltuielile facturate de furnizorul de bunuri sau de prestatorul de servicii cumpărătorului, care fac obiectul unui contract separat și care sunt legate de livrările de bunuri sau de prestările de servicii în cauză, se consideră cheltuieli accesorii.”

9        Codul civil, în versiunea aplicabilă în litigiul principal, prevede:

„Articolul 962

Obiectul convențiilor este acela la care părțile sau numai una din părți se obligă.

[…]

Articolul 969

Convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante.
Ele se pot revoca prin consimțământul mutual sau din cauze autorizate de lege.

Articolul 970

Convențiile trebuie executate cu bună‑credință.

Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într‑însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației, după natura sa.”

 Litigiile principale și întrebarea preliminară

10      Doamna Tulicǎ și domnul Plavoșin au încheiat numeroase contracte de vânzare de bunuri imobile, și anume 134 de contracte între 2007 și 2008 și, respectiv, 15 contracte în perioada 2007-2009.

11      Doamna Tulicǎ și domnul Plavoșin nu au prevăzut nimic referitor la TVA cu ocazia încheierii acestor contracte de vânzare.

12      Ulterior realizării operațiunilor menționate și în urma unor controale, administrația fiscală a constatat că activitatea exercitată de doamna Tulică și de domnul Plavoșin prezenta caracteristicile unei activități economice.

13      În consecință, doamna Tulică și domnul Plavoșin au fost calificați din oficiu drept persoane impozabile în scopuri de TVA de către administrația fiscală, care a emis față de persoanele interesate avize de impunere prin care a solicitat plata TVA‑ului, acesta din urmă fiind, pe de o parte, calculat prin adăugarea valorii sale la prețul convenit de părțile contractante și, pe de altă parte, majorat cu penalități de întârziere.

14      În cursul procedurii aflate la originea cauzei C‑249/12, doamna Tulică a susținut că practica administrației fiscale de a calcula TVA‑ul prin adăugarea valorii corespunzătoare acestuia la prețul convenit de părțile contractante încalcă mai multe principii de drept, între care se numără principiul libertății contractuale. TVA‑ul ar fi o componentă a prețului, iar nu un element care se adaugă la acesta. Nu ar fi nicidecum evident că dobânditorul ar fi consimțit la achiziționarea imobilului în cauză în condițiile preconizate de administrația fiscală. TVA‑ul solicitat de aceasta din urmă nu ar mai putea fi recuperat de la dobânditor întrucât depășește obiectul contractului și nu poate fi opus acestuia, nici în temeiul unei obligații contractuale, nici în temeiul unei obligații legale extracontractuale.

15      Administrația fiscală, întemeindu‑se pe dispozițiile articolului 137 din Codul fiscal, susține că, pentru a determina valoarea TVA‑ului datorat, trebuie să se considere drept bază de calcul prețul convenit între părțile contractante.

16      Doamna Tulică a introdus o acțiune la Curtea de Apel București, care a respins‑o ca neîntemeiată.

17      Drept urmare, doamna Tulică a atacat cu recurs Hotărârea Curții de Apel București la Înalta Curte de Casație și Justiție.

18      În cadrul recursului, doamna Tulică a reiterat între altele argumentația referitoare la greșita determinare a bazei de impozitare. În susținerea acestei argumentații, a invocat punctele 26 și 27 din Hotărârea din 24 octombrie 1996, Elida Gibbs (C‑317/94, Rec., p. I‑5339).

19      În cursul procedurii desfășurate la Înalta Curte de Casație și Justiție, s‑a publicat în Monitorul Oficial al României nr. 278 din 20 aprilie 2011 Decizia interpretativă nr. 2 a Comisiei fiscale centrale din 2 aprilie 2011 (denumită în continuare „Decizia interpretativă nr. 2/2011”). Această decizie a fost adoptată de comisia menționată în exercitarea rolului său de unificare a aplicării legislației fiscale. Decizia menționată confirmă abordarea administrației fiscale în materie de determinare a bazei de impozitare a TVA‑ului și are următorul cuprins:

„[…] pentru livrările taxabile de construcții și de terenuri, [TVA‑ul] colectat[…] aferent[…] se determină în funcție de voința părților rezultată din contracte sau alte mijloace de probă administrate conform Ordonanței Guvernului nr. 92/2003 […]:

a)      prin aplicarea cotei de TVA la contravaloarea livrării […], în cazul în care rezultă că:

1)      părțile au convenit că TVA‑ul nu este inclus în contravaloarea livrării sau

2)      părțile nu au convenit nimic cu privire la TVA;

b)      prin aplicarea procedeului sutei mărite […], în cazul în care rezultă că părțile au convenit că TVA‑ul este inclus în contravaloarea livrării.”

20      În cursul procedurii aflate la originea cauzei C‑250/12, domnul Plavoșin a arătat că adăugarea TVA‑ului la suma plătită drept contrapartidă în cadrul vânzării încalcă obiectul contractului încheiat între părți și produce efecte contrare obiectivului vizat prin TVA. Potrivit acestuia, taxa menționată nu poate fi în sarcina furnizorului, dat fiind că, prin natura sa, aceasta este o taxă pe consum, care trebuie suportată de consumatorul final.

21      Potrivit domnului Plavoșin, în cazul în care contractul de vânzare nu cuprinde nicio mențiune privind TVA‑ul, taxa datorată trebuie aplicată la o sumă egală cu prețul convenit între părți minus valoarea globală a taxei, astfel încât suma plătită de dobânditor să acopere atât prețul datorat furnizorului, cât și TVA‑ul.

22      Administrația fiscală invocă Decizia interpretativă nr. 2/2011, care ar confirma abordarea acestei administrații în ceea ce privește calculul TVA‑ului aplicabil.

23      Domnul Plavoșin a introdus o acțiune la Curtea de Apel Timișoara, care a respins‑o.

24      Drept urmare, acesta a formulat recurs împotriva hotărârii pronunțate de Curtea de Apel Timișoara la Înalta Curte de Casație și Justiție.

25      Această instanță își exprimă îndoielile cu privire la temeinicia Deciziei interpretative nr. 2/2011 în ceea ce privește noțiunea „contrapartidă obținută” și domeniul de aplicare al articolelor 73 și 78 din Directiva TVA în cazul în care părțile nu au prevăzut nimic referitor la TVA cu ocazia unei vânzări. Prin urmare, Înalta Curte de Casație și Justiție a decis să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții, în fiecare dintre cauzele cu care a fost sesizată, următoarea întrebare preliminară:

„În cazul reconsiderării statutului [furnizorului] de persoană impozabilă în scopuri de TVA, contrapartida (prețul) livrării bunului imobil fiind stabilită de părți fără nicio mențiune cu privire la TVA, art[icolele] 73 și 78 din Directiva [TVA] trebuie interpretate în sensul că baza de impozitare o reprezintă:

a)      contrapartida (prețul) livrării bunului stabilită de părți și diminuată cu cota de TVA sau

b)      contrapartida (prețul) livrării bunului convenită de părți?”

26      Prin Ordonanța președintelui Curții din 22 iunie 2012, cauzele C‑249/12 și C‑250/12 au fost conexate pentru buna desfășurare a procedurii scrise și orale, precum și în vederea pronunțării hotărârii.

 Cu privire la întrebarea preliminară

27      Instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească, având în vedere articolele 73 și 78 din Directiva TVA, dacă, atunci când prețul unui bun a fost stabilit de părți fără nicio mențiune cu privire la TVA, iar furnizorul bunului respectiv este persoana obligată la plata TVA‑ului pentru operațiunea supusă taxei, prețul convenit trebuie considerat prețul care include deja TVA‑ul sau prețul fără TVA, care trebuie majorat cu valoarea acestuia.

28      Reiese din dosarul aflat la dispoziția Curții că reclamanții din litigiul principal, furnizori de bunuri imobile, sunt obligați la plata TVA‑ului datorat pentru operațiunile impozabile pe care le‑au realizat. Reiese de asemenea din acest dosar că părțile la contractele în discuție în litigiul principal nu au prevăzut nimic referitor la TVA atunci când au stabilit prețul bunurilor imobile care făceau obiectul vânzării. În schimb, nu s‑a menționat de către instanța de trimitere dacă acești furnizori dispun sau nu dispun, în temeiul dreptului național, de o posibilitate de a recupera de la dobânditori, pe lângă prețul convenit, și TVA‑ul aplicat de administrația fiscală.

29      Doamna Tulică și domnul Plavoșin, precum și Comisia Europeană consideră în esență că TVA‑ul este prin natura sa o taxă pe consum, care trebuie suportată de consumatorul final și care, în consecință, nu poate fi în sarcina furnizorului. TVA‑ul ar trebui, așadar, să fie o componentă a prețului, iar nu un element care se adaugă la acesta.

30      Guvernul român apreciază în esență că, pentru a determina contrapartida obținută de furnizor, aceasta având o valoare subiectivă, trebuie să se țină seama de voința părților și să se considere că această contrapartidă este constituită din suma pe care furnizorul intenționează să o primească și pe care dobânditorul este dispus să o plătească. Această sumă ar corespunde în speță cu prețul stabilit în contract, fără deducerea TVA‑ului.

31      Guvernul menționat adaugă că, dacă s‑ar considera că contrapartida era constituită din prețul bunului livrat din care se scade valoarea TVA‑ului, furnizorul ar fi avantajat în raport cu concurenții săi, ceea ce ar fi contrar principiului neutralității TVA‑ului și ar putea favoriza nereguli precum cele săvârșite de furnizorii din litigiul principal.

32      În această privință, trebuie amintit că rezultă din articolul 1 alineatul (2) și din articolul 73 din Directiva TVA că principiul sistemului comun privind TVA‑ul constă în aplicarea asupra bunurilor și serviciilor a unei taxe generale de consum exact proporționale cu prețul acestora, iar baza de impozitare include toate elementele care reprezintă contrapartida obținută sau care urmează să fie obținută de către furnizorul bunurilor sau de către prestatorul serviciilor pentru livrarea sau pentru prestarea respectivă, de la client sau de la un terț. Articolul 78 din această directivă enumeră anumite elemente care trebuie incluse în baza de impozitare. Potrivit articolului 78 litera (a) din directiva menționată, TVA‑ul nu se include în această bază.

33      Conform regulii generale prevăzute la articolul 73 din Directiva TVA, baza de impozitare pentru livrarea unui bun sau pentru prestarea unui serviciu, efectuate cu titlu oneros, este constituită de contrapartida primită în mod real în acest sens de persoana impozabilă. Această contrapartidă constituie valoarea subiectivă, respectiv valoarea primită în mod real, iar nu valoarea estimată conform unor criterii obiective (a se vedea în special Hotărârea din 5 februarie 1981, Coöperatieve Aardappelenbewaarplaats, 154/80, Rec., p. 445, punctul 13, și Hotărârea din 26 aprilie 2012, Balkan and Sea Properties și Provadinvest, C‑621/10 și C‑129/11, punctul 43).

34      Această regulă trebuie aplicată în conformitate cu principiul de bază al directivei menționate, potrivit căruia prin sistemul TVA se urmărește să se taxeze exclusiv consumatorul final (a se vedea în special Hotărârea Elida Gibbs, citată anterior, punctul 19, și Ordonanța din 9 decembrie 2011, Connoisseur Belgium, C‑69/11, punctul 21).

35      Or, atunci când un contract de vânzare a fost încheiat fără a se menționa TVA‑ul, în ipoteza în care furnizorul, potrivit dreptului național, nu poate recupera de la dobânditor TVA‑ul solicitat ulterior de administrația fiscală, luarea în considerare a totalității prețului, fără deducerea TVA‑ului, drept bază asupra căreia se aplică TVA‑ul ar avea drept consecință aplicarea TVA‑ului cu privire la acest furnizor și, așadar, ar intra în contradicție cu principiul potrivit căruia TVA‑ul este o taxă pe consum, care trebuie suportată de consumatorul final.

36      Pe de altă parte, o astfel de luare în considerare ar intra în contradicție cu regula potrivit căreia administrația fiscală nu poate percepe cu titlu de TVA o valoare superioară celei primite de persoana impozabilă (a se vedea în special Hotărârea Elida Gibbs, citată anterior, punctul 24, Hotărârea din 3 iulie 1997, Goldsmiths, C‑330/95, Rec., p. I‑3801, punctul 15, precum și Hotărârea Balkan and Sea Properties și Provadinvest, citată anterior, punctul 44).

37      În schimb, această situație nu se regăsește în ipoteza în care furnizorul, în temeiul dreptului național, ar avea posibilitatea de a adăuga la prețul stipulat un supliment corespunzător taxei aplicabile operațiunii și de a‑l recupera de la dobânditorul bunului.

38      Este important să se sublinieze în plus că una dintre caracteristicile esențiale ale TVA‑ului rezidă în faptul că această taxă este exact proporțională cu prețul bunurilor și al serviciilor vizate. Aceasta presupune că toți furnizorii contribuie la plata TVA‑ului în aceeași proporție, în raport cu totalitatea valorii primite pentru bunurile vândute.

39      În speță, revine instanței naționale sarcina de a verifica dacă dreptul român permite furnizorilor să recupereze de la dobânditori TVA‑ul aplicat ulterior de administrația fiscală.

40      Dacă din această verificare ar rezulta că o astfel de recuperare nu este posibilă, ar trebui să se concluzioneze că Directiva TVA se opune unei norme precum cea enunțată în Decizia interpretativă nr. 2/2011.

41      În măsura în care guvernul român susține că o regulă precum cea în discuție în litigiul principal are drept efect descurajarea neregulilor, trebuie arătat că fiecare stat membru are competența să adopte toate măsurile cu caracter legislativ și administrativ corespunzătoare pentru a asigura colectarea în integralitate a TVA‑ului și pentru a combate frauda și are obligația de a adopta astfel de măsuri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 februarie 2013, Åkerberg Fransson, C‑617/10, punctul 25 și jurisprudența citată).

42      Aceste măsuri nu trebuie să depășească însă ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului urmărit (Hotărârea din 12 iulie 2012, EMS‑Bulgaria Transport, C‑284/11, punctul 67 și jurisprudența citată). Or, tocmai în această situație s‑ar regăsi regula în discuție în litigiul principal dacă s‑ar dovedi că aceasta conduce la o situație în care TVA‑ul este aplicat furnizorului și, așadar, nu este colectat într‑un mod compatibil cu principiul de bază al sistemului de TVA, astfel cum s‑a menționat la punctul 34 din prezenta hotărâre.

43      Având în vedere totalitatea considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că Directiva TVA, în special articolele 73 și 78 din aceasta, trebuie interpretată în sensul că, atunci când prețul unui bun a fost stabilit de părți fără nicio mențiune cu privire la TVA, iar furnizorul bunului respectiv este persoana obligată la plata TVA‑ului datorat pentru operațiunea supusă taxei, prețul convenit trebuie considerat, în cazul în care furnizorul nu are posibilitatea de a recupera de la dobânditor TVA‑ul solicitat de administrația fiscală, ca incluzând deja TVA‑ul.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

44      Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a treia) declară:

Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, în special articolele 73 și 78 din aceasta, trebuie interpretată în sensul că, atunci când prețul unui bun a fost stabilit de părți fără nicio mențiune cu privire la taxa pe valoarea adăugată, iar furnizorul bunului respectiv este persoana obligată la plata taxei pe valoarea adăugată datorate pentru operațiunea supusă taxei, prețul convenit trebuie considerat, în cazul în care furnizorul nu are posibilitatea de a recupera de la dobânditor taxa pe valoarea adăugată solicitată de administrația fiscală, ca incluzând deja taxa pe valoarea adăugată.

Sursa: C.J.U.E.

%d blogeri au apreciat asta: