C.J.U.E.: Fonduri europene. Neadoptarea deciziei de corecţie financiară în termenul stabilit de legiuitorul Uniunii constituie o încălcare a unor norme fundamentale de procedură, motiv de nulitate care trebuie invocat din oficiu de instanţa Uniunii.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a șasea)

22 octombrie 2014

„Recurs ‒ Fondul de coeziune ‒ Reducerea sprijinului financiar ‒ Nereguli în aplicarea legislației privind achizițiile publice ‒ Adoptarea deciziei de către Comisia Europeană ‒ Nerespectarea termenului stabilit ‒ Consecințe”

În cauza C‑429/13 P,

având ca obiect un recurs formulat în temeiul articolului 56 din Statutul Curții de Justiție, introdus la 26 iulie 2013,

Regatul Spaniei, reprezentat de A. Rubio González, în calitate de agent,

recurent,

cealaltă parte din procedură fiind:

Comisia Europeană, reprezentată de B. Conte și de A. Tokár, în calitate de agenți, asistați de J. Rivas Andrés, abogado, cu domiciliul ales în Luxemburg,

pârâtă în primă instanță,

CURTEA (Camera a șasea),

compusă din domnul S. Rodin, președinte de cameră, și domnii A. Borg Barthet și F. Biltgen (raportor), judecători,

avocat general: domnul M. Wathelet,

grefier: doamna M. Ferreira, administrator principal,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 15 mai 2014,

având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatului general,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Prin recursul formulat, Regatul Spaniei solicită anularea Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene Spania/Comisia (T‑384/10, EU:T:2013:277, denumită în continuare „hotărârea atacată”) prin care acesta a respins acțiunea sa prin care solicita anularea Deciziei C(2010) 4147 a Comisiei din 30 iunie 2010 de reducere a sprijinului financiar acordat în cadrul Fondului de coeziune următoarelor proiecte sau grupuri de proiecte: „Aprovizionarea cu apă a populației care locuiește în bazinul hidrografic al fluviului Guadiana: regiunea Andévalo” (2000.ES.16.C.PE.133), „Asanarea și epurarea bazinului Guadalquivir: Guadaira, Aljarafe și EE NN PP din Guadalquivir” (2000.ES.16.C.PE.066) și „Aprovizionarea cu apă a sistemelor intercomunale din provinciile Granada și Málaga” (2002.ES.16.C.PE.061) (denumită în continuare „decizia în litigiu”).

 Cadrul juridic

2        Potrivit articolului 2 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 1164/94 al Consiliului din 16 mai 1994 de creare a Fondului de coeziune (JO L 130, p. 1), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 1264/1999 al Consiliului din 21 iunie 1999 (JO L 161, p. 57) și prin Regulamentul (CE) nr. 1265/1999 al Consiliului din 21 iunie 1999 (JO L 161, p. 62, denumit în continuare „Regulamentul nr. 1164/94”):

„Fondul acordă o contribuție financiară proiectelor care contribuie la realizarea obiectivelor stabilite în Tratatul privind Uniunea Europeană, în domeniul mediului și în cel al rețelelor transeuropene de infrastructuri de transport din statele membre al căror produs național brut pe cap de locuitor, măsurat pe baza parităților puterii de cumpărare, este mai mic de 90 % din media comunitară și care au instituit un program pentru îndeplinirea condițiilor de convergență economică prevăzute la articolul [126 TFUE].” [traducere neoficială]

3        Articolul 8 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1164/94 prevede:

„Proiectele finanțate de Fond trebuie să fie conforme dispozițiilor tratatelor, actelor adoptate în temeiul acestora și politicilor comunitare, inclusiv cele care privesc protecția mediului, transporturile, rețelele transeuropene, concurența și atribuirea contractelor de achiziții publice.” [traducere neoficială]

4        Articolul 12 din Regulamentul nr. 1164/94 are următorul cuprins:

„(1)      Fără a aduce atingere responsabilității Comisiei privind execuția bugetului general al Comunităților Europene, statele membre își asumă responsabilitatea, în primă instanță, pentru controlul financiar al proiectelor. În acest scop, statele membre adoptă, printre altele, următoarele măsuri:

[…]

(c)      se asigură că proiectele sunt gestionate în conformitate cu reglementările comunitare aplicabile și că fondurile puse la dispoziția lor sunt utilizate în conformitate cu principiile bunei gestiuni financiare;

[…]” [traducere neoficială]

5        Regulamentul nr. 1164/94 era aplicabil în perioada 2000-2006. Conform articolului 1 punctul 11 din Regulamentul nr. 1264/1999, Regulamentul nr. 1164/94 trebuia reexaminat cel târziu la 31 decembrie 2006.

6        Potrivit articolului 100, intitulat „Procedură”, din Regulamentul (CE) nr. 1083/2006 al Consiliului din 11 iulie 2006 de stabilire a anumitor dispoziții generale privind Fondul European de Dezvoltare Regională, Fondul Social European și Fondul de coeziune (JO L 210, p. 25, Ediție specială, 14/vol. 2, p. 64):

„(1)      Înainte de a decide cu privire la o corecție financiară, Comisia deschide procedura informând statul membru în ceea ce privește concluziile sale provizorii și invitând statul membru respectiv să își prezinte observațiile în termen de două luni.

În cazul în care Comisia propune o corecție financiară pe baza unei extrapolări sau a unei rate forfetare, statul membru are posibilitatea să demonstreze, prin examinarea documentelor în cauză, că nivelul real al neregularității este mai mic decât evaluarea Comisiei. În acord cu aceasta din urmă, statul membru poate să limiteze domeniul de aplicare al acestei examinări la o parte sau un eșantion adecvat din documentele în cauză. Cu excepția cazurilor justificate corespunzător, termenul pentru efectuarea acestei examinări nu depășește termenul de două luni după perioada de două luni menționată la primul paragraf.

(2)      Comisia ține seama de orice element furnizat de statul membru în termenele menționate la alineatul (1).

(3)      În cazul în care statul membru nu acceptă concluziile provizorii ale Comisiei, aceasta din urmă îl invită la o audiere pe parcursul căreia cele două părți se străduiesc, în spiritul cooperării fondate pe parteneriat, să ajungă la un acord privind observațiile și concluziile care rezulta din aceasta.

(4)      În cazul unui acord, statul membru poate să reutilizeze fondurile comunitare în cauză în conformitate cu articolul 98 alineatul (2) al doilea paragraf.

(5)      În absența acordului, Comisia decide cu privire la corecția financiară în cele șase luni care urmează datei audierii, ținând seama de toate informațiile și observațiile prezentate pe parcursul procedurii. În cazul în care audierea nu are loc, perioada de șase luni începe în două luni de la data trimiterii de către Comisie a scrisorii de invitație.”

7        Articolul 108 din Regulamentul nr. 1083/2006, intitulat „Intrare în vigoare”, prevede la primul și al doilea paragraf:

„Prezentul regulament intră în vigoare în ziua următoare datei publicării sale în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Dispozițiile articolelor 1-16, 25-28, 32-40, 47-49, 52-54, 56, 58-62, 69-74, 103-105 și 108 se aplică de la data intrării în vigoare a prezentului regulament numai pentru programele din perioada 2007-2013. Celelalte dispoziții sunt aplicabile de la 1 ianuarie 2007.”

 Istoricul litigiului și decizia în litigiu

8        Istoricul litigiului este descris la punctele 28-57 din hotărârea atacată și poate fi rezumat după cum urmează.

9        În anii 2001 și 2002, Comisia a acordat un sprijin al Fondului de coeziune următoarelor proiecte sau grupuri de proiecte:

–        proiectul privind aprovizionarea cu apă a populației care locuiește în bazinul hidrografic al fluviului Guadiana regiunea Andévalo (2000.ES.16.C.PE.133) (denumit în continuare „proiectul Andévalo”), pentru care costul public admisibil a fost stabilit la suma de 11 419 216 euro, iar sprijinul financiar al Fondului de coeziune se ridică la suma de 9 135 373 de euro;

–        grupul de proiecte privind asanarea și epurarea bazinului Guadalquivir: Guadaira, Aljarafe și EE NN PP din Guadalquivir (2000.ES.16.C.PE.066) (denumit în continuare „grupul de proiecte Guadalquivir”), pentru care costul public admisibil a fost stabilit la suma de 40 430 000 de euro, iar sprijinul financiar al Fondului de coeziune se ridică la suma de 32 079 293 de euro, și

–        grupul de proiecte privind aprovizionarea cu apă a sistemelor intercomunale din provinciile Granada și Málaga (2002.ES.16.C.PE.061) (denumit în continuare „grupul de proiecte Granada și Málaga”), pentru care costul public admisibil a fost stabilit la 22 406 817 euro, iar sprijinul financiar al Fondului de coeziune se ridică la suma de 17 925 453 de euro.

10      Cofinanțarea din partea Uniunii Europene a proiectelor în discuție a reprezentat astfel 80 % din costul total al sprijinului public sau din echivalentul admisibil.

11      Organismul responsabil de punerea în aplicare a proiectului Andévalo, precum și a grupului de proiecte Granada și Málaga era Direcția Generală a Lucrărilor Hidraulice a Comunității autonome Andaluzia (Dirección General de Obras Hidráulicas de la Junta de Andalucía). Punerea în aplicare a grupului de proiecte Guadalquivir intra în competența Agenției Andaluze pentru Apă a Departamentului de Mediu al Comunității autonome Andaluzia (Agencia Andaluza del Agua de la Consejería de Medio Ambiente de la Junta de Andalucía). Aceste două organisme au delegat respectiva punere în aplicare întreprinderii publice Gestión de Infraestructuras de Andalucía SA (Gestionarea Infrastructurilor din Andaluzia SA).

12      Între anii 2004 și 2006, serviciile Comisiei, asistate de o societate de audit extern, au efectuat misiuni de audit al proiectelor sau al grupurilor de proiecte în discuție. Comisia a transmis autorităților spaniole diferitele rapoarte de audit. Rapoartele respective constatau unele nereguli în fiecare dintre aceste proiecte sau grupuri de proiecte în legătură cu încălcarea normelor care reglementează atribuirea contractelor de achiziții publice și în special în legătură cu fracționarea acestor contracte, precum și în legătură cu nepublicarea lor în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

13      Prin scrisoarea din 9 februarie 2009, Comisia a informat autoritățile spaniole că aceste nereguli erau considerate ca fiind confirmate, precizând intenția sa de a iniția procedura de suspendare a plăților intermediare și de a aplica corecțiile financiare corespunzătoare în temeiul Regulamentului nr. 1164/94. De asemenea, Comisia a solicitat autorităților spaniole să îi comunice observațiile într‑un termen de două luni.

14      Autoritățile spaniole au răspuns prin scrisorile din 11 mai și din 18 mai, precum și din 29 octombrie 2009, prin care contestau încălcările imputate.

15      Prin scrisoarea din 7 iulie 2009, autoritățile spaniole au solicitat de asemenea ca suspendarea plăților să nu fie aplicată.

16      La 10 noiembrie 2009, Comisia a organizat o audiere cu autoritățile spaniole pentru a obține un acord cu privire la chestiunile în litigiu. La această audiere, autoritățile spaniole au solicitat să beneficieze de un termen de 15 zile pentru a prezenta noi înscrisuri, care au fost ulterior transmise Comisiei la 2 decembrie 2009.

17      La 30 iunie 2010, Comisia a adoptat decizia în litigiu.

18      Prin această decizie, care a fost notificată Regatului Spaniei la 1 iulie 2010, Comisia a redus sumele acordate cu titlu de sprijin financiar al Fondului de coeziune pentru diferite proiecte cu 1 642 572,60 euro pentru proiectul Andévalo, cu 3 837 074,52 euro pentru grupul de proiecte Guadalquivir, precum și cu 2 295 581,47 euro pentru grupul de proiecte Granada și Málaga.

 Acțiunea la Tribunal și hotărârea atacată

19      Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 8 septembrie 2010, Regatul Spaniei a formulat o acțiune prin care solicita anularea deciziei în litigiu.

20      În susținerea acestei acțiuni, Regatul Spaniei a invocat, cu titlu principal, două motive întemeiate, în primul rând, pe aplicarea eronată a corecțiilor financiare în măsura în care erau întemeiate pe încălcarea Directivei 93/37/CEE a Consiliului din 14 iunie 1993 privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice de lucrări (JO L 199, p. 54), dat fiind că contractele în cauză nu intrau, ca urmare a valorii acestora, în domeniul de aplicare al directivei menționate, și, în al doilea rând, pe lipsa fracționării unor contracte de achiziții publice în cauză, contrar articolului 6 alineatul (4) din directiva menționată. Acesta a invocat de asemenea, cu titlu subsidiar, un motiv întemeiat pe lipsa de transparență a Comisiei la stabilirea corecțiilor financiare și pe încălcarea principiului proporționalității.

21      Prin hotărârea atacată, Tribunalul a respins fiecare dintre aceste motive și, prin urmare, acțiunea respectivă în totalitate.

 Concluziile părților în fața Curții

22      În recursul formulat, Regatul Spaniei solicită Curții:

–        anularea hotărârii atacate;

–        soluționarea definitivă a litigiului prin anularea deciziei în litigiu și

–        obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

23      Comisia solicită Curții:

–        respingerea recursului și

–        obligarea Regatului Spaniei la plata cheltuielilor de judecată.

 Cu privire la recurs

24      În susținerea recursului, Regatul Spaniei invocă un motiv unic întemeiat pe încălcarea de către Tribunal a noțiunii „lucrare”, în sensul articolului 1 litera (c) din Directiva 93/37 coroborat cu articolul 6 alineatul (4) din aceasta.

25      Regatul Spaniei susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept statuând că unele dintre contractele în cauză constituiau o lucrare unică, în condițiile în care ele nu îndeplineau condițiile impuse în acest scop de jurisprudența Curții.

26      Comisia consideră că acest motiv este lipsit de temei, astfel încât recursul ar trebui să fie respins.

27      De la bun început, trebuie arătat că, în hotărârea atacată, Tribunalul s‑a pronunțat în privința acțiunii în anulare formulate de Regatul Spaniei prin respingerea acesteia, după ce a declarat nefondate cele trei motive invocate de statul membru amintit în susținerea acțiunii.

28      Procedând astfel, Tribunalul a admis, în mod implicit, dar necesar, regularitatea formală a deciziei în litigiu.

29      În această privință, din cuprinsul punctelor 56-89 din Hotărârea Spania/Comisia (C‑192/13 P, EU:C:2014:2156), precum și din cuprinsul punctului 93 din Hotărârea Spania/Comisia (C‑197/13 P, EU:C:2014:2157) rezultă însă că, din anul 2000, adoptarea de către Comisie a unei decizii de corecție financiară este subordonată respectării unui termen legal.

30      Astfel, conform articolului 100 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1083/2006, Comisia decide cu privire la corecția financiară în cele șase luni care urmează datei audierii și, în cazul în care audierea nu a avut loc, perioada de șase luni începe în două luni de la data trimiterii de către Comisie a scrisorii de invitație.

31      Din articolul 108 al doilea paragraf din Regulamentul nr. 1083/2006 reiese că articolul 100 menționat este aplicabil începând de la 1 ianuarie 2007, inclusiv în cazul programelor anterioare perioadei 2007-2013.

32      Or, în speță, audierea a avut loc la 10 noiembrie 2009, în condițiile în care Comisia a adoptat decizia în litigiu abia la 30 iunie 2010.

33      În consecință, Comisia nu a respectat în speță termenul de șase luni stabilit prin articolul 100 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1083/2006.

34      În plus, din jurisprudența Curții rezultă, pe de o parte, că nerespectarea normelor de procedură referitoare la adoptarea unui act cauzator de prejudiciu cum este faptul că Comisia nu a adoptat decizia în litigiu în termenul stabilit de legiuitorul Uniunii constituie o încălcare a unor norme fundamentale de procedură (a se vedea Hotărârea Regatul Unit/Consiliul, 68/86, EU:C:1988:85, punctele 48 și 49, Hotărârea Spania/Comisia, EU:C:2014:2156, punctul 103, precum și Hotărârea Spania/Comisia, EU:C:2014:2157, punctul 103) și, pe de altă parte, că, în cazul în care instanța Uniunii constată, în cadrul examinării actului în cauză, că acesta nu a fost adoptat în mod legal, ea trebuie să invoce din oficiu motivul întemeiat pe încălcarea unei norme fundamentale de procedură și să anuleze, în consecință, actul afectat de un astfel de viciu (a se vedea Hotărârea Comisia/ICI, C‑286/95 P, EU:C:2000:188, punctul 51, Hotărârea Comisia/Solvay, C‑287/95 P și C‑288/95 P, EU:C:2000:189, punctul 55, Hotărârea Spania/Comisia, EU:C:2014:2156, punctul 103, precum și Hotărârea Spania/Comisia, EU:C:2014:2157, punctul 103).

35      În ședința în fața Curții, s‑a dat posibilitatea părților să își prezinte observațiile în legătură cu aspectele evocate la punctul anterior. În plus, în cadrul cauzelor în care s‑au pronunțat Hotărârile Spania/Comisia (EU:C:2014:2156) și Spania/Comisia (EU:C:2014:2157) și care priveau chestiuni de fapt și juridice, în esență, identice, aceleași părți au dezbătut deja în detaliu problematica în cauză.

36      În aceste condiții, este necesar să se concluzioneze că, în condițiile în care Comisia a adoptat decizia în litigiu cu nerespectarea termenului legal prevăzut de un regulament al Consiliului, Tribunalul, prin faptul că a respins acțiunea formulată de Regatul Spaniei în loc să sancționeze încălcarea unor norme fundamentale de procedură care afectează decizia în litigiu, a săvârșit o eroare de drept.

37      Hotărârea atacată trebuie, prin urmare, să fie respinsă.

 Cu privire la acțiunea în primă instanță

38      Conform articolului 61 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, în cazul în care recursul este întemeiat, Curtea anulează decizia Tribunalului. În acest caz, Curtea poate să soluționeze ea însăși în mod definitiv litigiul atunci când acesta este în stare de judecată.

39      În speță, Curtea dispune de elementele necesare pentru a se pronunța în mod definitiv asupra acțiunii prin care se urmărește anularea deciziei în litigiu, introdusă de Regatul Spaniei la Tribunal.

40      În această privință, este suficient să se arate că, pentru motivele enunțate la punctele 29-36 din prezenta hotărâre, decizia în litigiu trebuie anulată pentru încălcarea unor norme fundamentale de procedură.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

41      Potrivit articolului 184 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, atunci când recursul este fondat, iar Curtea soluționează ea însăși în mod definitiv litigiul, aceasta se pronunță asupra cheltuielilor de judecată.

42      Articolul 138 alineatul (1) din același regulament, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din acest regulament, prevede că partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât Regatul Spaniei a avut câștig de cauză în cadrul recursului, iar acțiunea la Tribunal a fost admisă, trebuie ca, în conformitate cu concluziile Regatului Spaniei, Comisia să suporte propriile cheltuieli de judecată, precum și pe cele efectuate de acest stat membru, atât în primă instanță, cât și în cadrul recursului.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a șasea) declară și hotărăște:

1)      Anulează Hotărârea Tribunalului Uniunii Europene Spania/Comisia (T‑384/10, EU:T:2013:277).

2)      Anulează Decizia C(2010) 4147 a Comisiei din 30 iunie 2010 de reducere a sprijinului financiar acordat în cadrul Fondului de coeziune următoarelor proiecte sau grupuri de proiecte: „Aprovizionarea cu apă a populației care locuiește în bazinul hidrografic al fluviului Guadiana: regiunea Andévalo” (2000.ES.16.C.PE.133), „Asanarea și epurarea bazinului Guadalquivir: Guadaira, Aljarafe și EE NN PP din Guadalquivir” (2000.ES.16.C.PE.066) și „Aprovizionarea cu apă a sistemelor intercomunale din provinciile Granada și Málaga” (2002.ES.16.C.PE.061).

3)      Obligă Comisia Europeană la plata cheltuielilor de judecată ale Regatului Spaniei, precum și a propriilor cheltuieli de judecată, efectuate atât în procedura în primă instanță, cât și în cadrul prezentului recurs.

Sursa: C.J.U.E.

C.J.U.E.: Fonduri europene. Consecinţa nerespectării de către Comisie a termenului în care trebuia să adopte decizia de aplicare a corecţiei financiare. Interpretarea și aplicarea uniformă a aceluiași text a cărui versiune într‑o limbă a Uniunii Europene diferă de cele stabilite în celelalte limbi.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera întâi)

4 septembrie 2014

„Recurs – Fondul de coeziune – Reducerea sprijinului financiar – Adoptarea deciziei de către Comisia Europeană – Existența unui termen – Nerespectarea termenului stabilit – Consecințe”

În cauza C‑197/13 P,

având ca obiect un recurs formulat în temeiul articolului 56 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, introdus la 16 aprilie 2013,

Regatul Spaniei, reprezentat de A. Rubio González, în calitate de agent,

recurent,

cealaltă parte din procedură fiind:

Comisia Europeană, reprezentată de S. Pardo Quintillán și de D. Recchia, în calitate de agenți, cu domiciliul ales în Luxemburg,

pârâtă în primă instanță,

CURTEA (Camera întâi),

compusă din domnul A. Tizzano, președinte de cameră, și domnii A. Borg Barthet, E. Levits, S. Rodin și F. Biltgen (raportor), judecători,

avocat general: domnul M. Wathelet,

grefier: doamna M. Ferreira, administrator principal,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 13 martie 2014,

având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatului general,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Prin recursul formulat, Regatul Spaniei solicită anularea Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene, Spania/Comisia (T‑540/10, EU:T:2013:47, denumită în continuare „hotărârea atacată”), prin care acesta a respins acțiunea sa prin care solicita, cu titlu principal, anularea Deciziei C(2010) 6154 a Comisiei din 13 septembrie 2010 privind reducerea ajutorului acordat din Fondul de coeziune pentru etapele de proiect intitulate „Linia de mare viteză Madrid‑Zaragoza‑Barcelona‑Frontiera franceză. Tronsonul Lleida‑Martorell (platformă). Subtronsonul IX‑A” (CCI 2001.ES.16.C.PT.005), „Linia de mare viteză Madrid‑Zaragoza‑Barcelona‑Frontiera franceză. Tronsonul Lleida‑Martorell (platformă). Subtronsonul X‑B (Avinyonet del Penedés‑Sant Sadurní dʼAnoia)” (CCI 2001.ES.16.C.PT.008), „Linia de mare viteză Madrid‑Zaragoza‑Barcelona‑Frontiera franceză. Tronsonul Lleida‑Martorell (platformă). Subtronsoanele XI‑A și XI‑B (Sant Sadurni dʼAnoia‑Gelida)” (CCI 2001.ES.16.C.PT.009) și „Linia de mare viteză Madrid‑Zaragoza‑Barcelona‑Frontiera franceză. Tronsonul Lleida‑Martorell (platformă). Subtronsonul IX‑C” (CCI 2001.ES.16.C.PT.010) (denumită în continuare „decizia în litigiu”) și, cu titlu subsidiar, anularea acestei decizii în ceea ce privește corecțiile aplicate modificărilor care au rezultat din depășirea pragurilor de zgomot (subtronsonul IX‑A), din modificarea planului general de dezvoltare urbană al localității Santa Oliva (subtronsonul IX‑A) și din diferențele de condiții geotehnice (subtronsoanele X‑B, XI‑A, XI‑B și IX‑C), prin reducerea cu 2 348 201,96 euro a valorii corecțiilor decise de Comisia Europeană.

 Cadrul juridic

2        În hotărârea atacată, Tribunalul a descris cadrul juridic după cum urmează.

3        Potrivit articolului 2 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 1164/94 al Consiliului din 16 mai 1994 de creare a Fondului de coeziune (JO L 130, p. 1), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 1264/1999 al Consiliului din 21 iunie 1999 (JO L 161, p. 57) și prin Regulamentul (CE) nr. 1265/1999 al Consiliului din 21 iunie 1999 (JO L 161, p. 62, denumit în continuare „Regulamentul nr. 1164/94 modificat”):

„Fondul acordă o contribuție financiară proiectelor care contribuie la realizarea obiectivelor stabilite în Tratatul privind Uniunea Europeană, în domeniul mediului și în cel al rețelelor transeuropene de infrastructuri de transport din statele membre al căror produs național brut pe cap de locuitor, măsurat pe baza parităților puterii de cumpărare, este mai mic de 90 % din media comunitară și care au instituit un program pentru îndeplinirea condițiilor de convergență economică prevăzute la articolul [126 TFUE].” [traducere neoficială]

4        Articolul 8 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1164/94 modificat prevede:

„Proiectele finanțate de Fond trebuie să fie conforme dispozițiilor tratatelor, actelor adoptate în temeiul acestora și politicilor comunitare, inclusiv cele care privesc protecția mediului, transporturile, rețelele transeuropene, concurența și atribuirea contractelor de achiziții publice.” [traducere neoficială]

5        Anexa II la Regulamentul nr. 1164/94 modificat, privind „Dispoziții de punere în aplicare”, cuprinde un articol H, intitulat „Corecții financiare”, care prevede:

„(1)      În cazul în care, după ce a efectuat verificările necesare, Comisia conchide că:

(a)      aplicarea unui proiect nu justifică nici în parte, nici în totalitate sprijinul acordat, inclusiv atunci când nu sunt respectate unele dintre condițiile prevăzute în decizia de acordare a sprijinului și mai ales o modificare importantă care afectează natura sau condițiile de punere în aplicare a proiectului pentru care nu a fost solicitată aprobarea Comisiei sau

(b)      există o neregulă în ceea ce privește sprijinul din Fond, iar statul membru în cauză nu a adoptat măsurile de corecție necesare,

Comisia suspendă sprijinul alocat proiectului în cauză și solicită, indicând motivele, ca statul membru să își prezinte observațiile într‑un anumit termen.

În cazul în care statul membru contestă observațiile formulate de Comisie, statul membru este invitat la o audiere la Comisie, în cursul căreia cele două părți se străduiesc să ajungă la un acord cu privire la observațiile și concluziile la care trebuie să se ajungă.

(2)      La expirarea termenului stabilit de Comisie, cu respectarea procedurii aplicabile, în lipsa unui acord și ținând seama de observațiile eventuale ale statului membru, Comisia decide, în termen de trei luni:

[…]

(b)      efectuarea corecțiilor financiare necesare, cu alte cuvinte desființarea în totalitate sau în parte a sprijinului acordat proiectului.

Aceste decizii trebuie să respecte principiul proporționalității. La stabilirea cuantumului corecției, Comisia ține seama de natura neregulii sau de modificarea și întinderea impactului financiar potențial al eventualelor deficiențe ale sistemelor de gestiune sau de control. Orice reducere sau desființare a sprijinului determină recuperarea sumelor plătite în mod nejustificat.

[…]

(4)      Comisia adoptă norme detaliate de punere în aplicare a alineatelor (1), (2) și (3) și le comunică spre informare statelor membre și Parlamentului European.” [traducere neoficială]

6        Articolul 18 din Regulamentul (CE) nr. 1386/2002 al Comisiei din 29 iulie 2002 de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 1164/94 al Consiliului privind sistemele de gestionare și de control pentru asistența acordată din Fondul de coeziune și procedura de efectuare a corecțiilor financiare (JO L 201, p. 5, Ediție specială, 14/vol. 1, p. 67), are următorul cuprins:

„(1)      Termenul în care statul membru respectiv poate răspunde unei solicitări emise în temeiul articolului H alineatul (1) primul paragraf din anexa II la Regulamentul (CE) nr. 1164/94 pentru a‑și prezenta observațiile este de două luni, cu excepția cazurilor justificate corespunzător în care Comisia poate stabili un termen mai lung.

(2)      În cazul în care Comisia propune corecții financiare prin extrapolare sau pe o bază forfetară, statului membru i se oferă posibilitatea să demonstreze, printr‑o examinare a dosarelor în cauză, că amploarea reală a neregulii a fost mai redusă decât cea estimată de către Comisie. De comun acord cu Comisia, statul membru poate limita amploarea examinării la o proporție corespunzătoare sau la un eșantion din dosarele respective.

Cu excepția cazurilor justificate corespunzător, termenul acordat pentru această examinare nu depășește o perioadă suplimentară de două luni după termenul de două luni menționat la alineatul (1). Rezultatele unei astfel de examinări sunt analizate conform procedurii prevăzute în articolul H alineatul (1) al doilea paragraf din anexa II la Regulamentul (CE) nr. 1164/94. Comisia ține cont de orice dovezi prezentate de statul membru în aceste termene.

(3)      Ori de câte ori statul membru ridică obiecțiuni cu privire la observațiile Comisiei și are loc o audiere în temeiul articolului H alineatul (1) al doilea paragraf din anexa II la Regulamentul (CE) nr. 1164/94, perioada de trei luni în care Comisia poate să adopte o decizie în temeiul articolului H alineatul (2) din anexa II la regulamentul în cauză se calculează de la data audierii.”

 Istoricul litigiului și decizia în litigiu

7        Istoricul litigiului a fost prezentat la punctele 11-20 din hotărârea atacată și poate fi rezumat după cum urmează.

8        Prin Deciziile C(2001) 4051 din 20 decembrie 2001, C(2001) 4085 din 19 decembrie 2001, C(2001) 4086 din 19 decembrie 2001 și C(2001) 4087 din 19 decembrie 2001, Comisia a aprobat acordarea unui sprijin financiar din Fondul de coeziune unor etape de proiect referitoare la construirea anumitor tronsoane ale liniei de mare viteză care leagă Madrid (Spania) de frontiera franceză.

9        Pentru fiecare dintre aceste etape de proiect, prin scrisoarea din 2 iunie 2008, prin două scrisori din 18 decembrie 2008 și, respectiv, prin scrisoarea din 22 decembrie 2008, Comisia a adresat Regatului Spaniei o propunere de încheiere. Fiecare dintre aceste propuneri includea corecții financiare ca urmare a unor nereguli în aplicarea legislației privind achizițiile publice.

10      Întrucât autoritățile spaniole și‑au exprimat dezacordul față de propunerile de încheiere ale Comisiei prin trei scrisori din 16 februarie 2009 și, respectiv, prin scrisoarea din 15 iulie 2008, a avut loc o audiere la 11 martie 2010.

11      Regatul Spaniei a transmis Comisiei informații suplimentare prin scrisoarea din 26 martie 2010 și prin patru e‑mailuri din 3 mai 2010.

12      La 13 septembrie 2010, Comisia a adoptat decizia în litigiu.

13      În această decizie, care a fost notificată Regatului Spaniei la 14 septembrie 2010, Comisia a constatat mai multe nereguli în aplicarea reglementării Uniunii privind achizițiile publice, referitoare la atribuirea, fără publicare prealabilă, a unui contract modificat sau a unor lucrări suplimentare, fie direct, fie prin procedură negociată, afectând etapele de proiect în cauză. În consecință, a redus cu 2 728 733,65 euro sprijinul total acordat etapelor respective.

 Acțiunea la Tribunal și hotărârea atacată

14      Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 24 noiembrie 2010, Regatul Spaniei a formulat o acțiune prin care solicita, cu titlu principal, anularea deciziei în litigiu și, în subsidiar, anularea acestei decizii în ceea ce privește corecțiile aplicate modificărilor care au rezultat din depășirea pragurilor de zgomot, din modificarea planului general de dezvoltare urbană al localității Santa Oliva și din diferențele de condiții geotehnice, prin reducerea cu 2 348 201,96 euro a valorii corecțiilor decise de Comisie.

15      În susținerea acestei acțiuni, Regatul Spaniei a invocat, cu titlu principal, două motive întemeiate pe nerespectarea de către Comisie a termenului prevăzut la articolul H alineatul (2) din anexa II la Regulamentul nr. 1164/94 modificat și, respectiv, pe aplicarea eronată a articolului 20 alineatul (2) din Directiva 93/38/CEE a Consiliului din 14 iunie 1993 de coordonare a procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții în sectoarele apei, energiei, transporturilor și telecomunicațiilor (JO L 199, p. 84), precum și, cu titlu subsidiar, un motiv întemeiat pe o eroare de drept în aplicarea articolului 20 alineatul (2) litera (f) din această directivă.

16      Prin hotărârea atacată, Tribunalul a respins această acțiune ca nefondată.

17      În ceea ce privește primul motiv, prin care Regatul Spaniei a susținut în esență că respectarea termenului de trei luni prevăzut atât la articolul H alineatul (2) din anexa II la Regulamentul nr. 1164/94 modificat, cât și la articolul 18 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1386/2002 presupune ca decizia de corecție financiară să fi fost adoptată în termen de trei luni de la data audierii sau, cel puțin, de la data la care Comisia a primit informațiile suplimentare din partea guvernului spaniol, astfel încât decizia în litigiu este tardivă și, prin urmare, nelegală, Tribunalul a statuat, la punctul 29 din hotărârea atacată, că rezultă din Hotărârea sa Grecia/Comisia (T‑404/05, EU:T:2008:510, punctul 44), care a fost confirmată de Ordonanța Curții Grecia/Comisia (C‑43/09 P, EU:C:2010:36), că articolul H alineatul (2) din anexa II la Regulamentul nr. 1164/94 modificat nu prevede niciun termen în care Comisia trebuie să adopte decizia sa. O astfel de interpretare ar rezulta de altfel explicit din modul de redactare a acestei dispoziții. Termenul de trei luni la care se face trimitere ar privi încheierea unui acord între Comisie și statul membru în cauză.

18      Tribunalul a continuat arătând la punctul 30 din hotărârea atacată că, deși este clar că în versiunea în limba franceză a dispoziției respective se prevede că „[à] l’expiration d’un délai fixé par la Commission, dans le respect de la procédure applicable, en l’absence d’accord et compte tenu des observations éventuelles de l’État membre, la Commission décide, dans un délai de trois mois” [„(î)nainte de expirarea termenului stabilit de Comisie, cu respectarea procedurii aplicabile, în lipsa unui acord și ținând seama de observațiile eventuale ale statului membru, Comisia decide, în termen de trei luni”], toate versiunile lingvistice altele decât versiunea în limba franceză a acestei dispoziții ar fi redactate în termeni diferiți, expresia „în termen de trei luni” raportându‑se la lipsa unui acord între părți. Or, astfel cum rezultă în special din Hotărârea Bacardi (C‑253/99, EU:C:2001:490, punctul 41 și jurisprudența citată), necesitatea interpretării uniforme a regulamentelor Uniunii exclude posibilitatea privirii unui anume text în mod izolat, ci impune ca, în caz de îndoială, acesta să fie interpretat și aplicat în lumina versiunilor existente în celelalte limbi oficiale.

19      În aceste condiții, termenul de trei luni prevăzut la articolul H alineatul (2) din anexa II la Regulamentul nr. 1164/94 modificat ar permite statului membru în cauză să prezinte Comisiei, ulterior audierii, informații suplimentare, iar Comisiei să țină seama de astfel de informații și „numai în lipsa unui acord între Comisie și statul membru în cauză în termen de trei luni și ținând seama de eventualele observații ale statului membru, Comisia adoptă o decizie” (punctul 31 din hotărârea atacată).

20      În ceea ce privește teza invocată de Regatul Spaniei în ședință, ca răspuns la o întrebare a Tribunalului, teză prezentată la punctul 32 din hotărârea atacată, potrivit căreia ar coexista două termene concomitente care curg de la data audierii, și anume unul prevăzut la articolul H alineatul (2) din anexa II la Regulamentul nr. 1164/94 modificat, care ar urmări obținerea unui acord cu statul membru în cauză, și altul, prevăzut la articolul 18 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1386/2002, care ar urmări adoptarea de către Comisie a unei decizii în vederea efectuării corecțiilor financiare necesare, Tribunalul a apreciat că aceasta nu putea fi reținută.

21      Astfel, instanța a statuat la punctul 33 din această hotărâre că „articolul 18 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1386/2002 se limit[a] să stabilească data de la care termenul pentru adoptarea deciziei în temeiul articolului H alineatul (2) din anexa II la Regulamentul nr. 1164/94 [modificat] începe[a] să curgă”, dar, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 29 din hotărârea amintită, dispoziția respectivă nu ar prevedea „niciun termen în care Comisia trebuia să adopte decizia”.

22      Astfel, Tribunalul a considerat la punctul 34 din hotărârea atacată că, din moment ce un regulament de punere în aplicare, precum Regulamentul nr. 1386/2002, trebuie, dacă este posibil, să facă obiectul unei interpretări conforme dispozițiilor regulamentului de bază, o interpretare a articolului 18 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1386/2002 care ar duce la concluzia că Comisia nu dispune decât de un termen de trei luni pentru a adopta decizia în litigiu nu poate fi reținută.

23      Pe de altă parte, Tribunalul a adăugat la punctul 35 din această hotărâre că interpretarea celor două dispoziții amintite propusă „de Regatul Spaniei ar lipsi de efect util termenul prevăzut la articolul H alineatul (2) din anexa II la Regulamentul nr. 1164/94 modificat, întrucât din aceasta ar rezulta că, în ipoteza existenței a două termene distincte, dar concomitente, Comisia ar fi obligată să adopte o decizie în temeiul acestei dispoziții în termenul de trei luni în cursul căruia ar încerca să ajungă la un acord cu statul membru în cauză”.

24      Tribunalul a conchis la punctele 36-38 din hotărârea atacată că, „din moment ce articolul 18 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1386/2002 se limitează să stabilească data de la care începe să curgă termenul pentru adoptarea unei decizii în temeiul articolului H alineatul (2) din anexa II la Regulamentul nr. 1164/94 [modificat]”, împrejurarea că versiunile în limbile spaniolă, daneză, germană și neerlandeză ale articolului 18 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1386/2002 menționează un termen de trei luni în care Comisia „trebuie să adopte” sau „adoptă” o decizie, în timp ce versiunea în limba slovenă a acesteia se referă mai general la „decizia în temeiul articolului H alineatul (2) din anexa II la acest regulament” și alte versiuni lingvistice ale acestei dispoziții au în vedere termenul de trei luni în cursul căruia Comisia „poate” adopta o decizie în temeiul articolului H alineatul (2) din anexa II la regulamentul menționat, este lipsită de pertinență în speță, astfel încât primul motiv trebuie respins.

25      Tribunalul a respins de asemenea la punctele 41-66 și, respectiv, la punctele 70-113 din hotărârea atacată al doilea și al treilea motiv invocate de Regatul Spaniei.

 Concluziile părților în fața Curții

26      În recursul formulat, Regatul Spaniei solicită Curții:

–        anularea hotărârii atacate;

–        soluționarea în mod definitiv a litigiului prin anularea deciziei în litigiu și

–        obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

27      Comisia solicită Curții:

–        respingerea recursului în totalitate și

–        obligarea Regatului Spaniei la plata cheltuielilor de judecată.

 Cu privire la recurs

28      În susținerea recursului, Regatul Spaniei invocă două motive întemeiate de erori de drept săvârșite de Tribunal în ceea ce privește, în primul rând, nerespectarea termenului prevăzut la articolul H alineatul (2) din anexa II la Regulamentul nr. 1164/94 modificat în vederea adoptării deciziei în litigiu și, în al doilea rând, noțiunea „atribuire”, în sensul Directivei 93/38.

 Cu privire la primul motiv

 Argumentele părților

29      Regatul Spaniei susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept statuând că articolul H alineatul (2) din anexa II la Regulamentul nr. 1164/94 modificat nu impune Comisiei un termen pentru adoptarea deciziei în litigiu.

30      Potrivit acestui stat membru, dimpotrivă, dispoziția menționată trebuie interpretată în sensul că stabilește un termen care, în lipsa unui acord cu statul membru în cauză în cursul audierii prevăzute la articolul H alineatul (1) din aceeași anexă, impune Comisiei să adopte, în cele trei luni, o decizie privind reducerea avansului sau efectuarea unor corecții financiare.

31      Astfel, numai interpretarea susținută de Regatul Spaniei ar fi de natură să confere un sens și un efect util dispozițiilor pertinente.

32      Așadar, articolul H din anexa II la Regulamentul nr. 1164/94 modificat ar stabili la alineatul (2) un termen de trei luni care începe să curgă „[la] expirarea termenului stabilit de Comisie”, acesta din urmă neputând fi decât termenul care este prevăzut în ultima parte a alineatului (1) primul paragraf al aceluiași articol, care prevede că „Comisia […] solicită […] ca statul membru să își prezinte observațiile într‑un anumit termen”. Acest termen ar expira înainte de audierea prevăzută la alineatul (1) al acestui articol H și ar avea ca scop să permită Comisiei și statului membru în cauză să ajungă la un acord. În schimb, articolul 18 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1386/2002 ar prevedea un alt termen de trei luni făcând trimitere explicită la articolul H alineatul (2) din anexa II la Regulamentul nr. 1164/94 modificat, iar acest termen ar începe să curgă de la data audierii prevăzute de Regulamentul nr. 1164/94 modificat. Aceste ultime dispoziții coroborate ar avea ca scop stabilirea termenului la expirarea căruia Comisia, în ipoteza în care părțile nu ajung la niciun acord, este obligată să adopte o decizie de corecție financiară. În cazul în care respectivul articol 18 alineatul (3) ar trebui interpretat în sensul că nu face decât să stabilească punctul de plecare al termenului de trei luni care trebuie să permită părților să ajungă la un acord, acesta ar fi lipsit de efect util, întrucât articolul H din anexa II la Regulamentul nr. 1164/94 modificat stabilește în mod clar momentul în care expiră termenul menționat.

33      În consecință, dacă, la expirarea termenului de trei luni care curge de la data audierii, Comisia nu a adoptat o decizie de corecție financiară, această instituție ar fi obligată să efectueze plata și orice corecție efectuată, ca în speță, după scurgerea respectivului termen ar fi nelegală, întrucât Comisia nu mai dispune de temeiul juridic necesar pentru a aplica o astfel de măsură. Astfel, nu se poate considera că Comisia poate stabili după bunul plac momentul în care adoptă o decizie de mare importanță pentru planificarea financiară a autorităților naționale în cauză.

34      O astfel de interpretare ar fi în plus de natură să permită statelor membre, în conformitate cu principiul securității juridice, să cunoască, într‑un termen suficient de scurt și determinabil în avans, dacă cheltuielile angajate sunt finanțate de Fondul de coeziune. Interpretarea menționată ar fi de altfel coroborată de împrejurarea că, în Comunicarea (2011)C 332/01 a Comisiei către Parlamentul European, Consiliu și Curtea de Conturi – Conturile anuale ale Uniunii Europene – Exercițiul 2010 (JO 2011, C 332, p. 1), se menționează la pagina 63, privind politica de coeziune, că „Comisia are la dispoziție trei luni de la data unei audieri formale cu statul membru (șase luni pentru programele 2007-2013) să adopte o decizie formală de corecție financiară și emite un ordin de recuperare pentru a obține rambursarea din partea statului membru”.

35      În plus, susținându‑și raționamentul, la punctul 29 din hotărârea atacată, printr‑o trimitere la Hotărârea sa Grecia/Comisia (EU:T:2008:510), precum și la Ordonanța Curții Grecia/Comisia (EU:C:2010:36), Tribunalul ar fi interpretat eronat aceste decizii, având în vedere că, pe de o parte, astfel cum Curtea a arătat în mod expres în această ordonanță, articolul 18 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1386/2002 nu era aplicabil proiectului în discuție în cauza în care s‑au pronunțat aceste două decizii și că, pe de altă parte, Curtea nu s‑a pronunțat cu privire la fondul chestiunii juridice invocate în prezent de Regatul Spaniei.

36      Comisia răspunde că, în primul rând, Regatul Spaniei nu explică în recursul său de ce Tribunalul ar fi săvârșit o eroare de drept atunci când a invocat în hotărârea atacată Hotărârea sa Grecia/Comisia (EU:T:2008:510), precum și Ordonanța Curții Grecia/Comisia (EU:C:2010:36). Acest aspect al motivului nu ar putea fi analizat decât ca un enunț abstract, care nu conține o expunere de argumente juridice coerente prin care să se critice în mod expres aprecierea făcută în această privință de Tribunal și, prin urmare, ar fi inadmisibil.

37      În orice caz, aspectul menționat ar fi lipsit de temei, întrucât Tribunalul nu ar fi săvârșit nicio eroare de drept întemeindu‑și raționamentul pe interpretarea Regulamentului nr. 1164/94 modificat pe care a dat‑o în această hotărâre și care ar fi fost confirmată de Curte în mod, desigur, implicit, dar necesar în Ordonanța Grecia/Comisia (EU:C:2010:36), interpretare potrivit căreia articolul H alineatul (2) din anexa II la regulamentul amintit nu impune Comisiei niciun termen pentru adoptarea deciziei sale de corecție financiară.

38      În al doilea rând, Comisia consideră că Regatul Spaniei nu face, în esență, decât să reitereze în fața Curții teza pe care a susținut‑o deja în primă instanță.

39      În special, recursul ar fi inadmisibil prin faptul că, susținând că termenul de trei luni ar fi un termen după expirarea căruia Comisia nu mai putea să aplice corecții financiare, Regatul Spaniei nu ar explica în ce mod această afirmație ar fi legată de hotărârea atacată și nici ce încălcare ar fi săvârșit Tribunalul în această privință, astfel încât afirmația menționată ar constitui o simplă cerere de reexaminare a cererii introductive prezentate în primă instanță.

40      În plus, acest aspect al motivului ar fi în orice caz nefondat. Mai întâi, chiar dacă se presupune că Regulamentul nr. 1164/94 modificat prevede un termen de trei luni, depășirea acestuia nu poate determina nicio imposibilitate de acțiune pentru Comisie. Astfel, întrucât regulamentul menționat are ca obiect asigurarea faptului că cheltuielile naționale au fost angajate de statele membre potrivit normelor dreptului Uniunii, un astfel de termen nu ar putea fi considerat decât ca indicativ, sub rezerva unei atingeri aduse intereselor unui stat membru, probă pe care Regatul Spaniei nu ar fi adus‑o în speță. Pe de altă parte, având în vedere faptul că, în speță, după audierea din 11 martie 2010, Regatul Spaniei a transmis Comisiei informații suplimentare la 26 martie și la 3 mai 2010, termenul de 4 luni și 10 zile dintre această din urmă dată și cea la care decizia în litigiu a fost adoptată trebuia să fie considerat pe deplin rezonabil. În sfârșit, interpretarea susținută de Regatul Spaniei ar fi nu numai lipsită de temei, dar și ilogică și contradictorie. Astfel, în mod întemeiat Tribunalul a statuat că termenul de trei luni prevăzut la articolul H alineatul (2) din anexa II la Regulamentul nr. 1164/94 modificat privește doar încheierea unui eventual acord între Comisie și statul membru în cauză și că articolul 18 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1386/2002 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune Comisiei un termen de trei luni pentru a lua o decizie de corecție financiară.

 Aprecierea Curții

–       Cu privire la admisibilitate

41      În ceea ce privește admisibilitatea primului motiv, trebuie să se respingă cauzele de inadmisibilitate invocate de Comisie.

42      În această privință, trebuie amintit că, în conformitate cu articolul 256 TFUE și cu articolul 58 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, recursul se limitează la chestiuni de drept și trebuie să fie întemeiat pe motive care privesc necompetența a Tribunalului, neregularități ale procedurii în fața Tribunalului care aduc atingere intereselor recurentului sau încălcarea dreptului Uniunii de către Tribunal (a se vedea în acest sens Hotărârea Comisia/Brazzelli Lualdi și alții, C‑136/92 P, EU:C:1994:211, punctul 47).

43      În plus, din articolul 256 TFUE și din articolul 58 primul paragraf din Statutul Curții, precum și din articolul 168 alineatul (1) litera (d) și din articolul 169 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții rezultă că un recurs trebuie să indice cu precizie elementele criticate din hotărârea a cărei anulare se solicită, precum și argumentele juridice care susțin în mod concret această cerere (a se vedea în special Hotărârea Bergaderm și Goupil/Comisia, C‑352/98 P, EU:C:2000:361, punctul 34, Hotărârea Interporc/Comisia, C‑41/00 P, EU:C:2003:125, punctul 15, precum și Hotărârea Reynolds Tobacco și alții/Comisia, C‑131/03 P, EU:C:2006:541, punctul 49).

44      Prin urmare, nu îndeplinește cerințele de motivare ce rezultă din aceste dispoziții un recurs care se limitează la a repeta sau la a reproduce textual motivele și argumentele care au fost prezentate în fața Tribunalului, inclusiv cele întemeiate pe fapte respinse expres de această instanță (a se vedea în special Hotărârea Interporc/Comisia, EU:C:2003:125, punctul 16). Astfel, un asemenea recurs constituie în realitate o cerere prin care se urmărește o simplă reexaminare a cererii introductive depuse la Tribunal, ceea ce nu este de competența Curții (a se vedea în special Hotărârea Reynolds Tobacco și alții/Comisia, EU:C:2006:541, punctul 50).

45      Cu toate acestea, din moment ce un recurent contestă interpretarea sau aplicarea dreptului Uniunii de către Tribunal, aspectele de drept analizate în primă instanță pot fi rediscutate în cadrul unui recurs (Hotărârea Salzgitter/Comisia, C‑210/98 P, EU:C:2000:397, punctul 43). Într‑adevăr, dacă un recurent nu ar putea să se bazeze astfel în recurs pe motive și pe argumente utilizate deja în fața Tribunalului, procedura recursului ar fi lipsită de o parte din sensul său (Hotărârea Interporc/Comisia, EU:C:2003:125, punctul 17).

46      Or, primul motiv îndeplinește aceste cerințe.

47      Astfel, în speță, Regatul Spaniei susține în esență că, prin faptul că a statuat că articolul H alineatul (2) din anexa II la Regulamentul nr. 1164/94 modificat nu impune Comisiei niciun termen pentru adoptarea unei decizii de corecție financiară, Tribunalul a încălcat dreptul Uniunii.

48      În aceste condiții, departe de a se limita să repete argumente deja invocate în fața Tribunalului și de a urmări o nouă examinare pe fond a cererii sale introductive inițiale, Regatul Spaniei pune la îndoială răspunsul pe care această instanță l‑a dat în mod expres la o chestiune de drept în hotărârea atacată, care poate face obiectul unui control al Curții în cadrul unui recurs.

49      Un recurent poate, astfel, să formuleze recurs invocând, în fața Curții, motive derivate din însăși hotărârea atacată prin care să conteste, în drept, temeinicia acesteia (Hotărârea Stadtwerke Schwäbisch Hall și alții/Comisia, C‑176/06 P, EU:C:2007:730, punctul 17).

50      În plus și contrar susținerilor Comisiei, Regatul Spaniei indică clar argumentele juridice pe care se întemeiază în această privință.

51      În consecință, primul motiv al Regatului Spaniei este admisibil.

–       Cu privire la fond

52      În ceea ce privește examinarea pe fond a primului motiv, trebuie constatat că, astfel cum a arătat Tribunalul la punctul 30 din hotărârea atacată, sensul articolului H alineatul (2) din anexa II la Regulamentul nr. 1164/94 modificat diferă în funcție de versiunile lingvistice ale acestei dispoziții.

53      Astfel, din versiunea în limba franceză a acesteia, în temeiul căreia, în lipsa unui acord între părți, Comisia decide „în termen de trei luni”, rezultă că termenul de trei luni prevăzut în această dispoziție privește adoptarea deciziei de corecții financiare.

54      În schimb, în alte versiuni lingvistice ale aceleiași dispoziții, acest termen de trei luni privește lipsa acordului între părți.

55      Or, potrivit unei jurisprudențe constante, în vederea asigurării unei interpretări și a unei aplicări uniforme a aceluiași text a cărui versiune într‑o limbă a Uniunii Europene diferă de cele stabilite în celelalte limbi, dispoziția în cauză trebuie interpretată în funcție de contextul și finalitatea reglementării din care face parte (a se vedea în special Hotărârea DR și TV2 Danmark, C 510/10, EU:C:2012:244, punctul 45, precum și jurisprudența citată).

56      În această privință, în ceea ce privește contextul în care se înscrie articolul H alineatul (2) din anexa II la Regulamentul nr. 1164/94 modificat, trebuie arătat că Fondul de coeziune a fost instituit, conform articolului 130 D al doilea paragraf CE, prin Regulamentul nr. 1164/94 în versiunea sa inițială.

57      Articolul H alineatul (2) din anexa II la acest regulament în versiunea sa inițială se limitează să prevadă că, în cazul în care există o neregulă sau când una dintre condițiile prevăzute în decizia de acordare a sprijinului nu este îndeplinită, Comisia poate reduce, suspenda sau suprima sprijinul pentru acțiunea în cauză, fără ca totuși exercitarea acestei competențe să fie limitată de un termen.

58      După cum s‑a arătat la punctul 3 din prezenta hotărâre, versiunea inițială a regulamentului menționat a fost modificată în special de Regulamentul nr. 1265/1999, care a înlocuit textul acestui articol H din anexa II cu cel citat la punctul 5 din prezenta hotărâre, al cărui alineat (2) primul paragraf face obiectul prezentului litigiu. Această modificare a intervenit în temeiul articolului 16 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1164/94 în versiunea sa inițială, potrivit căruia Consiliul Uniunii Europene, statuând în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 130 D CE, reexaminează regulamentul menționat înainte de sfârșitul anului 1999.

59      Din preambulul Regulamentului nr. 1265/1999 și în special din considerentele (1), (2), (4) și (5) ale acestuia rezultă că respectiva anexă II a fost modificată pentru a crește eficacitatea Fondului de coeziune, a simplifica sistemul de gestiune financiară prevăzând în același timp un control intensificat al realității cheltuielilor și a îmbunătăți, precum și a sistematiza cooperarea dintre Comisie și statul membru în cauză în ceea ce privește controlul proiectelor.

60      Regulamentul nr. 1164/94, astfel modificat, era aplicabil în perioada cuprinsă între anul 2000 și anul 2006. Astfel, pe de o parte, Regulamentele nr. 1264/1999 și 1265/1999, care au modificat Regulamentul nr. 1164/94 în versiunea sa inițială, au intrat în vigoare la 1 ianuarie 2000 și, pe de altă parte, conform articolului 1 punctul 11 din Regulamentul nr. 1264/1999, Regulamentul nr. 1164/94, astfel cum a fost modificat în anul 1999, trebuia reexaminat cel târziu la 31 decembrie 2006.

61      Regulamentul nr. 1386/2002 a fost adoptat de Comisie pentru stabilirea normelor de aplicare ale Regulamentului nr. 1164/94 modificat. În temeiul articolului 23 din acesta, Regulamentul nr. 1386/2002 a intrat în vigoare la 7 august 2002 și se aplică, în temeiul articolului 1, proiectelor care au fost aprobate pentru prima dată după 1 ianuarie 2000.

62      Din articolul 18 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1386/2002, care face trimitere expresă la articolul H alineatul (2) din anexa II la Regulamentul nr. 1164/94 modificat, rezultă că Comisia dispune, în temeiul acestui articol H alineatul (2), de un termen de trei luni pentru a adopta o decizie de corecție financiară, acest termen începând să curgă de la data audierii.

63      Toate versiunile lingvistice ale articolului 18 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1386/2002 concordă în acest sens.

64      În aceeași perioadă precum cea vizată la punctul 60 din prezenta hotărâre, Regulamentul (CE) nr. 1260/1999 al Consiliului din 21 iunie 1999 de stabilire a dispozițiilor generale privind fondurile structurale (JO L 161, p. 1), care, conform articolului 2, se aplica Fondului european de dezvoltare regională, Fondului social european, Fondului european de orientare și garantare agricolă, secțiunea „Orientare”, precum și Instrumentului financiar de orientare piscicolă, prevedea la articolul 39 alineatul (3) că, „[l]a expirarea termenului stabilit de Comisie, în lipsa unui acord și dacă statul membru nu a efectuat corecțiile și ținând seama de observațiile eventuale ale statului membru, Comisia poate decide, în termen de trei luni” [traducere neoficială], să reducă avansul sau să efectueze corecțiile financiare necesare anulând în totalitate sau în parte participarea fondurilor la intervenția în cauză.

65      Nu există, în ceea ce privește modul de redactare a dispoziției menționate în diferitele sale versiuni lingvistice, diferențe comparabile cu cele descrise la punctele 53 și 54 din prezenta hotărâre.

66      În termeni comparabili cu cei ai articolului 18 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1386/2002, articolul 5 alineatul (3) din Regulamentul (CE) nr. 448/2001 al Comisiei din 2 martie 2001 de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 1260/1999 al Consiliului privind procedura de efectuare a corecțiilor financiare cu privire la ajutorul acordat în cadrul fondurilor structurale (JO L 64, p. 13, Ediție specială, 14/vol. 1, p. 62) prevede că, ori de câte ori statul membru obiectează la observațiile făcute de Comisie și are loc o audiere în conformitate cu articolul 39 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 1260/1999, „termenul de trei luni în care Comisia poate lua o decizie în conformitate cu articolul 39 alineatul (3) din respectivul regulament începe să curgă de la data audierii”.

67      În ceea ce privește aspectul de drept care face obiectul prezentului litigiu, redactarea acestei dispoziții nu prezintă nici ea diferențe între diferitele versiuni lingvistice ale acestui regulament.

68      Regulamentul nr. 1260/1999 a fost abrogat de Regulamentul (CE) nr. 1083/2006 al Consiliului din 11 iulie 2006 de stabilire a anumitor dispoziții generale privind Fondul european de dezvoltare regională, Fondul social european și Fondul de coeziune (JO L 210, p. 25, Ediție specială, 14/vol. 2, p. 64), care, potrivit articolului 1 alineatul (1), se aplică fondurilor menționate, fără a aduce atingere dispozițiilor specifice prevăzute de regulamentele care reglementează fiecare dintre aceste fonduri.

69      Corecțiile financiare care pot fi adoptate de Comisie fac din acel moment obiectul normelor comune acestor trei fonduri, prevăzute la articolele 99-102 din regulamentul menționat.

70      Alineatul (5) al articolului 100, intitulat „Procedură”, din Regulamentul nr. 1083/2006 prevede că, „[î]n absența acordului, Comisia decide cu privire la corecția financiară în cele șase luni care urmează datei audierii, ținând seama de toate informațiile și observațiile prezentate pe parcursul procedurii[;] [î]n cazul în care audierea nu are loc, perioada de șase luni începe în două luni de la data trimiterii de către Comisie a scrisorii de invitație”.

71      Trebuie precizat în această privință că, pe de o parte, în ceea ce privește problema care este în discuție între părțile din prezentul litigiu, respectivul alineat (5) al articolului 100 este formulat în mod identic în diferitele versiuni lingvistice ale Regulamentului nr. 1083/2006 și că, pe de altă parte, Regulamentul (CE) nr. 1084/2006 al Consiliului din 11 iulie 2006 de creare a Fondului de coeziune și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1164/94 (JO L 210, p. 79, Ediție specială, 14/vol. 2, p. 118) nu cuprinde nicio dispoziție privind procedura în materia corecțiilor financiare, ca de altfel nici Regulamentul (CE) nr. 1828/2006 al Comisiei din 8 decembrie 2006 de stabilire a normelor de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 1083/2006 și a Regulamentului (CE) nr. 1080/2006 al Parlamentului European și al Consiliului privind Fondul european de dezvoltare regională (JO L 371, p. 1, Ediție specială, 14/vol. 3, p. 17).

72      Această situație se regăsește și în cazul Regulamentului (UE) nr. 1303/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 decembrie 2013 de stabilire a unor dispoziții comune privind Fondul european de dezvoltare regională, Fondul social european, Fondul de coeziune, Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală și Fondul european pentru pescuit și afaceri maritime, precum și de stabilire a unor dispoziții generale privind Fondul european de dezvoltare regională, Fondul social european, Fondul de coeziune și Fondul european pentru pescuit și afaceri maritime și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1083/2006 al Consiliului (JO L 347, p. 320). Astfel, articolul 145 alineatul (6) din acesta prevede că, „[î]n scopul aplicării corecțiilor financiare, Comisia ia o decizie, prin acte de punere în aplicare, în termen de șase luni de la data audierii sau de la data primirii informațiilor suplimentare, în cazul în care statul membru este de acord să prezinte astfel de informații suplimentare în urma audierii[;] Comisia ține cont de toate informațiile și observațiile prezentate pe parcursul procedurii[;] [î]n cazul în care nu are loc nicio audiere, perioada de șase luni începe la două luni după data trimiterii de către Comisie a scrisorii de invitație la audiere”.

73      Această dispoziție are un conținut comparabil în diferitele versiuni lingvistice ale Regulamentului nr. 1303/2013.

74      Pe de altă parte, Regulamentul (UE) nr. 1300/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 decembrie 2013 privind Fondul de coeziune și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1084/2006 al Consiliului (JO L 347, p. 281) nu reglementează procedura aplicabilă în cazul corecțiilor financiare. Aceeași situație se regăsește și în cazul Proiectului de regulament delegat (UE) al Comisiei de completare a Regulamentului nr. 1303/2013, proiect care a fost transmis Parlamentului European la 3 martie 2014.

75      Din expunerile de mai sus rezultă că numai reglementarea aplicabilă perioadei inițiale, care este cuprinsă între anul 1994 și anul 1999, nu prevede un termen pentru adoptarea de către Comisie a unei decizii de corecție financiară.

76      În schimb, trebuie să se constate că, începând cu anul 2000, atât Regulamentul nr. 1260/1999, cât și Regulamentele nr. 1083/2006 și 1303/2013, intrate în vigoare la 1 ianuarie 2007 și, respectiv, la 1 ianuarie 2014, precum și diversele reglementări de aplicare a regulamentelor menționate adoptate de Comisie stabilesc un astfel de termen.

77      Dat fiind că articolul H alineatul (2) din anexa II la Regulamentul nr. 1164/94 modificat, în vigoare începând de la 1 ianuarie 2000, prezintă diferențe în funcție de versiunile lingvistice ale acestui regulament, trebuie, astfel, să se determine sensul exact prin trimitere la contextul în care această dispoziție se înscrie, și anume, în speță, reglementările comparabile în materia gestiunii fondurilor Uniunii.

78      Or, rezultă că toate reglementările aplicabile în acest domeniu din anul 2000 confirmă teza, susținută de Regatul Spaniei, potrivit căreia Comisia trebuie să adopte decizia de corecție financiară cu respectarea unui anumit termen, a cărui calculare poate, desigur, varia în funcție de reglementarea în vigoare, dar a cărui existență este prevăzută fără nicio ambiguitate de legiuitorul Uniunii.

79      Împrejurarea că Regulamentul nr. 1260/1999 nu se aplică Fondului de coeziune ca atare nu se opune, în această privință, unei astfel de interpretări, din moment ce textul articolului 39 alineatul (3) din regulamentul menționat și cel al articolului H alineatul (2) din anexa II la Regulamentul nr. 1164/94 modificat sunt cvasiidentice și nu ar fi justificat ca, în al doilea regulament, termenul să privească lipsa unui acord între părți, în timp ce, în primul regulament, acest termen privește adoptarea deciziei de către Comisie.

80      O interpretare în acest sens se justifică cu atât mai mult cu cât toate reglementările ulterioare, atât ale Consiliului, cât și ale Comisiei, confirmă faptul că, atunci când adoptă o decizie de corecție financiară, Comisia este obligată să respecte un anumit termen.

81      Trebuie adăugat, cu privire îndeosebi la Regulamentul nr. 1386/2002, care are ca obiect stabilirea normelor de aplicare a Regulamentului nr. 1164/94 modificat din care face parte dispoziția care face obiectul prezentului litigiu, că nu poate fi reținut punctul de vedere susținut de Comisie și consacrat de Tribunal la punctele 33 și 36 din hotărârea atacată, potrivit căruia articolul 18 din Regulamentul nr. 1386/2002 s‑ar limita să stabilească data de la care începe să curgă termenul pentru adoptarea deciziei în temeiul articolului H alineatul (2) din anexa II la Regulamentul nr. 1164/94 modificat, dat fiind că legiuitorul Uniunii nu ar fi putut să stabilească punctul de plecare al unui termen în vederea adoptării unei decizii avute în vedere la articolul menționat H dacă nu ar exista un astfel de termen.

82      În consecință, este necesar să se considere că, începând cu anul 2000, Comisia este obligată să respecte un termen legal pentru adoptarea unei decizii de corecție financiară.

83      Această concluzie, dedusă dintr‑o interpretare sistematică a reglementărilor pertinente atât ale Consiliului, cât și ale Comisiei, este în plus confirmată și de modul de redactare a pasajului care figurează la pagina 63 a Comunicării (2011) C 332/01 a Comisiei înseși, invocat de Regatul Spaniei în susținerea recursului, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 34 din prezenta hotărâre.

84      Concluzia amintită concordă de asemenea cu obiectul prevăzut la articolul 161 primul paragraf CE, devenit articolul 177 TFUE, potrivit căruia legiuitorul Uniunii adoptă „normele generale aplicabile fondurilor”, această abordare trebuind în mod necesar să ducă la o armonizare a normelor aplicabile în materie. Un astfel de demers se impune cu atât mai mult în ceea ce privește normele de procedură. Trebuie în această privință să se observe că, din anul 2007, în special normele de procedură au fost într‑adevăr uniformizate în cadrul unui regulament al Consiliului privind dispozițiile generale aplicabile tuturor fondurilor Uniunii. Or, normele de procedură prevăzute în acesta susțin pe deplin interpretarea potrivit căreia adoptarea unei decizii de corecție financiară este încadrată într‑un termen prestabilit de legiuitor.

85      Pe de altă parte, această interpretare nu este de natură să afecteze coerența și eficacitatea procedurii de corecție financiară prevăzute de dreptul Uniunii, termenul prevăzut de legiuitor lăsând Comisiei o perioadă suficientă pentru adoptarea deciziei sale, ținând seama în același timp de consultările sale cu statul membru în cauză.

86      Dimpotrivă, după cum reiese din considerentul (5) al Regulamentului nr. 1265/1999, procedura pe care legiuitorul Uniunii a instituit‑o în materie de corecții financiare se bazează pe o cooperare între statul membru în cauză și Comisie, care trebuie să se întemeieze pe echilibrul dintre drepturile și obligațiile părților. Or, în aceste condiții, ar fi contrar respectivei cerințe de echilibru între drepturile și obligațiile părților ca, în cadrul acestei proceduri, statul membru să fie obligat să respecte anumite termene precise, în timp ce Comisia nu ar avea o astfel de obligație.

87      Potrivit unei jurisprudențe constante, principiul cooperării loiale nu numai că obligă statele membre să ia toate măsurile adecvate pentru garantarea aplicării și eficacității dreptului Uniunii, ci impune de asemenea instituțiilor acesteia obligații reciproce de cooperare loială cu statele membre (a se vedea în acest sens Ordonanța Zwartveld și alții, C‑2/88 IMM, EU:C:1990:315, punctul 10).

88      În plus, cu privire, în speță, la deciziile cu un efect bugetar important, este în interesul atât al statului membru în cauză, cât și în cel al Comisiei ca durata procedurii de corecție financiară să fie previzibilă, ceea ce presupune prevederea unui termen prestabilit pentru adoptarea deciziei finale. Trebuie de asemenea să se arate că depășirea termenului prevăzut pentru adoptarea deciziei de corecție financiară nu este compatibilă cu principiul general al bunei administrări.

89      Prin prisma ansamblului considerațiilor care precedă, este necesar să se constate că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept statuând la punctele 29 și 33 din hotărârea atacată că articolul H alineatul (2) din anexa II la Regulamentul nr. 1164/94 modificat nu prevede niciun termen în care Comisia să adopte decizia de corecție financiară, termenul de trei luni pe care această dispoziție îl prevede referindu‑se la încheierea unui acord între Comisie și statul membru în cauză.

90      În consecință, primul motiv al recursului este fondat, iar hotărârea atacată trebuie anulată, fără să fie necesară examinarea celui de la doilea motiv al recursului.

 Cu privire la acțiunea în primă instanță

91      Conform articolului 61 primul paragraf din Statutul Curții, în cazul în care recursul este întemeiat, Curtea anulează decizia Tribunalului. Aceasta poate astfel să soluționeze ea însăși în mod definitiv litigiul atunci când acesta este în stare de judecată.

92      În speță, Curtea dispune de elementele necesare pentru a se pronunța în mod definitiv asupra acțiunii prin care se urmărește anularea deciziei în litigiu, introdusă de Regatul Spaniei la Tribunal.

93      Astfel cum rezultă din cuprinsul punctelor 56-89 din prezenta hotărâre, adoptarea de către Comisie a unei decizii de corecție financiară este, începând cu anul 2000, condiționată de respectarea unui anumit termen.

94      Durata acestui termen variază în funcție de reglementarea aplicabilă.

95      Astfel, în temeiul dispozițiilor coroborate ale articolului H alineatul (2) din anexa II la Regulamentul nr. 1164/94 modificat și ale articolului 18 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1386/2002, termenul la expirarea căruia Comisia trebuie să adopte o decizie de corecție financiară era de trei luni de la data audierii.

96      Conform articolului 100 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1083/2006, Comisia decide cu privire la corecția financiară în cele șase luni care urmează datei audierii, iar, în cazul în care audierea nu a avut loc, perioada de șase luni începe în două luni de la data trimiterii de către Comisie a scrisorii de invitație.

97      În temeiul articolul 145 alineatul (6) din Regulamentul nr. 1303/2013, Comisia ia o decizie în termen de șase luni de la data audierii sau de la data primirii informațiilor suplimentare, dacă statul membru este de acord să prezinte aceste informații în urma audierii. În cazul în care nu are loc nicio audiere, perioada de șase luni începe la două luni după data trimiterii de către Comisie a scrisorii de invitație la audiere.

98      În această privință, trebuie precizat că, deși Regulamentul nr. 1265/1999, care a modificat Regulamentul nr. 1164/94, a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2000, din articolul 108 al doilea paragraf din Regulamentul nr. 1083/2006 rezultă, cu toate acestea, că articolul 100 din regulamentul amintit este aplicabil începând de la 1 ianuarie 2007, inclusiv în cazul programelor anterioare perioadei 2007-2013. Acest lucru este de altfel conform cu principiul potrivit căruia normele de procedură se aplică imediat după intrarea lor în vigoare.

99      Cu privire la articolul 145 din Regulamentul nr. 1303/2013, acesta se aplică, potrivit articolului 154 al doilea paragraf din regulamentul menționat, cu efect de la 1 ianuarie 2014.

100    Or, în speță, audierea a avut loc la 11 martie 2010, în timp ce Comisia a adoptat decizia în litigiu abia la 13 septembrie 2010.

101    În aceste condiții, rezultă că, în speță, Comisia nu a respectat termenul de șase luni stabilit de articolul 100 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1083/2006.

102    Contrar susținerilor Comisiei, împrejurarea că reglementarea pertinentă nu prevede în mod expres că, în cazul nerespectării termenului stabilit pentru adoptarea unei decizii de corecție financiară, Comisia nu mai poate adopta o astfel de decizie este lipsită de pertinență, dat fiind că prevederea unui termen în cadrul căruia trebuie adoptată o decizie de această natură este prin ea însăși suficientă.

103    În plus, nerespectarea normelor de procedură referitoare la adoptarea unui act cauzator de prejudiciu constituie o încălcare a unor norme fundamentale de procedură (a se vedea în acest sens Hotărârea Regatul Unit/Consiliul, 68/86, EU:C:1988:85, punctele 48 și 49), care trebuie invocată de instanța Uniunii chiar din oficiu (a se vedea în acest sens Hotărârea Comisia/ICI, C‑286/95 P, EU:C:2000:188, punctul 51, precum și Hotărârea Comisia/Solvay, C‑287/95 P și C‑288/95 P, EU:C:2000:189, punctul 55). Or, faptul că Comisia nu a adoptat decizia în litigiu în termenul stabilit de legiuitorul Uniunii constituie o încălcare a unor norme fundamentale de procedură.

104    Prin urmare, decizia în litigiu nu a fost în mod valabil adoptată și trebuie, în consecință, să fie anulată.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

105    Potrivit articolului 184 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, atunci când recursul este fondat, iar Curtea soluționează ea însăși în mod definitiv litigiul, aceasta se pronunță asupra cheltuielilor de judecată.

106    Articolul 138 alineatul (1) din același regulament, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din acest regulament, prevede că partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât Regatul Spaniei a avut câștig de cauză în cadrul recursului, iar acțiunea la Tribunal a fost admisă, trebuie ca, în conformitate cu concluziile Regatului Spaniei, Comisia să suporte propriile cheltuieli de judecată, precum și pe cele efectuate de acest stat membru, atât în primă instanță, cât și în cadrul recursului.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară și hotărăște:

1)      Anulează Hotărârea Tribunalului Uniunii Europene, Spania/Comisia (T‑540/10, EU:T:2013:47).

2)      Anulează Decizia C(2010) 6154 a Comisiei din 13 septembrie 2010 privind reducerea ajutorului acordat din Fondul de coeziune pentru etapele de proiect intitulate „Linia de mare viteză Madrid‑Zaragoza‑Barcelona‑Frontiera franceză. Tronsonul Lleida‑Martorell (platformă). Subtronsonul IX‑A” (CCI 2001.ES.16.C.PT.005), „Linia de mare viteză Madrid‑Zaragoza‑Barcelona‑Frontiera franceză. Tronsonul Lleida‑Martorell (platformă). Subtronsonul X‑B (Avinyonet del Penedés‑Sant Sadurní dʼAnoia)” (CCI 2001.ES.16.C.PT.008), „Linia de mare viteză Madrid‑Zaragoza‑Barcelona‑Frontiera franceză. Tronsonul Lleida‑Martorell (platformă). Subtronsoanele XI‑A și XI‑B (Sant Sadurni dʼAnoia‑Gelida)” (CCI 2001.ES.16.C.PT.009) și „Linia de mare viteză Madrid‑Zaragoza‑Barcelona‑Frontiera franceză. Tronsonul Lleida‑Martorell (platformă). Subtronsonul IX‑C” (CCI 2001.ES.16.C.PT.010).

3)      Obligă Comisia Europeană la plata cheltuielilor de judecată ale Regatului Spaniei, precum și a propriilor cheltuieli de judecată, efectuate atât în procedura în primă instanță, cât și în cadrul prezentului recurs.

Sursa: C.J.U.E.

C.J.U.E.: Fonduri europene. Sarcina probei în activitatea de constatare a neregulilor şi de aplicare a corecţiilor financiare de către Comisie. Revine statului membru sarcina de a prezenta elementele de probă care să permită înlăturarea îndoielii rezonabile şi serioase pe care Comisia a probat-o, și care să fie de natură să demonstreze inexistența efectivă a neregulilor sau faptul că neregulile constatate nu erau decât cazuri izolate care nu repuneau în discuție fiabilitatea sistemului naţional de control în ansamblul său.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera întâi)

15 octombrie 2014

„Recurs – FEOGA – Retragerea suprafețelor din producția agricolă – Controale prin teledetecție – Acoperire vegetală a parcelelor retrase din producția agricolă – Corecții financiare”

În cauza C‑417/12 P,

având ca obiect un recurs formulat în temeiul articolului 56 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, introdus la 13 septembrie 2012,

Regatul Danemarcei, reprezentat de V. Pasternak Jørgensen, în calitate de agent, asistată de J. Pinborg și de P. Biering, advokaterne,

recurent,

susținut de:

Republica Franceză, reprezentată de D. Colas și de C. Candat, în calitate de agenți,

Regatul Țărilor de Jos, reprezentat de M. de Ree și de M. Bulterman, în calitate de agenți,

Republica Finlanda, reprezentată de J. Leppo, în calitate de agent,

Regatul Suediei, reprezentat de U. Persson, în calitate de agent,

interveniente în recurs,

cealaltă parte din procedură fiind:

Comisia Europeană, reprezentată de F. Jimeno Fernández, în calitate de agent, asistat de T. Ryhl, advokat,

pârâtă în primă instanță,

CURTEA (Camera întâi),

compusă din domnul A. Tizzano, președinte de cameră, domnii S. Rodin, A. Borg Barthet, E. Levits (raportor) și doamna M. Berger, judecători,

avocat general: domnul N. Jääskinen,

grefier: doamna C. Strömholm, administrator,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 12 decembrie 2013,

după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 30 aprilie 2014,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Prin recursul formulat, Regatul Danemarcei solicită anularea Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene Danemarca/Comisia (T‑212/09, EU:T:2012:335, denumită în continuare „hotărârea atacată”), prin care s‑a respins acțiunea sa în anularea în parte a Deciziei 2009/253/CE a Comisiei din 19 martie 2009 prin care sunt excluse de la finanțarea comunitară anumite cheltuieli efectuate de statele membre în cadrul Fondului european de orientare și garantare agricolă (FEOGA), secțiunea „Garantare”, și în cadrul Fondului european de garantare agricolă (FEGA) (JO L 75, p. 15), în măsura în care exclude de la finanțarea comunitară anumite cheltuieli efectuate de Regatul Danemarcei în temeiul retragerii suprafețelor din producția agricolă.

 Cadrul juridic

 Regulamentul (CE) nr. 1258/1999

2        Regulamentul (CE) nr. 1258/1999 al Consiliului din 17 mai 1999 privind finanțarea politicii agricole comune (JO L 160, p. 103), aplicabil la data faptelor din acțiunea în prima instanță, prevedea următoarele la articolul 7 alineatul (4) primul paragraf:

„Comisia decide asupra cheltuielilor care urmează să fie excluse din finanțarea comunitară menționată la articolele 2 și 3 în cazurile în care aceasta constată neconformitatea cheltuielilor cu normele comunitare.” [traducere neoficială]

 Regulamentul nr. 2316/1999

3        Regulamentul (CE) nr. 2316/1999 al Comisiei din 22 octombrie 1999 de stabilire a modalităţilor de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 1251/1999 al Consiliului privind instituirea unui sistem de ajutorare pentru producătorii anumitor culturi arabile (JO L 280, p. 43), aplicabil la data faptelor din acțiunea în prima instanță, prevedea la articolul 19 următoarele:

„(1)      Suprafeţele retrase temporar din producția agricolă conform prezentului capitol trebuie să acopere o suprafaţă continuă de cel puţin 0,3 ha şi de cel puţin 20 m lăţime.

Statele membre pot lua în considerare:

(a)      suprafeţe mai mici dacă presupun parcele întregi cu delimitări permanente, precum ziduri, garduri sau cursuri de apă;

[…]

(4)      Statele membre aplică măsurile corespunzătoare, compatibile cu situaţia specifică a suprafeţelor retrase temporar din producția agricolă pentru a se asigura că acestea sunt menţinute, iar mediul este protejat. Aceste măsuri pot include, de asemenea, acoperirea vegetală; în acest caz, măsurile trebuie să garanteze faptul că acoperirea vegetală nu poate fi folosită pentru producţia de seminţe şi că în niciun caz nu poate fi folosită în scopuri agricole înainte de 31 august sau, înainte de 15 ianuarie următor, pentru a produce recolte destinate comercializării.

[…]” [traducere neoficială]

 Regulamentul nr. 2419/2001

4        Regulamentul (CE) nr. 2419/2001 al Comisiei din 11 decembrie 2001 de stabilire a normelor de aplicare a sistemului integrat de gestionare și control pentru anumite scheme de ajutoare comunitare instituite prin Regulamentul (CEE) nr. 3508/92 al Consiliului (JO L 327, p. 11) prevedea la articolul 15 următoarele:

„Controalele administrative și la fața locului se efectuează astfel încât să se asigure verificarea eficientă a respectării condițiilor de acordare a ajutoarelor.” [traducere neoficială]

5        Potrivit articolului 22 alineatul (1) din regulamentul respectiv, care se referă la determinarea suprafețelor parcelelor agricole:

„Parcelele agricole sunt determinate prin oricare dintre mijloacele corespunzătoare definite de autoritatea competentă, prin folosirea cărora se realizează măsurători cu o precizie cel puţin echivalentă cu cea solicitată pentru măsurătorile oficiale în baza normelor naţionale. Autoritatea competentă stabileşte o marjă de toleranţă ţinând cont de metoda de măsurare utilizată, de precizia documentelor oficiale disponibile, de factorii de la nivelul local, cum ar fi înclinaţia şi forma parcelei şi de dispoziţiile prevăzute la alineatul (2).” [traducere neoficială]

6        Articolul 23 din același regulament definea regulile aplicabile controalelor prin teledetecție.

 Regulamentul (CE) nr. 1290/2005

7        Intitulat „Verificarea conformității”, articolul 31 din Regulamentul (CE) nr. 1290/2005 al Consiliului din 21 iunie 2005 privind finanțarea politicii agricole comune (JO L 209, p. 1, Ediție specială, 14/vol. 1, p. 193) prevede la alineatele (1)-(3):

„(1)      În cazul în care Comisia constată că cheltuielile precizate la articolul 3 alineatul (1) și la articolul 4 au fost efectuate cu încălcarea normelor comunitare, hotărăște ce sume urmează să fie excluse de la finanțarea comunitară în conformitate cu procedura la care face trimitere articolul 41 alineatul (3).

(2)      Comisia evaluează sumele care vor fi excluse pe baza gravității abaterii constatate. Comisia ține cont de natura și de gravitatea infracțiunii, precum și de prejudiciul financiar cauzat Comunității.

(3)      Înaintea luării oricărei decizii de refuzare a finanțării, constatările în urma verificărilor Comisiei și răspunsurile statelor membre fac obiectul unei notificări scrise, iar ulterior cele două părți trebuie să încerce să ajungă la un acord asupra acțiunii ce trebuie luată.

În cazul în care nu s‑a ajuns la niciun acord, statul membru poate să solicite deschiderea unei proceduri în scopul reconcilierii părților în termen de patru luni. Comisiei i se prezintă un raport privind rezultatul procedurii, examinat înainte de a decide orice refuz de finanțare.”

 Orientările

8        Documentul nr. VI/5330/97 al Comisiei din 23 decembrie 1997, intitulat „Orientări privind calculul consecințelor financiare în cadrul pregătirii deciziei de închidere a conturilor FEOGA‑Garantare” (denumit în continuare „Orientările”), descrie metoda de aplicare a corecțiilor financiare forfetare. Acesta prevede între altele:

„Corecțiile forfetare trebuie avute în vedere atunci când Comisia constată că o măsură de control impusă în mod explicit de un regulament sau care este implicit necesară pentru respectarea unei norme explicite (spre exemplu, limitarea unui ajutor destinat unui produs de o anumită calitate) nu a fost efectuată în mod corespunzător.

Atunci când s‑au efectuat controale, dar în mod imperfect, gravitatea deficienței trebuie evaluată. Practic, toate procedurile de control sunt perfectibile, iar una dintre misiunile controlorilor Comisiei este de a formula recomandări prin care se urmăresc ameliorarea procedurilor și efectuarea unor controale suplimentare care, deși nu sunt prevăzute de legiuitor, oferă o garanție suplimentară cu privire la legalitatea cheltuielilor în condițiile specifice statului membru vizat. Totuși, faptul că o procedură de control este perfectibilă nu justifică, în sine, o corecție financiară. Trebuie să existe o deficiență semnificativă în aplicarea normelor comunitare explicite și o astfel de deficiență trebuie să expună Fondul european de orientare și garantare agricolă [(FEOGA)] la un risc real de pierdere sau de neregulă.”

9        Orientările definesc condițiile care trebuie îndeplinite pentru aplicarea unei corecții financiare forfetare în valoare de 2 %, de 5 %, de 10 % sau de 25 % din cheltuielile declarate.

 Situația de fapt și decizia în litigiu

10      Ulterior efectuării, în lunile octombrie și decembrie 2004, a unei anchete pe teren privind condițiile de aplicare de către autoritățile daneze, în cursul anilor de comercializare 2002-2004, a sistemului integrat de gestionare și control, Comisia Europeană a informat Regatul Danemarcei că aceste autorități nu au respectat dispozițiile Regulamentului (CE) nr. 1251/1999 al Consiliului din 17 mai 1999 de stabilire a unui regim de sprijin pentru producătorii de anumite culturi arabile (JO L 160, p. 1) și ale Regulamentului (CEE) nr. 3508/92 al Consiliului din 27 noiembrie 1992 de stabilire a unui sistem de gestionare și control integrat pentru anumite regimuri de ajutoare comunitare (JO L 355, p. 1).

11      Ulterior comunicării, prin scrisoarea din 27 iunie 2006, a concluziilor sale către Regatul Danemarcei conform articolului 8 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 1663/95 al Comisiei din 7 iulie 1995 de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului (CEE) nr. 729/70 al Consiliului privind procedura de lichidare a conturilor FEOGA, secțiunea „Garantare” (JO L 158, p. 6), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 2245/1999 al Comisiei din 22 octombrie 1999 (JO L 273, p. 5), și în urma unui schimb de corespondență, Comisia a indicat, prin scrisoarea din 21 februarie 2008 adresată acestui stat membru, că trebuie aplicate corecții financiare de 5 % și de 10 % în cazul unor cheltuieli efectuate în cursul anilor de comercializare 2002-2004. Cuantumul acestor corecții se ridică la 750 de milioane de coroane daneze (DKK).

12      Considerând nejustificată această corecție, Regatul Danemarcei a sesizat organismul de conciliere.

13      Acesta din urmă a concluzionat, în raportul din 9 septembrie 2008, că punctele de vedere ale părților nu sunt conciliabile și a invitat Comisia să își reconsidere propunerea de a aplica, în cazul tuturor cheltuielilor vizate, corecții de 5 % și de 10 %.

14      Astfel cum precizează Comisia în Raportul de sinteză al Direcției Generale (DG) Agricultură și Dezvoltare Rurală din 6 ianuarie 2009 privind rezultatele inspecțiilor desfășurate de Comisie în contextul procedurii de închidere a conturilor FEOGA, secțiunea „Garantare”, în temeiul articolului 7 alineatul (4) din Regulamentul nr. 1258/1999 și al articolului 31 din Regulamentul nr. 1290/2005 (denumit în continuare „raportul de sinteză”), aceasta a aplicat, prin decizia în litigiu, corecții financiare forfetare care se ridică, după caz, la 2 %, la 5 % sau la 10 % din cheltuielile efectuate de Regatul Danemarcei pentru lacunele constatate în ceea ce privește controalele parcelelor prin teledetecție și controalele referitoare la respectarea cerințelor normative pentru suprafețele retrase din producția agricolă.

15      Pe de o parte, Comisia a aplicat, în cazul ajutoarelor plătite în anii de comercializare 2003 și 2004, o corecție forfetară de 2 % în temeiul prejudiciului financiar cauzat FEOGA, pentru motivul că Regatul Danemarcei nu a luat măsuri corective, în cadrul controalelor prin teledetecție, atunci când parcelele au făcut obiectul unei măsurători cu ajutorul imaginilor cu rezoluție înaltă (denumite în continuare „imagini HR”).

16      Pe de altă parte, întrucât a constatat mai multe nereguli privind suprafețele retrase din producția agricolă care puteau justifica excluderea de la finanțare a anumitor cheltuieli în temeiul FEOGA, Comisia a concluzionat că controalele‑cheie ale acestor suprafețe nu au fost efectuate sau au fost efectuate într‑un mod atât de incorect încât sunt cu totul ineficiente. Prin urmare, a aplicat în cazul ajutoarelor plătite în anii de comercializare 2002-2004 o corecție forfetară stabilită, în funcție de situațiile în cauză, la 5 % sau la 10 % pentru repararea prejudiciului financiar cauzat FEOGA.

 Hotărârea atacată

17      În primul rând, în ceea ce privește normele privind controalele prin teledetecție, Tribunalul a considerat, la punctele 48-50 din hotărârea atacată, că Regatul Danemarcei ar fi trebuit să folosească o metodă alternativă pentru a se asigura în legătură cu corectitudinea măsurătorilor parcelelor efectuate cu ajutorul imaginilor HR, cu atât mai mult cu cât autoritățile din acest stat membru fuseseră informate încă din luna decembrie 2002 că o astfel de metodă de măsurare era nerecomandată de Comisie.

18      În plus, la punctul 52 din hotărârea atacată, Tribunalul a recunoscut Comisiei, în temeiul articolului 22 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2419/2001, libertatea de a utiliza orice mijloc adecvat pentru a fi sigură de suprafața parcelelor controlate.

19      În al doilea rând, referitor la normele privind controalele suprafețelor retrase din producția agricolă, Tribunalul a realizat, pe de o parte, la punctele 69-85 din hotărârea atacată, interpretarea articolului 19 alineatul (4) din Regulamentul nr. 2316/1999 statuând, contrar poziției Comisiei, că menținerea unei acoperiri vegetale pe o parcelă retrasă din producția agricolă este o măsură adecvată pentru întreținerea acesteia și pentru protecția mediului. Tribunalul a considerat însă la punctul 106 din hotărârea atacată că, atunci când Comisia se întemeiază, pentru a justifica o îndoială serioasă și rezonabilă, pe mai multe elemente de probă autonome unele față de altele, este suficient ca unul singur dintre aceste elemente să fie confirmat pentru a deduce caracterul insuficient al modalităților de punere în aplicare a controalelor. În consecință, Tribunalul a continuat examinarea celorlalte elemente de probă prezentate de Comisie.

20      După ce a amintit obligația de întreținere a parcelelor retrase din producția agricolă care revine statelor membre, Tribunalul a stabilit la punctele 93 și 94 din hotărârea atacată că, în temeiul dispoziției menționate, acoperirea vegetală menținută pe aceste parcele trebuie întreținută în vederea conservării condițiilor agronomice ale acestor parcele.

21      Pe de altă parte, în ceea ce privește noțiunea „delimitări permanente” în sensul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf litera (a) din Regulamentul nr. 2316/1999, Tribunalul a statuat, la punctul 101 din hotărârea atacată, că parcelele vizate prin această dispoziție nu sunt eligibile pentru plăți pe suprafață decât dacă sunt delimitate fizic. În consecință, a respins interpretarea Regatului Danemarcei potrivi căreia delimitările cadastrale îndeplineau cerințele dispoziției menționate.

22      În ceea ce privește nelegalitatea invocată a condițiilor în care Comisia a constatat anumite nereguli în privința unor parcele retrase din producția agricolă, Tribunalul a considerat, la punctul 122 din hotărârea atacată, că Regatul Danemarcei nu putea acorda solicitantului unui ajutor beneficiul îndoielii în cazul în care controalele pe teren, efectuate ulterior datei de încheiere a perioadei de retragere din producția agricolă, au permis să se constate prezența pe parcelele vizate a unor baloturi de fân depozitate sau a unor deșeuri din construcții.

23      Tribunalul a decis, la punctul 123 din hotărârea atacată, că Comisia a concluzionat în mod întemeiat în sensul că există îndoieli rezonabile și serioase cu privire la caracterul suficient al controalelor efectuate de Regatul Danemarcei asupra parcelelor pe care s‑au constatat anumite nereguli, fără ca acest stat membru să fi prezentat argumente de natură să înlăture aceste îndoieli.

24      În al treilea rând, în ceea ce privește încălcarea invocată a normelor fundamentale de procedură, Tribunalul a respins totalitatea argumentelor formulate de statul membru menționat.

25      În al patrulea rând, în ceea ce privește normele privind corecțiile financiare, Tribunalul a considerat, la punctul 168 din hotărârea atacată, că Comisia a putut concluziona în mod rezonabil că riscul de pierderi pentru FEOGA este semnificativ și justifică o corecție forfetară în cuantum de 5 % sau de 10 %.

26      În consecință, Tribunalul a respins acțiunea în anulare introdusă de Regatul Danemarcei.

 Concluziile părților

27      Prin recursul formulat, Regatul Danemarcei solicită Curții anularea hotărârii atacate și admiterea cererilor sale formulate în primă instanță sau, în subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunal.

28      Comisia Europeană solicită respingerea recursului și obligarea Regatului Danemarcei la plata cheltuielilor de judecată.

 Cu privire la recurs

29      În susținerea recursului formulat, Regatul Danemarcei invocă patru motive, întemeiate pe o interpretare eronată a articolului 15 din Regulamentul nr. 2419/2201, pe o interpretare eronată a articolului 19 alineatul (4) din Regulamentul nr. 2316/1999 și pe erori de drept săvârșite cu ocazia aplicării, pe de o parte, a normelor privind sarcina probei și, respectiv, pe de altă parte, a dispozițiilor privind corecțiile forfetare.

30      Comisia consideră că toate motivele invocate în susținerea recursului trebuie să fie respinse ca inadmisibile sau, în orice caz, ca nefondate.

31      Cu titlu prealabil, trebuie să se examineze, aşadar, excepția generală de inadmisibilitate invocată de Comisie.

 Cu privire la excepția generală de inadmisibilitate

32      Cu ocazia răspunsului dat la fiecare dintre motivele invocate de Regatul Danemarcei, Comisia invocă cu titlu principal inadmisibilitatea întregului recurs pentru motivele că urmărește să obțină o nouă examinare a faptelor din speță și că se limitează în esență să repete argumentele prezentate în primă instanță.

33      În această privință, trebuie amintit că rezultă din articolul 256 alineatul (1) TFUE și din articolul 58 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene că recursul este limitat la chestiuni de drept.

34      Pe de altă parte, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că, dacă o parte contestă interpretarea sau aplicarea dreptului Uniunii efectuată de Tribunal, aspectele de drept analizate în primă instanță pot fi rediscutate în cadrul procedurii de recurs. Astfel, dacă o parte nu ar putea să se bazeze în acest mod în recurs pe motive și argumente utilizate deja în fața Tribunalului, procedura de recurs ar fi lipsită de o parte din sensul său (Hotărârea Franța/Comisia, C‑601/11 P, EU:C:2013:465, punctul 71).

35      În ceea ce privește prezentul recurs, este suficient să se constate că, astfel cum reiese în special din cuprinsul punctului 29 din prezenta hotărâre și contrar celor susținute de Comisie, Regatul Danemarcei nu urmărește în general repunerea în discuție a aprecierilor de fapt efectuate de Tribunal prin reiterarea motivelor și a argumentelor invocate în fața acestuia. În schimb, recurentul invocă aspecte de drept care sunt de natură să facă obiectul unui recurs.

36      În consecință, trebuie respinsă excepția generală de inadmisibilitate ridicată de Comisie.

37      În aceste condiții, în măsura în care Comisia invocă în mod mai precis inadmisibilitatea anumitor motive specifice ale recursului, va fi necesar ca excepțiile de inadmisibilitate respective să fie tratate în cadrul examinării motivelor avute în vedere.

 Cu privire la primul motiv

 Argumentele părților

38      Regatul Danemarcei invocă drept prim motiv eroarea săvârșită de Tribunal în interpretarea articolului 15 din Regulamentul nr. 2419/2001 coroborat cu articolul 22 alineatul (1) și cu articolul 23 din acesta, din moment ce releveele obținute cu ajutorul unui dispozitiv de poziționare globală (GPS) nu puteau fi utilizate pentru aprecierea măsurilor obținute prin teledetecție, cele două metode conducând în mod necesar la rezultate diferite.

39      În plus, Tribunalul nu ar fi realizat o prezentare fidelă a faptelor și nici măcar nu ar fi luat poziție cu privire la anumite documente detaliate care dovedeau că autoritățile daneze au efectuat controale complementare corective.

40      Republica Franceză susține că revenea Tribunalului sarcina de a verifica dacă măsurătoarea prin teledetecție oferă un grad de exactitate cel puţin echivalent cu cel solicitat pentru măsurătorile oficiale pe baza normelor naţionale. În orice caz, măsurătorile naționale ar trebui apreciate cu o anumită marjă de toleranță.

41      Comisia susține că, la punctul 120 din hotărârea atacată, Tribunalul a constatat deficiențele sistemului de control danez. Or, motivul invocat ar consta într‑o simplă repunere în discuție a acestei aprecieri de fapt.

 Aprecierea Curții

42      Astfel cum a amintit în mod întemeiat Tribunalul la punctele 37-41 din hotărârea atacată, revine statelor membre, în temeiul articolului 15 și al articolului 22 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2419/2001, sarcina de a adopta măsurile pe care le consideră de natură să garanteze eficacitatea controalelor și, în consecință, exactitatea măsurătorilor efectuate prin recurgerea la teledetecție.

43      Or, deși rezultă din aceste dispoziții că statele membre sunt libere să aleagă mijloacele de măsurare a suprafeței parcelelor agricole, mijloacele în cauză trebuie totuşi să îndeplinească o cerință de precizie.

44      În acest context, nu se poate reproșa Tribunalului că a decis că, cu ocazia examinării măsurării parcelelor eligibile pentru regimul de retragere din producția agricolă de către autoritățile daneze, Comisia se putea întemeia pe o metodă diferită de cea reținută de autoritățile menționate.

45      Astfel, pe de o parte, în cadrul controlului efectuat cu privire la respectarea cerinței de precizie care revine statului membru, Comisia nu poate fi obligată să utilizeze exclusiv metoda reținută de acest stat, cu atât mai mult atunci când consideră că o metodă diferită oferă garanții superioare de precizie.

46      Pe de altă parte, a impune Comisiei să utilizeze, în acest cadru, metoda de măsurare reținută de autoritățile statului membru vizat poate conduce la o relaxare a sistemului de control pe două niveluri instituit prin Regulamentul nr. 2419/2001.

47      În consecință, numai dacă este liberă să aleagă metoda de control al măsurătorilor efectuate de autoritățile naționale pe care o consideră cea mai adecvată în termeni de precizie, Comisia poate examina în mod eficace fiabilitatea sistemelor naționale de control.

48      În ceea ce privește celelalte motive, trebuie amintit că aprecierea faptelor de către Tribunal nu constituie, cu excepția cazului denaturării elementelor de probă, o chestiune de drept supusă ca atare controlului Curții în cadrul unui recurs.

49      Or, prin contestarea aprecierilor de fapt ale Tribunalului, astfel cum rezultă de la punctele 50 și 120 din hotărârea atacată, Regatul Danemarcei solicită Curții realizarea unei noi aprecieri a faptelor fără a evidenția vreun element care să permită să se concluzioneze că există o astfel de denaturare.

50      În consecință, primul motiv trebuie respins în parte ca nefondat și în parte ca inadmisibil.

 Cu privire la al doilea motiv

 Argumentele părților

51      În susținerea celui de al doilea motiv, întemeiat pe eroarea săvârșită de Tribunal atunci când a interpretat articolul 19 alineatul (4) din Regulamentul nr. 2316/1999, Regatul Danemarcei afirmă că nu există nicio obligație de cosire a acoperirii vegetale pe o parcelă retrasă din producția agricolă, că obligația de întreținere enunțată de această dispoziție nu privește acoperirea vegetală și că Tribunalul a omis să explice ce înțelege prin „conservarea condițiilor agronomice” ale suprafețelor retrase din producția agricolă.

52      Regatul Danemarcei adaugă că acest caracter minim al neregulilor reținute în decizia în litigiu de Comisie nu poate fonda corecțiile financiare aplicate.

53      În plus, Tribunalul nu s‑ar fi pronunțat cu privire la alte nereguli constatate de Comisie și pe care s‑ar întemeia decizia în litigiu. Or, această carență în motivarea hotărârii atacate ar împiedica reclamantul să aprecieze corect legalitatea deciziei în litigiu.

54      Pe de altă parte, Tribunalul nu s‑ar fi pronunțat cu privire la motivele și la elementele de probă prezentate de Regatul Danemarcei care permit să se justifice fiabilitatea sistemului de control danez.

55      Republica Franceză susține, pe de o parte, că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept întrucât nu a anulat decizia în litigiu cu toate că a constatat o ilegalitate care afectează această decizie și, pe de altă parte, că obligația de întreținere nu privește acoperirea vegetală, ci înseși suprafețele retrase din producția agricolă.

56      Republica Finlanda adaugă că interpretarea articolului 19 alineatul (4) din Regulamentul nr. 2316/1999 reținută de Tribunal nu poate fi dedusă din modul de redactare a acestei dispoziții.

57      Comisia amintește că Tribunalul a constatat nereguli al căror caracter real nu a fost repus în discuție de Regatul Danemarcei în ceea ce privește condițiile de eligibilitate pentru regimul de ajutor a anumitor parcele. Chiar dacă lacunele sistemului de control danez rezultă dintr‑o interpretare incorectă a reglementării Uniunii de către Regatul Danemarcei, de aici nu ar rezulta că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept.

58      În ceea ce privește importanța neregulilor, potrivit Comisiei, controalele efectuate la fața locului au permis să se considere că acestea nu sunt nici minore, nici nesemnificative.

 Aprecierea Curții

59      Prin intermediul primului motiv formulat, Regatul Danemarcei reproșează Tribunalului că a interpretat articolul 19 alineatul (4) prima teză din Regulamentul nr. 2316/1999 în sensul că ar cuprinde o obligație implicită de cosire a acoperirii vegetale.

60      Or, este necesar să se constate că un astfel de reproș se bazează pe o interpretare eronată a hotărârii atacate.

61      Astfel, mai întâi, Tribunalul a amintit la punctul 88 din hotărârea atacată că, deși statele membre pot opta pentru menținerea unei acoperiri vegetale pe suprafețele retrase din producția agricolă, le revine, în temeiul dispozițiilor articolului 19 alineatul (4) din Regulamentul nr. 2316/1999, sarcina de a aplica măsurile adecvate care asigură întreținerea acestor suprafețe știind că, în cazul în care s‑a optat pentru o acoperire vegetală, aceasta trebuie să facă obiectul întreținerii.

62      Ulterior, Tribunalul a adăugat în mod întemeiat, la punctul 93 din hotărârea menționată, că prin întreținerea adecvată a acoperirii vegetale menținute pe suprafețele retrase din producția agricolă se urmărea conservarea condițiilor lor agronomice.

63      În această privință, Tribunalul a arătat, la punctul 92 din aceeași hotărâre, că însuşi Regatul Danemarcei a susţinut că criteriul determinant era aspectul dacă suprafețele retrase din producția agricolă constituie în continuare, în perioada retragerii, terenuri cultivabile.

64      În cele din urmă, Tribunalul a considerat la punctul 94 din hotărârea atacată că, în ceea ce privește suprafețele retrase din producția agricolă, menținerea unei acoperiri vegetale nu constituie o excepție în raport cu măsurile adecvate aplicate de statele membre, în conformitate cu dispozițiile articolului 19 alineatul (4) din Regulamentul nr. 2316/1999.

65      În consecință, Tribunalul, limitându‑se să amintească necesitatea întreținerii suprafețelor retrase din producția agricolă, astfel cum este enunțată la articolul 19 alineatul (4) prima teză din regulamentul menționat, nu s‑a referit la o obligație implicită de cosire a acoperirii vegetale, contrar celor susținute de Regatul Danemarcei.

66      Totuși, prezența unei acoperiri vegetale ca măsură adecvată de asigurare a întreținerii unei suprafețe retrase din producția agricolă nu poate înlătura obligația statului membru vizat de a controla ca acoperirea menționată să facă ea însăși obiectul întreținerii. Astfel, realizarea obiectivului de întreținere a suprafeței retrase din producția agricolă ar fi compromisă dacă acoperirea vegetală însăși nu ar face obiectul întreținerii menționate.

67      Prin intermediul celui de al doilea motiv formulat, Regatul Danemarcei reproșează Tribunalului că nu a anulat decizia în litigiu întrucât a considerat că, în pofida erorii de drept săvârșite de Comisie prin faptul că nu a calificat menținerea acoperirii vegetale drept măsură adecvată, celelalte nereguli constatate de Comisie, în afară de această menținere, erau suficiente pentru a justifica corecțiile financiare prevăzute de această decizie.

68      Astfel, neregulile reținute de Tribunal nu ar fi atât de semnificative încât să justifice corecțiile aplicate.

69      Pe de o parte, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței Curții, în vederea justificării unei corecții financiare, Comisia trebuie să prezinte un element de probă cu privire la îndoiala serioasă și rezonabilă pe care o are față de eficacitatea controalelor efectuate de administrațiile naționale (a se vedea în acest sens Hotărârea Grecia/Comisia, C‑300/02, EU:C:2005:103, punctul 34).

70      Prin urmare, din moment ce, în ceea ce privește Regatul Danemarcei, Comisia a prezentat astfel de elemente, altele decât cel care a fost respins de Tribunal, acesta din urmă nu a săvârșit o eroare de drept atunci când a menținut decizia în litigiu, în măsura în care aceste elemente nu sunt contestate.

71      Pe acest temei, Tribunalul a constatat, la punctul 112 din hotărârea atacată, că Regatul Danemarcei nu a contestat materialitatea constatărilor de fapt ale Comisiei care caracterizau neregulile care constituie aceste alte elemente de probă, statul membru menţionat limitându‑se să conteste perioada în care au fost constatate aceste nereguli.

72      Pe de altă parte, trebuie să se arate că, prin criticarea faptului că Tribunalul a acordat prea multă importanță neregulilor în legătură cu care acesta a considerat că justifică îndoielile rezonabile și serioase ale Comisiei, Regatul Danemarcei solicită Curții o nouă examinare a faptelor analizate anterior de către Tribunal. Or, astfel cum s‑a amintit la punctul 48 din prezenta hotărâre, o astfel de cerere nu este admisibilă în recurs.

73      În ceea ce privește al treilea motiv invocat, întemeiat pe faptul că Tribunalul ar fi omis să se pronunțe cu privire la anumite elemente de probă prezentate de Regatul Danemarcei, Tribunalul, stabilind că Comisia a prezentat elemente de probă care susțin îndoielile sale serioase și rezonabile cu privire la eficacitatea sistemului de control danez și că aceste îndoieli nu au fost înlăturate de Regatul Danemarcei, a putut renunța în mod întemeiat, la punctul 125 din hotărârea atacată, la examinarea argumentelor invocate de acest stat membru cu privire la celelalte elemente de probă privind neregulile prezentate de Comisie.

74      În plus, reiese dintr‑o jurisprudență constantă a Curții că obligația de motivare care revine Tribunalului nu îi impune să realizeze o motivare care să urmeze în mod exhaustiv și unul câte unul toate argumentele prezentate de părțile în litigiu și că, prin urmare, motivarea poate fi implicită, cu condiția să permită persoanelor interesate să cunoască motivele pentru care Tribunalul nu le‑a admis argumentele, iar Curții să dispună de elemente suficiente pentru a‑și exercita controlul (Hotărârea Edwin/OAPI, C‑263/09 P, EU:C:2011:452, punctul 64 și jurisprudența citată).

75      În consecință, al doilea motiv trebuie respins în parte ca nefondat și în parte ca inadmisibil.

 Cu privire la al treilea motiv

 Argumentele părților

76      Regatul Danemarcei, fără a repune în discuție principiile care guvernează sarcina probei în domeniul corecțiilor financiare realizate cu ocazia închiderii conturilor FEOGA, contestă aplicarea acestora de către Tribunal. Pe de o parte, neregulile constatate de Comisie cu ocazia anchetelor pe teren efectuate prin eșantionare ulterior perioadei de retragere a terenurilor din producția agricolă nu ar avea forță probantă. Pe de altă parte, Tribunalul ar fi săvârșit o eroare de drept solicitând acestui stat membru să dovedească inexistența neregulilor cu privire la toate parcelele vizate de măsurile de retragere din producția agricolă.

77      Republica Franceză, Regatul Țărilor de Jos și Regatul Suediei arată în această privință că Regatului Danemarcei nu îi revine sarcina să dovedească inexistența oricărei nereguli pe toate parcelele retrase din producția agricolă, ci să facă dovada faptului că constatările efectuate de Comisie nu sunt reprezentative pentru calitatea controalelor naționale.

78      Comisia amintește că, în temeiul jurisprudenței Curții, beneficiază de cerințe mai puțin restrictive privind proba. Astfel, în special, acesteia nu i‑ar reveni sarcina de a demonstra existența unei deficiențe semnificative în aplicarea normelor Uniunii.

 Aprecierea Curții

79      Cu titlu introductiv, trebuie să se arate că, în cadrul închiderii conturilor FEOGA, statele membre au un rol primordial prin faptul că trebuie să garanteze că FEOGA nu finanțează decât intervențiile efectuate în conformitate cu dispozițiile dreptului Uniunii în cadrul organizării comune a piețelor agricole.

80      Astfel, statul membru este acela care se află în poziția cea mai potrivită pentru a obține și a verifica datele necesare închiderii conturilor FEOGA (Hotărârea Grecia/Comisia, EU:C:2005:103, punctul 36).

81      Astfel cum a amintit Tribunalul la punctul 57 din hotărârea atacată, în vederea dovedirii existenței unei încălcări a normelor privind organizarea comună a piețelor agricole, Comisiei nu îi revine sarcina de a demonstra în mod exhaustiv insuficiența controalelor efectuate de administrațiile naționale sau incorectitudinea cifrelor transmise de acestea, ci aceea de a prezenta un element de probă privind îndoiala serioasă și rezonabilă pe care o are referitor la aceste controale sau la aceste cifre (a se vedea Hotărârea Germania/Comisia, C‑54/95, EU:C:1999:11, punctul 35, și Hotărârea Grecia/Comisia, EU:C:2005:103, punctul 34).

82      Statul membru în cauză, în ceea ce îl privește, nu ar putea infirma constatările Comisiei fără a susține propriile afirmații prin elemente care stabilesc existența unui sistem fiabil și operațional de control. În cazul în care acest stat membru nu reușește să demonstreze inexactitatea constatărilor Comisiei, acestea constituie elemente care ar putea provoca îndoieli serioase cu privire la instituirea unui ansamblu adecvat și eficient de măsuri de supraveghere și de control (Hotărârea Italia/Comisia, C‑253/97, EU:C:1999:527, punctul 7, și Hotărârea Grecia/Comisia, EU:C:2005:103, punctul 35).

83      În consecință, statul membru trebuie să dovedească într-un mod cât mai detaliat și mai complet corectitudinea controalelor sau a cifrelor sale și, dacă este cazul, inexactitatea afirmațiilor Comisiei (Hotărârea Grecia/Comisia, EU:C:2005:103, punctul 36).

84      În acest cadru, Tribunalul a arătat, la punctul 107 din hotărârea atacată, că s‑au reținut de Comisie, astfel cum reiese din raportul de sinteză al acesteia, mai multe nereguli privind condițiile de realizare a controalelor parcelelor retrase din producția agricolă, care justificau îndoiala serioasă și rezonabilă pe care aceasta o avea față de sistemul național de control.

85      Prin faptul că a constatat, în vederea respingerii argumentelor formulate de Regatul Danemarcei, că acesta din urmă s‑a limitat să prezinte elemente de probă privind constatările punctuale efectuate de Comisie cu ocazia anchetei aflate la originea raportului său de sinteză, pornind de la eșantionul de parcele reținute, fără a prezenta elemente de probă privind totalitatea parcelelor retrase din producția agricolă, Tribunalul nu a săvârșit o eroare de drept.

86      Astfel, pe de o parte, având în vedere rolul primordial al statelor membre în închiderea conturilor FEOGA și imposibilitatea materială a Comisiei de a efectua un control al ansamblului parcelelor retrase din producția agricolă în fiecare stat membru, sistemul de control instituit în cadrul acestei închideri a conturilor permite Comisiei să își fondeze aprecierea pe un element de probă privind îndoiala serioasă și rezonabilă pe care o are cu privire la fiabilitatea controalelor autorităților naționale, pe baza anchetelor pe teren efectuate prin eșantionare.

87      Pe de altă parte, împrejurarea, în speță, că anumite nereguli, precum prezența unor baloturi de fân și a unor deșeuri din construcții pe suprafețe retrase din producția agricolă, au fost constatate ulterior încheierii perioadei de retragere din producția agricolă nu poate repune în discuție valoarea probantă a acestor nereguli, în măsura în care nu se poate exclude că aceste nereguli au fost prezente în perioada de retragere din producția agricolă a acestor suprafețe. În orice caz, contestarea momentului în care au fost constatate anumite nereguli nu poate ține loc de probă a fiabilității sistemului de control danez.

88      Prin urmare, Tribunalul a constatat în mod întemeiat și fără a denatura elementele de probă prezentate că aceste nereguli permiteau Comisiei să aibă o îndoială rezonabilă și serioasă cu privire la fiabilitatea sistemului de control al parcelelor retrase din producția agricolă instituit de autoritățile daneze.

89      În acest context, revenea Regatului Danemarcei sarcina de a prezenta elementele de probă care să permită tocmai înlăturarea unei astfel de îndoieli și care să fie de natură să demonstreze inexistența efectivă a neregulilor sau faptul că neregulile constatate nu erau decât cazuri izolate care nu repuneau în discuție fiabilitatea sistemului menționat în ansamblu.

90      Cu toate acestea, în primul rând, Tribunalul a constatat, la punctele 119 și 120 din hotărârea atacată, că Regatul Danemarcei nu a instituit acțiuni corective în caz de utilizare exclusivă a imaginilor HR, precum, spre exemplu, controale consolidate pe teren anterior încheierii perioadei de retragere din producția agricolă. În acest context, Tribunalul a arătat, la punctul 164 din hotărârea atacată, că însuși Regatul Danemarcei recunoștea lipsa de precizie a controalelor prin teledetecție pe care le‑a efectuat.

91      În al doilea rând, Tribunalul a stabilit, la punctele 121 și 122 din hotărârea atacată, că metoda utilizată de autoritățile daneze și care consta în a acorda solicitantului ajutorului beneficiul îndoielii, considerând că neregulile constatate cu ocazia controalelor pe care le‑a realizat pe teren ulterior datei de încheiere a perioadei de retragere din producția agricolă nu se raportau la această din urmă perioadă, nu este conformă cu normele de control care permit să se garanteze fiabilitatea sistemului.

92      În aceste împrejurări, Tribunalul nu a săvârșit o eroare de drept atunci când a statuat că Comisia se putea prevala de îndoielile rezonabile și serioase pe care le avea cu privire la fiabilitatea sistemului de control danez, având în vedere elementele de probă pe care le‑a prezentat și faptul că Regatul Danemarcei nu a făcut dovada realității controalelor sau a cifrelor sale prin prezentarea unor elemente suficient de detaliate și de complete.

93      În consecință, al treilea motiv trebuie respins ca nefondat.

 Cu privire la al patrulea motiv

 Argumentele părților

94      În temeiul celui de al patrulea motiv, privind condițiile de aplicare a corecțiilor financiare forfetare, Regatul Danemarcei arată în primul rând că dreptul Uniunii nu prevede explicit o obligație de cosire a parcelelor retrase din producția agricolă. În al doilea rând, anomaliile specificate în decizia în litigiu, având în vedere caracterul lor minim, nu ar expune FEOGA unui risc real de pierdere.

95      Regatul Danemarcei adaugă, în ceea ce privește cuantumul corecțiilor financiare forfetare, că Tribunalul a realizat o prezentare inexactă a argumentației sale și a confirmat, în mod nejustificat, corecțiile fixate în decizia în litigiu în temeiul unor nereguli care sunt totuși minime.

96      Republica Franceză și Regatul Suediei arată că Tribunalul ar fi trebuit să concluzioneze că corecția forfetară aplicată în cazul neregulilor privind obligația de întreținere a parcelelor retrase din producția agricolă nu este justificată. În plus, Tribunalul ar fi trebuit să statueze cu privire la neregulile suplimentare menționate în decizia în litigiu. În orice caz, corecțiile financiare aplicate nu ar fi proporționale cu neregulile constatate, potrivit Republicii Finlanda.

97      Comisia susține că Tribunalul a constatat în mod întemeiat că Regatul Danemarcei nu și‑a îndeplinit obligația de a proteja interesele financiare ale Uniunii Europene, justificând astfel aplicarea corecțiilor financiare forfetare.

 Aprecierea Curții

98      În primul rând, Tribunalul a decis, în mod întemeiat, că Comisia putea în mod legitim să aibă îndoieli serioase și rezonabile cu privire la fiabilitatea sistemului de control danez, având în vedere neregulile pe care le‑a constatat și incapacitatea Regatului Danemarcei de a înlătura aceste îndoieli.

99      Or, astfel cum rezultă din cuprinsul punctului 79 din prezenta hotărâre, revine statelor membre obligația de a garanta că FEOGA nu finanțează decât intervențiile efectuate în conformitate cu dispozițiile dreptului Uniunii în cadrul organizării comune a piețelor agricole. În acest context, statele membre au obligația de a efectua controale‑cheie desfășurate pe teren.

100    În speță, neregulile amintite la punctul 87 din prezenta hotărâre au determinat Comisia să considere că condițiile privind retragerea parcelelor din producția agricolă nu sunt respectate întotdeauna și că controalele efectuate de autoritățile daneze prezintă lacune.

101    În al doilea rând, astfel cum rezultă din cuprinsul punctului 82 din prezenta hotărâre, Comisiei nu îi revine sarcina de a efectua un control al tuturor parcelelor retrase din producția agricolă.

102    Prin urmare, este legitim ca aceasta să se întemeieze pe elemente obținute în urma unor anchete efectuate prin eșantionare.

103    Cu toate acestea, Regatul Danemarcei nu poate deduce din elementele obținute prin această metodă valoarea pierderii suferite de FEOGA pentru a repune în discuție corecțiile forfetare stabilite prin decizia în litigiu.

104    Astfel, pe de o parte, neregulile constatate de Comisie, chiar minime fiind, au putut fonda îndoielile serioase și rezonabile ale acesteia din urmă cu privire la fiabilitatea întregului sistem de control danez și au putut justifica, în temeiul orientărilor, corecțiile forfetare stabilite prin decizia în litigiu.

105    Pe de altă parte, trebuie amintit, în lumina orientărilor, faptul că, în cazul în care nu se pot evalua cu exactitate pierderile suferite de Uniune, o corecție forfetară poate fi avută în vedere de Comisie (Hotărârea Belgia/Comisia, C‑418/06 P, EU:C:2008:247, punctul 136).

106    Prin urmare, dat fiind că Regatul Danemarcei nu a dovedit că aceste nereguli constatate de Comisie privesc doar cazuri izolate, care nu repun în discuție fiabilitatea sistemului de control danez în ansamblu, acest stat membru nu poate susține că corecțiile forfetare aplicate ar fi disproporționate față de neregulile constatate.

107    În consecință, al patrulea motiv trebuie respins ca nefondat.

108    Rezultă din ansamblul considerațiilor care precedă că recursul trebuie respins în întregime, în parte ca inadmisibil și în parte ca nefondat.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

109    Conform articolului 138 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din acesta, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât Comisia a solicitat obligarea Regatului Danemarcei la plata cheltuielilor de judecată, iar Regatul Danemarcei a căzut în pretenții, se impune obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară și hotărăște:

1)      Respinge recursul.

2)      Obligă Regatul Danemarcei la plata cheltuielilor de judecată.

3)      Republica Franceză, Regatul Țărilor de Jos, Republica Finlanda și Regatul Suediei suportă propriile cheltuieli de judecată.

Sursa: C.J.U.E.

C.J.U.E.: Condiţiile aplicării de către Curte a unor sancţiuni disuasive sau persuasive, în cazul încălcării dreptului Uniunii de către un stat membru.

HOTĂRÂREA CURȚII (Marea Cameră)

13 mai 2014

„Neîndeplinirea obligațiilor de către un stat membru – Hotărâre a Curții prin care se constată o neîndeplinire a obligațiilor – Neexecutare – Articolul 260 TFUE – Ajutoare de stat – Recuperare – Schemă de ajutor ilegală și incompatibilă cu piața internă – Ajutoare individuale acordate în cadrul acestei scheme – Sancțiune pecuniară”

În cauza C‑184/11,

având ca obiect o acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor formulată în temeiul articolului 260 alineatul (2) TFUE, introdusă la 18 aprilie 2011,

Comisia Europeană, reprezentată de C. Urraca Caviedes și de B. Stromsky, în calitate de agenți, cu domiciliul ales în Luxemburg,

reclamantă,

împotriva

Regatului Spaniei, reprezentat de N. Díaz Abad, în calitate de agent,

pârât,

CURTEA (Marea Cameră),

compusă din domnul V. Skouris, președinte, domnul K. Lenaerts, vicepreședinte, domnii A. Tizzano, L. Bay Larsen (raportor), E. Juhász, A. Borg Barthet și C. G. Fernlund, președinți de cameră, domnul A. Rosas, doamna A. Prechal și domnii E. Jarašiūnas și C. Vajda, judecători,

avocat general: doamna E. Sharpston,

grefier: doamna M. Ferreira, administrator principal,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 10 septembrie 2013,

după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 23 ianuarie 2014,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Prin cererea introductivă, Comisia Europeană solicită Curții:

–        constatarea faptului că, prin neadoptarea tuturor măsurilor necesare pe care le impune executarea Hotărârii Comisia/Spania (C‑485/03-C‑490/03, EU:C:2006:777), referitoare la neîndeplinirea de către Regatul Spaniei a obligațiilor care rezultă din Decizia Comisiei 2002/820/CE din 11 iulie 2001 privind regimul de ajutoare de stat pus în executare de Spania în favoarea întreprinderilor din provincia Álava sub forma unui credit fiscal de 45 % din investiții (JO 2002, L 296, p. 1), din Decizia Comisiei 2002/892/CE din 11 iulie 2001 privind regimul de ajutoare de stat pus în executare de Spania în favoarea anumitor întreprinderi nou‑create în provincia Álava (JO 2002, L 314, p. 1), din Decizia Comisiei 2003/27/CE din 11 iulie 2001 privind regimul de ajutoare de stat pus în executare de Spania în favoarea întreprinderilor din provincia Vizcaya sub forma unui credit fiscal de 45 % din investiții (JO 2003, L 17, p. 1), din Decizia Comisiei 2002/806/CE din 11 iulie 2001 privind regimul de ajutoare de stat pus în executare de Spania în favoarea anumitor întreprinderi nou‑create în provincia Vizcaya (JO 2002, L 279, p. 1), din Decizia Comisiei 2002/894/CE din 11 iulie 2001 privind regimul de ajutoare de stat pus în executare de Spania în favoarea întreprinderilor din provincia Guipúzcoa sub forma unui credit fiscal de 45 % din investiții (JO 2002, L 314, p. 26) și din Decizia Comisiei 2002/540/CE din 11 iulie 2001 privind regimul de ajutoare de stat pus în executare de Spania în favoarea anumitor întreprinderi nou‑create în provincia Guipúzcoa (JO 2002, L 174, p. 31, denumite în continuare, împreună, „deciziile în litigiu”), Regatul Spaniei nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul acestor decizii și al articolului 260 alineatul (1) TFUE;

–        obligarea Regatului Spaniei la plata către Comisie a unei penalități cu titlu cominatoriu în cuantum de 236 044,80 euro pe zi de întârziere în executarea Hotărârii Comisia/Spania (EU:C:2006:777), din ziua pronunțării hotărârii în prezenta cauză până în ziua executării în întregime a Hotărârii Comisia/Spania (EU:C:2006:777);

–        obligarea Regatului Spaniei la plata către Comisie a unei sume forfetare al cărei cuantum rezultă din înmulțirea unui cuantum zilnic de 25 817,40 euro cu numărul de zile cât durează încălcarea, cuprins între data pronunțării Hotărârii Comisia/Spania (EU:C:2006:777) și data pronunțării hotărârii în prezenta cauză sau data la care acest stat membru va fi încetat încălcarea și

–        obligarea Regatului Spaniei la plata cheltuielilor de judecată.

 Istoricul cauzei

2        La 11 iulie 2001, Comisia a adoptat deciziile în litigiu, articolul 1 din fiecare dintre acestea având următorul cuprins:

–        Decizia 2002/820:

„Ajutorul de stat, sub forma unui credit fiscal de 45 % din investiții, pus în executare în mod ilegal de Spania în provincia Álava, cu încălcarea articolului 88 alineatul (3) [CE], prin intermediul Legii provinciale nr. 22/1994 din 20 decembrie 1994, al celei de a cincea dispoziții suplimentare la Legea provincială nr. 33/1995 din 20 decembrie 1995, al celei de a șaptea dispoziții suplimentare la Legea provincială nr. 31/1996 din 18 decembrie 1996, astfel cum au fost modificate la punctul 2.11 din dispoziția derogatorie de la Legea provincială nr. 24/1996 din 5 iulie 1996 privind impozitul pe profit, al celei de a unsprezecea dispoziții suplimentare la Legea provincială nr. 33/1997 din 19 decembrie 1997, al celei de a șaptea dispoziții suplimentare la Legea provincială nr. 36/1998 din 17 decembrie 1998, este incompatibil cu piața comună.”

–        Decizia 2002/892:

„Ajutorul de stat, sub forma unei reduceri a bazei impozabile, pus în executare în mod ilegal de Spania în provincia Álava, cu încălcarea articolului 88 alineatul (3) [CE], prin intermediul articolului 26 din Legea provincială nr. 24/1996 din 5 iulie, este incompatibil cu piața comună.”

–        Decizia 2003/27:

„Ajutorul de stat, sub forma unui credit fiscal de 45 % din investiții, pus în executare în mod ilegal de Spania în provincia Vizcaya, cu încălcarea articolului 88 alineatul (3) [CE], prin intermediul celei de a patra dispoziții suplimentare la Legea provincială nr. 7/1996 din 26 decembrie 1996, extinsă fără limitare în timp prin a doua dispoziție din Legea provincială nr. 4/1998 din 2 aprilie 1998, este incompatibil cu piața comună.”

–        Decizia 2002/806:

„Ajutorul de stat, sub forma unei reduceri a bazei impozabile, pus în executare în mod ilegal de Spania în provincia Vizcaya, cu încălcarea articolului 88 alineatul (3) [CE], prin intermediul articolului 26 din Legea provincială nr. 3/1996 din 26 iunie, este incompatibil cu piața comună.”

–        Decizia 2002/894:

„Ajutorul de stat, sub forma unui credit fiscal de 45 % din investiții, pus în executare în mod ilegal de Spania în provincia Guipúzcoa, cu încălcarea articolului 88 alineatul (3) [CE], prin intermediul celei de a zecea dispoziții suplimentare la Legea provincială nr. 7/1997 din 22 decembrie 1997, este incompatibil cu piața comună.”

–        Decizia 2002/540:

„Ajutorul de stat, sub forma unei reduceri a bazei impozabile, pus în executare în mod ilegal de Spania în provincia Guipúzcoa, cu încălcarea articolului 88 alineatul (3) [CE], prin intermediul articolului 26 din Legea provincială nr. 7/1996 din 4 iulie, este incompatibil cu piața comună.”

3        Articolul 2 din fiecare dintre deciziile în litigiu impune Regatului Spaniei să elimine schema de ajutor în cauză în măsura în care aceasta ar produce încă efecte.

4        Articolul 3 din fiecare dintre aceste decizii are următorul cuprins:

„(1)      Spania adoptă toate măsurile necesare în vederea recuperării de la beneficiari a ajutoarelor menționate la articolul 1 care le‑au fost deja puse la dispoziție în mod ilegal.

[…]

(2)      Recuperarea se face fără întârziere, în conformitate cu procedurile din dreptul național, cu condiția ca acestea să permită executarea imediată și efectivă a prezentei decizii. Ajutoarele care urmează a fi recuperate sunt purtătoare de dobândă de la data punerii la dispoziția beneficiarilor până la data recuperării lor. Dobânda se calculează pe baza ratei de referință utilizate pentru calcularea echivalentului‑subvenție în contextul ajutoarelor cu finalitate regională.”

5        Articolul 4 din fiecare dintre deciziile menționate prevede:

„Spania informează Comisia, în termen de două luni de la notificarea prezentei decizii, cu privire la măsurile adoptate pentru a se conforma acesteia.”

 Hotărârea Comisia/Spania

6        La 19 noiembrie 2003, Comisia a formulat, în temeiul articolului 88 alineatul (2) CE, șase acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor împotriva Regatului Spaniei, acestea având printre altele ca obiect constatarea faptului că acest stat membru nu a adoptat în termenele prevăzute toate măsurile necesare în vederea respectării dispozițiilor articolelor 2 și 3 din fiecare dintre deciziile în litigiu.

7        În Hotărârea Comisia/Spania (EU:C:2006:777), pronunțată la 14 decembrie 2006, Curtea a decis că Regatul Spaniei nu și‑a îndeplinit obligația de a adopta măsurile necesare în vederea respectării articolelor 2 și 3 menționate.

 Procedura precontencioasă

8        Prin scrisorile din 21 decembrie 2006 și din 7 martie 2007, Comisia a cerut Regatului Spaniei să îi transmită informații cu privire la măsurile adoptate pentru a pune în executare Hotărârea Comisia/Spania (EU:C:2006:777).

9        Prin scrisoarea de punere în întârziere din 11 iulie 2007, Comisia a inițiat procedura prevăzută la articolul 228 alineatul (2) CE, subliniind că nu primise informații privind măsurile adoptate de Regatul Spaniei în vederea respectării acestei hotărâri.

10      Ca răspuns la scrisoarea de punere în întârziere, Regatul Spaniei a transmis Comisiei, la 11 septembrie 2007, informații referitoare la beneficiarii schemelor de ajutor în cauză în hotărârea menționată (denumite în continuare „schemele de ajutor în cauză”), la cuantumurile care trebuiau recuperate în vederea asigurării executării aceleiași hotărâri și la măsurile adoptate pentru a proceda la recuperarea lor.

11      La 3 octombrie 2007, la solicitarea Regatului Spaniei, a avut loc o întâlnire cu serviciile Comisiei, pentru a se stabili metodele care trebuiau aplicate în vederea determinării cuantumurilor ajutoarelor care trebuiau recuperate. Ulterior, între Regatul Spaniei și Comisie au avut loc diverse schimburi de scrisori cu privire la executarea deciziilor în litigiu și la metodele aplicate pentru a asigura această executare.

12      La 27 iunie 2008, Comisia a adresat Regatului Spaniei, în temeiul articolului 228 alineatul (2) CE, un aviz motivat, semnat la 26 iunie 2008, în care aprecia că acest stat membru nu a adoptat toate măsurile necesare pe care le impunea executarea Hotărârii Comisia/Spania (EU:C:2006:777). În acest aviz motivat, Comisia arăta în special faptul că numai o parte dintre ajutoarele acordate în cadrul schemelor de ajutor în cauză (denumite în continuare „ajutoarele ilegale în cauză”) fusese recuperată și că informațiile primite de Comisie nu permiteau nici identificarea tuturor beneficiarilor schemelor de ajutor în cauză, nici determinarea modului în care autoritățile spaniole au ajuns la concluzia că o parte dintre ajutoarele ilegale în cauză nu trebuia recuperată. Pe de altă parte, Comisia invita Regatul Spaniei să se conformeze avizului motivat menționat în termen de două luni de la notificarea acestuia, prin adoptarea măsurilor necesare pentru executarea hotărârii respective.

13      Prin scrisoarea din 28 august 2008, autoritățile spaniole au răspuns la avizul motivat precizând că ele considerau că Comisia nu ținea seama de toate informațiile transmise anterior și dând explicații cu privire la metoda aplicată pentru determinarea cuantumului ajutoarelor ilegale în cauză care trebuiau să facă obiectul unei recuperări.

14      Ulterior, au fost organizate două noi întâlniri între autoritățile spaniole și Comisie și au avut loc diverse schimburi de scrisori cu scopul de a se preciza măsurile pe care Regatul Spaniei trebuia să le adopte pentru a asigura executarea Hotărârii Comisia/Spania (EU:C:2006:777).

15      În aceste condiții, la 18 aprilie 2011, Comisia a formulat prezenta acțiune.

 Evoluțiile intervenite în cursul prezentei proceduri

16      În urma diverselor transmiteri succesive, de către Regatul Spaniei, de informații și de documente referitoare la recuperarea ajutoarelor ilegale în cauză, Comisia a considerat, la 30 octombrie 2013, că acest stat membru s‑a conformat obligațiilor care îi reveneau în temeiul Hotărârii Comisia/Spania (EU:C:2006:777).

17      În consecință, Comisia consideră că nu mai este necesar să impună Regatului Spaniei plata unei penalități cu titlu cominatoriu. Ea își menține însă cererea de obligare a acestui stat membru la plata unei sume forfetare.

 Cu privire la admisibilitatea acțiunii

 Argumentele părților

18      Regatul Spaniei susține că acțiunea formulată de Comisie trebuie respinsă întrucât nu precizează cuantumurile ajutoarelor ilegale nerecuperate, care ar corespunde fiecăreia dintre neîndeplinirile invocate, fiecăreia dintre deciziile în litigiu și, respectiv, fiecăruia dintre beneficiarii schemelor de ajutor în cauză.

19      Comisia consideră că cererea sa introductivă conține informații suficiente cu privire la cuantumurile care ar rămâne de recuperat și că Regatul Spaniei este în măsură să calculeze cu ușurință sumele în cauză pentru fiecare dintre deciziile în litigiu.

 Aprecierea Curții

20      În temeiul articolului 21 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene și al articolului 38 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții, în versiunea în vigoare la data introducerii acțiunii Comisiei, în toate cererile depuse în temeiul articolului 260 TFUE, aceasta din urmă trebuie să indice motivele exacte cu privire la care Curtea este chemată să se pronunțe, precum și, cel puțin pe scurt, elementele de drept și de fapt pe care se întemeiază aceste motive (a se vedea prin analogie Hotărârea Comisia/Danemarca, C‑52/90, EU:C:1992:151, punctul 17, și Hotărârea Comisia/Polonia, C‑281/11, EU:C:2013:855, punctul 53).

21      În această privință, trebuie să se constate că rezultă în mod clar, atât din motivele, cât și din concluziile cuprinse în cererea introductivă a Comisiei, că aceasta reproșează Regatului Spaniei că nu a adoptat măsurile pe care le impune executarea Hotărârii Comisia/Spania (EU:C:2006:777), întrucât nu a recuperat o parte considerabilă a ajutoarelor ilegale în cauză.

22      În ceea ce privește mai precis lipsa din cererea introductivă a unor informații detaliate cu privire la repartizarea cuantumului ajutoarelor nerecuperate, trebuie amintit că, în cazurile referitoare la executarea unor decizii privind scheme de ajutor, revine autorităților statului membru respectiv, în etapa de recuperare a ajutoarelor, sarcina de a verifica situația individuală a fiecărei întreprinderi în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea Comitato „Venezia vuole vivere” și alții/Comisia, C‑71/09 P, C‑73/09 P și C‑76/09 P, EU:C:2011:368, punctele 63, 64 și 121, precum și Hotărârea Comisia/Italia, C‑613/11, EU:C:2013:192, punctul 40), dat fiind că aceste autorități sunt cele mai în măsură să stabilească cuantumurile exacte care trebuie restituite (Hotărârea Comisia/Franța, C‑441/06, EU:C:2007:616, punctul 39). Rezultă că Comisia poate, în cursul unei proceduri de recuperare a unor ajutoare ilegale, să se limiteze să insiste asupra respectării obligației de a restitui cuantumurile ajutoarelor în cauză și să lase autorităților naționale sarcina de a calcula cuantumul precis al sumelor care trebuie recuperate (a se vedea în acest sens Hotărârea Comisia/Grecia, C‑369/07, EU:C:2009:428, punctul 49).

23      În aceste condiții, cerința de acuratețe și de coerență a cererii de sesizare a instanței nu poate impune Comisiei, cu ocazia introducerii unei acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor privind adoptarea de măsuri care implică executarea unei hotărâri prin care s‑a constatat neîndeplinirea de către un stat membru a obligației sale de recuperare a unor ajutoare ilegale, să precizeze în cererea sa introductivă cuantumul exact al ajutoarelor care trebuie recuperate în temeiul unei anumite decizii sau, a fortiori, de la fiecare dintre beneficiarii unei scheme de ajutor declarate ilegale și incompatibile cu piața internă.

24      În consecință, trebuie respinsă excepția de inadmisibilitate a acțiunii ridicată de Regatul Spaniei.

 Cu privire la neîndeplinirea obligațiilor

 Argumentele părților

25      Comisia susține că Regatul Spaniei nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul deciziilor în litigiu și al Hotărârii Comisia/Spania (EU:C:2006:777), prin faptul că nu a recuperat toate ajutoarele ilegale în cauză.

26      Aceasta arată în special că argumentele invocate de autoritățile spaniole pentru a nu recupera o parte din ajutoarele respective, întemeiate pe compatibilitatea acestora cu piața internă, pe aplicarea unei deduceri plafonate la 100 000 de euro în temeiul normelor referitoare la ajutoarele de minimis și pe luarea în considerare a unor deduceri fiscale retroactive, nu sunt fondate sau nu sunt însoțite de probe suficiente. Comisia susține de asemenea că unele dintre ordinele de plată emise de autoritățile spaniole nu au fost executate.

27      Comisia deduce din acestea că sumele încă nerecuperate la data introducerii acțiunii sale reprezintă aproximativ 87 % din totalul ajutoarelor ilegale în cauză care trebuie recuperate.

28      Regatul Spaniei contestă estimarea globală efectuată de Comisie și consideră că ajutoarele ilegale în cauză care fac obiectul obligației de recuperare au fost recuperate.

29      Acest stat membru susține în special că compatibilitatea cu piața internă a acestor ajutoare individuale nu trebuie apreciată pe baza Orientărilor privind ajutoarele de stat regionale (JO 1998, C 74, p. 9) și că ajutoarele respective îndeplinesc, în orice caz, condiția privind efectul stimulativ prevăzută în aceste orientări sau condițiile prevăzute în alte cadre specifice.

30      Statul membru arată, pe de altă parte, că aplicarea normelor stabilite în Comunicarea Comisiei privind ajutoarele de minimis (JO 1996, C 68, p. 9) permite autorităților spaniole să nu recupereze cuantumurile acordate beneficiarilor schemelor de ajutor în cauză care nu depășesc plafonul de 100 000 de euro pentru fiecare perioadă de trei ani, stabilit în această comunicare.

31      Regatul Spaniei susține și că trebuie să poată acorda retroactiv beneficiarilor acestor scheme de ajutor deducerile fiscale prevăzute de legislația națională, care nu le‑au fost aplicate din cauza faptului că beneficiaseră de ajutoarele ilegale în cauză.

32      Acest stat membru respinge de asemenea susținerile Comisiei referitoare la neexecutarea unor ordine de plată și contestă calculul dobânzilor pe o bază compusă propus de Comisie.

 Aprecierea Curții

33      Pentru a stabili dacă Regatul Spaniei a adoptat toate măsurile necesare pentru a se conforma Hotărârii Comisia/Spania (EU:C:2006:777), trebuie să se verifice dacă cuantumurile ajutoarelor ilegale în cauză au fost restituite de întreprinderile beneficiare ale acestora.

34      În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții privind articolul 228 alineatul (2) CE, data de referință pentru a aprecia existența unei neîndepliniri a obligațiilor în temeiul acestei dispoziții este data expirării termenului stabilit în avizul motivat emis în temeiul acesteia (a se vedea Hotărârea Comisia/Franța, C‑304/02, EU:C:2005:444, punctul 30, și Hotărârea Comisia/Grecia, EU:C:2009:428, punctul 43).

35      Întrucât Tratatul FUE a eliminat din procedura de constatare a neîndeplinirii obligațiilor în temeiul articolului 260 alineatul (2) TFUE etapa privind emiterea unui aviz motivat, data de referință pentru a aprecia existența unei neîndepliniri a obligațiilor în temeiul articolului 260 alineatul (1) TFUE este data expirării termenului stabilit în scrisoarea de punere în întârziere emisă în temeiul acestei dispoziții (Hotărârea Comisia/Spania, C‑610/10, EU:C:2012:781, punctul 67, și Hotărârea Comisia/Luxemburg, C‑576/11, EU:C:2013:773, punctul 29).

36      Cu toate acestea, atunci când procedura de constatare a neîndeplinirii obligațiilor a fost inițiată în temeiul articolului 228 alineatul (2) CE și un aviz motivat a fost emis înaintea datei de intrare în vigoare a Tratatului de la Lisabona, și anume 1 decembrie 2009, data de referință pentru a aprecia existența unei neîndepliniri a obligațiilor este data expirării termenului stabilit în acest aviz motivat (a se vedea în acest sens Hotărârea Comisia/Belgia, C‑533/11, EU:C:2013:659, punctul 32).

37      Rezultă că, dat fiind că în prezenta cauză Comisia a emis avizul motivat la 26 iunie 2008, data de referință pentru a aprecia existența unei neîndepliniri a obligațiilor este data expirării termenului stabilit în acest aviz motivat, și anume 27 august 2008.

38      Or, este cert că, la data respectivă, ajutoarele ilegale în cauză care trebuiau să facă obiectul unei recuperări nu fuseseră integral recuperate de autoritățile spaniole.

39      Astfel, deși Regatul Spaniei invocă diverse argumente referitoare la cuantumul ajutoarelor ilegale în cauză care trebuiau să fie recuperate sau care fuseseră efectiv recuperate, reiese din informațiile scrise transmise ca răspuns la întrebările adresate de Curte și din precizările făcute în ședință că Regatul Spaniei recunoaște că, presupunând chiar că toate aceste argumente ar fi admisibile și fondate, o parte substanțială a ajutoarelor care trebuiau să fie recuperate pentru a pune în executare Hotărârea Comisia/Spania (EU:C:2006:777) nu fusese recuperată până la expirarea termenului stabilit de Comisie în avizul motivat.

40      Prin urmare, Regatul Spaniei nu poate susține în mod valabil că a adoptat, în acest termen, toate măsurile necesare pentru a finaliza procedura de recuperare a ajutoarelor ilegale în cauză.

41      În consecință, este necesar să se constate că, prin neadoptarea, până la data expirării termenului acordat în avizul motivat emis de Comisie la 26 iunie 2008, a tuturor măsurilor pe care le impune executarea Hotărârii Comisia/Spania (EU:C:2006:777), Regatul Spaniei nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolului 260 alineatul (1) TFUE.

 Cu privire la sancțiunile pecuniare

 Cu privire la cererea de individualizare a gradului de neexecutare a fiecăreia dintre deciziile în litigiu

 Argumentele părților

42      Regatul Spaniei susține că Curtea are obligația să precizeze, pentru fiecare dintre deciziile în litigiu, sumele care nu au fost încă recuperate, întrucât acest stat membru ar fi obligat, în temeiul dreptului său intern, să repercuteze sancțiunile aplicate de Curte asupra entităților infrastatale răspunzătoare pentru încălcarea dreptului Uniunii.

 Aprecierea Curții

43      În această privință, este necesar să se sublinieze că repartizarea competențelor între puterea centrală și puterea regională pe plan intern nu poate avea efect asupra aplicării articolului 260 TFUE, întrucât statul membru în cauză rămâne singurul răspunzător față de Uniunea Europeană pentru respectarea obligațiilor rezultate din dreptul Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea Comisia/Spania, EU:C:2012:781, punctul 132).

44      Rezultă că constatarea neîndeplinirii obligațiilor efectuată de Curte în cadrul procedurii prevăzute la articolul 260 alineatul (2) TFUE nu poate depinde de particularitățile organizării interne a statului membru în cauză.

45      Pe de altă parte, rezultă din considerațiile de la punctul 22 din prezenta hotărâre că revine Regatului Spaniei sarcina de a verifica situația individuală a fiecărei întreprinderi în cauză și de a calcula cuantumul exact al ajutoarelor care ar fi trebuit efectiv recuperate în temeiul deciziilor în litigiu, ținând seama de indicațiile care decurg din aceste decizii.

46      Prin urmare, această cerere a Regatului Spaniei trebuie respinsă.

 Cu privire la suma forfetară

 Argumentele părților

47      Comisia consideră că ansamblul elementelor de fapt și de drept ce caracterizează neîndeplinirea constatată constituie un indiciu al faptului că prevenirea efectivă a repetării în viitor a unor încălcări similare ale dreptului Uniunii este de natură să necesite adoptarea unei măsuri disuasive, precum obligarea la plata unei sume forfetare.

48      Întemeindu‑se pe Comunicarea din 13 decembrie 2005, intitulată „Punerea în aplicare a articolului 288 CE” [SEC(2005) 1658] (JO 2007, C 126, p. 12), astfel cum a fost actualizată prin Comunicarea din 20 iulie 2010, intitulată „Punerea în aplicare a articolului 260 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene – Actualizarea datelor utilizate pentru calcularea sumelor forfetare și a penalităților cu titlu cominatoriu pe care Comisia urmează să le propună Curții de Justiție în cadrul procedurilor de constatare a neîndeplinirii obligațiilor” [SEC(2010) 923/3], Comisia propune calcularea cuantumului acestei sume forfetare prin determinarea, într‑o primă etapă, a unui cuantum zilnic care rezultă din înmulțirea unei sume forfetare de bază cu un coeficient de gravitate și cu un „factor n”, ținând seama în același timp de capacitatea de plată a statului membru care și‑a încălcat obligațiile și de numărul de voturi de care dispune acesta în Consiliul Uniunii Europene. Într‑o a doua etapă, acest cuantum zilnic ar trebui să fie înmulțit cu numărul de zile de persistență a nerespectării obligațiilor pentru a se obține cuantumul total al sumei forfetare.

49      În ceea ce privește durata încălcării, Comisia consideră că nerespectarea constatată a durat 2 500 de zile, începând de la data pronunțării Hotărârii Comisia/Spania (EU:C:2006:777). Potrivit Comisiei, aceasta durată este rezultatul intenției Regatului Spaniei de a întârzia recuperarea ajutoarelor ilegale în cauză, fără a informa Comisia despre anumite dificultăți întâmpinate decât după transmiterea avizului motivat, și anume după mai mult de opt ani de la adoptarea deciziilor în litigiu.

50      Referitor la gravitatea încălcării, această instituție amintește caracterul fundamental al dispozițiilor Tratatului FUE în materie de ajutoare de stat. Ea subliniază de asemenea că peste 100 de întreprinderi au beneficiat de schemele de ajutor în cauză și că gravitatea încălcării constatate este ilustrată de cuantumul nerecuperat al ajutoarelor, care se ridică la 569 041 135,75 euro, și anume 87 % din cuantumul total de recuperat. Comisia arată, pe de altă parte, că nu este primul caz în care Regatul Spaniei nu și‑a îndeplinit obligațiile de a recupera ajutoare ilegale și incompatibile cu piața internă în mod imediat și efectiv.

51      Ținând seama de aceste elemente, Comisia consideră că o sumă forfetară de 64 543 500 de euro este adaptată împrejurărilor și proporțională cu nerespectarea obligațiilor în cauză, precum și capacității de plată a statului membru respectiv. Acest cuantum ar fi obținut prin înmulțirea unui cuantum zilnic de 25 817,40 euro, rezultat din înmulțirea unei sume forfetare de bază de 210 euro pe zi, a unui coeficient de gravitate de 9 pe o scară de la 1 la 20 și a unui factor „n” de 13,66, cu un număr de zile de persistență a încălcării stabilit la 2 500.

52      Regatul Spaniei arată mai întâi că Curtea nu are obligația de a respecta metodologia utilizată de Comisie, care decurge din comunicarea menționată la punctul 48 din prezenta hotărâre.

53      Acesta subliniază în continuare că întârzierea în recuperarea anumitor sume nu rezultă din neexecutarea Hotărârii Comisia/Spania (EU:C:2006:777), ci dintr‑o divergență privind criteriile aplicabile în cadrul procedurii de recuperare a ajutoarelor, a cărei persistență ține în parte de răspunderea Comisiei.

54      Regatul Spaniei contestă și gravitatea încălcării, susținând că, în speță, Comisia își exercită pentru prima dată competențele în materie de ajutoare de stat privind măsuri fiscale, fapt care ar relativiza importanța normelor pretins încălcate în speță. În consecință, coeficientul de gravitate ar trebui să fie stabilit la 1.

55      Acesta consideră, pe de altă parte, că trebuie să se țină seama de faptul că încălcarea în cauză nu privește decât o regiune, care se bucură de o autonomie semnificativă și reprezintă 6,24 % din produsul intern brut (PIB) al Spaniei, stabilindu‑se suma forfetară de bază la 13 euro. Această specificitate ar implica, astfel, o diminuare a gravității nerespectării obligațiilor în măsura în care limitează consecințele acesteia asupra intereselor generale și individuale.

56      În sfârșit, Regatul Spaniei susține că împrejurarea că Curtea a constatat în alte două cauze o neîndeplinire de către acest stat membru a obligațiilor prevăzute de normele privind ajutoarele de stat este inoperantă.

57      Regatul Spaniei deduce din aceste elemente că cuantumul zilnic utilizat pentru calcularea sumei forfetare ar trebui să fie limitat la 177,58 euro.

 Aprecierea Curții

58      Cu titlu introductiv, trebuie amintit că revine Curții, în fiecare cauză și în funcție de împrejurările speței cu care este sesizată și de nivelul de persuasiune și de disuasiune care apare necesar, competența să adopte sancțiunile pecuniare corespunzătoare, precum obligarea la plata unei sume forfetare, în special pentru a preveni repetarea unor încălcări similare ale dreptului Uniunii (Hotărârea Comisia/Franța, C‑121/07, EU:C:2008:695, punctul 59, și Hotărârea Comisia/Irlanda, C‑279/11, EU:C:2012:834, punctul 66).

59      Obligarea la plata unei sume forfetare se întemeiază în mod esențial pe aprecierea consecințelor unei neexecutări a obligațiilor de către statul membru respectiv asupra intereselor private și publice, în special atunci când încălcarea a persistat o lungă perioadă de la pronunțarea hotărârii care a constatat‑o inițial (Hotărârea Comisia/Franța, EU:C:2008:695, punctul 58, și Hotărârea Comisia/Republica Cehă, C‑241/11, EU:C:2013:423, punctul 40).

60      Obligarea la plata unei sume forfetare și stabilirea cuantumului eventual al acestei sume trebuie, în fiecare speță, să depindă de ansamblul elementelor pertinente care se raportează atât la caracteristicile neîndeplinirii constatate, cât și la atitudinea proprie a statului membru vizat de procedura inițiată în temeiul articolului 260 TFUE. În această privință, dispoziția respectivă învestește Curtea cu o largă putere de apreciere în scopul de a decide dacă trebuie sau nu trebuie aplicată o astfel de sancțiune și de a stabili, dacă este cazul, cuantumul acesteia (a se vedea în acest sens Hotărârea Comisia/Spania, EU:C:2012:781, punctul 141, precum și Hotărârea Comisia/Luxemburg, EU:C:2013:773, punctele 58 și 59).

61      Astfel, propunerile Comisiei nu pot fi obligatorii pentru Curte și nu constituie decât o bază de referință utilă. Nici orientări precum cele cuprinse în comunicările Comisiei nu sunt obligatorii pentru Curte, dar contribuie la garantarea transparenței, a caracterului previzibil și a securității juridice în privința acțiunii întreprinse de Comisie (a se vedea Hotărârea Comisia/Portugalia, C‑70/06, EU:C:2008:3, punctul 34, și Hotărârea Comisia/Grecia, EU:C:2009:428, punctul 112).

62      În prezenta cauză, Curtea apreciază că este necesar să se țină seama de împrejurările descrise în continuare în vederea pronunțării cu privire la cererea de obligare la plata unei sume forfetare formulată de Comisie.

63      În ceea ce privește, în primul rând, durata neîndeplinirii constatate, nu se contestă faptul că procesul de recuperare a ajutoarelor ilegale în cauză s‑a prelungit timp de peste cinci ani după pronunțarea Hotărârii Comisia/Spania (EU:C:2006:777).

64      Or, potrivit unei jurisprudențe constante, statul membru în cauză trebuie să realizeze o recuperare efectivă a sumelor datorate, o recuperare tardivă, ulterioară termenelor stabilite, neîndeplinind cerințele Tratatului CE (a se vedea în acest sens Hotărârea Comisia/Italia, C‑496/09, EU:C:2011:740, punctul 86 și jurisprudența citată).

65      Trebuie să se arate în această privință că nu poate fi reținut argumentul invocat de Regatul Spaniei potrivit căruia întârzierea observată în executarea Hotărârii Comisia/Spania (EU:C:2006:777) ar fi justificată de existența unor divergențe de opinie cu Comisia, rezultate din lipsa unui precedent relevant.

66      Astfel, deși este adevărat că unele dintre problemele ridicate de acest stat membru în cursul procedurii de recuperare a ajutoarelor ilegale în cauză aveau un caracter inedit, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă a Curții că un stat membru care, cu ocazia executării unei decizii a Comisiei în materie de ajutoare de stat, se confruntă cu dificultăți neprevăzute și imprevizibile sau identifică urmări neanticipate de Comisie trebuie să prezinte aceste probleme în vederea aprecierii de către instituția amintită și să propună modificări adecvate ale deciziei în cauză (Hotărârea Comisia/Grecia, C‑354/10, EU:C:2012:109, punctul 70, și Hotărârea Comisia/Italia, C‑411/12, EU:C:2013:832, punctul 38).

67      Or, din dosarul prezentat Curții reiese că autoritățile spaniole nu au contactat Comisia înainte de a primi scrisoarea de punere în întârziere și nu au început să supună în mod detaliat atenției acestei instituții problemele întâmpinate decât după aproape doi ani de la pronunțarea Hotărârii Comisia/Spania (EU:C:2006:777).

68      Din aceste elemente rezultă că neîndeplinirea obligațiilor imputată Regatului Spaniei a persistat o perioadă considerabilă și, în orice caz, fără legătură cu dificultățile legate de recuperarea unor ajutoare plătite în aplicarea unor scheme declarate ilegale și incompatibile cu piața internă.

69      În ceea ce privește, în al doilea rând, gravitatea încălcării, trebuie amintit caracterul fundamental al dispozițiilor Tratatului CE în materie de ajutoare de stat (Hotărârea Comisia/Grecia, EU:C:2009:428, punctul 118, și Hotărârea Comisia/Spania, EU:C:2012:781, punctul 125).

70      Astfel, normele pe care se întemeiază atât deciziile în litigiu, cât și Hotărârea Comisia/Spania (EU:C:2006:777) constituie expresia unei misiuni esențiale conferite Uniunii în temeiul articolului 2 CE, și anume crearea unei piețe comune, precum și în temeiul articolului 3 alineatul (1) litera (g) CE, potrivit căruia acțiunea Comunității presupune un sistem care împiedică denaturarea concurenței pe piața internă (a se vedea în acest sens Hotărârea Comisia/Grecia, EU:C:2009:428, punctul 119).

71      Importanța dispozițiilor Uniunii încălcate într‑o situație precum cea în discuție în prezenta cauză se reflectă în special în faptul că, prin restituirea ajutoarelor declarate ilegale și incompatibile cu piața internă, se elimină denaturarea concurenței cauzată de avantajul concurențial pe care îl creează acestea și că, prin restituirea menționată, beneficiarul pierde avantajul de care beneficiase în mod ilegal pe piață în raport cu concurenții săi (a se vedea în acest sens Hotărârea Comisia/Spania, EU:C:2012:781, punctul 127).

72      În această privință, faptul, invocat de Regatul Spaniei, că deciziile în litigiu constituie primul caz în care Comisia și‑a exercitat competențele în domeniul controlului ajutoarelor de stat în materie de fiscalitate directă a întreprinderilor, presupunând că ar fi dovedit, nu este, în orice caz, de natură să reducă interesul legat de recuperarea ajutoarelor ilegale în cauză după ce calificarea schemelor în cadrul cărora s‑au acordat acestea a fost stabilită prin deciziile în litigiu.

73      În speță, ajutoarele ilegale în cauză se dovedesc deosebit de dăunătoare pentru concurență ca urmare a importanței cuantumului acestora și a numărului mare de beneficiari, independent de sectorul economic în care aceștia își desfășoară activitatea (a se vedea prin analogie Hotărârea Comisia/Italia, EU:C:2011:740, punctul 63).

74      În plus, deși, la încheierea prezentei proceduri, între părți subzistă divergențe importante în ceea ce privește gradul de neexecutare a deciziilor în litigiu la data expirării termenului stabilit în avizul motivat, chiar presupunând că ar fi admis argumentul invocat de Regatul Spaniei, prezentat ca răspuns la o întrebare adresată de Curte, potrivit căruia suma care trebuia recuperată se ridica la data pronunțării Hotărârii Comisia/Spania (EU:C:2006:777) la 179,1 milioane de euro, iar la data formulării prezentei acțiuni la 91 de milioane de euro, este cert, pe de o parte, că, în termeni absoluți, cuantumurile ajutoarelor ilegale care rămâneau de recuperat erau semnificative și recunoscute ca atare de acest stat membru și, pe de altă parte, că mai mult de jumătate dintre cuantumurile menționate nu fuseseră recuperate până la această din urmă dată.

75      În al treilea rând, trebuie precizat că Regatul Spaniei a făcut deja obiectul mai multor hotărâri prin care se constată o neîndeplinire a obligațiilor ca urmare a faptului că nu a recuperat imediat și efectiv ajutoare declarate ilegale și incompatibile cu piața internă.

76      Astfel, pe lângă constatarea neexecutării imediate și efective a deciziilor în litigiu efectuată în Hotărârea Comisia/Spania (EU:C:2006:777), a cărei neexecutare a condus la prezenta procedură, Curtea a constatat în mai multe alte ocazii neîndeplinirea obligațiilor, în special în Hotărârile Comisia/Spania (C‑499/99, EU:C:2002:408), Comisia/Spania (C‑404/00, EU:C:2003:373), Comisia/Spania (C‑177/06, EU:C:2007:538), precum și în Hotărârea Comisia/Spania (C‑529/09, EU:C:2013:31).

77      Pe de altă parte, în Hotărârea Comisia/Spania (EU:C:2012:781), Curtea a constatat că Regatul Spaniei nu și‑a îndeplinit obligațiile care rezultau din articolul 260 alineatul (1) TFUE întrucât nu a adoptat toate măsurile pe care le implica executarea Hotărârii Comisia/Spania (EU:C:2002:408).

78      Or, o asemenea repetare a conduitelor ilicite ale unui stat membru, într‑un sector specific al acțiunii Uniunii, poate constitui un indiciu în sensul că prevenirea efectivă a repetării în viitor a unor încălcări similare ale dreptului Uniunii este de natură să necesite adoptarea unei măsuri disuasive, precum obligarea la plata unei sume forfetare (Hotărârea Comisia/Franța, EU:C:2008:695, punctul 69, și Hotărârea Comisia/Irlanda, EU:C:2012:834, punctul 70).

79      Având în vedere considerațiile de mai sus, Curtea apreciază că, în cadrul prezentei proceduri, se justifică obligarea Regatului Spaniei la plata unei sume forfetare.

80      În ceea ce privește cuantumul sumei forfetare în cauză, este necesar să se țină seama, în plus față de considerațiile expuse la punctele 63-78 din prezenta hotărâre, de capacitatea de plată a Regatului Spaniei (a se vedea în acest sens Hotărârea Comisia/Spania, EU:C:2012:781, punctul 131).

81      În schimb, argumentul invocat de Regatul Spaniei potrivit căruia cuantumul sumei forfetare ar trebui să fie redus întrucât încălcarea nu privește decât o regiune autonomă, iar nu întregul său teritoriu, nu poate fi admis.

82      Astfel, contrar celor susținute de acest stat membru, împrejurarea menționată nu poate conduce la atenuarea gravității neîndeplinirii obligațiilor, care rezultă în special, având în vedere considerațiile expuse la punctele 69-73 din prezenta hotărâre, din importanța denaturării concurenței pe care a determinat‑o încălcarea constatată, apreciată cu luarea în considerare a cuantumului ajutoarelor ilegale în cauză, a numărului beneficiarilor acestora și a caracterului multisectorial al schemelor de ajutor în cauză.

83      Pe baza acestor elemente, Curtea consideră că o justă apreciere a împrejurărilor speței permite stabilirea la 30 de milioane de euro a cuantumului sumei forfetare pe care Regatul Spaniei va fi obligat să o achite.

84      În consecință, se impune obligarea Regatului Spaniei la plata către Comisie, în contul „Resurse proprii ale Uniunii Europene”, a unei sume forfetare de 30 de milioane de euro.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

85      Potrivit articolului 138 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât Comisia a solicitat obligarea Regatului Spaniei la plata cheltuielilor de judecată, iar neîndeplinirea obligațiilor a fost constatată, se impune obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară și hotărăște:

1)      Prin neadoptarea, până la data expirării termenului acordat în avizul motivat emis de Comisia Europeană la 26 iunie 2008, a tuturor măsurilor pe care le impune executarea Hotărârii Comisia/Spania (C‑485/03-C‑490/03, EU:C:2006:777), Regatul Spaniei nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolului 260 alineatul (1) TFUE.

2)      Obligă Regatul Spaniei la plata către Comisia Europeană, în contul „Resurse proprii ale Uniunii Europene”, a sumei forfetare de 30 de milioane de euro.

3)      Obligă Regatul Spaniei la plata cheltuielilor de judecată.

 

%d blogeri au apreciat asta: