Achizițiile publice specifice stării de urgență instituite la 16 martie 2020 – scurte considerații

  1. Aspecte de drept substanțial.

Prin Decretul nr. 195/2020 al Președintelui României a fost instituită, pe întreg teritoriul României, starea de urgență pe o durată de 30 de zile începând cu data de 16 martie 2020. În această perioadă, potrivit art. 10 din Anexa nr. 1 la acest Decret (Anexă intitulată „Măsuri de primă urgență cu aplicabilitate directă”), materialele și echipamentele necesare combaterii epidemiei de COVID-19 vor putea fi achiziționate, de către autoritățile publice centrale și de către entitățile juridice în care statul este acționar majoritar, în mod direct. Totodată, potrivit art. 28 din aceeași Anexă, achiziționarea în perioada pandemiei de către direcțiile de sănătate publică, de către unitățile sanitare și de către ministerele cu sistem de sănătate propriu (pentru unitățile sanitare proprii) a materialelor și medicamentelor necesare, se poate face prin achiziții directe.

Așadar, prin aceste dispoziții se derogă de la prevederile Legii nr. 98/2016, care reprezintă dreptul substanțial comun în materie de achiziții publice, prin acordarea posibilității unor categorii de autorități/entități contractante, expres menționate, de a utiliza procedura achiziției directe pentru încheierea unor contracte privind anumite bunuri, fără a justifica îndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 7 alin.(5) sau art. 19 din Legea nr. 98/2016.

Din economia dispozițiilor mai sus evocate rezultă că derogarea de la dreptul comun substanțial în materie de achiziții publice se limitează la achizițiile de materiale și echipamente necesare combaterii epidemiei, efectuate de autoritățile publice centrale și entitățile juridice în care statul este acționar majoritar, precum și la achizițiile de materiale și medicamente necesare, efectuate de direcțiile de sănătate publică, unitățile sanitare și ministerele cu sistem de sănătate propriu.

Prin urmare, achizițiile necesare pentru aducerea la îndeplinire a măsurilor dispuse în considerarea stării de urgență, efectuate de alte autorități/entități contractante decât cele menționate în decretul prezidențial, cum ar fi, de pildă, autoritățile administrației publice locale, sunt cârmuite în continuare de dispozițiile Legii nr. 98/2020, ceea ce înseamnă că aceste autorități/entități pot achiziționa în mod direct doar în măsura în care valoarea estimată a achiziției este situată sub pragul prevăzut de art. 7 alin.(5) din lege sau, în cazul achiziției pe loturi, sub pragul prevăzut de art. 19 din lege. Totuși, dată fiind starea de urgență decretată, pe perioada acesteia, aceste autorități/entități vor putea face aplicarea dispozițiilor art. 104 alin.(1) lit. c) din Legea nr. 98/2020, mai exact să aleagă drept procedură de atribuire a contractului de achiziție publică negocierea fără publicarea prealabilă a unui anunț de participare.

Trebuie subliniat că derogarea de la condițiile de alegere a procedurilor de achiziții publice și, implicit, de la aplicarea plenară a principiilor care cârmuiesc dreptul achizițiilor publice conform legislației Uniunii Europene și a celei naționale care o transpune, este permisă numai în împrejurările excepționale care au determinat instituirea stării de urgență. De altfel, potrivit art. 104 alin.(6) din Legea nr. 98/2016, în cazul încheierii contractului de achiziție ca urmare a negocierii fără publicarea prealabilă a unui anunț de participare, autoritatea/entitatea contractantă nu are dreptul de a stabili durata contractului pe o perioadă mai mare decât cea necesară pentru a face față situației de urgență care a determinat aplicarea acestei proceduri.

   2. Considerații de ordin procesual.

În ce privește competența de soluționare a litigiilor rezultate din încheierea și executarea contractelor de achiziție publică specifice stării de urgență, trebuie făcută, de asemenea, distincția între procedurile/contractele aflate sub incidența Decretului de instituire a stării de urgență și cele cârmuite de dispozițiile Legii nr. 98/2016.

Astfel, trebuie observat, cu titlu preliminar, că prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 23/2016 s-a modificat, printre altele, art. 3 alin.(1) lit. a) din Legea nr. 101/2016, care reglementează remediile și căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziție publică, în sensul introducerii mențiunii că în noțiunea de act al autorității contractante, în sensul acestei legi, nu se includ și actele emise în cazul utilizării achiziției directe. Consecința acestei modificări este aceea că în cazul în care un act emis de autoritatea/entitatea contractantă în cursul încheierii contractului prin achiziție directă vatămă un drept sau un interes legitim al unei persoane, aceasta se poate adresa numai instanței de contencios administrativ competente, nefiind aplicabile în acest caz procedurile speciale reglementate de Legea nr. 101/2016.

Instanța de contencios administrativ competentă a soluționa acțiunea în contencios administrativ având ca obiect examinarea legalității unui act administrativ emis de entitatea contractantă în cursul atribuirii contractului prin achiziție publică se stabilește după criteriul  rangului autorității emitente a actului administrativ, în condițiile art. 10 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Din punct de vedere teritorial, este competentă instanța de contencios administrativ de la domiciliul sau sediul reclamantului (persoanei vătămate), potrivit art. 10 alin.(3) din Legea nr. 554/2004.

În cazul utilizării procedurii de negociere fără publicarea prealabilă a unui anunț de participare, în schimb, sunt pe deplin aplicabile dispozițiile Legii nr. 101/2016, consecința fiind că persoana pretins vătămată prin actele emise de entitatea contractantă în cursul acestei proceduri de atribuire (înainte de încheierea contractelor) poate să conteste aceste acte fie pe cale administrativ-jurisdicțională, în fața Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor, fie pe cale judiciară, în fața tribunalului în a cărui arie de competență teritorială se află sediul autorității contractante.

În ceea ce privește procesele și cererile privind acordarea despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire, precum și cele privind anularea sau nulitatea contractelor de achiziție publică atribuite prin procedura de negociere fără publicare prealabilă a unui anunț de participare, acestea se vor soluționa, în conformitate cu dispozițiile art. 53 alin.(1) din Legea nr. 101/2016, de către secția de contencios administrativ și fiscal a tribunalului în circumscripția căruia se află sediul autorității contractante, prin completuri specializate în achiziții publice.

În fine, litigiile privind executarea contractelor de achiziție publică, dacă sunt atribuite prin achiziție directă, se soluționează de către instanțele civile de drept comun de la domiciliul sau sediul reclamantului ori de la sediul pârâtului sau de la locul prevăzut în contract pentru executarea, chiar și în parte, a obligației, potrivit art. 8 alin.(2) din Legea nr. 554/2004, combinat cu art. 111, respectiv art. 113 alin.(1) pct. 3 din Codul de procedură civilă, în timp ce în cazul contractelor atribuite prin negociere fără publicare prealabilă a unui anunț de participare, competența de soluționare a acestor litigii aparține instanței civile de drept comun în circumscripția căreia se află sediul autorității/entității contractante, conform art. 53 alin.(11) din Legea nr. 101/2016.

Litigiile privind achizițiile publice care privesc strict produsele medicale și alte achiziții în domeniul stării de urgență, precum și cele care decurg din executarea acestor contracte, se află printre cele care se judecă pe durata stării de urgență de către tribunale și curțile de apel, astfel cum se prevede în Hotărârea Secției pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii nr. 417/24.03.2020, fiind considerate cauze de urgență deosebită, în sensul dispozițiilor art. 42 alin.(1) din Decretul Președintelui României nr.195/2020. Trebuie observat, însă, că deși litigiile decurgând din executarea contractelor de achiziție publică, atunci când valoarea obiectului cauzei este mai mică sau egală cu 200.000 de lei, potrivit art. 94 pct. 1 lit. k) din Codul de procedură civilă, se află în competența de soluționare a judecătoriilor (ca instanțe civile de drept comun), aceste litigii nu se află expres menționate pe lista aprobată prin hotărârea Secției pentru judecători a C.S.M., evocată mai sus, putând fi însă incluse în categoria cererilor ce vizează situații excepționale care pot fi considerate de urgență deosebită, aprecierea în acest sens fiind lăsată, prin această hotărâre, la latitudinea instanței sesizate.

(Acest articol a fost publicat și pe juridice.ro)

[Comisia Europeană]: Directivele privind remediile şi căile de atac în achiziţiile publice nu necesită deocamdată modificări

Într-un Raport dat publicităţii la începutul acestui an, Comisia Europeană a analizat necesitatea aducerii unor modificări Directivelor privind căile de atac şi remediile în achiziţiile publice (Directiva 89/665/CEE și Directiva 92/13/CEE, astfel cum au fost modificate prin Directiva 2007/66/CE), ca urmare a intrării în vigoare a noilor directive privind contractele publice (achiziţii publice şi concesiuni).

În urma acestei analize, Comisia a concluzionat că directivele privind căile de atac, în special modificările introduse prin Directiva 2007/66/CE, își îndeplinesc în mare măsură obiectivele într-un mod eficace și eficient, cu toate că nu a fost posibilă cuantificarea măsurii concrete a costurilor/beneficiilor acestora.

Comisia a mai considerat că, în pofida faptului că se înregistrează anumite preocupări în unele state membre, acestea rezultă de regulă din măsuri naționale și nu din directivele privind căile de atac în sine.

De asemenea, Coimisia a apreciat că, în termeni calitativi generali, beneficiile directivelor privind căile de atac depășesc costurile lor, astfel că acestea rămân relevante și continuă să aducă valoare adăugată europeană.

Textul integral al Raportului poate fi citit AICI.

Pentru informaţii detaliate, în special cu privire la transpunerea directivelor în cauză de către Statele Membre, recomand lectura Referatului Grupului de Lucru, în baza căruia a fost întocmit Raportul.

Acest Referat este disponibil doar în limba engleză, AICI.

[CJUE]: Este conformă cu dreptul Uniunii reglementarea, din dreptul intern al României (Legea nr.203/2012), care instituie obligativitatea deținerii unui permis de conducere pentru a putea conduce mopede, precum și condiționarea eliberării acestui permis de promovarea unor probe și/sau examinări similare celor impuse pentru conducerea altor autovehicule

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a patra)

26 aprilie 2017

„Trimitere preliminară – Transporturi – Transporturi rutiere – Permis de conducere – Directiva 2006/126/CE – Articolul 13 alineatul (2) – Noțiunea «drept de conducere acordat înainte de 19 ianuarie 2013» – Reglementare națională de transpunere a acestei directive – Obligația persoanelor care înainte de intrarea în vigoare a acestei reglementări erau autorizate să conducă fără permis mopede de a obține un permis de conducere”

În cauza C‑632/15,

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Înalta Curte de Casație și Justiție (România), prin decizia din 12 noiembrie 2015, primită de Curte la 30 noiembrie 2015, în procedura

Costin Popescu

împotriva

Guvernului României,

Ministerului Afacerilor Interne,

Direcției Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor,

Direcției Rutiere,

Serviciului Public Comunitar Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor,

CURTEA (Camera a patra),

compusă din domnul T. von Danwitz, președinte de cameră, domnii E. Juhász (raportor) și C. Vajda, doamna K. Jürimäe și domnul C. Lycourgos, judecători,

avocat general: domnul H. Saugmandsgaard Øe,

grefier: domnul A. Calot Escobar,

având în vedere procedura scrisă,

luând în considerare observațiile prezentate:

–        pentru domnul Popescu, de el însuși;

–        pentru guvernul român, de R.‑H. Radu, de O.‑C. Ichim și de E. Gane, în calitate de agenți;

–        pentru guvernul slovac, de B. Ricziová, în calitate de agent;

–        pentru Comisia Europeană, de L. Nicolae și de J. Hottiaux, în calitate de agenți,

după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 24 noiembrie 2016,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Cererea de decizie preliminară privește interpretarea dispozițiilor Directivei 2006/126/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 decembrie 2006 privind permisele de conducere (JO 2006, L 403, p. 18, Ediție specială, 07/vol. 17, p. 216), în special a articolului 13 alineatul (2) coroborat cu considerentul (5) al acestei directive.

2        Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între domnul Costin Popescu, pe de o parte, și Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului, Ministerul Afacerilor Interne, Direcția Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor, Direcția Rutieră și Serviciul Public Comunitar Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor, pe de altă parte, în legătură cu obligația persoanelor care anterior intrării în vigoare a reglementării române de transpunere a Directivei 2006/126 în dreptul național erau autorizate să conducă mopede fără a deține un permis de conducere de a obține un asemenea permis pentru a putea continua să conducă respectivele vehicule.

 Cadrul legal

 Dreptul Uniunii

3        Considerentul (2) al Directivei 2006/126 enunță:

„Normele privind permisele de conducere sunt elemente esențiale ale politicii comune în domeniul transporturilor, contribuie la îmbunătățirea siguranței rutiere și facilitează libera circulație a persoanelor care își stabilesc reședința într‑un stat membru, altul decât statul care a eliberat permisul. […]”

4        Conform considerentului (5) al directivei amintite, aceasta nu ar trebui să aducă atingere drepturilor de conducere existente care au fost acordate sau obținute înainte de data aplicării sale.

5        Considerentul (8) al directivei menționate este formulat după cum urmează:

„Din motive de siguranță rutieră, ar trebui stabilite cerințe minime pentru eliberarea unui permis de conducere. Trebuie să se armonizeze normele privind examenele de conducere și de eliberare a permisului. În acest scop ar trebui definite cunoștințele, aptitudinile și comportamentele legate de conducerea autovehiculelor, examenul de conducere ar trebui să se bazeze pe aceste concepte, iar normele minime privind aptitudinile fizice și mentale necesare pentru conducerea acestor vehicule ar trebui redefinite.”

6        Potrivit considerentului (13) al aceleiași directive, introducerea unei categorii de permise de conducere pentru mopede va crește în special siguranța rutieră în ceea ce privește conducătorii auto cei mai tineri, care, conform statisticilor, sunt cei mai afectați de accidentele rutiere.

7        Considerentul (16) al Directivei 2006/126 este formulat astfel:

„Modelul de permis de conducere, astfel cum este definit prin Directiva 91/439/CEE [a Consiliului din 29 iulie 1991 privind permisele de conducere (JO 1991, L 237, p. 1, Ediție specială, 07/vol. 2, p. 62)], ar trebui înlocuit cu un model unic, sub forma unui card din plastic. În același timp, acest model de permis de conducere trebuie adaptat în vederea introducerii unei noi categorii de permis de conducere pentru mopede și în vederea introducerii unei noi categorii de permis de conducere pentru motociclete.”

8        Articolul 4 din această directivă, intitulat „Categorii, definiții și vârste minime”, prevede:

„(1)      Permisul de conducere prevăzut la articolul 1 autorizează conducerea autovehiculelor din categoriile definite în continuare. Acesta poate fi eliberat începând de la vârsta minimă indicată pentru fiecare categorie. Prin «autovehicul» se înțelege orice vehicul prevăzut cu un motor de propulsie care circulă pe un drum prin mijloace proprii, cu excepția vehiculelor care se deplasează pe șine.

(2)      Mopede:

Categoria AM:

–        vehicule cu două roți sau cu trei roți, având o viteză maximă proiectată care nu depășește 45 km/h, astfel cum sunt definite la articolul 1 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2002/24/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 18 martie 2002 privind omologarea autovehiculelor cu două sau trei roți [și de abrogare a Directivei 92/61/CEE a Consiliului (JO 2002, L 124, p. 1, Ediție specială, 13/vol. 35, p. 245)] (cu excepția celor care au o viteză maximă proiectată mai mică sau egală cu 25 km/h), și cvadricicluri ușoare, astfel cum sunt definite la articolul 1 alineatul (3) litera (a) din Directiva 2002/24/CE;

–        vârsta minimă pentru categoria AM este stabilită la 16 ani.

[…]”

9        Articolul 7 din Directiva 2006/126, intitulat „Eliberarea, valabilitatea și reînnoirea”, prevede:

„(1)      Permisele de conducere se eliberează numai solicitanților care:

(a)      au promovat un test de verificare a aptitudinilor și comportamentului și un test teoretic și îndeplinesc normele medicale, în conformitate cu dispozițiile anexelor II și III;

(b)      au promovat un test teoretic doar în ceea ce privește categoria AM; statele membre pot cere solicitanților să promoveze un test de verificare a aptitudinilor și comportamentului și un examen medical pentru această categorie.

Pentru triciclurile și cvadriciclurile din această categorie, statele membre pot impune un test specific de verificare a aptitudinilor și comportamentului. Pentru diferențierea vehiculelor din categoria AM, pe permisul de conducere se poate înscrie un cod național;

[…]”

10      Articolul 13 din Directiva 2006/126, intitulat „Echivalări între permisele de model necomunitar”, are următorul cuprins:

„(1)      Cu acordul Comisiei, statele membre stabilesc echivalări între drepturile dobândite înainte de punerea în aplicare a prezentei directive și categoriile definite la articolul 4.

După consultarea Comisiei, statele membre pot aduce legislației lor naționale ajustările necesare pentru punerea în aplicare a dispozițiilor articolului 11 alineatele (4), (5) și (6).

(2)      Niciun drept de conducere acordat înainte de 19 ianuarie 2013 nu este retras sau restrâns în vreun fel prin dispozițiile prezentei directive.”

11      Articolul 16 alineatele (1) și (2) din Directiva 2006/126, intitulat „Transpunerea”, impune statelor membre, pe de o parte, să adopte și să publice actele cu putere de lege și actele administrative necesare pentru a se conforma dispozițiilor directivei menționate care sunt enumerate la acest articol, între care articolul 4 alineatele (1) și (2), articolul 7 alineatul (1) litera (b) și articolul 13 din aceasta, până la 19 ianuarie 2011 și, pe de altă parte, să aplice dispozițiile de transpunere de la 19 ianuarie 2013.

 Dreptul român

12      Legea nr. 203/2012 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice (Monitorul Oficial al României, nr. 760 din 12 noiembrie 2012), care a transpus anumite dispoziții ale Directivei 2006/126 în dreptul român, este aplicabilă de la 19 ianuarie 2013. Această lege a modificat Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 670 din 3 august 2006, denumită în continuare „OUG. nr. 195/2002”), precum și regulamentul de aplicare a acestei ordonanțe de urgență, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1391/2006 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 876 din 26 octombrie 2006).

13      Pentru a asigura transpunerea directivei menționate, dispozițiile articolelor 160 și 161 din Regulamentul de aplicare a OUG nr. 195/2002, referitoare la mopede, au fost abrogate.

14      Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 203/2012, Regulamentul de aplicare a OUG nr. 195/2002 prevedea la articolul 160 alineatul (2) că „[p]ersoanele care nu posedă permis de conducere pot conduce mopede pe drumurile publice numai dacă fac dovada că au absolvit un curs de legislație rutieră în cadrul unei unități autorizate de pregătire a conducătorilor de autovehicule”.

15      Articolul 161 alineatul (2) din acest regulament de aplicare preciza, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 203/2012, că, „[p]e timpul circulației pe drumurile publice, conducătorii de biciclete sunt obligați să aibă asupra lor actul de identitate, iar conducătorii de mopede sunt obligați să aibă, în plus, certificatul de absolvire a cursurilor de legislație rutieră și certificatul de înregistrare a vehiculului”.

16      Articolul 6 punctele 6 și 21 din OUG nr. 195/2002 definește noțiunile „autovehicul” și „moped”. Acesta precizează, pe de o parte, că „mopedele […] sunt considerate autovehicule” și, pe de altă parte, că cvadriciclul ușor „[e]ste asimilat mopedului”.

17      Articolul 20 alineatele (1)-(3) din OUG nr. 195/2002 are următorul cuprins:

„(1)      Pentru a conduce pe drumurile publice autovehicule, tramvaie, tractoare folosite exclusiv la exploatările agricole și forestiere sau mașini autopropulsate, conducătorii acestora trebuie să posede permis de conducere corespunzător.

(2)      Permisele de conducere se eliberează pentru următoarele categorii de vehicule: AM […].

(3)      Descrierea categoriilor de vehicule prevăzute la alineatul (2), pentru [care] se eliberează permise de conducere, este prevăzută în anexa nr. 1.”

18      Anexa 1 la OUG nr. 195/2002 enumeră categoriile de vehicule pentru care se eliberează permisul de conducere, conform articolului 20 alineatul (2) din aceasta. Litera a) din anexa menționată definește „categoria AM” ca vizând „mopedele”.

19      Potrivit articolului 23 alineatele (1) și (9) din OUG nr. 195/2002:

„(1)      Dreptul de a conduce un autovehicul […] pe drumurile publice îl are numai persoana care posedă permis de conducere valabil, corespunzător categoriei din care face parte vehiculul respectiv, sau dovada înlocuitoare a acestuia cu drept de circulație.

[…]

(9)      Examenul pentru obținerea permisului de conducere constă în susținerea unei probe teoretice de verificare a cunoștințelor și a unei probe practice de verificare a aptitudinilor și comportamentului, corespunzător categoriei de permis solicitat. Proba practică pentru categoria AM constă numai în verificarea aptitudinilor în poligoane special amenajate. Condițiile de obținere a permisului de conducere se stabilesc prin regulament.”

 Situația de fapt din litigiul principal și întrebarea preliminară

20      Domnul Popescu deține un certificat de înregistrare a unui cvadriciclu ușor marca Aixam, categoria de vehicule L 6e, asimilat unui moped, precum și un certificat de absolvire a unui curs de legislație rutieră pentru conducerea mopedelor pe drumurile publice. Documentele menționate, care i‑au fost eliberate în cursul anului 2010, îi permiteau să circule cu un vehicul precum al său, în conformitate cu articolele 160 și 161 din Regulamentul de aplicare a OUG nr. 195/2002 în versiunea în vigoare anterior datei de 19 ianuarie 2013.

21      Începând cu 19 ianuarie 2013, conducerea pe drumurile publice a mopedelor sau a vehiculelor asimilate a fost condiționată în România de obținerea unui permis de conducere, în temeiul Legii nr. 203/2012, care a modificat OUG nr. 195/2002 pentru a transpune în dreptul național anumite dispoziții ale Directivei 2006/126.

22      Domnul Popescu a formulat o acțiune, îndreptată împotriva mai multor autorități naționale, la Curtea de Apel București (România), prin care solicita ca dreptul său de a conduce mopede pe drumurile publice, astfel cum a fost dobândit înainte de 19 ianuarie 2013, să fie recunoscut după această dată fără a fi necesară îndeplinirea unor formalități suplimentare, precum și eliberarea de către autoritatea competentă a unui document care să ateste acest drept. În susținerea acțiunii formulate, acesta a afirmat că noua reglementare care decurge din Legea nr. 203/2012 este contrară dispozițiilor directivei menționate.

23      Întrucât domnul Popescu a invocat de asemenea o excepție de neconstituționalitate cu privire la anumite dispoziții ale OUG nr. 195/2002, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 203/2012, Curtea de Apel București a sesizat Curtea Constituțională (România).

24      Prin decizia din 5 decembrie 2013, această din urmă instanță, precizând totodată că interpretarea normelor de drept al Uniunii depășește competența sa și că această prerogativă revine exclusiv Curții de Justiție a Uniunii Europene, a respins excepția de neconstituționalitate ca neîntemeiată, pentru motivul că dispozițiile dreptului național avute în vedere de domnul Popescu sunt conforme cu Constituția României.

25      Pe baza deciziei menționate, Curtea de Apel București a declarat inadmisibilă acțiunea formulată de domnul Popescu.

26      Domnul Popescu a formulat recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție (România), susținând că dispozițiile Legii nr. 203/2012 nu sunt conforme cu considerentul (5) și cu articolul 13 alineatul (2) din Directiva 2006/126, potrivit căruia niciun drept de conducere acordat înainte de 19 ianuarie 2013 nu este retras sau restrâns în vreun fel prin dispozițiile acestei directive.

27      În apărare, Inspectoratul General al Poliției Române a susținut că modificările aduse OUG nr. 195/2002 prin Legea nr. 203/2012 care constau în condiționarea conducerii unui moped de obținerea unui permis, erau motivate de obiectivul sporirii siguranței rutiere, reducând numărul și consecințele accidentelor rutiere în care erau implicate mopede prin obligarea conducătorilor să dobândească cunoștințele teoretice și competențele practice necesare în cadrul unei instruiri adecvate.

28      În aceste împrejurări, Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Dacă prevederile Directivei 2006/126[…] permit statului român ca, în cazul conducătorilor de mopede, deținători ai unui înscris oficial care le conferea dreptul să conducă pe drumurile publice anterior datei de 19 ianuarie 2013, să instituie obligativitatea unui permis de conducere pe baza susținerii unor probe/unei examinări similare celorlalte autovehicule, pentru a putea conduce mopedele și după data de 19 ianuarie 2013.”

 Cu privire la întrebarea preliminară

29      Prin intermediul întrebării adresate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă dispozițiile Directivei 2006/126, în special articolul 13 alineatul (2) din aceasta, trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale, adoptată în vederea transpunerii acestei directive în dreptul intern, care pune capăt autorizării de a conduce mopede fără a deține un permis de conducere a cărui emitere este condiționată de susținerea unor probe și/sau examinări similare celor impuse pentru conducerea altor autovehicule.

30      Articolul 13 alineatul (2) din directiva menționată prevede că niciun drept de conducere acordat înainte de 19 ianuarie 2013 nu este retras sau restrâns în vreun fel prin dispozițiile respectivei directive, iar considerentul (5) al acesteia precizează că ea nu ar trebui să aducă atingere drepturilor de conducere existente care au fost acordate sau obținute înainte de data aplicării sale.

31      În această privință, domnul Popescu arată că, la momentul adoptării Legii nr. 203/2012, prin care a fost transpusă în dreptul român Directiva 2006/126, nu se putea aduce atingere drepturilor de conducere existente, obținute înainte de intrarea în vigoare a acestei legi. În opinia sa, articolul 13 alineatul (2) din directiva menționată ar trebui interpretat în sensul că vizează orice autorizare de a conduce care a fost recunoscută de un stat membru chiar fără a avea ca suport un act oficial, iar nu numai autorizările concretizate prin acordarea unui permis de conducere sau a unui act de natură echivalentă.

32      Domnul Popescu își întemeiază aceste considerații, printre altele, pe modul de redactare a acestei dispoziții în limba română, în care figurează expresia „drept de conducere acordat”, care cuprinde termenul „drept”, ce evocă în mod normal dreptul în sine, iar nu documentul care atestă un drept acordat, precum și cuvântul „acordat”, care corespunde literal termenilor „accordé” sau „octroyé” din limba franceză și care se poate referi atât la un drept, cât și la un document care atestă acest drept.

33      În schimb, astfel cum a constatat avocatul general la punctul 42 din concluzii, o interpretare literală a expresiei „droit de conduire délivré” (drept de conducere eliberat) care figurează în versiunea franceză, în special în ceea ce privește accepțiunea obișnuită a termenului „délivré” (eliberat), ar putea permite să se considere că formularea articolului 13 alineatul (2) din Directiva 2006/126 implică faptul că numai autorizările exprese de conducere care rezultă dintr‑un act care a fost remis în mod formal, în general sub forma unui act administrativ individual, înainte de 19 ianuarie 2013 nu ar fi afectate, în temeiul acestei dispoziții, de cerințele cuprinse în această directivă.

34      Se pare, așadar, că există divergențe între diferitele versiuni lingvistice ale articolului 13 alineatul (2) din Directiva 2006/126.

35      Trebuie amintit în această privință că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, formularea utilizată în una dintre versiunile lingvistice ale unei dispoziții de drept al Uniunii nu poate constitui singurul temei pentru interpretarea acestei dispoziții și nici nu se poate atribui respectivei formulări un caracter prioritar în raport cu celelalte versiuni lingvistice. Astfel, dispozițiile de drept al Uniunii trebuie interpretate și aplicate în mod uniform, în lumina versiunilor existente în toate limbile Uniunii Europene. În caz de neconcordanță între diferitele versiuni lingvistice ale unui text de drept al Uniunii, dispoziția în cauză trebuie să fie interpretată în funcție de economia generală și de finalitatea reglementării din care face parte (Hotărârea din 28 iulie 2016, Edilizia Mastrodonato, C‑147/15, EU:C:2016:606, punctul 29, și Hotărârea din 22 septembrie 2016, Breitsamer und Ulrich, C‑113/15, EU:C:2016:718, punctul 58).

36      În primul rând, în ceea ce privește economia generală a Directivei 2006/126, trebuie arătat că aceasta instituie un model unic de permis de conducere comunitar, care este menit să înlocuiască diferitele permise de conducere existente în statele membre, și introduce o nouă categorie de permise de conducere pentru mopede. Aceasta stabilește și definește astfel, la articolul 4, diferitele categorii de permise de conducere cu care statele membre, care au definit deja fiecare propriile categorii de permise de conducere, trebuie să stabilească echivalențe (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 aprilie 2012, Hofmann, C‑419/10, EU:C:2012:240, punctul 40).

37      Or, în acest context, Curtea a hotărât deja că articolul 13 din directiva menționată, intitulat „Echivalări între permisele de model necomunitar” și în care figurează expresia „drept de conducere acordat” în cauză, vizează exclusiv reglementarea chestiunii echivalării între drepturile dobândite înainte de punerea în aplicare a acestei directive și diferitele categorii de permise de conducere definite de directiva menționată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 aprilie 2012, Hofmann, C‑419/10, EU:C:2012:240, punctul 41), și anume între diferitele categorii de permise de conducere instituite de statele membre și cele care rezultă din Directiva 2006/126.

38      Rezultă din această jurisprudență că dispoziția în discuție nu privește decât echivalările între permisele de conducere anterioare și noul model unic comunitar.

39      Această constatare este confirmată de examinarea lucrărilor pregătitoare ale Directivei 2006/126, din care reiese că articolul 13 alineatul (2) din această directivă a fost adăugat la inițiativa Parlamentului European, care a justificat această adăugire precizând că „preschimbarea permiselor de conducere anterioare” nu trebuia să aibă ca efect în niciun caz pierderea sau restricționarea drepturilor dobândite în ceea ce privește autorizarea de a conduce diverse categorii de vehicule (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 aprilie 2012, Hofmann, C‑419/10, EU:C:2012:240, punctul 42).

40      În al doilea rând, în ceea ce privește finalitatea Directivei 2006/126, trebuie amintit că aceasta are ca obiectiv printre altele îmbunătățirea siguranței rutiere, după cum confirmă considerentele (2), (8) și (13).

41      Astfel, potrivit considerentului (2) al acestei directive, normele privind permisele de conducere contribuie la îmbunătățirea siguranței rutiere. Considerentul (8) al directivei menționate precizează că, „[d]in motive de siguranță rutieră, ar trebui stabilite cerințe minime pentru eliberarea unui permis de conducere”. Potrivit considerentului (13) al acestei directive, „[i]ntroducerea unei categorii de permise de conducere pentru mopede va crește, în special, siguranța rutieră în ceea ce privește conducătorii auto cei mai tineri care, conform statisticilor, sunt cei mai afectați de accidentele rutiere”.

42      În această perspectivă, în condițiile în care mopedele nu intrau în domeniul de aplicare al Directivei 91/439, Directiva 2006/126, care a înlocuit‑o, a extins acest domeniu de aplicare și a introdus cerința unui permis de conducere pentru acest tip de vehicul.

43      Începând de la 19 ianuarie 2013, statele membre au fost obligate să instituie o nouă categorie de permise de conducere pentru mopede, în temeiul articolului 16 alineatele (1) și (2) din directiva menționată, care prevede că acestea aplică reglementarea adoptată pentru transpunerea dispozițiilor respectivei directive. Asemenea permise sunt eliberate, conform articolului 7 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2006/126, solicitanților care au promovat un test teoretic și, dacă legiuitorul național a decis astfel, au susținut cu succes o probă practică și/sau un examen medical.

44      Este incontestabil că această cerință privind dobândirea de către conducătorii de mopede a unor cunoștințe teoretice și eventual a unor competențe practice vizează creșterea nivelului de siguranță rutieră. În plus, astfel cum a arătat avocatul general la punctul 54 din concluzii, necesitatea obținerii prealabile a unui permis de conducere face posibilă aplicarea în privința acestora din urmă, în cazul încălcării legislației rutiere, a dispozițiilor naționale în materie de retragere, de suspendare, de reînnoire și de anulare a permisului de conducere.

45      În consecință, astfel cum în mod corect au arătat guvernele român și slovac în observațiile lor, o interpretare a articolului 13 alineatul (2) din Directiva 2006/126 care ar interzice statelor membre să înăsprească condițiile de autorizare a conducerii de mopede pe drumurile publice existente anterior datei de 19 ianuarie 2013 ar împiedica realizarea obiectivului îmbunătățirii siguranței rutiere urmărit de legiuitorul Uniunii.

46      Trebuie să se constate, prin urmare, că atât din interpretarea sistematică, cât și din interpretarea teleologică a Directivei 2006/126 reiese că articolul 13 alineatul (2) din această directivă nu se referă decât la deținerea unor permise de conducere și a unor documente oficiale echivalente acestora care îl autorizează în mod expres pe titular să conducă.

47      În ceea ce privește mai concret faptele în discuție în litigiul principal, din dosarul de care dispune Curtea reiese că domnul Popescu a fost autorizat să circule în România, înainte de 19 ianuarie 2013, cu un vehicul din categoria mopedelor, în calitate de deținător al unui certificat de înregistrare a unui cvadriciclu, asimilat unui moped, precum și al unui certificat de absolvire a unui curs de legislație rutieră pentru conducerea mopedelor pe drumurile publice. Întrucât nu este titular al unui permis de conducere sau al unui document echivalent, acesta nu poate, așadar, să invoce protecția prevăzută la articolul 13 alineatul (2) din directiva menționată pentru a i se recunoaște de către autoritatea română competentă dreptul de a continua să utilizeze mopede pe drumurile publice fără a îndeplini formalități suplimentare și pentru a i se remite un document oficial care să ateste acest drept.

48      Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că dispozițiile Directivei 2006/126, în special articolul 13 alineatul (2) din aceasta, trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale, adoptată în vederea transpunerii acestei directive în dreptul intern, care pune capăt autorizării de a conduce mopede fără a deține un permis de conducere a cărui eliberare este condiționată de promovarea unor probe și/sau examinări similare celor impuse pentru conducerea altor autovehicule.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

49      Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a patra) declară:

Dispozițiile Directivei 2006/126/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 decembrie 2006 privind permisele de conducere, în special articolul 13 alineatul (2) din aceasta, trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale, adoptată în vederea transpunerii acestei directive în dreptul intern, care pune capăt autorizării de a conduce mopede fără a deține un permis de conducere a cărui eliberare este condiționată de promovarea unor probe și/sau examinări similare celor impuse pentru conducerea altor autovehicule.

Sursa: CJUE

C.J.U.E.: Achiziţii publice. Deciziile Curţii Constituţionale au determinat conformitatea cu dreptul Uniunii a garanţiei de bună conduită.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a treia)

15 septembrie 2016(*)

„Trimitere preliminară – Directivele 89/665/CEE și 92/13/CEE – Achiziții publice – Proceduri privind căile de atac – Reglementare națională care condiționează admisibilitatea căilor de atac împotriva actelor autorității contractante de constituirea unei «garanții de bună conduită» – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Articolul 47 – Dreptul la o cale de atac efectivă”

În cauzele conexate C‑439/14 și C‑488/14,

având ca obiect cereri de decizie preliminară formulate în temeiul articolului 267 TFUE de Curtea de Apel București (România) și de Curtea de Apel Oradea (România), prin deciziile din 19 septembrie 2014 și din 8 octombrie 2014, primite de Curte la 24 septembrie 2014 și, respectiv, la 4 noiembrie 2014, în procedurile

SC Star Storage SA

împotriva

Institutului Național de Cercetare‑Dezvoltare în Informatică (ICI) (C‑439/14),

și

SC Max Boegl România SRL,

SC UTI Grup SA,

Astaldi SpA,

SC Construcții Napoca SA

împotriva

RA Aeroportul Oradea,

SC Porr Construct SRL,

Teerag‑Asdag Aktiengesellschaft,

SC Col‑Air Trading SRL,

AVZI SA,

Trameco SA,

Iamsat Muntenia SA (C‑488/14),

CURTEA (Camera a treia),

compusă din domnul L. Bay Larsen, președinte de cameră, și domnii D. Šváby, J. Malenovský, M. Safjan și M. Vilaras (raportor), judecători,

avocat general: doamna E. Sharpston,

grefier: doamna L. Carrasco Marco, administrator,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 14 ianuarie 2016,

luând în considerare observațiile prezentate:

–        pentru SC Star Storage SA, de A. Fetiță, avocat;

–        pentru SC Max Boegl România SRL, de F. Irimia, avocat;

–        pentru guvernul român, de R.‑H. Radu, de R. Hațieganu, de D. Bulancea și de M. Bejenar, în calitate de agenți;

–        pentru guvernul elen, de K. Georgiadis și de K. Karavasili, în calitate de agenți;

–        pentru Comisia Europeană, de A. Tokár și de I. Rogalski, în calitate de agenți,

după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 28 aprilie 2016,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Cererile de decizie preliminară privesc interpretarea articolului 1 alineatele (1)-(3) din Directiva 89/665/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1989 privind coordonarea actelor cu putere de lege și a actelor administrative privind aplicarea procedurilor care vizează căile de atac față de atribuirea contractelor de achiziții publice de produse și a contractelor publice de lucrări (JO 1989, L 395, p. 33, Ediție specială, 06/vol. 1, p. 237), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2007/66/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 decembrie 2007 (JO 2007, L 335, p. 31) (denumită în continuare „Directiva 89/665”), și a articolului 1 alineatele (1)-(3) din Directiva 92/13/CEE a Consiliului din 25 februarie 1992 privind coordonarea actelor cu putere de lege și actelor administrative referitoare la aplicarea normelor comunitare cu privire la procedurile de achiziții publice ale entităților care desfășoară activități în sectoarele apei, energiei, transporturilor și telecomunicațiilor (JO 1992, L 76, p. 14, Ediție specială, 06/vol. 2, p. 43), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2007/66 (denumită în continuare „Directiva 92/13”), precum și a articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

2        Aceste cereri au fost formulate, în cauza C‑439/14, în cadrul unui litigiu între SC Star Storage SA, pe de o parte, și Institutul Național de Cercetare‑Dezvoltare în Informatică (ICI), pe de altă parte, în legătură cu o procedură de atribuire a unui contract de achiziții publice având ca obiect achiziția unei infrastructuri informatice și de servicii pentru pregătirea, managementul, dezvoltarea și implementarea unei platforme de cloud computing, iar în cauza C‑488/14, în cadrul unui litigiu între SC Max Boegl România SRL, SC UTI Grup SA, Astaldi SpA și SC Construcții Napoca SA (denumite în continuare „Max Boegl și alții”), pe de o parte, și RA Aeroportul Oradea SA, SC Porr Construct SRL, Teerag‑Asdag Aktiengesellschaft, SC Col‑Air Trading SRL, AZVI SA, Trameco SA și Iamsat Muntenia SA, pe de altă parte, în legătură cu o procedură de atribuire a unui contract de achiziții publice privind lucrări de extindere și de modernizare a infrastructurilor Aeroportului Oradea (România).

 Cadrul juridic

 Dreptul Uniunii

 Directiva 89/665

3        Articolul 1 din Directiva 89/665, intitulat „Domeniul de aplicare și disponibilitatea căilor de atac”, prevede la alineatele (1)-(3):

„(1)      Prezenta directivă se aplică în cazul contractelor menționate în Directiva 2004/18/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 31 martie 2004 privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice de lucrări, de bunuri și de servicii [(JO 2004, L 134, p. 114, Ediție specială, 06/vol. 8, p. 116], cu excepția cazului în care aceste contracte sunt excluse în conformitate cu articolele 10-18 din respectiva directivă.

Contractele, în înțelesul prezentei directive, includ contractele de achiziții publice, acordurile‑cadru, concesiunile de lucrări publice și sistemele dinamice de achiziție.

Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a garanta că, în ceea ce privește contractele circumscrise domeniului de aplicare al Directivei 2004/18/CE, deciziile luate de autoritățile contractante pot fi supuse unor căi de atac efective și, în special, cât se poate de rapide, în conformitate cu condițiile stabilite la articolele 2-2f din prezenta directivă, în temeiul nerespectării, prin aceste decizii, a legislației comunitare în domeniul achizițiilor publice sau a normelor de drept intern de transpunere a acesteia.

(2)      Statele membre garantează că nu există, între întreprinderile care susțin că au suferit un prejudiciu în cadrul unei proceduri de atribuire a unui contract, nicio discriminare ca rezultat al distincției făcute de prezenta directivă între normele de drept intern de transpunere a legislației comunitare și celelalte norme de drept intern.

(3)      Statele membre asigură accesul la căile de atac, în temeiul unor norme detaliate pe care statele membre pot să le stabilească în acest sens, cel puțin oricărei persoane care are sau care a avut vreun interes în obținerea unui anumit contract și care a fost prejudiciată sau riscă să fie prejudiciată printr‑o presupusă încălcare.”

 Directiva 92/13

4        Articolul 1 din Directiva 92/13, intitulat de asemenea „Domeniul de aplicare și disponibilitatea căilor de atac”, prevede la alineatele (1)-(3):

„(1)      Prezenta directivă se aplică în cazul contractelor menționate în Directiva 2004/17/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 31 martie 2004 de coordonare a procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții în sectoarele apei, energiei, transporturilor și serviciilor poștale [(JO 2004, L 134, p. 1, Ediție specială, 06/vol. 8, p. 3)], cu excepția cazului în care aceste contracte sunt excluse în conformitate cu articolul 5 alineatul (2), articolele 18-26, articolele 29 și 30 sau articolul 62 din respectiva directivă.

Contractele, în înțelesul prezentei directive, includ contractele de furnizare, contractele de lucrări și servicii, acordurile‑cadru și sistemele dinamice de achiziții.

Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a garanta că, în ceea ce privește contractele circumscrise domeniului de aplicare al Directivei 2004/17/CE, deciziile luate de entitățile contractante pot fi supuse unor căi de atac efective și, în special, cât se poate de rapide în conformitate cu condițiile stabilite la articolele 2-2f din prezenta directivă, în temeiul nerespectării, prin aceste decizii, a legislației comunitare în domeniul achizițiilor publice sau a normelor de drept intern de transpunere a acesteia.

(2)      Statele membre garantează că nu există, între întreprinderile care susțin că au suferit un prejudiciu în cadrul unei proceduri de atribuire a unui contract, nicio discriminare ca rezultat al distincției făcute de prezenta directivă între normele de drept intern de transpunere a legislației comunitare și celelalte norme de drept intern.

(3)      Statele membre asigură accesul la căile de atac, în temeiul unor norme detaliate pe care statele membre pot să le stabilească în acest sens, cel puțin oricărei persoane care are sau care a avut vreun interes în obținerea unui anumit contract și care a fost prejudiciată sau riscă să fie prejudiciată printr‑o presupusă încălcare.”

 Directiva 2007/66

5        Considerentul (36) al Directivei 2007/66 are următorul cuprins:

„Prezenta directivă respectă drepturile fundamentale și principiile recunoscute, în special, de [cartă]. Prezenta directivă urmărește, în special, să asigure respectarea deplină a dreptului la o cale de atac eficace și la o audiere echitabilă, în conformitate cu articolul 47 primul și al doilea paragraf din [c]artă.”

 Directiva 2004/17

6        Articolul 16 litera (b) din Directiva 2004/17 prevede:

„Cu excepția situației în care sunt excluse în virtutea excluderilor prevăzute la articolele 19-26 sau în temeiul articolului 30, privind desfășurarea activității respective, prezenta directivă se aplică contractelor care au o valoare estimată, fără taxa pe valoare adăugată (TVA), cel puțin egală cu următoarele praguri:

[…]

(b)      5 186 000 [de euro], în cazul contractelor de lucrări.”

 Directiva 2004/18

7        Articolul 7 literele (b) și (c) din Directiva 2004/18 prevede:

„Prezenta directivă se aplică contractelor de achiziții publice care nu sunt excluse în temeiul exceptărilor prevăzute la articolele 10 și 11 și articolele 12-18 și a căror valoare estimată, fără taxa pe valoarea adăugată (TVA), este egală sau mai mare decât următoarele praguri:

[…]

(b)      207 000 [de euro]:

–        pentru contractele de achiziții publice de bunuri și de servicii atribuite de autoritățile contractante, altele decât cele prevăzute la anexa IV;

–        pentru contractele de achiziții publice de bunuri atribuite de autoritățile contractante menționate la anexa IV care își desfășoară activitatea în domeniul apărării, în cazul în care respectivele contracte se referă la produse care nu sunt menționate la anexa V;

–        pentru contractele de achiziții publice atribuite de o autoritate contractantă care au ca obiect servicii din categoria 8 din anexa II A, servicii de telecomunicații din categoria 5 ale căror poziții din CVP sunt echivalente cu numerele de referință CPC 7524, 7525 și 7526 și servicii menționate la anexa II B;

(c)      5 186 000 [de euro], pentru contractele de achiziții publice de lucrări.”

 Dreptul român

8        Articolele 2711 și 2712 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, astfel cum a fost modificată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/2014 (denumită în continuare „OUG nr. 34/2006”), prevăd:

„Articolul 2711

(1)      În scopul de a proteja autoritatea contractantă de riscul unui eventual comportament necorespunzător, contestatorul are obligația de a constitui garanția de bună conduită pentru întreaga perioadă cuprinsă între data depunerii contestației/cererii/plângerii și data rămânerii definitive a deciziei Consiliului [Național de Soluționare a Contestațiilor]/hotărârii instanței de judecată de soluționare a acesteia.

(2)      Contestația/Cererea/Plângerea va fi respinsă în cazul în care contestatorul nu prezintă dovada constituirii garanției prevăzute la alineatul (1).

(3)      Garanția de bună conduită se constituie prin virament bancar sau printr‑un instrument de garantare emis în condițiile legii de o societate bancară ori de o societate de asigurări și se depune în original la sediul autorității contractante și în copie la [Consiliul Național de Soluționare a Contestațiilor] sau la instanța de judecată, odată cu depunerea contestației/cererii/plângerii.

(4)      Cuantumul garanției de bună conduită se stabilește prin raportare la valoarea estimată a contractului ce urmează a fi atribuit, astfel:

a)      1 % din valoarea estimată, dacă aceasta este mai mică decât pragurile valorice prevăzute la articolul 55 alineatul (2) literele a) și b);

b)      1 % din valoarea estimată, dacă aceasta este mai mică decât pragurile valorice prevăzute la articolul 55 alineatul (2) litera c), dar nu mai mult decât echivalentul în lei a 10 000 [de] euro, la cursul [Băncii Naționale a României] de la data constituirii garanției;

c)      1 % din valoarea estimată, dacă aceasta este egală sau mai mare decât pragurile valorice prevăzute la articolul 55 alineatul (2) literele a) și b), dar nu mai mult decât echivalentul în lei a 25 000 [de] euro, la cursul [Băncii Naționale a României] de la data constituirii garanției;

d)      1 % din valoarea estimată, dacă aceasta este egală sau mai mare decât pragurile valorice prevăzute la articolul 55 alineatul (2) litera c), dar nu mai mult decât echivalentul în lei a 100 000 [de] euro, la cursul [Băncii Naționale a României] de la data constituirii garanției.

(5)      Garanția de bună conduită trebuie să aibă o perioadă de valabilitate de cel puțin 90 de zile, să fie irevocabilă și să prevadă plata necondiționată la prima cerere a autorității contractante, în măsura în care contestația/cererea/plângerea va fi respinsă ca inadmisibilă.

(6)      În cazul în care, în ultima zi de valabilitate a garanției de bună conduită, decizia Consiliului [Național de Soluționare a Contestațiilor] sau hotărârea instanței de judecată nu este rămasă definitivă, iar contestatorul nu a prelungit valabilitatea garanției de bună conduită în aceleași condiții de la alineatele (1)-(5), autoritatea contractantă va reține garanția de bună conduită. Prevederile art. 2712 alineatele (3)-(5) se aplică în mod corespunzător.

(7)      Prevederile alineatelor (1)-(6) se aplică în mod corespunzător și în situația în care plângerea împotriva deciziei Consiliului [Național de Soluționare a Contestațiilor] este formulată de o altă persoană decât autoritatea contractantă sau contestator, conform articolului 281.

Articolul 2712

(1)      În cazul în care contestația este respinsă de către [Consiliul Național de Soluționare a Contestațiilor] sau de către instanța de judecată, atunci când contestatorul se adresează direct instanței, autoritatea contractantă are obligația de a reține garanția de bună conduită de la momentul rămânerii definitive a deciziei Consiliului [Național de Soluționare a Contestațiilor]/hotărârii instanței de judecată. Reținerea se aplică pentru loturile la care contestația a fost respinsă.

(2)      Prevederile alineatului (1) se aplică și în cazul în care contestatorul renunță la contestație/cerere/plângere.

(3)      Măsura prevăzută la alineatul (1) nu va fi aplicată în cazul în care Consiliul [Național de Soluționare a Contestațiilor]/instanța de judecată respinge contestația ca rămasă fără obiect sau în cazul în care s‑a renunțat la contestație/cerere/plângere, ca urmare a adoptării de către autoritatea contractantă a măsurilor de remediere necesare, în condițiile articolului 2563 alineatul (1).

(4)      În situația în care Consiliul [Național de Soluționare a Contestațiilor] admite contestația, respectiv instanța competentă admite plângerea formulată împotriva deciziei Consiliului [Național de Soluționare a Contestațiilor] de respingere a contestației, autoritatea contractantă are obligația de a restitui contestatorului garanția de bună conduită, în cel mult 5 zile de la momentul rămânerii definitive a deciziei/hotărârii.

(5)      În situația în care contestatorul se adresează direct instanței de judecată și aceasta admite cererea introdusă, prevederile alineatului (4) se aplică în mod corespunzător.

(6)      Sumele încasate de autoritatea contractantă din executarea garanției de bună conduită reprezintă venituri ale autorității contractante.”

 Litigiile principale și întrebările preliminare

 Cauza C‑439/14

9        La 1 aprilie 2014, ICI, în calitate de autoritate contractantă, a publicat în Sistemul Electronic de Achiziții Publice (denumit în continuare „SEAP”) un anunț de deschidere a unei proceduri de cerere de ofertă în scopul atribuirii unui contract de achiziții publice privind achiziția unei infrastructuri informatice și de servicii pentru pregătirea, managementul, dezvoltarea și implementarea unei platforme de cloud computing, precum și documentația de atribuire aferentă. Criteriul de atribuire a acestui contract, care avea o valoare estimată de 61 287 713,71 RON (aproximativ 13 700 000 de euro) fără taxa pe valoarea adăugată, era „prețul cel mai scăzut”.

10      În urma unor cereri formulate de mai mulți operatori economici, ICI a publicat în SEAP o serie de clarificări ale prevederilor documentației de atribuire.

11      La 30 iunie 2014, Star Storage a contestat clarificările nr. 4 și nr. 5 din 24 iunie 2014 și nr. 7 din 26 iunie 2014 în fața Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor (denumit în continuare „CNSC”).

12      Prin decizia din 18 iulie 2014, CNSC a respins această contestație ca inadmisibilă, în temeiul, printre altele, al articolului 2711 alineatul (2) din OUG nr. 34/2006, pentru motivul că Star Storage nu constituise garanția de bună conduită.

13      La 5 august 2014, Star Storage a sesizat Curtea de Apel București (România) cu o plângere prin care a solicitat, printre altele, anularea acestei decizii de respingere, arătând că obligația de constituire a unei garanții de bună conduită prevăzută de reglementarea română era contrară atât Constituției României, cât și dreptului Uniunii.

14      Instanța de trimitere apreciază că, din cauza cuantumului său semnificativ și a normelor care o guvernează, garanția de bună conduită este de natură a impieta în mod grav asupra dreptului operatorilor economici la un remediu efectiv împotriva actelor autorităților contractante.

15      În aceste condiții, Curtea de Apel București a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Dispozițiile articolului 1 alineatul (1) al treilea paragraf și cele ale articolului 1 alineatul (3) din Directiva 89/665 […] trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări care condiționează accesul la căile de atac împotriva deciziilor autorității contractante de obligativitatea depunerii în prealabil a unei «garanții de bună conduită», precum cea reglementată de articolele 2711 și 2712 din [OUG] nr. 34/2006?”

 Cauza C‑488/14

16      La 21 ianuarie 2014, RA Aeroportul Oradea, în calitate de autoritate contractantă, a publicat în SEAP un anunț referitor la deschiderea unei proceduri de cerere de ofertă în scopul atribuirii unui contract de achiziții publice privind lucrări de extindere și de modernizare a infrastructurilor Aeroportului Oradea (România). Valoarea estimată a contractului de achiziții publice se ridică la 101 232 054 RON (aproximativ 22 800 000 de euro) fără taxa pe valoarea adăugată, criteriul de atribuire fiind „oferta cea mai avantajoasă din punct de vedere economic”.

17      Potrivit raportului întocmit în urma evaluării ofertelor, oferta depusă de asocierea formată din SC Max Boegl România SRL, SC UTI Grup SA și Astaldi SpA a fost declarată neconformă, în timp ce oferta depusă de asocierea formată din SC Construcții Napoca SA, SC Aici Cluj SA și CS Icco Energ SRL a fost clasată pe locul al doilea ca urmare a criteriului de atribuire ales.

18      Aceste două asocieri ofertante au introdus fiecare câte o contestație la CNSC împotriva raportului amintit. Prin decizia CNSC din 10 iulie 2014, contestațiile menționate au fost respinse ca nefondate. În consecință, fiecare dintre cele două asocieri au formulat plângere împotriva acestei decizii de respingere la Curtea de Apel Oradea (România).

19      La termenul de judecată din 10 septembrie 2014, această instanță le‑a pus în vedere reclamantelor din litigiul principal că, având în vedere intrarea în vigoare, la 1 iulie 2014, a articolelor 2711 și 2712 din OUG nr. 34/2006, acestea aveau obligația de a constitui o „garanție de bună conduită”. Prin urmare, Max Boegl și alții au solicitat sesizarea Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate privind aceste două dispoziții și sesizarea Curții cu o cerere de decizie preliminară.

20      În aceste condiții, Curtea de Apel Oradea a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Dispozițiile [articolului 1 alineatele (1)-(3)] din [Directiva 89/665], respectiv din [Directiva 92/13] […] trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări care condiționează accesul la căile de atac împotriva deciziilor autorității contractante de obligativitatea depunerii în prealabil a unei «garanții de bună conduită», precum cea reglementată de articolele 2711 și 2712 din OUG nr. 34/2006?”

 Procedura în fața Curții

21      Prin Ordonanțele din 13 noiembrie 2014 și din 10 decembrie 2014, președintele Curții a respins cererile formulate de Curtea de Apel București și de Curtea de Apel Oradea de judecare a cauzelor C‑439/14 și C‑488/14 potrivit procedurii accelerate prevăzute la articolul 105 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții.

22      Prin decizia președintelui Curții din 13 noiembrie 2014, cauzele C‑439/14 și C‑488/14 au fost conexate pentru buna desfășurare a fazelor scrisă și orală ale procedurii, precum și în vederea pronunțării hotărârii.

23      Prin Decizia nr. 5 din 15 ianuarie 2015, Curtea Constituțională a admis în parte excepția de neconstituționalitate privind articolele 2711 și 2712 din OUG nr. 34/2006 ridicată de Star Storage și, respectiv, de Max Boegl și alții.

24      Prin scrisoarea din 21 iulie 2015, Curtea a adresat Curții de Apel București și Curții de Apel Oradea, în temeiul articolului 101 din Regulamentul de procedură, o cerere de lămuriri, prin care le‑a invitat să își prezinte observațiile cu privire la Decizia Curții Constituționale nr. 5 din 15 ianuarie 2015 și la posibilele efecte ale acesteia asupra cererii lor de decizie preliminară.

25      Prin scrisoarea din 11 august 2015, primită de Curte la 26 august 2015, Curtea de Apel Oradea a arătat în esență că prin Decizia Curții Constituționale nr. 5 din 15 ianuarie 2015 fusese admisă excepția de neconstituționalitate privind dispozițiile articolului 2712 alineatele (1) și (2) din OUG nr. 34/2006, însă fusese respinsă cea privind dispozițiile articolului 2711 și ale articolului 2712 alineatele (3)-(6) din OUG nr. 34/2006, astfel încât cererea sa de decizie preliminară nu se mai referea decât la aceste din urmă dispoziții.

26      Prin scrisoarea din 14 septembrie 2015, primită de Curte la 23 septembrie 2015, Curtea de Apel București a arătat de asemenea în esență că prin Decizia Curții Constituționale nr. 5 din 15 ianuarie 2015 se confirmase constituționalitatea obligației de a constitui garanția de bună conduită ca o condiție de admisibilitate a oricărei căi de atac și, în consecință, era în continuare necesar să se examineze dacă dispozițiile articolelor 2711 și 2712 din OUG nr. 34/2006 declarate conforme cu Constituția României, prin care se condiționează exercitarea căilor de atac în cadrul procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice de constituirea unei „garanții de bună conduită”, pot fi considerate compatibile cu principiul protecției jurisdicționale efective, astfel cum acesta este protejat prin articolul 1 alineatele (1)-(3) din Directiva 89/665 și prin articolul 1 alineatele (1)-(3) din Directiva 92/13 coroborate cu articolul 47 din cartă.

27      În plus, Curtea de Apel București apreciază că reglementarea română necesită o analiză aprofundată, pe de o parte, în ceea ce privește împrejurarea că garanția de bună conduită se adaugă la „garanția de participare” pe care trebuie să o constituie de asemenea ofertantul, în temeiul articolului 431 din OUG nr. 34/2006, și al cărei cuantum reprezintă până la 2 % din valoarea estimată a contractului, și, pe de altă parte, în ceea ce privește faptul că nu este posibilă nici derogarea de la cuantumul garanției de bună conduită, care se stabilește, potrivit articolului 2711 alineatul (4) din OUG nr. 34/2006, în mod automat la un nivel de 1 % din valoarea estimată a contractului ce urmează a fi atribuit, până la pragul maxim de 100 000 de euro, nici acordarea unei reduceri sau dispunerea eșalonării plății în funcție de împrejurările concrete ale cauzei.

28      În consecință, Curtea de Apel București invită Curtea să răspundă la următoarea întrebare preliminară:

„[Dispozițiile articolului] 1 alineatele (1)-(3) din Directiva 89/665 și [ale articolului] 1 alineatele (1)-(3) din Directiva 92/13 coroborate cu cele ale articolului 47 din [cartă] trebuie interpretate în sensul că se opun unei dispoziții naționale care instituie, drept condiție de admisibilitate a căilor de atac împotriva deciziilor luate de autoritățile contractante în cadrul procedurilor de achiziții publice, obligația constituirii unei garanții financiare în favoarea autorității contractante precum cea reglementată de articolele 2711 și 2712 din OUG nr. 34/2006?”

29      În sfârșit, prin Decizia nr. 750 din 4 noiembrie 2015, Curtea Constituțională a declarat de asemenea neconformitatea cu Constituția României a articolului 2711 alineatul (5) din OUG nr. 34/2006, care prevedea plata necondiționată, la prima cerere, a garanției de bună conduită către autoritatea contractantă în cazul respingerii contestației, a cererii sau a plângerii.

 Observații introductive

30      Trebuie să se constate că, întrucât contractul de achiziții publice în discuție în cauza C‑439/14 privește bunuri și servicii a căror valoare depășește pragul prevăzut la articolul 7 litera (b) din Directiva 2004/18, Directiva 89/665 își găsește aplicarea în cadrul litigiului principal.

31      În schimb, guvernul român și Comisia Europeană au opinii diferite cu privire la natura contractului de achiziții publice în discuție în cauza C‑488/14, cel dintâi apreciind că acest contract intră sub incidența Directivei 2004/18 și, pe cale de consecință, a Directivei 89/665, iar Comisia, că contractul menționat intră sub incidența Directivei 2004/17 și, prin urmare, a Directivei 92/13.

32      În această privință, trebuie arătat că, întrucât instanța de trimitere în cauza C‑488/14 nu furnizează decât foarte puține indicații cu privire la contractul de achiziții publice în discuție în litigiul principal, Curtea nu are posibilitatea de a stabili dacă acesta intră sub incidența Directivei 2004/17 sau a Directivei 2004/18.

33      Cu precizarea că îi revine instanței de trimitere sarcina de a se pronunța cu privire la acest aspect, această neclaritate rămâne însă fără efect asupra procedurii preliminare în cauza C‑488/14, întrucât, după cum a arătat avocatul general la punctul 25 din concluzii, valoarea contractului de achiziții publice în discuție atinge pragurile stabilite pentru achizițiile publice de lucrări atât prin articolul 7 litera (c) din Directiva 2004/18, cât și prin articolul 16 litera (b) din Directiva 2004/17.

34      În consecință, Curtea va răspunde simultan la întrebarea adresată în cauza C‑439/14 și la întrebarea adresată în cauza C‑488/14, întrucât dispozițiile Directivelor 89/665 și 92/13 a căror interpretare se solicită sunt, în orice caz, redactate în termeni riguros identici.

 Cu privire la întrebările preliminare

35      Trebuie arătat, mai întâi, că, după cum reiese din explicațiile furnizate de cele două instanțe de trimitere ca răspuns la cererea de lămuriri pe care le‑a adresat‑o Curtea și din observațiile prezentate în ședință, dispozițiile articolului 2712 alineatele (1) și (2), precum și cele ale articolului 2711 alineatul (5) ultima teză din OUG nr. 34/2006 au fost declarate contrare Constituției României prin Deciziile Curții Constituționale nr. 5 din 15 ianuarie 2015 și, respectiv, nr. 750 din 4 noiembrie 2015.

36      Cele două instanțe de trimitere au precizat că, în consecință, nu mai puteau aplica aceste dispoziții, fapt confirmat în ședință de guvernul român. Cu toate acestea, ele au indicat în mod expres că își mențin întrebările preliminare, întrucât celelalte dispoziții ale reglementării române în discuție în litigiul principal sunt în continuare aplicabile.

37      În aceste condiții, cu precizarea că le revine exclusiv instanțelor de trimitere sarcina de a deduce consecințele Deciziilor Curții Constituționale nr. 5 din 15 ianuarie 2015 și nr. 750 din 4 noiembrie 2015 în cadrul soluționării litigiilor cu care sunt sesizate, trebuie să se considere că cererile de decizie preliminară vizează numai dispozițiile reglementării române referitoare la garanția de bună conduită considerate conforme cu Constituția României.

38      Prin urmare, prin intermediul întrebării formulate, instanțele de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 1 alineatele (1)-(3) din Directiva 89/665 și articolul 1 alineatele (1)-(3) din Directiva 92/13, citite în lumina articolului 47 din cartă, trebuie să fie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiile principale, care condiționează admisibilitatea oricărei căi de atac împotriva unui act al autorității contractante de obligația reclamantului de a constitui garanția de bună conduită pe care o prevede în beneficiul autorității contractante, cu precizarea că această garanție trebuie să îi fie restituită reclamantului indiferent de soluția pronunțată în calea de atac.

39      În această privință, trebuie amintit că articolul 1 alineatul (1) din Directiva 89/665 și articolul 1 alineatul (1) din Directiva 92/13 impun statelor membre obligația de a adopta măsurile necesare pentru a garanta că deciziile luate de autoritățile contractante în cadrul procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice circumscrise domeniului de aplicare al Directivelor 2004/17 și 2004/18 pot face obiectul unor căi de atac eficiente și în special cât se poate de rapide, pentru motivul nerespectării prin aceste decizii a dreptului Uniunii în domeniul achizițiilor publice sau a normelor de drept intern de transpunere a acestuia.

40      Atât articolul 1 alineatul (3) din Directiva 89/665, cât și articolul 1 alineatul (3) din Directiva 92/13 prevăd, în plus, obligația statelor membre de a asigura accesul la căile de atac cel puțin oricărei persoane care are sau care a avut vreun interes în obținerea unui anumit contract și care a fost prejudiciată sau riscă să fie prejudiciată printr‑o presupusă încălcare, în temeiul unor norme detaliate pe care trebuie să le stabilească în acest sens.

41      Aceste dispoziții, care sunt destinate să protejeze operatorii economici împotriva arbitrarului autorității contractante, urmăresc astfel să asigure existența în toate statele membre a unor căi de atac eficiente pentru garantarea aplicării efective a normelor Uniunii în domeniul atribuirii contractelor de achiziții publice, în special într‑un stadiu în care încălcările încă pot fi corectate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 decembrie 2002, Universale‑Bau și alții, C‑470/99, EU:C:2002:746, punctul 71, Hotărârea din 11 septembrie 2014, Fastweb, C‑19/13, EU:C:2014:2194, punctul 34, precum și Hotărârea din 12 martie 2015, eVigilo, C‑538/13, EU:C:2015:166, punctul 50).

42      Cu toate acestea, nici Directiva 89/665, nici Directiva 92/13 nu conțin dispoziții care să reglementeze în mod specific condițiile în care aceste căi de atac pot fi exercitate. Astfel, Curtea a statuat deja că Directiva 89/665 nu stabilește decât condițiile minimale care trebuie să fie îndeplinite de procedurile privind căile de atac reglementate în ordinile juridice naționale în scopul de a garanta respectarea prevederilor din dreptul Uniunii în domeniul achizițiilor publice (a se vedea printre altele Hotărârea din 27 februarie 2003, Santex C‑327/00, EU:C:2003:109, punctul 47, Hotărârea din 19 iunie 2003, GAT, C‑315/01, EU:C:2003:360, punctul 45, precum și Hotărârea din 30 septembrie 2010, Strabag și alții, C‑314/09, EU:C:2010:567, punctul 33).

43      Reiese însă dintr‑o jurisprudență constantă că modalitățile procedurale ale căilor de atac în justiție menite să asigure protecția drepturilor conferite de dreptul Uniunii candidaților și ofertanților lezați de decizii ale autorităților contractante nu pot să aducă atingere efectului util al Directivelor 89/665 și 92/13, al căror obiectiv este de a garanta că deciziile nelegale ale autorităților contractante pot face obiectul unor căi de atac eficiente și cât se poate de rapide (a se vedea printre altele Hotărârea din 12 decembrie 2002, Universale‑Bau și alții, C‑470/99, EU:C:2002:746, punctul 72, Hotărârea din 27 februarie 2003, Santex C‑327/00, EU:C:2003:109, punctul 51, Hotărârea din 3 martie 2005, Fabricom, C‑21/03 și C‑34/03, EU:C:2005:127, punctul 42, Ordonanța din 4 octombrie 2007, Consorzio Elisoccorso San Raffaele, C‑492/06, EU:C:2007:583, punctul 29, Hotărârea din 12 martie 2015, eVigilo, C‑538/13, EU:C:2015:166, punctul 40, precum și Hotărârea din 6 octombrie 2015, Orizzonte Salute, C‑61/14, EU:C:2015:655, punctul 47).

44      Trebuie, în special, să se garanteze că nu se aduce atingere nici eficienței Directivelor 89/665 și 92/13 (a se vedea Hotărârea din 18 iunie 2002, HI, C‑92/00, EU:C:2002:379, punctele 58 și 59, precum și Hotărârea din 11 decembrie 2014, Croce Amica One Italia, C‑440/13, EU:C:2014:2435, punctul 40), nici drepturilor conferite particularilor de dreptul Uniunii [Hotărârea din 12 decembrie 2002, Universale‑Bau și alții, C‑470/99, EU:C:2002:746, punctul 72, și Hotărârea din 28 ianuarie 2010, Uniplex (UK), C‑406/08, EU:C:2010:45, punctul 49].

45      În plus, trebuie amintit că, după cum reiese din considerentul (36) al acesteia, Directiva 2007/66 și, prin urmare, Directiva 89/665, precum și Directiva 92/13, pe care le‑a modificat și le‑a completat, urmăresc să asigure respectarea deplină a dreptului la o cale de atac efectivă și de acces la o instanță judecătorească imparțială, în conformitate cu articolul 47 primul și al doilea paragraf din cartă.

46      În consecință, atunci când definesc modalitățile procedurale ale căilor de atac în justiție menite să asigure protecția drepturilor conferite de Directivele 89/665 și 92/13 candidaților și ofertanților lezați de decizii ale autorităților contractante, statele membre trebuie să garanteze respectarea dreptului la o cale de atac efectivă și de acces la o instanță judecătorească imparțială, consacrat la articolul 47 din cartă.

47      În speță, articolul 2711 alineatele (1)-(5) din OUG nr. 34/2006 îi impune oricărei persoane care participă la o procedură de atribuire a unui contract de achiziții publice și care înțelege să conteste o decizie a autorității contractante fie la CNSC, fie direct la o instanță judecătorească obligația de a constitui o garanție de bună conduită ca o condiție de admisibilitate a oricărei căi de atac. Această garanție, al cărei cuantum reprezintă 1 % din valoarea estimată a contractului de achiziții publice în cauză, plafonat la 25 000 de euro în cazul contractelor de achiziții publice de bunuri și de servicii și la 100 000 de euro în cazul contractelor de achiziții publice de lucrări, trebuie să fie constituită în beneficiul autorității contractante fie prin virament bancar, fie prin intermediul unui instrument de garantare emis de o societate bancară ori de o societate de asigurări, pentru o perioadă de valabilitate de cel puțin 90 de zile.

48      Această garanție trebuie să fie însă restituită, în cazul în care este admisă calea de atac, în cel mult cinci zile de la momentul rămânerii definitive a deciziei/hotărârii, în conformitate cu articolul 2712 alineatele (4) și (5) din OUG nr. 34/2006, dar și în cazul în care calea de atac este respinsă sau se renunță la aceasta, reținerea garanției de către autoritatea contractantă fiind din acel moment lipsită de temei juridic, având în vedere Deciziile Curții Constituționale nr. 5 din 15 ianuarie 2015 și nr. 750 din 4 noiembrie 2015.

49      După cum a arătat avocatul general la punctul 37 din concluzii, garanția de bună conduită drept condiție prealabilă pentru examinarea oricărei căi de atac constituie, așadar, o restrângere a dreptului la o cale de atac efectivă în fața unei instanțe judecătorești în sensul articolului 47 din cartă, care, în conformitate cu articolul 52 alineatul (1) din cartă, nu este justificată decât dacă este prevăzută de lege, dacă respectă substanța acestui drept și dacă, cu respectarea principiului proporționalității, este necesară și răspunde efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniunea Europeană sau necesității protejării drepturilor și libertăților celorlalți (a se vedea Hotărârea din 4 mai 2016, Pillbox 38, C‑477/14, EU:C:2016:324, punctul 160).

50      Este necesar să se constate că, în cauzele principale, temeiul legal al garanției de bună conduită este stabilit în mod clar și precis de OUG nr. 34/2006, astfel încât aceasta trebuie să fie considerată ca fiind prevăzută de legislația națională (a se vedea Hotărârea din 27 mai 2014, Spasic, C‑129/14 PPU, EU:C:2014:586, Hotărârea din 6 octombrie 2015, Delvigne, C‑650/13, EU:C:2015:648, punctul 47, și Hotărârea din 17 decembrie 2015, WebMindLicenses, C‑419/14, EU:C:2015:832, punctul 81). Pe de altă parte, împrejurarea că garanția de bună conduită ar putea atinge un cuantum substanțial, de 25 000 de euro sau de 100 000 de euro, nu poate conduce la concluzia că obligația de a constitui o astfel de garanție aduce atingere substanței dreptului la o cale de atac efectivă, din moment ce, în orice caz, această garanție nu poate fi reținută de autoritatea contractantă, indiferent de soluția care ar fi pronunțată în calea de atac.

51      Cu toate acestea, mai trebuie să se verifice dacă garanția de bună conduită răspunde unui obiectiv de interes general și, în caz afirmativ, dacă respectă principiul proporționalității în sensul articolului 52 alineatul (1) din cartă.

52      Articolul 2711 alineatul (1) din OUG nr. 34/2006 precizează că obiectivul garanției de bună conduită este de a proteja autoritatea contractantă de riscul unui eventual comportament necorespunzător. Guvernul român a arătat în observațiile scrise, precum și în cursul ședinței că garanția de bună conduită are ca principal obiectiv fluidizarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziție publică, prevenindu‑se exercitarea abuzivă a căilor de atac și orice întârziere în încheierea contractului.

53      În această privință, trebuie să se constate că combaterea exercitării abuzive a căilor de atac constituie, după cum a arătat avocatul general la punctul 44 din concluzii, un obiectiv legitim care contribuie nu numai la realizarea obiectivelor urmărite prin Directivele 89/665 și 92/13, ci și, la o scară mai largă, la o bună administrare a justiției.

54      Astfel, o cerință financiară precum garanția de bună conduită în discuție în litigiile principale constituie o măsură de natură să descurajeze contestațiile abuzive și să garanteze pentru toți justițiabilii, în interesul unei bune administrări a justiției, soluționarea căilor lor de atac în termene cât se poate de scurte, în conformitate cu articolul 47 primul și al doilea paragraf din cartă.

55      Cu toate acestea, chiar dacă interesele unei bune administrări a justiției pot justifica impunerea unei restricții financiare accesului unei persoane la o cale de atac, această restricție trebuie totuși să păstreze un raport de proporționalitate rezonabil între mijloacele folosite și scopul urmărit (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 decembrie 2010, DEB, C‑279/09, EU:C:2010:811, punctele 47 și 60).

56      În acest sens, trebuie arătat că, deși obligația de a constitui garanția de bună conduită reprezintă o măsură mai puțin disuasivă în versiunea actuală decât în versiunea inițială, din moment ce ea nu mai poate fi reținută de autoritatea contractantă în mod automat și necondiționat în cazul respingerii căii de atac sau al renunțării la aceasta, obligația menționată este în continuare aptă să realizeze obiectivul de combatere a căilor de atac abuzive urmărit de reglementarea română.

57      Astfel, în primul rând, constituirea garanției de bună conduită reprezintă, după cum a arătat avocatul general la punctul 55 din concluzii, o povară financiară pentru reclamant, indiferent dacă acesta efectuează un virament bancar sau constituie o garanție bancară.

58      Cuantumul garanției de bună conduită este stabilit sub forma unui procent din prețul contractului de achiziții publice în cauză, putând atinge 25 000 de euro în cazul contractelor de achiziții publice de bunuri și de servicii și 100 000 de euro în cazul contractelor de achiziții publice de lucrări.

59      Or, mobilizarea unei sume atât de importante prin virament bancar, ca și necesitatea de a îndeplini demersurile cerute în vederea constituirii unei garanții bancare și de a plăti cheltuielile aferente acestei constituiri sunt de natură să determine reclamanții să manifeste o anumită prudență în introducerea căii lor de atac. Pe de altă parte, din moment ce implică resursele sau cel puțin posibilitățile de creditare ale reclamanților până la momentul eliberării sale, garanția de bună conduită este de natură să îi determine să dea dovadă de diligență în cadrul procedurilor pe care le inițiază, în conformitate cu cerința privind celeritatea căilor de atac prevăzută la articolul 1 alineatul (1) din Directiva 89/665 și la articolul 1 alineatul (1) din Directiva 92/13. Astfel, după cum a arătat guvernul român în ședință, nu poate fi exclus ca o asemenea cerință financiară să determine potențialii reclamanți să își evalueze în mod serios interesul de a iniția o procedură judiciară și șansa de a obține câștig de cauză și, prin urmare, îi descurajează să introducă cereri care sunt în mod vădit nefondate sau prin care nu se urmărește decât întârzierea procedurii de atribuire a unui contract (a se vedea prin analogie Hotărârea din 6 octombrie 2015, Orizzonte Salute, C‑61/14, EU:C:2015:655, punctul 73).

60      În al doilea rând, întrucât, în temeiul Deciziilor Curții Constituționale nr. 5 din 15 ianuarie 2015 și nr. 750 din 4 noiembrie 2015, reținerea automată și necondiționată a garanției de bună conduită de către autoritatea contractantă și plata acesteia la prima cerere nu mai sunt posibile, nu se poate considera că simpla obligație de a constitui această garanție drept condiție de admisibilitate a oricărei căi de atac depășește ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului de combatere a căilor de atac abuzive pe care intenționează să îl urmărească.

61      Astfel, garanția de bună conduită, reprezentând 1 % din valoarea contractului de achiziții publice, plafonată în funcție de natura contractului, rămâne modestă (a se vedea Hotărârea din 6 octombrie 2015, Orizzonte Salute, C‑61/14, EU:C:2015:655, punctul 58), în special pentru ofertanții care trebuie în mod normal să justifice o anumită capacitate financiară. În continuare și în orice caz, această garanție poate fi constituită sub forma unei garanții bancare. În cele din urmă, ea nu trebuie să fie constituită decât pentru perioada cuprinsă între introducerea acțiunii și soluționarea definitivă a acesteia.

62      În sfârșit, în răspunsul la cererea de lămuriri care i‑a fost adresată de Curte, Curtea de Apel București a invitat Curtea să răspundă la întrebarea sa ținând seama de cumularea garanției de bună conduită cu garanția de participare pe care ofertantul trebuie de asemenea să o constituie, potrivit articolului 431 din OUG nr. 34/2006. Cu toate acestea, ea nu a prezentat nicio precizare în acest sens, nici cu privire la regimul actual al garanției de participare, nici cel puțin cu privire la articularea acesteia cu garanția de bună conduită. În aceste condiții, Curtea nu este în măsură să își exprime poziția cu privire la acest aspect.

63      Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se răspundă la întrebările adresate că articolul 1 alineatele (1)-(3) din Directiva 89/665 și articolul 1 alineatele (1)-(3) din Directiva 92/13, citite în lumina articolului 47 din cartă, trebuie să fie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiile principale, care condiționează admisibilitatea oricărei căi de atac împotriva unui act al autorității contractante de obligația reclamantului de a constitui garanția de bună conduită pe care o prevede în beneficiul autorității contractante, din moment ce această garanție trebuie să îi fie restituită reclamantului indiferent de soluția pronunțată în calea de atac.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

64      Întrucât, în privința părților din litigiile principale, procedurile au caracterul unor incidente survenite la instanțele de trimitere, este de competența acestora să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a treia) declară:

Articolul 1 alineatele (1)-(3) din Directiva 89/665/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1989 privind coordonarea actelor cu putere de lege și a actelor administrative privind aplicarea procedurilor care vizează căile de atac față de atribuirea contractelor de achiziții publice de produse și a contractelor publice de lucrări, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2007/66/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 decembrie 2007, și articolul 1 alineatele (1)-(3) din Directiva 92/13/CEE a Consiliului din 25 februarie 1992 privind coordonarea actelor cu putere de lege și actelor administrative referitoare la aplicarea normelor comunitare cu privire la procedurile de achiziții publice ale entităților care desfășoară activități în sectoarele apei, energiei, transporturilor și telecomunicațiilor, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2007/66, citite în lumina articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, trebuie să fie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiile principale, care condiționează admisibilitatea oricărei căi de atac împotriva unui act al autorității contractante de obligația reclamantului de a constitui garanția de bună conduită pe care o prevede în beneficiul autorității contractante, din moment ce această garanție trebuie să îi fie restituită reclamantului indiferent de soluția pronunțată în calea de atac.

Sursa: C.J.U.E.

[CJUE]: HOTĂRÂRE ÎN CAUZA „BUDIȘAN”. NEUTRALITATEA TIMBRULUI DE MEDIU APLICAT AUTOVEHICULELOR ÎN ROMÂNIA LA PRIMA ÎNMATRICULARE/TRANSCRIERE A DREPTULUI DE PROPRIETATE.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a noua)

9 iunie 2016

„Trimitere preliminară – Impozite interne – Articolul 110 TFUE – Taxă aplicată de un stat membru autovehiculelor cu ocazia primei înmatriculări sau a primei transcrieri a dreptului de proprietate – Neutralitate fiscală între autovehiculele rulate provenite din alte state membre și autovehiculele similare disponibile pe piața națională”

În cauza C‑586/14,

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Curtea de Apel Cluj (România), prin decizia din 24 noiembrie 2014, primită de Curte la 18 decembrie 2014, în procedura

Vasile Budișan

împotriva

Administrației Județene a Finanțelor Publice Cluj,

CURTEA (Camera a noua),

compusă din domnul C. Lycourgos, președinte de cameră, domnul E. Juhász și doamna K. Jürimäe (raportor), judecători,

avocat general: domnul M. Szpunar,

grefier: domnul A. Calot Escobar,

având în vedere procedura scrisă,

luând în considerare observațiile prezentate:

–        pentru guvernul român, de R.‑H. Radu, de D. Bulancea și de R. Mangu, în calitate de agenți;

–        pentru guvernul italian, de G. Palmieri, în calitate de agent, asistată de A. De Stefano, avvocato dello Stato;

–        pentru Comisia Europeană, de M. Wasmeier și de G.‑D. Balan, în calitate de agenți,

având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatului general,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 110 TFUE.

2        Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între domnul Vasile Budișan, pe de o parte, și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Cluj, pe de altă parte, cu privire la o taxă pe care domnul Budișan a trebuit să o plătească pentru a înmatricula în România un autovehicul rulat provenit dintr‑un alt stat membru.

 Dreptul românesc

3        Legea nr. 343/2006 din 17 iulie 2006 pentru modificarea și completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 662 din 1 august 2006) a introdus în Codul fiscal o taxă specială pentru autovehicule, aplicabilă începând de la 1 ianuarie 2007 și datorată cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în România (denumită în continuare „taxa specială”).

4        Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008 din 21 aprilie 2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 327 din 25 aprilie 2008, denumită în continuare „OUG nr. 50/2008”), intrată în vigoare la 1 iulie 2008, a instituit o taxă pe poluare pentru autovehiculele din categoriile M1‑M3 și N1‑N3 (denumită în continuare „taxa pe poluare”). Obligația achitării cuantumului acestei taxe lua naștere, printre altele, cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în România.

5        OUG nr. 50/2008 a fost modificată de mai multe ori înainte de a fi abrogată prin Legea nr. 9/2012 din 6 ianuarie 2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 17 din 10 ianuarie 2012, denumită în continuare „Legea nr. 9/2012”), intrată în vigoare la 13 ianuarie 2012. Această lege a înlocuit taxa pe poluare cu o nouă taxă, taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule (denumită în continuare „taxa pentru emisiile poluante”).

6        În temeiul articolului 4 din Legea nr. 9/2012, obligația de plată a taxei pentru emisiile poluante lua naștere nu doar cu ocazia primei înmatriculări a unui vehicul în România, ci și, în anumite condiții, cu ocazia primei transcrieri în România a dreptului de proprietate asupra unui vehicul rulat.

7        Prin efectul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 1/2012 din 30 ianuarie 2012 pentru suspendarea aplicării unor dispoziții ale Legii nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, precum și pentru restituirea taxei achitate în conformitate cu prevederile articolului 4 alineatul 2 din lege (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 31 ianuarie 2012), intrată în vigoare la 31 ianuarie 2012, aplicarea taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule la prima transcriere în România a dreptului de proprietate asupra unui vehicul rulat a fost însă suspendată până la 1 ianuarie 2013.

8        Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 9/2013 din 19 februarie 2013 privind timbrul de mediu pentru autovehicule (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 119 din 4 martie 2013, denumită în continuare „OUG nr. 9/2013”), care abrogă Legea nr. 9/2012, a intrat în vigoare la 15 martie 2013.

9        Potrivit articolului 4 din OUG nr. 9/2013:

„Obligația de plată a timbrului [de mediu pentru autovehicule] intervine o singură dată, astfel:

a)      cu ocazia înscrierii în evidențele autorității competente, potrivit legii, a dobândirii dreptului de proprietate asupra unui autovehicul de către primul proprietar din România și atribuirea unui certificat de înmatriculare și a numărului de înmatriculare;

b)      la reintroducerea în parcul auto național a unui autovehicul, în cazul în care, la momentul scoaterii sale din parcul auto național, i s‑a restituit proprietarului valoarea reziduală a [timbrului de mediu pentru autovehicule] […];

c)      cu ocazia transcrierii dreptului de proprietate asupra autovehiculului rulat și pentru care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, [taxa pe poluare] sau taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, potrivit reglementărilor legale în vigoare la momentul înmatriculării;

d)      cu ocazia transcrierii dreptului de proprietate asupra autovehiculului rulat în situația autovehiculelor pentru care s‑a dispus de către instanțe restituirea sau înmatricularea fără plata taxei speciale pentru autoturisme și autovehicule, [taxei pe poluare] sau taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule.”

10      Articolul 7 alineatul (2) din OUG nr. 9/2013 prevede:

„Valoarea reziduală a [timbrului de mediu pentru autovehicule] reprezintă suma care ar fi plătită pentru respectivul autovehicul dacă acesta ar fi înmatriculat la momentul scoaterii din parcul auto național, calculată în baza legislației după care s‑a stabilit cuantumul taxei datorate la momentul înmatriculării, în lei la cursul de schimb valutar aplicabil la momentul înmatriculării sau transcrierii dreptului de proprietate asupra unui autovehicul rulat, folosindu‑se vârsta vehiculului de la momentul scoaterii din parcul auto național.”

 Litigiul principal și întrebările preliminare

11      La 5 iunie 2013, domnul Budișan a achiziționat un autovehicul rulat, fabricat în cursul anului 2006 și înmatriculat inițial în Germania.

12      Pentru a putea înmatricula acest vehicul în România, domnul Budișan a trebuit să plătească autorităților române suma de 5 300 RON (aproximativ 1 193 de euro) cu titlu de timbru de mediu pentru autovehicule (denumit în continuare „timbrul de mediu”), astfel cum este prevăzut de OUG nr. 9/2013.

13      Considerând că OUG nr. 9/2013 este incompatibilă cu articolul 110 TFUE, domnul Budișan a sesizat Tribunalul Cluj cu o cerere prin care solicită obligarea Administrației Județene a Finanțelor Publice Cluj să îi restituie suma percepută cu titlu de timbru de mediu.

14      Prin hotărârea din 3 aprilie 2014, Tribunalul Cluj a respins această acțiune. În opinia acestei instanțe, OUG nr. 9/2013 ar fi conformă cu dreptul Uniunii, din moment ce nu ar discrimina produsele importate în raport cu produsele naționale, indiferent dacă sunt noi sau de ocazie. Reclamantul din litigiul principal a formulat atunci recurs la instanța de trimitere.

15      Curtea de Apel Cluj consideră că problema compatibilității cu articolul 110 TFUE a timbrului de mediu instituit prin OUG nr. 9/2013 se pune în două privințe. În primul rând, această instanță se întreabă dacă este conform cu acest articol faptul că OUG nr. 9/2013 prevede că vehiculele a căror înmatriculare în România a ocazionat plata taxei speciale, a taxei pe poluare sau a taxei pentru emisiile poluante sunt scutite de timbrul de mediu, dat fiind că valoarea reziduală a uneia dintre taxele anterioare, încorporată în valoarea vehiculelor menționate, este inferioară cuantumului timbrului de mediu. Astfel, întrucât această scutire are, la vânzarea acestor vehicule, consecința că prețul lor devine mai mic decât cel al vehiculelor care provin dintr‑un stat membru, pentru care se datorează noua taxă, vânzarea de vehicule rulate naționale ar fi atunci încurajată în detrimentul importului de vehicule similare care provin din alte state membre.

16      În al doilea rând, instanța menționată ridică problema compatibilității cu articolul 110 TFUE a modalităților de percepere a timbrului de mediu. Astfel, proprietarii unui vehicul care se află pe piața națională și pentru care nu a fost plătită nicio taxă fie pentru că acest vehicul a fost înmatriculat anterior datei de 1 ianuarie 2007, fie pentru că proprietarului său i s‑a restituit cuantumul taxei plătite în prealabil ar putea, în temeiul OUG nr. 9/2013, să utilizeze vehiculul menționat fără a achita timbrul de mediu până la vânzarea respectivului vehicul, adică până la un eveniment viitor și nesigur, în timp ce proprietarul unui vehicul similar importat dintr‑un alt stat membru nu ar putea utiliza acest vehicul decât timp de 90 de zile înainte de a trebui să îl înmatriculeze și, prin urmare, să plătească timbrul de mediu menționat.

17      În aceste condiții, Curtea de Apel Cluj a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      Având în vedere dispozițiile OUG nr. 9/2013 și obiectul [timbrului de mediu], este necesar să se considere că articolul 110 din TFUE trebuie interpretat ca opunându‑se instituirii de către un stat membru UE a unei taxe pentru emisii poluante, aplicabilă în momentul înmatriculării autovehiculelor provenite dintr‑un alt stat UE, taxă care nu se aplică la înmatricularea cu ocazia transferul[ui] dreptului de proprietate asupra autovehiculelor interne pentru care a fost achitată deja o astfel de taxă sau una similară, în condițiile în care valoarea acestei taxe reziduale încorporată în valoarea autovehiculelor de pe piața internă este inferioară noii taxe?

2)      Având în vedere dispozițiile OUG nr. 9/2013 și obiectul [timbrului de mediu], este necesar să se considere că articolul 110 din TFUE trebuie interpretat ca opunându‑se instituirii de către un stat membru UE a unei taxe pentru emisii poluante, aplicabilă în momentul înmatriculării autovehiculelor provenite dintr‑un alt stat UE, taxă care se plătește pentru autovehiculele interne doar la transferul dreptului de proprietate asupra unui astfel de autovehicul, cu rezultatul că un autovehicul extern nu poate fi folosit fără plata taxei, în timp ce un autovehicul intern poate fi folosit nelimitat în timp fără plata taxei până la momentul și dacă se realizează un transfer al dreptului de proprietate asupra autovehiculului respectiv, urmat de înmatricularea noului proprietar?”

 Cu privire la întrebările preliminare

18      Prin intermediul întrebărilor formulate, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune, pe de o parte, ca un stat membru să instituie o taxă pentru autovehicule care să se aplice vehiculelor rulate importate la prima lor înmatriculare în acest stat membru și vehiculelor deja înmatriculate în statul membru menționat la prima transcriere în acest stat a dreptului de proprietate asupra lor și, pe de altă parte, ca acest stat membru să scutească de respectiva taxă vehiculele deja înmatriculate pentru care s‑a achitat o taxă care anterior era în vigoare și care nu a fost restituită, atunci când valoarea reziduală a acestei taxe, încorporată în valoarea acelor vehicule, este inferioară față de cuantumul noii taxe.

19      Trebuie amintit că articolul 110 TFUE are drept obiectiv asigurarea liberei circulații a mărfurilor între statele membre în condiții normale de concurență. El vizează eliminarea oricărei forme de protecție care poate decurge din aplicarea unor impozite interne discriminatorii față de produse care provin din alte state membre (Hotărârea din 14 aprilie 2015, Manea, C‑76/14, EU:C:2015:216, punctul 28 și jurisprudența citată).

20      În acest sens, articolul 110 primul paragraf TFUE interzice fiecărui stat membru să aplice produselor celorlalte state membre impozite interne mai mari decât cele care se aplică produselor naționale similare.

21      În speță și în ceea ce privește vânzarea numai a vehiculelor rulate, care face obiectul prezentelor întrebări preliminare, din decizia de trimitere reiese că OUG nr. 9/2013 instituie o taxă, timbrul de mediu, aplicată, pe de o parte, vehiculelor rulate importate la prima înmatriculare în România și, pe de altă parte, vehiculelor deja înmatriculate în acest stat membru, la prima transcriere a dreptului de proprietate asupra acestor vehicule în același stat membru.

22      Pe de altă parte, articolul 4 litera c) din OUG nr. 9/2013 scutește de timbrul de mediu menționat transcrierea dreptului de proprietate asupra vehiculelor rulate naționale la a căror înmatriculare în România s‑a plătit deja taxa specială, taxa pe poluare sau taxa pentru emisiile poluante, cu excepția cazurilor prevăzute la litera d) a acestui articol, în care o instanță a dispus restituirea taxei vizate.

23      Pentru a se stabili dacă un regim fiscal precum cel instituit prin OUG nr. 9/2013 creează o discriminare contrară articolului 110 TFUE primul paragraf, trebuie să se examineze, pe de o parte, efectul acestei taxe asupra concurenței dintre autovehiculele rulate provenite din alte state membre decât România și vehiculele naționale supuse taxei menționate. Este necesar să se examineze, pe de altă parte, neutralitatea regimului menționat în privința concurenței dintre cele dintâi vehicule și vehiculele similare naționale care beneficiază de scutirea descrisă la punctul anterior.

24      În această privință, potrivit unei jurisprudențe constante, autovehiculele rulate provenite din alte state membre, care sunt „produsele altor state membre” în sensul articolului 110 TFUE, sunt autovehiculele puse în vânzare în alte state membre decât statul membru vizat și care pot, în cazul cumpărării de către un rezident al acestui din urmă stat, să fie importate și puse în circulație în acest stat, în timp ce autovehiculele similare naționale, care sunt „produse naționale” în sensul articolului 110 TFUE, sunt autovehiculele rulate de același tip, cu aceleași caracteristici și aceeași uzură care sunt puse în vânzare în acest stat membru (Hotărârea din 14 aprilie 2015, Manea, C‑76/14, EU:C:2015:216, punctul 31 și jurisprudența citată).

25      În consecință, nu este necesar ca neutralitatea impusă de articolul 110 TFUE să fie examinată ținând seama de autovehiculele care circulă în România și care nu sunt puse în vânzare. Astfel, tocmai ca urmare a faptului că nu sunt disponibile pe piață, aceste autovehicule nu se află într‑un raport de concurență cu alte autovehicule, indiferent dacă este vorba despre cele disponibile pe piața națională sau despre cele disponibile pe piața altor state membre (Hotărârea din 14 aprilie 2015, Manea, C‑76/14, EU:C:2015:216, punctul 32).

 Cu privire la neutralitatea fiscală a timbrului de mediu față de concurența dintre autovehiculele rulate provenite din alte state membre și autovehiculele similare românești deja înmatriculate în acest stat membru și care nu beneficiază de scutirea prevăzută de OUG nr. 9/2013

26      Pentru aplicarea articolului 110 TFUE și în special în vederea comparării impozitării autovehiculelor rulate importate cu impozitarea autovehiculelor rulate deja prezente pe teritoriul național, este necesar să se ia în considerare nu numai nivelul taxei, și anume timbrul de mediu, ci și baza de impozitare și modalitățile acesteia (Hotărârea din 14 aprilie 2015, Manea, C‑76/14, EU:C:2015:216, punctul 33 și jurisprudența citată).

27      Pe de altă parte, un stat membru nu poate percepe o taxă pe autovehiculele rulate importate bazată pe o valoare superioară valorii reale a autovehiculului, având drept consecință o impozitare mai mare a acestora în raport cu cea a autovehiculelor similare disponibile pe piața națională. Prin urmare, pentru a evita o impozitare discriminatorie, se impune luarea în considerare a deprecierii reale a autovehiculelor (Hotărârea din 14 aprilie 2015, Manea, C‑76/14, EU:C:2015:216, punctul 34 și jurisprudența citată).

28      Această luare în considerare nu trebuie în mod necesar să dea naștere la o evaluare sau la o expertiză a fiecărui autovehicul. Astfel, evitând dificultățile inerente unui astfel de sistem, un stat membru poate stabili, prin intermediul unor bareme forfetare determinate de un act cu putere de lege sau de un act administrativ și calculate pe baza unor criterii precum vechimea, rulajul, starea generală, modul de propulsie, marca sau modelul vehiculului, o valoare a autovehiculelor de ocazie care, ca regulă generală, ar fi foarte apropiată de valoarea lor reală (a se vedea Hotărârea din 14 aprilie 2015, Manea, C‑76/14, EU:C:2015:216, punctul 35 și jurisprudența citată).

29      În speță, reiese din dosarul prezentat Curții și în special din observațiile depuse de guvernul român, a căror veridicitate trebuie verificată de instanța de trimitere, că valoarea timbrului de mediu se stabilește în conformitate cu un barem care cuprinde criterii obiective și transparente, cum ar fi cilindreea, norma de poluare Euro sau emisiile de COale vehiculului vizat, precum și vechimea și rulajul acestui vehicul. Pe de altă parte, dacă contribuabilul ar considera că acest barem nu reflectă deprecierea reală a vehiculului, el ar putea cere ca aceasta să fie determinată printr‑o expertiză, ale cărei costuri, aflate în sarcina contribuabilului, nu ar putea depăși costul operațiunilor aferente expertizei.

30      Sub rezerva verificărilor de către instanța de trimitere, reiese, așadar, că OUG nr. 9/2013 garantează că valoarea timbrului de mediu este redusă în funcție de o aproximare rezonabilă a valorii reale a autovehiculului (a se vedea prin analogie Hotărârea din 7 aprilie 2011, Tatu, C‑402/09, EU:C:2011:219, punctul 44, și Hotărârea din 14 aprilie 2015, Manea, C‑76/14, EU:C:2015:216, punctul 38).

31      Pe de altă parte, spre deosebire de taxa specială, de taxa pe poluare și de taxa pentru emisiile poluante în versiunea acesteia în vigoare în perioada 13 ianuarie 2012-1 ianuarie 2013, timbrul de mediu se aplică potrivit aceleiași metode de calcul, pe de o parte, autovehiculelor rulate provenite din alte state membre la prima înmatriculare în România și, pe de altă parte, autovehiculelor deja înmatriculate în România, la prima transcriere a dreptului de proprietate asupra acestor vehicule rulate în acest stat membru, care nu beneficiază de scutirea descrisă la punctul 22 din prezenta hotărâre.

32      În consecință, tot sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, sarcina fiscală care decurge din OUG nr. 9/2013 este aceeași pentru contribuabilii care au cumpărat un autovehicul rulat provenit dintr‑un alt stat membru decât România și care îl înmatriculează în acest stat membru și pentru contribuabilii care au cumpărat în România un autovehicul rulat deja înmatriculat în acest stat membru, pentru care trebuie să efectueze prima transcriere a dreptului de proprietate, fără a beneficia de scutirea vizată la punctul 22 din prezenta hotărâre, dacă acest ultim vehicul ar fi, la aplicarea timbrului de mediu, de același tip, cu aceleași caracteristici și cu aceeași uzură ca și vehiculul care provine dintr‑un alt stat membru.

33      Rezultă din considerațiile care precedă că un regim de taxare precum cel instituit prin OUG nr. 9/2013 este neutru în raport cu concurența dintre autovehiculele rulate provenite din alte state membre decât România și vehiculele similare naționale deja înmatriculate în statul membru vizat și care nu sunt scutite de taxa instituită prin această ordonanță.

 Cu privire la neutralitatea timbrului de mediu față de concurența dintre autovehiculele rulate provenite din alte state membre și autovehiculele similare românești deja înmatriculate în acest stat membru și care beneficiază de scutirea prevăzută de OUG nr. 9/2013

34      Astfel cum s‑a arătat la punctul 22 din prezenta hotărâre, articolul 4 litera c) din OUG nr. 9/2013 scutește de plata timbrului de mediu transcrierea dreptului de proprietate asupra vehiculelor rulate naționale a căror înmatriculare în România a determinat deja plata taxei speciale, a taxei pe poluare sau a taxei pentru emisiile poluante, cu excepția cazurilor, prevăzute la litera d) a acestui articol, în care o instanță română a dispus restituirea taxei respective pentru un anumit vehicul.

35      În această privință, reiese fără echivoc din jurisprudența Curții în cauzele referitoare la taxa pe poluare percepută în temeiul OUG nr. 50/2008 și la taxa pentru emisiile poluante percepută în temeiul Legii nr. 9/2012, astfel cum a fost în parte suspendată prin OUG nr. 1/2012 (înmatricularea autovehiculelor în perioada 13 ianuarie 2012-1 ianuarie 2013), că aceste taxe erau incompatibile cu articolul 110 TFUE (Hotărârea din 7 aprilie 2011, Tatu, C‑402/09, EU:C:2011:219, Hotărârea din 7 iulie 2011, Nisipeanu, C‑263/10, nepublicată, EU:C:2011:466, și Ordonanța din 3 februarie 2014, Câmpean și Ciocoiu, C‑97/13 și C‑214/13, nepublicată, EU:C:2014:229).

36      În mod analog, taxa specială trebuie considerată incompatibilă cu articolul 110 TFUE din moment ce prezenta caracteristici identice cu cele ale OUG nr. 50/2008, incompatibile cu acest articol (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 aprilie 2015, Manea, C‑76/14, EU:C:2015:216, punctul 45). Taxa pentru emisiile poluante percepută în temeiul Legii nr. 9/2012, în versiunea aplicabilă de la 1 ianuarie 2013 până la 15 martie 2013, este și ea incompatibilă cu articolul 110 TFUE din cauza modalităților sale de percepere și în special a faptului că nu era percepută decât pentru vehiculele rulate naționale pentru care nu a fost achitată niciuna dintre taxele de înmatriculare a vehiculelor care fuseseră în vigoare anterior în România (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 aprilie 2015, Manea, C‑76/14, EU:C:2015:216, punctele 47-50).

37      Curtea a statuat deja că un regim de taxare care prevede că autovehiculele rulate care au fost supuse unor asemenea taxe incompatibile cu dreptul Uniunii vor fi scutite de o nouă taxă, în speță timbrul de mediu, este incompatibil cu articolul 110 TFUE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 aprilie 2015, Manea, C‑76/14, EU:C:2015:216, punctele 47-51).

38      Astfel, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, valoarea taxei percepute cu ocazia înmatriculării unui autovehicul se încorporează în valoarea acestui autovehicul. Atunci când un autovehicul înmatriculat cu plata unei taxe într‑un stat membru este ulterior vândut ca autovehicul rulat în acest stat membru, valoarea sa de piață include valoarea reziduală a acestei taxe. Dacă valoarea taxei aplicate la data înmatriculării unui autovehicul rulat importat de același tip, având aceleași caracteristici și aceeași uzură depășește valoarea reziduală menționată, se încalcă articolul 110 TFUE (Hotărârea din 19 decembrie 2013, X, C‑437/12, EU:C:2013:857, punctele 30 și 31, precum și jurisprudența citată).

39      În aceste condiții, o taxă incompatibilă cu dreptul Uniunii, precum cele menționate la punctul 35 din prezenta hotărâre, trebuie să fie restituită cu dobândă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 aprilie 2013, Irimie, C‑565/11, EU:C:2013:250, punctele 20 și 21, precum și Hotărârea din 15 octombrie 2014, Nicula, C‑331/13, EU:C:2014:2285, punctele 27 și 28), iar valoarea sa trebuie, în consecință, considerată ca nemaifiind încorporată în valoarea de piață a autovehiculelor cărora li se aplică această taxă. Întrucât valoarea reziduală a taxei menționate în valoarea acestor vehicule este egală cu zero, ea este, prin urmare, în mod necesar inferioară noii taxe, în speță timbrul de mediu, aplicată unui autovehicul rulat importat de același tip, având aceleași caracteristici și aceeași uzură (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 aprilie 2015, Manea, C‑76/14, EU:C:2015:216, punctul 50).

40      Desigur, în cauza principală, articolul 4 litera d) din OUG nr. 9/2013 are în vedere situația în care, pentru un anumit vehicul, taxa de înmatriculare care îl grevează a fost restituită efectiv și prevede că, în acest caz, transcrierea dreptului de proprietate asupra vehiculului respectiv determină plata timbrului de mediu.

41      Este necesar să se considere însă că valoarea reziduală a unei taxe incompatibile cu dreptul Uniunii încetează să fie încorporată în valoarea de piață a unui vehicul din moment ce proprietarul acestui vehicul dispune, în temeiul acestui drept, de posibilitatea de a obține restituirea acestei taxe, independent de faptul că ea a fost sau nu a fost efectiv restituită la data vânzării vehiculului menționat.

42      Astfel, această simplă posibilitate este de natură să îi încurajeze pe proprietarii vehiculelor rulate românești vizate să propună pentru aceste vehicule, chiar dacă taxa vizată nu a fost încă restituită, un preț de vânzare care să nu țină seama de taxa respectivă. Or, în cazul în care taxa nu a fost încă restituită, cumpărătorii vehiculelor menționate vor fi, în temeiul articolului 4 litera c) din OUG nr. 9/2013, scutiți de timbrul de mediu. În schimb, vehiculele rulate importate dintr‑un alt stat membru vor fi invariabil supuse timbrului de mediu prevăzut de OUG nr. 9/2013 la înscrierea în România a dreptului de proprietate asupra acestor vehicule. Astfel, o scutire precum cea rezultată din această dispoziție este de natură să ofere un avantaj concurențial vehiculelor rulate prezente deja pe piața românească și, în consecință, să descurajeze importul de vehicule similare din alte state membre.

43      Având în vedere ceea ce precedă, trebuie să se răspundă la întrebările adresate că articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că:

–        nu se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe autovehicule care se aplică autovehiculelor rulate importate cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru și autovehiculelor deja înmatriculate în statul membru respectiv cu ocazia primei transcrieri în același stat a dreptului de proprietate asupra acestora din urmă;

–        se opune ca statul membru respectiv să scutească de această taxă autovehiculele deja înmatriculate pentru care a fost plătită, dar nu a fost restituită o taxă în vigoare anterior declarată incompatibilă cu dreptul Uniunii.

 Cu privire la efectele în timp ale hotărârii Curții

44      În ipoteza în care hotărârea care urmează să fie pronunțată ar statua că un regim de taxare precum cel instituit prin OUG nr. 9/2013 este incompatibil cu articolul 110 TFUE, guvernul român a solicitat Curții să limiteze în timp efectele hotărârii sale. Astfel, acest guvern arată că această hotărâre ar putea provoca dificultăți serioase pentru economia românească.

45      Potrivit unei jurisprudențe constante, interpretarea de către Curte a unei norme de drept al Uniunii, în exercitarea competenței pe care i‑o conferă articolul 267 TFUE, lămurește și precizează semnificația și domeniul de aplicare ale acestei norme, astfel cum trebuie sau ar fi trebuit să fie înțeleasă și aplicată de la data intrării sale în vigoare. În consecință, norma astfel interpretată poate și trebuie să fie aplicată raporturilor juridice născute și constituite înainte de hotărârea asupra cererii de interpretare dacă, pe de altă parte, sunt întrunite condițiile care permit supunerea litigiului privind aplicarea normei respective instanțelor competente (a se vedea Hotărârea din 2 februarie 1988, Blaizot și alții, 24/86, EU:C:1988:43, punctul 27, Hotărârea din 10 ianuarie 2006, Skov și Bilka, C‑402/03, EU:C:2006:6, punctul 50, precum și Hotărârea din 14 aprilie 2015, Manea, C‑76/14, EU:C:2015:216, punctul 53).

46      În consecință, numai în mod excepțional, în aplicarea principiului general al securității juridice, inerent ordinii juridice a Uniunii, Curtea poate fi pusă în situația să limiteze posibilitatea de a se invoca o dispoziție pe care a interpretat‑o. Pentru a putea decide o astfel de limitare, este necesară întrunirea a două criterii esențiale, și anume buna‑credință a celor interesați și riscul unor perturbări grave (Hotărârea din 10 ianuarie 2006, Skov și Bilka, C‑402/03, EU:C:2006:6, punctul 51, precum și Hotărârea din 14 aprilie 2015, Manea, C‑76/14, EU:C:2015:216, punctul 54).

47      În plus, o astfel de limitare nu poate fi admisă decât în hotărârea care se pronunță asupra interpretării solicitate (Hotărârea din 6 martie 2007, Meilicke și alții, C‑292/04, EU:C:2007:132, punctul 36, precum și jurisprudența citată).

48      În cauza principală, în ceea ce privește repercusiunile economice care pot decurge dintr‑o incompatibilitate cu articolul 110 TFUE a regimului de taxare instituit prin OUG nr. 9/2013, guvernul român a prezentat o estimare potrivit căreia restituirea cu dobândă a sumelor percepute cu titlu de taxe pentru înmatricularea vehiculelor s‑ar ridica la 6 504 429 857,47 RON (aproximativ 1 448 341 039 de euro). Restituirea unor asemenea sume ar avea drept consecință o creștere cu 0,9 % a deficitului bugetar al statului român prevăzut pentru anul 2015, care ar trece de la 1,83 % la 2,7 % din PIB‑ul acestui stat.

49      Este necesar să se constate că observațiile guvernului român sunt ambigue cu privire la aspectul dacă această estimare se raportează numai la restituirea sumelor percepute cu titlu de timbru de mediu prevăzut de OUG nr. 9/2013 sau a celor colectate de statul român pentru ansamblul taxelor de înmatriculare, mai precis și taxa specială, taxa pe poluare și taxa pentru emisiile poluante.

50      Or, Curtea a refuzat tacit sau expres să limiteze în timp efectul atât al hotărârilor care subliniază incompatibilitatea acestor taxe cu dreptul Uniunii (cu privire la taxa pe poluare prevăzută de OUG nr. 50/2008, a se vedea Hotărârea din 7 aprilie 2011, Tatu, C‑402/09, EU:C:2011:219, și Hotărârea din 7 iulie 2011, Nisipeanu, C‑263/10, nepublicată, EU:C:2011:466, punctele 34-38; în ceea ce privește taxa pentru emisiile poluante percepută în temeiul Legii nr. 9/2012, în diferitele sale versiuni, a se vedea Ordonanța din 3 februarie 2014, Câmpean și Ciocoiu, C‑97/13 și C‑214/13, nepublicată, EU:C:2014:229, punctele 37-42, precum și Hotărârea din 14 aprilie 2015, Manea, C‑76/14, EU:C:2015:216, punctele 56-59), cât și al hotărârilor care arată că asemenea taxe ar fi trebuit să fie restituite cu dobândă (a se vedea Hotărârea din 18 aprilie 2013, Irimie, C‑565/11, EU:C:2013:250, și Hotărârea din 15 octombrie 2014, Nicula, C‑331/13, EU:C:2014:2285, punctele 40-42).

51      În acest context, împrejurarea că statul român a întârziat restituirea sumelor percepute cu titlu de taxă specială, de taxă pe poluare și de taxă pentru emisiile poluante nu poate justifica limitarea în timp a efectelor prezentei hotărâri.

52      Îndeplinirea condiției privind existența unor perturbări grave nu poate, în consecință, să fie considerată dovedită. În aceste condiții, nu este necesar să se verifice dacă este îndeplinit criteriul privind buna‑credință a celor interesați.

53      Din considerațiile de mai sus rezultă că nu este necesar ca efectele prezentei hotărâri să fie limitate în timp.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

54      Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a noua) declară:

Articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că:

–        nu se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe autovehicule care se aplică autovehiculelor rulate importate cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru și autovehiculelor deja înmatriculate în statul membru respectiv cu ocazia primei transcrieri în același stat a dreptului de proprietate asupra acestora din urmă;

–        se opune ca statul membru respectiv să scutească de această taxă autovehiculele deja înmatriculate pentru care a fost plătită, dar nu a fost restituită o taxă în vigoare anterior declarată incompatibilă cu dreptul Uniunii.

Sursa: CJUE

Aplicarea în timp a Legii nr.101/2016 privind remediile și căile de atac în achizițiile publice

 

În Monitorul Oficial al României, partea I, nr.393/23.05.2016, a fost publicată Legea nr.101/2016 privind remediile şi căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziţie publică, a contractelor sectoriale şi a contractelor de concesiune de lucrări şi concesiune de servicii, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor.

Întrucât în cuprinsul legii nu este prevăzut un termen special de intrare a acesteia în vigoare, Legea nr.101/2016 a intrat în vigoare la 3 zile de la data publicării sale, conform art.78 din Constituţia României, republicată, respectiv la data de 26 mai 2016.

Potrivit art.69 alin.(2) din Legea nr.101/2016, dispoziţiile acestei legi se aplică „numai contestaţiilor/cererilor/plângerilor formulate după intrarea ei în vigoare”, iar potrivit alin.(1) al aceluiaşi articol „contestaţiile/cererile/plângerile aflate în curs de soluţionare la Consiliu/instanţa de judecată la data intrării în vigoare a prezentei legi continuă să fie soluţionate în condiţiile şi cu procedura prevăzute de legea în vigoare la data la care au fost depuse”.

Textele evocate mai sus menţionează trei tipuri de acte prin care se poate sesiza organul administrativ-jurisdicţional (Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor), respectiv instanţa de judecată, după cum urmează:

contestaţiile, care pot fi adresate atât Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor (potrivit art.8-28 din lege), cât şi direct instanţei de judecată (potrivit art.49-52 din lege)[1];

cererile, care pot fi adresate, după caz, instanțelor competente pentru soluționarea în fond a cauzei (cererile de chemare în judecată, potrivit art.53-55, art.58, art.61 alin.1 din Lege),  instanțelor de recurs (cererile de recurs, potrivit art.51 alin.3 și art.61 alin.2 din Lege) sau Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor (cum ar fi cererea de suspendare reglementată în secțiunea a 4-a din Capitolul III al Legii);

plângerile, formulate împotriva deciziilor emise de Consiliu și adresate instanțelor competente, conform Capitolului IV din Lege.

Din modul de redactare a textului art.69 alin.(1) și (2), menționat mai sus, rezultă că fiecare din actele enumerate trebuie tratat în mod distinct din punctul de vedere al regulilor de procedură aplicabile.

Astfel, de exemplu, dacă la data intrării în vigoare a legii, contestația în fața Consiliului se află în curs de soluționare, aceasta va continua să fie soluționată după regulile stabilite de legea anterioară (Ordonanța de urgență a Guvernului nr.34/2006), însă plângerea ce va fi formulată împotriva deciziei Consiliului se va soluționa după regulile stabilite de Legea nr.101/2016 (întrucât, prin ipoteză, aceasta va fi formulată după intrarea în vigoare a acestei legi).

Aceeași va fi situația și în cazul în care cererea de chemare în judecată sau contestația formulată pe cale judiciară se află în curs de soluționare la data intrării în vigoare a legii (trebuind să fie soluționată după regulile de procedură vechi, în vigoare la data formulării lor), iar eventualele cereri de recurs împotriva hotărârilor pronunțate asupra acestora se formulează, evident, după intrarea în vigoare a legii (urmând ca recursul să fie soluționat, așadar, după noile reguli de procedură, reglementate de Legea nr.101/2016).

O interpretare diferită, în sensul că, de exemplu, dacă o contestație se află în curs de soluționare în fața Consiliului la data intrării în vigoare a Legii urmând, astfel, să fie soluționată potrivit legii vechi, atunci și plângerea împotriva deciziei Consiliului, adresată instanței, va fi soluționată tot potrivit legii vechi, nu este posibilă, întrucât textul art.69 alin.(1) și (2) este suficient de clar în sensul că, dacă cererea sau contestația sau plângerea este formulată după intrarea în vigoare a legii noi, această nouă lege îi va fi aplicabilă.

Aceasta fiind situația de lege lata, apreciez totuși, că, de lege ferenda, cel puțin în situația contestației formulate pe cale judiciară și a cererilor de chemare în judecată adresate instanțelor, legiuitorul va fi putut să prevadă ca și căile de atac declarate împotriva hotărârilor prin care aceste contestații/cereri sunt soluționate să fie supuse aceleiași legi de procedură ca și judecata în primă instanță, pentru a se evita eventuale confuzii legate, mai ales, de termenul de exercitare a recursului [care în OUG nr.34/2006, astfel cum a fost interpretată (în ce privește calea de atac ce trebuie exercitată) prin Decizia nr.20/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii[2], era de 5 zile de la comunicare, în timp ce în Legea nr.101/2016 este de 10 zile de la comunicare sau chiar de 30 de zile de la comunicare, în cazul cererilor privind constatarea nulității absolute].

În acest sens, am în vedere dispozițiile art.69 alin.(4) din lege, potrivit cărora „Termenele procedurale aflate în curs la data intrării în vigoare a prezentei legi rămân supuse legii în vigoare la data la care au început să curgă”, din care rezultă, per a contrario, că termenele care încep să curgă după intrarea în vigoare a noii legi (așadar, inclusiv termenul pentru exercitarea căii de atac) se vor supune acesteia.

Este evident că acest scurt material nu poate să acopere varietatea situațiilor care, în mod cert, se vor ivi în practică și care este posibil să reclame noi interpretări și corelări ale dispozițiilor incidente.

 

[1] Este reglementată, astfel, în mod clar situația cunoscută sub numele de „forum shopping” (posibilitatea de a  sesiza una/unul dintre instanțele/organele jurisdicționale deopotrivă competente), în sensul că persoana vătămată poate alege să se adreseze fie CNSC, a cărui decizie poate fi ulterior atacată în fața instanței de judecată, fie direct instanței. Aceasta este o consecinţă a caracterului facultativ al jurisdicţiilor administrative, consacrat de art.21 alin. (4) din Constituție. În acest sens, a se vedea, referitor la achizițiile publice, și Decizia Curții Constituționale nr.284/2012 (publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr.344 din 21 mai 2012).

[2] Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr.898 din 3 decembrie 2015.

C.J.U.E.: Garanţia de bună conduită. Concluziile Avocatului General.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

ELEANOR SHARPSTON

prezentate la 28 aprilie 2016

Cauzele conexate C‑439/14 și C‑488/14

SC Star Storage SA

împotriva

Institutului Național de Cercetare‑Dezvoltare în Informatică (ICI)

[cerere de decizie preliminară formulată de Curtea de Apel București (România)]

și

SC Max Boegl România SRL

SC Construcții Napoca SA

împotriva

RA Aeroportul Oradea

SC Porr Construct SRL

Teerag‑Asdag Aktiengesellschaft

SC Col‑Air Trading SRL

AVZI SA

Trameco SA

Iamsat Muntenia SA

[cerere de decizie preliminară formulată de Curtea de Apel Oradea (România)]

„Achiziții publice – Directivele 89/665/CEE și 92/13/CEE – Reglementare națională care impune constituirea unei «garanții de bună conduită» pentru a avea acces la procedurile privind căile de atac – Autonomia procedurală a statelor membre – Principiile echivalenței și efectivității – Articolele 47 și 52 din cartă – Dreptul la o cale de atac efectivă – Restrângere – Proporționalitate”

 

1.        În prezentele cauze, Curtea de Apel București (România) și Curtea de Apel Oradea (România) solicită, în esență, îndrumări din partea Curții cu privire la aspectul dacă dreptul Uniunii se opune ca un stat membru să impună unui contestator obligația de a constitui o „garanție de bună conduită” pentru a avea acces la procedurile privind căile de atac împotriva deciziilor în materie de achiziții publice ale autorităților contractante. În temeiul reglementării naționale în discuție în litigiile principale, autoritățile contractante rețin garanția de bună conduită în cazul în care organismul competent să soluționeze căile de atac formulate împotriva deciziilor acestor autorități respinge contestația sau în cazul în care contestatorul renunță la contestația respectivă.

2.        Trimiterile preliminare se referă, în consecință, la domeniul de aplicare al dreptului de acces la o cale de atac efectivă în contextul achizițiilor publice, drept care nu numai că este garantat în temeiul articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), ci este și concretizat în directivele Uniunii privind procedurile de atribuire a contractelor de achiziții publice. În ce măsură pot statele membre să instituie cerințe de natură financiară pentru contestarea deciziilor autorităților contractante cu scopul de a reduce riscul de introducere a unor contestații abuzive, și anume a unor contestații care sunt cel mai probabil destinate să fie respinse și al căror scop este doar acela de a împiedica procedura de atribuire a contractului de achiziții publice?

 Cadrul juridic

 Dreptul Uniunii

3.        Articolul 47 primul paragraf din cartă prevede că orice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac efectivă în fața unei instanțe judecătorești, în conformitate cu condițiile stabilite la articolul menționat. În temeiul articolului 52 alineatul (1) din cartă, orice restrângere a exercițiului unui drept recunoscut prin cartă trebuie să fie prevăzută de lege și să respecte substanța dreptului în cauză. Prin respectarea principiului proporționalității, pot fi impuse astfel de restrângeri numai în cazul în care acestea sunt necesare și numai dacă răspund efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniune sau necesității protejării drepturilor și libertăților celorlalți.

4.        Potrivit celui de al treilea considerent al Directivei 89/665/CEE a Consiliului(2), deschiderea concurenței Uniunii în domeniul achizițiilor publice necesită o creștere semnificativă a garanțiilor privind transparența și nediscriminarea. În consecință, trebuie să existe căi de atac eficiente și rapide în cazurile de încălcare a legislației Uniunii în domeniul achizițiilor publice sau a reglementărilor de drept intern privind punerea în aplicare a acestei legislații.

5.        Articolul 1 din Directiva 89/665, intitulat „Domeniul de aplicare și disponibilitatea căilor de atac”, prevede:

„(1)      Prezenta directivă se aplică în cazul contractelor menționate în Directiva 2004/18/CE […][(3)], cu excepția cazului în care aceste contracte sunt excluse în conformitate cu articolele 10-18 din respectiva directivă.

Contractele, în înțelesul prezentei directive, includ contractele de achiziții publice, acordurile‑cadru, concesiunile de lucrări publice și sistemele dinamice de achiziție.

Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a garanta că, în ceea ce privește contractele circumscrise domeniului de aplicare al Directivei 2004/18/CE, deciziile luate de autoritățile contractante pot fi supuse unor căi de atac efective și, în special, cât se poate de rapide, în conformitate cu condițiile stabilite la articolele 2-2f din prezenta directivă, în temeiul nerespectării, prin aceste decizii, a legislației [Uniunii] în domeniul achizițiilor publice sau a normelor de drept intern de transpunere a acesteia.

(2)      Statele membre garantează că nu există, între întreprinderile care susțin că au suferit un prejudiciu în cadrul unei proceduri de atribuire a unui contract, nicio discriminare ca rezultat al distincției făcute de prezenta directivă între normele de drept intern de transpunere a legislației [Uniunii] și celelalte norme de drept intern.

(3)      Statele membre asigură accesul la căile de atac, în temeiul unor norme detaliate pe care statele membre pot să le stabilească în acest sens, cel puțin oricărei persoane care are sau care a avut vreun interes în obținerea unui anumit contract și care a fost prejudiciată sau riscă să fie prejudiciată printr‑o presupusă încălcare.

[…]”

6.        Al cincilea considerent al Directivei 92/13/CEE a Consiliului(4) prevede că deschiderea concurenței la nivelul Uniunii pentru achizițiile publice din sectoarele apei, energiei, transporturilor și telecomunicațiilor impune să se pună la dispoziția contractorilor și a furnizorilor proceduri corespunzătoare privind căile de atac, în caz de încălcare a legislației Uniunii sau a normelor de drept intern de punere în aplicare a acesteia.

7.        Alineatele (1)-(3) ale articolului 1 din Directiva 92/13, intitulat „Domeniul de aplicare și disponibilitatea căilor de atac”, corespund, în esență, alineatelor (1)-(3) ale articolului 1 din Directiva 89/665(5).

 Dreptul român

8.        În conformitate cu articolul 431 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii (denumită în continuare „OUG nr. 34/2006”), orice potențial ofertant trebuie să constituie o garanție (denumită în continuare „garanție de participare”) în vederea participării la procedură, atunci când OUG nr. 34/2006 impune autorității contractante obligația de a publica un anunț sau o invitație de participare. Scopul garanției de participare, care nu poate depăși 2 % din valoarea estimată a contractului, este de a proteja autoritatea contractantă față de riscul unui comportament necorespunzător al ofertantului pe întreaga perioadă care precedă încheierea contractului.

9.        Potrivit articolului 256 alineatul (1) din OUG nr. 34/2006, partea care se consideră vătămată are dreptul să se adreseze Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor (denumit în continuare „CNSC”). Potrivit articolului 281 alineatul (1), deciziile CNSC pot fi atacate cu plângere la instanța judecătorească.

10.      Potrivit articolului 278 alineatul (1) din OUG nr. 34/2006, CNSC sau instanța de judecată competentă se pronunță mai întâi asupra excepțiilor de procedură și de fond. Când se constată că acestea sunt întemeiate, nu se mai procedează la analiza pe fond a cauzei.

11.      Articolul 2781 din OUG nr. 34/2006 prevedea că, în măsura în care CNSC sau instanța de judecată competentă respinge contestația formulată de ofertant sau în cazul în care acesta renunță la contestație, autoritatea contractantă va reține o parte din garanția de participare.

12.      Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/2014 (denumită în continuare „OUG nr. 51/2014”) a abrogat articolul 2781 din OUG nr. 34/2006 și a introdus următoarele dispoziții în reglementarea respectivă(6):

„Articolul 2711

(1)      În scopul de a proteja autoritatea contractantă de riscul unui eventual comportament necorespunzător, contestatorul are obligația de a constitui garanția de bună conduită pentru întreaga perioadă cuprinsă între data depunerii contestației/cererii/plângerii și data rămânerii definitive a deciziei [CNSC]/hotărârii instanței de judecată de soluționare a acesteia.

(2)      [Contestația] va fi respinsă în cazul în care contestatorul nu prezintă dovada constituirii garanției prevăzute la alin. (1).

(3)      Garanția de bună conduită se constituie prin virament bancar sau printr‑un instrument de garantare emis în condițiile legii de o societate bancară ori de o societate de asigurări și se depune în original la sediul autorității contractante și în copie la [CNSC] sau la instanța de judecată, odată cu depunerea [contestației].

(4)      Cuantumul garanției de bună conduită se stabilește prin raportare la valoarea estimată a contractului ce urmează a fi atribuit, astfel:

(a)      1 % din valoarea estimată, dacă aceasta este mai mică decât pragurile valorice prevăzute la art. 55 alin. (2) lit. a) și b)[(7)];

(b)      1 % din valoarea estimată, dacă aceasta este mai mică decât pragurile valorice prevăzute la art. 55 alin (2) lit. c)[(8)], dar nu mai mult decât echivalentul în lei a 10.000 euro, la cursul […] de la data constituirii garanției;

(c)      1 % din valoarea estimată, dacă aceasta este egală sau mai mare decât pragurile valorice prevăzute la art. 55 alin. (2) lit. a) și b), dar nu mai mult decât echivalentul în lei a 25.000 euro, la cursul […] de la data constituirii garanției;

(d)      1 % din valoarea estimată, dacă aceasta este egală sau mai mare decât pragurile valorice prevăzute la art. 55 alin. (2) lit. c), dar nu mai mult decât echivalentul în lei a 100.000 euro, la cursul […] de la data constituirii garanției.

(5)      Garanția de bună conduită trebuie să aibă o perioadă de valabilitate de cel puțin 90 de zile, să fie irevocabilă și să prevadă plata necondiționată la prima cerere a autorității contractante, în măsura în care [contestația] va fi respinsă.

(6)      În cazul în care, în ultima zi de valabilitate a garanției de bună conduită, decizia [CNSC] sau hotărârea instanței de judecată nu este rămasă definitivă, iar contestatorul nu a prelungit valabilitatea garanției de bună conduită în aceleași condiții de la alin. (1)-(5), autoritatea contractantă va reține garanția de bună conduită. Prevederile articolului 2712 alin. (3)-(5) se aplică în mod corespunzător.

[…]

Articolul 2712

(1)      În cazul în care contestația este respinsă de către [CNSC] sau de către instanța de judecată, atunci când contestatorul se adresează direct instanței, autoritatea contractantă are obligația de a reține garanția de bună conduită de la momentul rămânerii definitive a deciziei [CNSC]/hotărârii instanței de judecată. Reținerea se aplică pentru loturile la care contestația a fost respinsă.

(2)      Prevederile alin. (1) se aplică și în cazul în care contestatorul renunță la [contestație].

(3)      Măsura prevăzută la alin. (1) nu va fi aplicată în cazul în care [CNSC]/instanța de judecată respinge contestația ca rămasă fără obiect sau în cazul în care s‑a renunțat la [contestație], ca urmare a adoptării de către autoritatea contractantă a măsurilor de remediere necesare, în condițiile art. 2563 alin. (1).

(4)      În situația în care [CNSC] admite contestația, respectiv instanța competentă admite plângerea formulată împotriva deciziei [CNSC] de respingere a contestației, autoritatea contractantă are obligația de a restitui contestatorului garanția de bună conduită, în cel mult 5 zile de la momentul rămânerii definitive a deciziei/hotărârii.

(5)      În situația în care contestatorul se adresează direct instanței de judecată și aceasta admite cererea introdusă, prevederile alin. (4) se aplică în mod corespunzător.

(6)      Sumele încasate de autoritatea contractantă din executarea garanției de bună conduită reprezintă venituri ale autorității contractante.”

13.      În răspunsul la cererea de lămuriri a Curții, instanța de trimitere a confirmat că, prin decizia pronunțată la 15 ianuarie 2015, Curtea Constituțională (România) a declarat neconstituționale dispozițiile articolului 2712 alineatele (1) și (2) din OUG nr. 34/2006. În esență, Curtea Constituțională a ajuns la această concluzie pentru motivul că dispozițiile respective impuneau autorității contractante obligația de a reține garanția de bună conduită în cazul respingerii contestației sau al renunțării la aceasta, fără a permite CNSC sau instanței judecătorești care se pronunța asupra contestației să ia în considerare comportamentul contestatorului. Numai un comportament necorespunzător ar justifica pierderea garanției de bună conduită. La 4 noiembrie 2015, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale, în esență, pentru motive similare, dispozițiile articolului 2711 alineatul (5) din OUG nr. 34/2006, în măsura în care dispozițiile respective impuneau plata necondiționată a garanției de bună conduită la prima cerere a autorității contractante în cazul în care contestația era respinsă.

14.      În ședință, guvernul român a explicat că dispozițiile articolelor 2711 și 2712 din OUG nr. 34/2006 sunt în continuare în vigoare în măsura în care nu au fost declarate neconstituționale. Acesta a confirmat că, în temeiul dispozițiilor rămase aplicabile(9), un contestator are în continuare obligația de a constitui o garanție de bună conduită, dar că nu mai există un temei juridic pentru ca autoritatea contractantă să rețină această garanție. Prin urmare, în prezent, autoritatea contractantă trebuie să restituie contestatorului garanția de bună conduită la sfârșitul procedurii, indiferent de rezultatul contestației și, a fortiori, indiferent dacă cererea a fost sau nu a fost abuzivă.

 Situația de fapt, procedura și întrebările preliminare

 Cauza C‑439/14

15.      Institutul Național de Cercetare‑Dezvoltare în Informatică (denumit în continuare „INCDI”) a organizat o procedură de atribuire a unui contract de achiziții publice de bunuri și servicii pentru dezvoltarea și implementarea unei platforme de cloud computing. Valoarea estimată a contractului, fără taxa pe valoarea adăugată (TVA), a fost de 61 287 713,71 RON (aproximativ 13 700 000 de euro). INCDI a elaborat documentația de atribuire aferentă, iar la 1 aprilie 2014 a publicat o cerere de ofertă în Sistemul Electronic de Achiziții Publice. Criteriul de atribuire a fost „prețul cel mai scăzut”.

16.      Mai mulți operatori economici au solicitat INCDI clarificarea normelor stabilite în documentația de atribuire. INCDI a răspuns prin publicarea mai multor seturi de clarificări în Sistemul Electronic de Achiziții Publice.

17.      La 30 iunie 2014, SC Star Storage SA (denumită în continuare „Star Storage”) a contestat trei dintre clarificările respective în fața CNSC. La 18 iulie 2014, CNSC a respins contestația ca inadmisibilă, întrucât Star Storage nu constituise garanția de bună conduită(10). Star Storage a formulat o plângere împotriva acestei decizii la Curtea de Apel București, care a suspendat judecarea cauzei și a solicitat pronunțarea unei hotărâri preliminare cu privire la următoarea întrebare:

„Dispozițiile articolului 1 alineatul (1) al treilea paragraf și cele ale articolului 1 alineatul (3) din Directiva [89/665] trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări care condiționează accesul la căile de atac împotriva deciziilor autorității contractante de obligativitatea depunerii în prealabil a unei «garanții de bună conduită», precum cea reglementată de articolele 2711 și 2712 din [OUG nr. 34/2006]?”

 Cauza C‑488/14

18.      La 21 ianuarie 2014, RA Aeroportul Oradea (denumită în continuare „Aeroportul Oradea”) a publicat un anunț de participare în Sistemul Electronic de Achiziții Publice pentru atribuirea unui contract de achiziții publice în vederea extinderii și a modernizării aeroportului respectiv. Valoarea estimată a contractului, fără TVA, a fost de 101 232 054 RON (aproximativ 22 800 000 de euro). Criteriul de atribuire a fost „oferta cea mai avantajoasă din punct de vedere economic”.

19.      Patru operatori economici au prezentat oferte. În conformitate cu raportul de evaluare a ofertelor din 28 martie 2014, oferta prezentată de Asocierea SC Max Boegl România SRL (denumită în continuare „Max Boegl”), SC UTI Grup SA și Astaldi SpA a fost declarată neeligibilă. Același raport menționează că oferta prezentată de Asocierea SC Construcții Napoca SA (denumită în continuare „Construcții Napoca”), SC Aici Cluj SA și CS Icco Energ SRL s‑a clasat pe locul al doilea.

20.      La 10 iulie 2014, CNSC a respins ca nefondate contestațiile pe care cele două asocieri le‑au depus împotriva raportului de evaluare a ofertelor.

21.      Asocierea din care face parte Max Boegl, precum și Construcții Napoca au formulat plângeri împotriva acestor decizii la Curtea de Apel Oradea. În ședința din 10 septembrie 2014, Curtea de Apel Oradea le‑a pus în vedere petentelor că au obligația să constituie garanția de bună conduită ca urmare a intrării în vigoare, la 30 iunie 2014, a articolelor 2711 și 2712 din OUG nr. 34/2006(11). Curtea de Apel Oradea a suspendat judecarea cauzei și a solicitat pronunțarea unei hotărâri preliminare cu privire la următoarea întrebare:

„Dispozițiile articolului 1 alineatele (1), (2) și (3) din [Directiva 89/665], respectiv din [Directiva 92/13] trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări care condiționează accesul la căile de atac împotriva deciziilor autorității contractante de obligativitatea depunerii în prealabil a unei «garanții de bună conduită», precum cea reglementată de articolele 2711 și 2712 din OUG nr. 34/2006?”

22.      La 13 noiembrie 2014, președintele Curții a conexat cele două cauze pentru buna desfășurare a procedurii scrise și orale, precum și în vederea pronunțării hotărârii. Star Storage, guvernele elen și român, precum și Comisia Europeană au prezentat observații scrise. Max Boegl, guvernul român și Comisia Europeană au prezentat observații orale în ședința din 14 ianuarie 2016.

 Analiză

 Observații introductive

23.      Valoarea contractului de achiziții publice în discuție în cauza C‑439/14 este mai mare decât pragul relevant stabilit la articolul 7 litera (b) din Directiva 2004/18 pentru contracte de achiziții publice de bunuri și servicii. În consecință, Directiva 89/665 se aplică în litigiul principal(12). De asemenea, valoarea contractului de achiziții publice în discuție în cauza C‑488/14 atinge pragurile pentru contractele de achiziții publice de lucrări stabilite atât la articolul 7 litera (c) din Directiva 2004/18, cât și la articolul 16 litera (b) din Directiva 2004/17.

24.      Cu toate acestea, guvernul român și Comisia sunt în dezacord cu privire la cadrul juridic relevant pentru litigiul principal în cauza C‑488/14. Guvernul român susține că acesta este reprezentat doar de Directiva 2004/18 și, prin extensie, de Directiva 89/665. Comisia susține că, întrucât procedura de atribuire a contractului în cauză privea extinderea și modernizarea suprafețelor aeroportuare, aceasta intră în domeniul de aplicare al Directivei 2004/17(13) și este, așadar, reglementată de Directiva 92/13(14).

25.      În opinia noastră, Curtea nu dispune de suficiente informații privind contractul respectiv pentru a stabili dacă Directiva 89/665 sau Directiva 92/13 se aplică procedurii de atribuire. Totuși, acest aspect nu dă naștere niciunei dificultăți în speță. Pe de o parte, rezultă în mod clar din situația de fapt din litigiul principal în cauza C‑488/14 că întrebarea pe care Curtea de Apel Oradea o adresează Curții nu este ipotetică în măsura în care se referă la Directiva 92/13. Pe de altă parte, alineatele (1)-(3) ale articolului 1 din această directivă corespund, în esență, cu alineatele (1)-(3) ale articolului 1 din Directiva 89/665. În consecință, cele două întrebări adresate de instanțele de trimitere sunt, în esență, aceleași și trebuie să fie abordate în comun.

26.      În plus, impactul asupra litigiilor principale al deciziilor pronunțate de Curtea Constituțională la 15 ianuarie 2015 și la 4 noiembrie 2015 nu este clar. În ședință, guvernul român a susținut că instanțele de trimitere vor trebui de acum înainte să aplice regimul tranzitoriu. Comisia, pe de altă parte, a încercat să facă o distincție între cele două cauze. În cauza C‑488/14, cerința privind garanția de bună conduită s‑a ridicat pentru prima dată în fața instanței de trimitere. Această instanță va trebui astfel să aplice regimul tranzitoriu. În schimb, în cauza C‑439/14, cerința respectivă s‑a ridicat inițial în cadrul procedurii în fața CNSC – adică înainte de pronunțarea deciziilor Curții Constituționale. Prin urmare, Comisia susține că, în această din urmă cauză, instanța de trimitere va trebui să aplice regimul inițial după primirea răspunsului Curții.

27.      Potrivit unei jurisprudențe constante, nu este de competența Curții să se pronunțe cu privire la aplicabilitatea dispozițiilor din dreptul național care sunt relevante pentru soluționarea litigiilor principale. Curtea trebuie mai degrabă să ia în considerare, în cadrul repartizării competențelor între instanțele Uniunii și cele naționale, contextul normativ în care se încadrează întrebarea preliminară, astfel cum este definit în decizia de trimitere(15). În schimb, Curtea este competentă să furnizeze instanței de trimitere toate elementele de interpretare a dreptului Uniunii care îi pot permite să aprecieze conformitatea dreptului național cu dreptul Uniunii în cauza cu care este sesizată(16). Întrucât nu este clar dacă regimul inițial sau regimul tranzitoriu se aplică în litigiul principal în cauza C‑439/14, le vom examina pe ambele în prezentele concluzii.

28.      În sfârșit, informațiile aflate la dispoziția Curții indică faptul că, în conformitate cu OUG nr. 34/2006, contestația poate fi formulată fie în fața CNSC (ale cărei decizii pot face obiectul unei plângeri în fața unei curți de apel), fie direct în fața unei instanțe judecătorești. Întrucât garanția de bună conduită este obligatorie în toate cazurile, acest lucru nu afectează raționamentul prezentat în continuare(17).

 Metodologia analizei

29.      Din primul și din al doilea considerent ale Directivei 89/665, precum și din primul, al doilea și al treilea considerent ale Directivei 92/13 rezultă cu claritate că aceste directive urmăresc consolidarea mecanismelor existente, atât la nivel național, cât și la nivelul Uniunii, pentru a asigura că directivele privind achizițiile publice se aplică în mod eficient, în special într‑un stadiu în care încă este posibilă corectarea abaterilor(18). În acest sens, articolul 1 alineatul (1) din fiecare directivă impune statelor membre obligația de a garanta că deciziile nelegale ale autorităților contractante pot fi supuse unor căi de atac efective și cât se poate de rapide(19). Acestea trebuie să asigure o largă accesibilitate a căilor de atac oricărei persoane care are sau care a avut vreun interes în obținerea unui anumit contract și care a fost prejudiciată sau riscă să fie prejudiciată printr‑o presupusă încălcare(20).

30.      Cu toate acestea, directivele în cauză stabilesc doar condițiile minimale pe care procedurile privind căile de atac reglementate în ordinile juridice naționale trebuie să le îndeplinească pentru a se conforma dreptului Uniunii în domeniul achizițiilor publice(21). În lipsa unei dispoziții specifice în această materie, revine fiecărui stat membru atribuția de a stabili modalitățile procedurii administrative și pe cele ale procedurii jurisdicționale aplicabile acțiunilor destinate să asigure protecția drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii în domeniul achizițiilor publice. Aceste modalități procedurale nu trebuie să fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor acțiuni similare din dreptul intern (principiul echivalenței) și nu trebuie să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor respective (principiul efectivității)(22). Această din urmă condiție este esențială pentru realizarea obiectivului principal al dreptului Uniunii în domeniul achizițiilor publice, și anume deschiderea achizițiilor publice spre o concurență nedenaturată în toate statele membre(23).

31.      După cum evidențiază Comisia, nici Directiva 89/665, nici Directiva 92/13 nu conțin norme privind cerințele de natură financiară pe care operatorii economici trebuie să le îndeplinească pentru a obține accesul la căile de atac împotriva deciziilor autorităților contractante. Dispozițiile naționale precum cele în discuție în litigiile principale intră, prin urmare, în sfera autonomiei procedurale a statelor membre, sub rezerva respectării principiilor echivalenței și efectivității. Vom examina întrebările preliminare în lumina acestor principii(24).

32.      Fiecare dintre aceste directive concretizează însă, în domeniul special al contractelor de achiziții publice, principiul general al dreptului Uniunii care consacră dreptul la o cale de atac efectivă(25), iar aceasta ridică două întrebări strâns legate între ele în ceea ce privește domeniul de aplicare al principiului efectivității.

33.      În primul rând, acest principiu poate fi limitat doar la verificarea faptului dacă o normă națională de procedură precum cea în discuție în litigiile principale face practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea dreptului la o cale de atac prevăzut la articolul 1 din Directiva 89/665 și la articolul 1 din Directiva 92/13? Sau el este mai larg, în sensul că impune ca orice normă națională care încalcă dispozițiile menționate să fie înlăturată?

34.      Curtea a analizat în mai multe ocazii dacă normele de procedură naționale aplicabile căilor de atac menite să asigure protecția drepturilor conferite de dreptul Uniunii candidaților și ofertanților lezați de decizii ale autorităților contractante aduc atingere efectului util al Directivei 89/665(26). Cu toate acestea, nu există o abordare uniformă în jurisprudență cu privire la modul în care criteriul efectivității se raportează la autonomia procedurală a statelor membre și la principiul efectivității care limitează această autonomie(27). În unele cauze, analiza s‑a concentrat exclusiv asupra efectului util al Directivei 89/665, fără a face referire la autonomia procedurală și la limitele acesteia(28). În alte cauze s‑a sugerat că criteriul efectivității completează criteriul autonomiei procedurale în cazul în care nu există dispoziții specifice în materie în Directiva 89/665(29). Uneori, formularea utilizată indică faptul că criteriul efectivității face parte din criteriul autonomiei procedurale (conferindu‑i un conținut special)(30).

35.      În opinia noastră, ceea ce contează în definitiv este de a se garanta că drepturile conferite justițiabililor de dreptul Uniunii beneficiază nu de mai puțină, ci de mai multă protecție. Articolul 1 din Directiva 89/665 și articolul 1 din Directiva 92/13 concretizează dreptul la o cale de atac efectivă. În consecință, nu este posibil ca analiza principiului efectivității să se limiteze la verificarea faptului dacă o cerință procedurală precum cea în discuție în litigiile principale este de natură să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea acestui drept. Mai degrabă, în acest context specific, criteriul efectivității trebuie să implice cu certitudine examinarea aspectului dacă o astfel de cerință este de natură să aducă atingere dreptului la o cale de atac efectivă pe care aceste dispoziții îl garantează.

36.      În al doilea rând, ce impact are dreptul fundamental la o cale de atac efectivă prevăzut la articolul 47 din cartă asupra principiului efectivității ca limită a autonomiei procedurale a statelor membre?

37.      Normele procedurale precum cele în discuție în litigiile principale intră în mod clar în domeniul de aplicare al articolului 1 din Directiva 89/665 și al articolului 1 din Directiva 92/13. În plus, dreptul fundamental la o cale de atac efectivă concretizat prin aceste dispoziții include astfel de norme(31). În consecință, articolul 47 din cartă se aplică în litigiile principale(32). Constituirea garanției de bună conduită este o condiție prealabilă pentru examinarea oricărei contestații(33). În consecință, această cerință constituie o restrângere a dreptului la o cale de atac efectivă în fața unei instanțe judecătorești, în sensul articolului 47(34). O astfel de restrângere poate fi justificată, așadar, numai dacă este prevăzută de lege, dacă respectă substanța dreptului în cauză și, sub rezerva principiului proporționalității, dacă este necesară și dacă răspunde efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniune sau necesității de a proteja drepturile și libertățile celorlalți(35). Acest criteriu este similar celui aplicat de Curtea de la Strasbourg atunci când examinează dacă restricțiile de natură financiară referitoare la accesul la instanțe sunt compatibile cu articolul 6 paragraful 1 din CEDO(36).

38.      Din nou, jurisprudența Curții nu oferă orientări clare în această privință(37). În opinia noastră, în cauze precum cele în discuție, evaluarea prevăzută la articolul 52 alineatul (1) din cartă este necesară pentru a satisface nivelul de protecție pe care articolul 47 din cartă îl conferă justițiabililor. Aplicarea unei metodologii diferite ar avea un efect surprinzător (și inacceptabil, în opinia noastră), și anume acela că statele membre ar avea posibilitatea să eludeze acest criteriu pentru simplul motiv că au acționat, în cadrul autonomiei lor procedurale, într‑un domeniu în care legiuitorul Uniunii a concretizat dreptul la o cale de atac efectivă.

39.      În cele ce urmează, vom examina, așadar, dacă o reglementare națională precum cea în discuție în litigiile principale, care intră sub incidența autonomiei procedurale a statelor membre, respectă principiile echivalenței și efectivității. Cu toate acestea, având în vedere că articolul 1 alineatele (1) și (3) din Directiva 89/665 și articolul 1 alineatele (1) și (3) din Directiva 92/13 reglementează aceste norme și că dispozițiile respective exprimă, în domeniul special al achizițiilor publice, dreptul fundamental la o cale de atac efectivă garantat prin articolul 47 din cartă, ne vom baza examinarea pe faptul că principiul efectivității impune să se verifice dacă respectivele reglementări naționale, care limitează acest drept, îndeplinesc criteriul proporționalității stabilit la articolul 52 alineatul (1) din cartă. Dacă nu respectă acest criteriu, ele aduc atingere efectului util al articolului 1 alineatele (1) și (3) din fiecare directivă.

 Regimul inițial

40.      Articolul 1 alineatul (2) din Directiva 89/665 și articolul 1 alineatul (2) din Directiva 92/13 concretizează principiul echivalenței. Acest principiu presupune că norma națională în discuție se aplică fără distincție atât acțiunilor întemeiate pe încălcarea dreptului Uniunii, cât și celor întemeiate pe nerespectarea dreptului intern care au un obiect și o cauză asemănătoare(38).

41.      Nu suntem de acord cu Star Storage, care consideră că normele naționale precum cele în discuție în litigiile principale sunt incompatibile cu acest principiu. Deși este adevărat că acestea creează o povară financiară specifică pentru inițierea procedurilor privind căile de atac referitoare la atribuirea contractelor de achiziții publice, principiul echivalenței nu presupune un tratament egal al normelor de procedură naționale aplicabile unor tipuri de contencios de natură diferită (de exemplu, contenciosul civil, pe de o parte, și contenciosul administrativ, pe de altă parte) sau unor tipuri de contencios care țin de două ramuri de drept diferite(39). În plus, în ședință, guvernul român a confirmat că dispozițiile naționale în discuție în litigiile principale se aplică tuturor căilor de atac introduse împotriva deciziilor autorităților contractante, indiferent dacă normele Uniunii în materie de achiziții publice reglementează sau nu reglementează procedura de atribuire a contractelor.

42.      Care este situația în privința principiului efectivității și a criteriului proporționalității prevăzut la articolul 52 alineatul (1) din cartă?

43.      Nu se contestă că restricția care rezultă din articolele 2711 și 2712 din OUG nr. 34/2006 este prevăzută de lege.

44.      Cea de a doua condiție a criteriului proporționalității este ca măsura să urmărească un obiectiv legitim (și anume, un obiectiv de interes general recunoscut de Uniune sau necesitatea de a proteja drepturile și libertățile celorlalți). Este cert că garanția de bună conduită reprezintă o sursă de venit pentru autoritatea contractantă în cazul în care aceasta o reține. În consecință, această garanție nu este utilizată pentru a finanța sistemul judiciar(40). Mai degrabă, dispozițiile naționale care instituie garanția de bună conduită sunt menite, în esență, să protejeze autoritățile contractante, CNSC și instanțele judecătorești împotriva contestațiilor abuzive pe care operatorii economici (inclusiv cei care nu au calitatea de ofertanți) le‑ar putea iniția cu alte scopuri decât cele pentru care căile de atac au fost instituite(41). Un astfel de obiectiv este în mod evident unul legitim(42). În special, prin descurajarea contestațiilor abuzive, organismele responsabile de soluționarea căilor de atac formulate împotriva deciziilor autorităților contractante pot să se concentreze pe contestațiile „reale”. Acest lucru este de natură să contribuie la îndeplinirea cerinței conform căreia statele membre trebuie să se asigure că deciziile autorităților contractante pot fi supuse unor căi de atac efective și, în special, cât mai rapide posibil în cazul în care se susține că astfel de decizii ar încălca legislația Uniunii în domeniul achizițiilor publice sau normele de drept intern care transpun legislația respectivă(43).

45.      Următoarea întrebare este dacă dispozițiile naționale precum cele în discuție în litigiile principale pot realiza acest obiectiv.

46.      După cum reiese din litigiile principale(44), astfel de dispoziții pot da naștere unor costuri substanțiale pentru operatorul economic care renunță la contestație sau a cărui contestație este respinsă(45). Aceste costuri pot atinge echivalentul a 25 000 de euro în cazul contractelor de achiziții publice de bunuri și servicii și, respectiv, a 100 000 de euro în cazul contractelor de achiziții publice de lucrări, pe lângă costurile legate de constituirea garanției(46). În ședință, guvernul român a confirmat că, în temeiul regimului inițial, contestatorul pierdea întregul cuantum al garanției de bună conduită, întrucât autoritatea contractantă era obligată să o rețină. CNSC sau instanța care se pronunță cu privire la contestație nu are dreptul să oblige autoritatea contractantă să rețină numai o parte din garanția de bună conduită, în funcție de circumstanțele specifice ale fiecărui caz.

47.      În opinia noastră, amploarea costurilor este de natură să descurajeze depunerea de contestații abuzive, întrucât acestea din urmă sunt, prin natura lor, susceptibile de a fi respinse și, în consecință, de a conduce în mod automat la pierderea întregii garanții de bună conduită și a cheltuielilor de judecată aferente(47). Împrejurarea că, astfel cum a amintit Curtea în Hotărârea Orizzonte Salute(48), întreprinderile care doresc să participe la o procedură de achiziții publice care intră sub incidența normelor Uniunii privind achizițiile publice trebuie să dispună de o capacitate economică și financiară adecvată nu pune sub semnul întrebării această concluzie. Mai întâi, dispozițiile naționale în discuție în litigiile principale se aplică tuturor operatorilor economici care formulează contestații împotriva deciziilor autorităților contractante și, astfel, nu numai ofertanților. Apoi, cerința ca ofertanții să dispună de capacitate economică și financiară nu este absolută. Articolul 47 alineatul (2) din Directiva 2004/18 prevede că un operator economic se poate baza pe capacitățile altor entități, indiferent de natura legăturilor pe care le are cu acestea, pentru a face dovada unei astfel de capacități(49). În consecință, o parte nu poate fi exclusă de la o procedură de atribuire a unui contract de achiziții publice doar din cauză că intenționează să utilizeze, în vederea executării contractului, resurse care nu sunt ale sale, ci aparțin uneia sau mai multor alte entități(50). În sfârșit, afirmația Curții cu privire la capacitatea economică și financiară din Hotărârea Orizzonte Salute a fost făcută în legătură cu restricții de natură financiară mult mai reduse privind accesul la căi de atac decât cele în discuție în prezentele cauze(51).

48.      Ultima parte a criteriului proporționalității se referă la faptul că măsurile în discuție nu trebuie să depășească ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului lor(52). Atunci când este posibilă alegerea între mai multe măsuri adecvate, statul membru trebuie să recurgă la cea mai puțin constrângătoare, iar inconvenientele cauzate nu trebuie să fie disproporționate în raport cu scopurile vizate(53).

49.      În temeiul regimului inițial, contestatorul pierde în mod automat garanția de bună conduită în situația în care renunță la contestație sau în situația în care contestația îi este respinsă. Acest lucru este valabil și în cazul în care nu există elemente care să sugereze utilizarea abuzivă a procedurii privind căile de atac (de exemplu, deoarece contestația este în mod vădit nefondată sau a fost formulată cu unicul scop de a întârzia procedura de atribuire a contractului). Pentru motive similare celor pe care le‑am expus mai sus(54), regimul inițial împiedică astfel în mod semnificativ accesul la căile de atac împotriva deciziilor autorităților contractante al persoanelor care (chiar dacă contestația lor este în final respinsă) au „cereri serioase și legitime”(55). În consecință, acest regim este susceptibil să descurajeze o proporție semnificativă a potențialilor justițiabili să depună o contestație dacă nu pot avea în mod rezonabil certitudinea că respectiva contestație va fi admisă. În opinia noastră, astfel de împrejurări includ situația în care nu există o jurisprudență constantă privind aspectul pus în discuție sau situația în care contestația vizează o evaluare efectuată de autoritatea contractantă în privința căreia aceasta din urmă se bucură de o marjă largă de apreciere.

50.      Considerăm că ar fi fost posibilă evitarea acestui efect negativ (și a ingerinței semnificative în exercitarea dreptului la o cale de atac efectivă care rezultă din acesta) fără a aduce atingere obiectivului de a descuraja contestațiile abuzive. În cazul respingerii contestației sau al renunțării la aceasta, CNSC sau instanței judecătorești competente li s‑ar fi putut permite, de exemplu, să verifice dacă contestația a fost sau nu a fost abuzivă, luând în considerare toate împrejurările relevante(56), precum și să decidă, în consecință, dacă reținerea (parțială sau totală) a garanției de bună conduită a fost justificată.

51.      În consecință, împărtășim punctul de vedere exprimat de Star Storage, de Max Boegl și de Comisie, potrivit căruia regimul inițial presupune o restrângere disproporționată a dreptului la o cale de atac efectivă, protejat în temeiul articolului 47 din cartă și, prin urmare, aduce atingere efectului util al articolului 1 alineatele (1) și (3) din Directiva 89/665 și al articolului 1 alineatele (1) și (3) din Directiva 92/13. Acest regim afectează, de asemenea, esența acestui drept, întrucât, în practică, el este de natură să priveze operatorii economici care au sau care au avut un interes în obținerea unui anumit contract de accesul la o cale de atac împotriva deciziilor pretins nelegale ale autorităților contractante.

52.      Pentru aceste motive, concluzionăm că articolul 1 alineatele (1) și (3) din Directiva 89/665, precum și articolul 1 alineatele (1) și (3) din Directiva 92/13, citite în lumina articolului 47 din cartă, se opun unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiile principale, care impune contestatorului obligația de a constitui o „garanție de bună conduită” pentru a obține accesul la o cale de atac împotriva deciziilor autorității contractante privind atribuirea contractelor de achiziții publice și în temeiul căreia autoritatea contractantă trebuie să rețină această garanție în cazul în care contestația este respinsă sau în cazul în care se renunță la contestație, indiferent dacă contestația este sau nu este abuzivă.

 Regimul tranzitoriu

53.      În continuare, vom analiza regimul tranzitoriu, care diferă de regimul inițial prin faptul că contestatorul primește înapoi garanția de bună conduită indiferent de soluția dată contestației.

54.      Raționamentul privind echivalența pe care l‑am expus mai sus se aplică și în acest caz(57).

55.      În ceea ce privește efectivitatea, este clar că o cerință procedurală precum cea care rezultă din articolul 2711 alineatul (1) din OUG nr. 34/2006 restrânge în mod necesar, prin el însuși, dreptul de acces la procedurile privind căile de atac împotriva deciziilor autorităților contractante. Această cerință constituie o condiție prealabilă pentru examinarea pe fond a unei contestații(58). În plus, deși contestatorul recuperează garanția de bună conduită după soluționarea contestației sale, constituirea acesteia presupune în mod necesar o povară financiară pentru el. Astfel, articolul 2711 alineatul (3) prima teză din OUG nr. 34/2006 descrie două metode pentru constituirea garanției de bună conduită. În cazul în care contestatorul efectuează un transfer bancar, acesta este privat de o sumă eventual considerabilă pentru întreaga perioadă cuprinsă între data la care contestația este depusă și data la care decizia CNSC sau hotărârea pronunțată de instanța competentă devine definitivă. În consecință, contestatorul suportă un cost de oportunitate prin faptul că nu poate să utilizeze aceste fonduri în alte scopuri. În cazul în care contestatorul optează mai degrabă pentru un instrument de garanție furnizat de o bancă sau de o societate de asigurări, acesta trebuie să suporte costurile legate de respectivul instrument(59).

56.      Considerăm, în plus, că o astfel de condiție procedurală nu protejează în mod adecvat autoritățile contractante împotriva contestațiilor abuzive. În temeiul regimului tranzitoriu, autoritatea contractantă trebuie să restituie contestatorului garanția de bună conduită în termen de cinci zile de la data la care decizia CNSC sau hotărârea judecătorească devine definitivă, chiar dacă contestatorul în mod evident abuzează de dreptul său de acces la căile de atac. În consecință, costurile pe care le implică regimul tranzitoriu ar putea să nu fie de natură să descurajeze un operator economic să depună o contestație care urmărește un alt obiectiv decât cele pentru care căile de atac au fost instituite – de exemplu, în scopul prejudicierii unui concurent. Acestea pot constitui totuși un obstacol în calea unui operator economic care are o cerere legitimă, dar care dispune de resurse limitate.

57.      În sfârșit, regimul tranzitoriu – la fel ca și regimul inițial – nu face nicio distincție între cererile legitime și cele abuzive. Pentru acest motiv, restrângerea accesului la căile de atac pe care o implică acest regim depășește în mod vădit ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului de a descuraja contestațiile abuzive.

58.      Prin urmare, concluzionăm că articolul 1 alineatele (1) și (3) din Directiva 89/665, precum și articolul 1 alineatele (1) și (3) din Directiva 92/13, citite în lumina articolului 47 din cartă, se opun unei reglementări naționale precum regimul tranzitoriu, care impune contestatorului obligația de a constitui o „garanție de bună conduită” pentru a obține accesul la o cale de atac împotriva deciziilor autorității contractante și conform căruia garanția se restituie în mod automat contestatorului la soluționarea definitivă a contestației, indiferent de rezultatul acesteia.

 Concluzie

59.      În lumina considerațiilor de mai sus, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Curtea de Apel București (România) și de Curtea de Apel Oradea (România) după cum urmează:

„–     Articolul 1 alineatele (1) și (3) din Directiva 89/665/CEE din 21 decembrie 1989 privind coordonarea actelor cu putere de lege și a actelor administrative privind aplicarea procedurilor care vizează căile de atac față de atribuirea contractelor de achiziții publice de produse și a contractelor publice de lucrări, cu modificările ulterioare, și articolul 1 alineatele (1) și (3) din Directiva 92/13/CEE din 25 februarie 1992 privind coordonarea actelor cu putere de lege și actelor administrative referitoare la aplicarea normelor comunitare cu privire la procedurile de achiziții publice ale entităților care desfășoară activități în sectoarele apei, energiei, transporturilor și telecomunicațiilor, citite în lumina articolului 47 din cartă, se opun unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiile principale, care impune contestatorului obligația de a constitui o «garanție de bună conduită» pentru a obține accesul la o cale de atac împotriva deciziilor autorității contractante privind atribuirea contractelor de achiziții publice și în temeiul căreia autoritatea contractantă trebuie să rețină garanția respectivă în cazul în care contestația este respinsă sau în cazul în care se renunță la contestație, indiferent dacă contestația este sau nu este abuzivă.

–        Aceleași dispoziții din dreptul Uniunii se opun unei reglementări naționale care impune contestatorului obligația de a constitui o «garanție de bună conduită» pentru a obține accesul la o cale de atac împotriva deciziilor autorității contractante și conform căreia garanția se restituie în mod automat contestatorului la soluționarea definitivă a contestației, indiferent de rezultatul acesteia.”


1 – Limba originală: engleza.


2 –      Directiva din 21 decembrie 1989 privind coordonarea actelor cu putere de lege și a actelor administrative privind aplicarea procedurilor care vizează căile de atac față de atribuirea contractelor de achiziții publice de produse și a contractelor publice de lucrări (JO L 395, p. 33, Ediție specială, 06/vol. 1, p. 237), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2007/66/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 decembrie 2007 (JO L 335, p. 31).


3 –      Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 31 martie 2004 privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice de lucrări, de bunuri și de servicii (JO L 134, p. 114, Ediție specială, 06/vol. 8, p. 116).


4 –      Directiva din 25 februarie 1992 privind coordonarea actelor cu putere de lege și actelor administrative referitoare la aplicarea normelor comunitare cu privire la procedurile de achiziții publice ale entităților care desfășoară activități în sectoarele apei, energiei, transporturilor și telecomunicațiilor (JO L 76, p. 14, Ediție specială, 06/vol. 2, p. 43).


5 –      Cu observația că articolul 1 din Directiva 92/13 face trimitere mai degrabă la Directiva 2004/17/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 31 martie 2004 de coordonare a procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții în sectoarele apei, energiei, transporturilor și serviciilor poștale (JO L 134, p. 1, Ediție specială, 06/vol. 8, p. 3) decât la Directiva 2004/18.


6 –      În cele ce urmează, ne vom referi la dispozițiile respective utilizând sintagma „regimul inițial”.


7 –      Articolul 55 alineatul (2) literele a) și b) din OUG nr. 34/2006 se referă la contractele de achiziție publică de furnizare de produse sau de prestare de servicii.


8 –      Articolul 55 alineatul (2) litera c) din OUG nr. 34/2006 se referă la contractele de concesiune de lucrări publice.


9 –      „Dispozițiile rămase aplicabile” sunt, în esență (astfel cum înțelegem noi), cele cuprinse la articolul 2711, cu excepția cerinței privind plata necondiționată prevăzute la alineatul (5) al acestui articol, și cele cuprinse la articolul 2712 alineatele (3)-(5) din OUG nr. 34/2006. În prezentele concluzii, ne referim la dispozițiile menționate utilizând sintagma „regim tranzitoriu” și diferențiem acest regim atât de „regimul inițial”, cât și de noul regim pe care, astfel cum a precizat guvernul român în cadrul ședinței, legiuitorul român intenționează să îl adopte în viitor.


10 –      Cuantumul garanției datorate reprezenta echivalentul în lei a 25 000 de euro.


11 –      Rezultă din informațiile de care dispune Curtea că valoarea fiecărei garanții de bună conduită solicitate în procedurile din fața instanțelor naționale reprezenta echivalentul în lei a 100 000 de euro.


12 –      Articolul 1 alineatul (1) din Directiva 89/665.


13 –      Articolul 7 litera (b) din Directiva 2004/17.


14 –      Articolul 1 alineatul (1) din Directiva 92/13.


15 –      A se vedea printre altele Hotărârea din 17 iulie 2008, Corporación Dermoestética, C‑500/06, EU:C:2008:421, punctul 20 și jurisprudența citată.


16 –      Hotărârea din 16 decembrie 2008, Michaniki, C‑213/07, EU:C:2008:731, punctul 51 și jurisprudența citată.


17 –      A se vedea în special articolul 2711 alineatul (1) și articolul 2712 alineatele (1) și (5) din OUG nr. 34/2006.


18 –      A se vedea printre altele Hotărârea din 28 octombrie 1999, Alcatel Austria și alții, C‑81/98, EU:C:1999:534, punctul 33, Hotărârea din 19 iunie 2003, GAT, C‑315/01, EU:C:2003:360, punctul 44 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 28 ianuarie 2010, Uniplex (UK), C‑406/08, EU:C:2010:45, punctul 26.


19 –      A se vedea printre altele Hotărârea din 19 iunie 2003, Hackermüller, C‑249/01, EU:C:2003:359, punctul 22 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 19 iunie 2003, GAT, C‑315/01, EU:C:2003:360, punctul 44 și jurisprudența citată.


20 –      Hotărârea din 26 noiembrie 2015, MedEval, C‑166/14, EU:C:2015:779, punctul 28 și jurisprudența citată.


21 –      Hotărârea din 30 septembrie 2010, Strabag și alții, C‑314/09, EU:C:2010:567, punctul 33 și jurisprudența citată. A se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea din 24 septembrie 1998, EvoBus Austria, C‑111/97, EU:C:1998:434, punctul 16.


22 –      A se vedea printre altele Hotărârea din 11 septembrie 2003, Safalero, C‑13/01, EU:C:2003:447, punctul 49, și Hotărârea din 6 octombrie 2015, Orizzonte Salute, C‑61/14, EU:C:2015:655, punctul 46 și jurisprudența citată.


23 –      A se vedea în acest sens Hotărârea din 14 februarie 2008, Varec, C‑450/06, EU:C:2008:91, punctele 33 și 34.


24 –      A se vedea punctele 40-58 din prezentele concluzii.


25 –      A se vedea în acest sens Ordonanța din 23 aprilie 2015, Comisia/Vanbreda Risk & Benefits, C‑35/15 P(R), EU:C:2015:275, punctul 28. Originea acestui raționament poate fi regăsită în Hotărârea din 15 mai 1986, Johnston, 222/84, EU:C:1986:206, punctele 18 și 19.


26 –      A se vedea printre altele Hotărârea din 12 decembrie 2002, Universale‑Bau și alții, C‑470/99, EU:C:2002:746, punctele 71 și 72, Hotărârea din 28 ianuarie 2010, Uniplex (UK), C‑406/08, EU:C:2010:45, punctul 27, și Hotărârea din 30 septembrie 2010, Strabag și alții, C‑314/09, EU:C:2010:567, punctul 34.


27 –      Din cauza acestei lipse de uniformitate, este dificil să se prevadă metodologia urmată de Curte în fiecare cauză în parte. A se vedea Prechal, S., Widdershoven, R., „Redefining the Relationship between «Rewe‑effectiveness» și Effective Judicial Protection”, în 4 Review of European Administrative Law (2011), p. 39.


28 –      A se vedea, de exemplu, Hotărârea din 12 decembrie 2002, Universale‑Bau și alții, C‑470/99, EU:C:2002:746, punctul 71, și Hotărârea din 28 ianuarie 2010, Uniplex (UK), C‑406/08, punctele 26-28.


29–      Hotărârea din 30 septembrie 2010, Strabag și alții, C‑314/09, EU:C:2010:567, punctul 34, și Hotărârea din 6 octombrie 2015, Orizzonte Salute, C‑61/14, EU:C:2015:655, punctele 47, 50 și 72.


30–      Hotărârea din 12 martie 2015, eVigilo, C‑538/13, EU:C:2015:166, punctele 40 (a se vedea în special partea introductivă „în special, […]”) și 41. În Hotărârea din 15 aprilie 2008, Impact, (C‑268/06, EU:C:2008:223, punctele 47 și 48), Curtea a statuat că cerințele privind echivalența și efectivitatea exprimă obligația generală a statelor membre de a asigura protecția jurisdicțională a drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii. Aceeași formulă a fost repetată în Ordonanța din 24 aprilie 2009, Koukou, (C‑519/08, EU:C:2009:269, punctul 98). În mod similar, Curtea a combinat principiul efectivității ca limită a autonomiei procedurale cu dreptul la o cale de atac efectivă în temeiul articolului 47 din cartă în Hotărârea din 6 octombrie 2015, East Sussex County Council (C‑71/14, EU:C:2015:656, punctul 52 și jurisprudența citată).


31 –      A se vedea printre altele Hotărârea din 15 aprilie 2008, Impact, C‑268/06, EU:C:2008:223, punctul 44 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 17 iulie 2014, Sánchez Morcillo și Abril García, C‑169/14, EU:C:2014:2099, punctul 35 și jurisprudența citată.


32 –      A se vedea în acest sens Hotărârea din 6 octombrie 2015, Orizzonte Salute, C‑61/14, EU:C:2015:655, punctul 49. A se vedea de asemenea prin analogie Hotărârea din 17 decembrie 2015, Tall, C‑239/14, EU:C:2015:824, punctul 51. În măsura în care se aplică statelor membre, articolul 47 din cartă reia dispozițiile articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și concretizează principiul cooperării loiale prevăzut la articolul 4 alineatul (3) TUE. Cu privire la acest ultim aspect, a se vedea Hotărârea din 13 martie 2007, Unibet, C‑432/05, EU:C:2007:163, punctul 37.


33 –      Articolul 2711 alineatul (2) din OUG nr. 34/2006.


34 –      A se vedea prin analogie Concluziile avocatului general Jääskinen prezentate în cauza Orizzonte Salute, C‑61/14, EU:C:2015:307, punctul 37. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (denumită în continuare „Curtea de la Strasbourg”) consideră că taxele judiciare sau garanțiile privind plata cheltuielilor de judecată interferează în principiu cu dreptul de acces la o instanță judecătorească, protejat de articolul 6 paragraful 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”), dacă plata acestora reprezintă o condiție prealabilă pentru examinarea cauzei. A se vedea printre altele Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea din 13 iulie 1995, Tolstoy Miloslavski împotriva Regatului Unit,, CE:ECHR:1992:0220DEC00181399, §§ 59-67, Hotărârea din 4 mai 2006, Weissman și alții împotriva României, CE:ECHR:2006:0524JUD006394500, §§ 32-44, și Hotărârea din 12 iulie 2007, Stankov împotriva Bulgariei, CE:ECHR:2007:0712JUD006849001, § 53.


35 –      A se vedea printre altele Hotărârea din 17 septembrie 2014, Liivimaa Lihaveis, C‑562/12, EU:C:2014:2229, punctul 72, și Concluziile noastre prezentate în cauza Ordre des barreaux francophones et germanophone și alții, C‑543/14, EU:C:2016:157, punctul 80.


36 –      Curtea de la Strasbourg a precizat cu claritate că, deși statele membre dispun de o anumită marjă de apreciere care le permite să impună astfel de restricții, aceste restricții nu trebuie să limiteze sau să reducă accesul la o instanță într‑o asemenea măsură încât să fie afectată însăși esența dreptului de acces la o instanță, ele trebuie să urmărească un scop legitim și trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit. A se vedea în acest sens Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea din 13 iulie 1995, Tolstoy‑Miloslavsky împotriva Regatului Unit, CE:ECHR:1992:0220DEC00181399, §§ 59-67, și Hotărârea din 19 iunie 2001, Kreuz împotriva Poloniei, CE:ECHR:2001:0619JUD002824995, §§ 54 și 55 (citată în Hotărârea din 22 decembrie 2010, DEB, C‑279/09, EU:C:2010:811, punctul 47). A se vedea de asemenea Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea din 14 decembrie 2006, Markovic și alții împotriva Italiei, CE:ECHR:2006:1214JUD000139803, § 99.


37 –      În Hotărârea Orizzonte Salute, Curtea a precizat că articolul 1 din Directiva 89/665 trebuie să fie interpretat în lumina articolului 47 din cartă. Cu toate acestea, Curtea și‑a limitat analiza principiului efectivității la a verifica dacă sistemul de taxe judiciare în discuție în cauza respectivă nu era susceptibil să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de dreptul Uniunii în materie de achiziții publice (Hotărârea din 6 octombrie 2015, Orizzonte Salute, C‑61/14, EU:C:2015:655, punctele 49 și 72). Curtea nu a aplicat criteriul proporționalității prevăzut la articolul 52 alineatul (1) din cartă. În schimb, în alte cauze, Curtea l‑a aplicat pentru a evalua restricțiile aduse dreptului la o cale de atac efectivă în fața unei instanțe judecătorești, prevăzut de articolul 47 din cartă. A se vedea printre altele Hotărârea din 18 martie 2010, Alassini și alții, C‑317/08-C‑320/08, EU:C:2010:146, punctele 61-66, și Hotărârea din 26 septembrie 2013, Texdata Software, C‑418/11, EU:C:2013:588, punctele 84-88).


38 –      A se vedea, cel mai recent, Hotărârea din 12 februarie 2015, Surgicare, C‑662/13, EU:C:2015:89, punctul 30.


39 –      Hotărârea din 6 octombrie 2015, Orizzonte Salute, C‑61/14, EU:C:2015:655, punctul 67 și jurisprudența citată.


40 –      Din acest punct de vedere, garanția de bună conduită se distinge de taxele judiciare în discuție în Hotărârea din 6 octombrie 2015, Orizzonte Salute, C‑61/14, EU:C:2015:655.


41 –      Potrivit expunerii de motive a OUG nr. 51/2014, contestațiile care sunt în mod vădit nefondate sau prin care nu se urmărește decât amânarea procedurilor au mai multe consecințe negative. Astfel, autoritățile contractante pot pierde finanțarea externă (inclusiv din partea Uniunii), ca urmare a prelungirii anormale a procedurilor de atribuire a contractelor, și se pot afla în imposibilitatea de a desfășura proiecte importante de interes public. În plus, contestațiile abuzive creează sarcini suplimentare pentru personalul implicat în apărarea autorităților contractante în fața CNSC sau a instanțelor judecătorești și, în general, afectează eficiența CNSC.


42 –      A se vedea prin analogie Hotărârea din 6 octombrie 2015, Orizzonte Salute, C‑61/14, EU:C:2015:655, punctele 73 și 74. Acesta este, de asemenea, poziția Curții de la Strasbourg. A se vedea printre altele Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea din 12 iulie 2007, Stankov împotriva Bulgariei, CE:ECHR:2007:0712JUD006849001, § 57, și Hotărârea din 3 iunie 2014, Harrison McKee împotriva Ungariei, CE:ECHR:2014:0603JUD002284007, § 27.


43 –      Articolul 1 alineatul (1) al treilea paragraf din Directiva 89/665 și din Directiva 92/13.


44 –      A se vedea notele de subsol 10 și 11.


45 –      Cu excepția cazului în care autoritatea contractantă nu trebuie să rețină garanția de bună conduită în conformitate cu articolul 2712 alineatul (3).


46 –      A se vedea punctul 55 de mai jos.


47 –      Aceasta este situația cu atât mai mult în cazul ofertanților, care, în plus, trebuie să depună și o garanție de până la 2 % din valoarea estimată a contractului (articolul 431 din OUG nr. 34/2006). Cu toate că guvernul român a susținut în ședință că cele două garanții au scopuri diferite, nu este mai puțin adevărat că un ofertant le poate pierde pe ambele în cursul procedurii de atribuire a unui singur contract.


48 –      Hotărârea din 6 octombrie 2015, Orizzonte Salute, C‑61/14, EU:C:2015:655, punctul 64.


49 –      A se vedea de asemenea articolul 63 alineatul (1) din Directiva 2014/24/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 februarie 2014 privind achizițiile publice și de abrogare a Directivei 2004/18/CE (JO L 94, p. 65).


50 –      Hotărârea din 2 decembrie 1999, Holst Italia, C‑176/98, EU:C:1999:593, punctul 26, Hotărârea din 18 martie 2004, Siemens și ARGE Telekom, C‑314/01, EU:C:2004:159, punctul 43, și Hotărârea din 10 octombrie 2013, Swm Costruzioni 2 și Mannocchi Luigino, C‑94/12, EU:C:2013:646, punctul 32.


51 –      Taxele judiciare standard analizate în acea cauză se ridicau la 2 000, la 4 000 sau la 6 000 de euro, în funcție de valoarea contractului de achiziții publice.


52 –      A se vedea în acest sens Hotărârea din 17 decembrie 2015, WebMindLicenses, C‑419/14, EU:C:2015:832, punctul 74.


53 –      A se vedea între altele Hotărârea din 29 aprilie 2015, Léger, C‑528/13, EU:C:2015:288, punctul 58 și jurisprudența citată.


54 –      Punctul 46 din prezentele concluzii.


55 –      Împrumutăm această expresie din jurisprudența Curții de la Strasbourg, conform căreia scopul articolului 13 din CEDO este de a garanta o cale de atac efectivă pentru „cereri serioase și legitime”. A se vedea printre altele Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea din 23 iunie 2011, Diallo împotriva Republicii Cehe, CE:ECHR:2011:0623JUD002049307, § 56.


56 –      Aceste împrejurări pot include situația dacă există o jurisprudență constantă privind o anumită problemă de drept, dacă contestația nu este decât reiterarea unei contestații precedente sau dacă aceasta se bazează pe o lectură vădit eronată a măsurii contestate sau pe o premisă de fapt vădit eronată.


57 –      A se vedea punctele 40 și 41 de mai sus.


58 –      Articolul 2711 alineatul (2) din OUG nr. 34/2006.


59 –      Nu este clar dacă contestatorului îi sunt rambursate costurile respective de către autoritatea contractantă în cazul în care CNSC sau instanța judecătorească admite contestația. Chiar dacă aceasta ar fi situația, contestatorul care a avut câștig de cauză tot va trebui să suporte costurile inițiale pentru a obține accesul la căile de atac. Astfel, cerința de a depune o garanție va constitui în continuare un obstacol în calea accesului.

Sursa: C.J.U.E.

 

Conferinta internationala la Cluj, cu tema: EUROPENIZAREA DREPTULUI ADMINISTRATIV

Un Eveniment ce se anunta a fi cu adevarat exceptional, prin anvergura invitatilor si a organizatorilor:

afis-cluj-reneual-eng-1

Regulamentele UE nr.2988/95 şi 1083/2006. Noţiunea de neregularitate în achiziţiile publice finanţate din fonduri europene. Natura de „măsuri administrative” a corecţiilor financiare. Concluziile Avocatului General în cauzele conexate C-260/14 şi 261/14.

Astăzi au fost depuse şi publicate Concluziile Avocatului General Yves Bot în cauzele conexate C-260/14 şi C-261/14. Acesta a propus să se răspundă întrebărilor adresate CJUE de către Curtea de Apel Bacău în dosarele sale nr.44/32/2014 şi nr.749/32/2011*, după cum urmează:

„1)      Nerespectarea, de către o autoritate contractantă care beneficiază de o subvenție din fonduri structurale, a normelor naționale privind atribuirea contractelor de achiziție publică, cu ocazia atribuirii contractului care are ca obiect realizarea acțiunii subvenționate, poate să constituie o «neregularitate» în sensul articolului 2 punctul 7 din Regulamentul (CE) nr. 1083/2006 al Consiliului din 11 iulie 2006 de stabilire a anumitor dispoziții generale privind Fondul European de Dezvoltare Regională, Fondul Social European și Fondul de coeziune și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1260/1999, în măsura în care acest act are sau ar putea avea ca efect un prejudiciu la adresa bugetului general al Uniunii Europene prin imputarea unei cheltuieli necorespunzătoare.

2)      Articolul 98 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1083/2006 trebuie interpretat în sensul că corecțiile financiare pe care statele membre sunt ținute să le adopte în cazul constatării unei neregularități care afectează operațiunea cofinanțată constituie «măsuri administrative» în sensul articolului 4 din Regulamentul (CE, Euratom) nr. 2988/95 al Consiliului din 18 decembrie 1995 privind protecția intereselor financiare ale Comunităților Europene.”

În sensul că natura juridică a corecţiilor financiare este de măsuri administrative, a se vedea, mai puţin detaliat, şi: Demis-M.Spărios, ”Aplicarea în timp a legislației din România privind constatarea și corectarea neregulilor săvârșite în procesul de obținere și utilizare a fondurilor europene, în contextul efectului direct al dreptului Uniunii Europene” – articol publicat în Revista ”DREPTUL”, nr.8/2015.

Mai jos textul integral al Concluziilor:

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

YVES BOT

prezentate la 14 ianuarie 2016(1)

Cauzele conexate C‑260/14 și C‑261/14

Județul Neamț (C‑260/14),

Județul Bacău (C‑261/14)

împotriva

Ministerului Dezvoltării Regionale și Administrației Publice

[cereri de decizie preliminară formulate de Curtea de Apel Bacău (România)]

„Trimitere preliminară – Protecția intereselor financiare ale Uniunii – Regulamentul (CE, Euratom) nr. 2988/95 – Fondul european de dezvoltare regională (FEDR) – Regulamentul (CE) nr. 1083/2006 – Atribuirea de către beneficiarul fondurilor, în calitate de autoritate contractantă, a unui contract care are ca obiect realizarea acțiunii subvenționate – Noțiunile «abatere» și/sau «neregularitate» – Domeniul de aplicare al criteriului referitor la «încălcarea dreptului Uniunii» – Criterii de selecție reținute în procedura de cerere de oferte care contravin legislației naționale – Natura corecțiilor financiare adoptate de statele membre – Măsuri sau sancțiuni administrative”

1.        Nerespectarea, de către o autoritate contractantă care beneficiază de o subvenție din fonduri structurale, a normelor naționale privind atribuirea unui contract de achiziție publică, cu ocazia atribuirii contractului care are ca obiect realizarea acțiunii subvenționate, constituie o „abatere” în sensul Regulamentului (CE, Euratom) nr. 2988/95(2), respectiv o „neregularitate” în sensul Regulamentului (CE) nr. 1083/2006(3)?

2.        După caz, corecțiile financiare aplicate de statele membre pentru a retrage avantajul obținut în mod necuvenit sunt măsuri administrative sau sunt sancțiuni administrative în accepțiunea acestor regulamente?

3.        Acestea sunt, în esență, întrebările formulate de Curtea de Apel Bacău în prezentele cauze.

4.        Aceste întrebări au fost formulate în cadrul unor litigii între Județul Neamț (cauza C‑260/14), respectiv Județul Bacău (cauza C‑261/14), care sunt beneficiarii unei subvenții acordate din Fondul european de dezvoltare regională (FEDR), și Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, autoritatea însărcinată cu administrarea și controlul la nivel regional a utilizării acestei subvenții. Astfel, acesta din urmă a considerat că Județul Neamț și Județul Bacău nu au respectat dispozițiile naționale privind achizițiile publice cu ocazia atribuirii unor contracte de servicii care au ca obiect realizarea acțiunii subvenționate și, în consecință, a decis retragerea și recuperarea a 5 % din asistența financiară acordată. Județul Neamț și Județul Bacău au contestat, prin urmare, legalitatea acestor corecții financiare, amintind că, în sensul Regulamentelor nr. 2988/95 și nr. 1083/2006, „abaterea”, respectiv „neregularitatea” desemnează, în special, încălcarea unei dispoziții de drept al Uniunii.

5.        În cauzele principale, instanța de trimitere ridică problema dacă, ținând seama de dispozițiile articolului 1 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2988/95 și ale articolului 2 punctul 7 din Regulamentul nr. 1083/2006, simpla nerespectare a normelor naționale de către beneficiarul unei subvenții din fondurile structurale care acționează în calitate de autoritate contractantă poate să constituie o abatere sau o neregularitate și să atragă adoptarea unor corecții financiare.

6.        În prezentele concluzii, vom expune motivele pentru care abaterea sau neregularitatea în legătură cu o operațiune cofinanțată din fondurile structurale nu poate, în opinia noastră, să se limiteze la încălcarea dreptului Uniunii stricto sensu.

7.        Protecția intereselor financiare ale Uniunii și garantarea eficienței programelor operaționale(4) prin utilizarea legală și regulamentară a fondurilor structurale sunt obiective care nu pot fi atinse în mod efectiv decât dacă subvențiile sunt acordate pentru operațiuni și cheltuieli a căror legalitate nu poate fi contestată, atât în raport cu dreptul Uniunii, cât și în raport cu dreptul național.

8.        Prin urmare, vom propune Curții să declare că nerespectarea, de către o autoritate contractantă care beneficiază de o subvenție acordată din fondurile structurale, a normelor naționale privind atribuirea contractelor de achiziții publice, cu ocazia atribuirii contractului care are ca obiect realizarea acțiunii subvenționate, poate să constituie o „neregularitate” în sensul articolului 2 punctul 7 din Regulamentul nr. 1083/2006, în măsura în care acest act are sau ar putea avea ca efect un prejudiciu la adresa bugetului general al Uniunii Europene prin imputarea unei cheltuieli necorespunzătoare.

9.        Vom arăta, în această privință, că o astfel de interpretare nu face decât să anticipeze modificările introduse în cadrul noii reglementări privind fondurile structurale.

10.      În ceea ce privește natura corecțiilor financiare pe care statele membre sunt ținute să le adopte în temeiul articolului 98 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1083/2006, vom face trimitere la jurisprudența constantă a Curții, potrivit căreia obligația de a restitui un avantaj primit în mod nejustificat prin intermediul unei practici nelegale nu constituie o sancțiune.

I –    Dreptul Uniunii

A –    Protecția intereselor financiare ale Uniunii

11.      Al doilea-al cincilea considerent ale Regulamentului nr. 2988/95 au următorul cuprins:

„întrucât mai mult de jumătate din cheltuielile Comunității sunt plătite beneficiarilor prin intermediul statelor membre;

întrucât normele metodologice privind gestiunea [financiară] descentralizată și monitorizarea modului în care acestea sunt aplicate fac obiectul unor dispoziții detaliate diferite în funcție de politicile comunitare respective; întrucât trebuie combătute în toate domeniile acțiunile de natură să afecteze interesele financiare ale Comunităților;

întrucât eficiența combaterii fraudei care afectează interesele financiare ale Comunităților impune adoptarea unui cadru legal comun tuturor domeniilor ce fac obiectul politicilor comunitare;

întrucât, în conformitate cu prezentul regulament, normele sectoriale conțin dispoziții cu privire la abateri, precum și la măsurile și sancțiunile administrative pentru sancționarea acestora;”.

12.      În titlul I, intitulat „Principii generale”, articolul 1 din acest regulament prevede:

„(1)      În scopul protejării intereselor financiare ale Comunităților Europene, se adoptă prin prezenta o reglementare generală privind controalele uniforme, măsurile și sancțiunile administrative privind abaterile de la dreptul comunitar.

(2)      Constituie abatere orice încălcare a unei dispoziții de drept comunitar, ca urmare a unei acțiuni sau omisiuni a unui agent economic, care poate sau ar putea prejudicia bugetul general al Comunităților sau bugetele gestionate de acestea, fie prin diminuarea sau pierderea veniturilor acumulate din resurse proprii, colectate direct în numele Comunităților, fie prin cheltuieli nejustificate.”

13.      Articolul 2 din regulamentul menționat precizează normele aplicabile adoptării de măsuri și de sancțiuni administrative. Acesta precizează următoarele:

„(1)      Controalele, măsurile și sancțiunile administrative se introduc în măsura în care acest lucru este necesar pentru a asigura aplicarea corespunzătoare a dreptului comunitar. Acestea trebuie să fie eficace, proporționale și convingătoare, astfel încât să ofere o protecție adecvată a intereselor financiare ale Comunităților.

(2)      Nicio sancțiune administrativă nu poate fi impusă în absența unor dispoziții în acest sens prevăzute într‑un act comunitar emis anterior abaterii respective. În cazul modificării ulterioare a dispozițiilor care impun sancțiuni administrative și care sunt incluse în normele comunitare, se aplică retroactiv dispozițiile mai favorabile.

(3)      Dreptul comunitar stabilește natura și domeniul de aplicare al măsurilor și sancțiunilor administrative necesare pentru o corectă aplicare a normelor în cauză, ținând cont de natura și de gravitatea abaterii, de avantajul acordat sau primit și de gradul de răspundere.

[…]”

14.      În titlul II, intitulat „Măsuri și sancțiuni administrative”, articolul 4 din Regulamentul nr. 2988/95 precizează normele aplicabile măsurilor administrative, după cum urmează:

„(1)      Ca regulă generală, orice abatere atrage după sine retragerea avantajului obținut nejustificat:

–        prin obligația de a vărsa sumele datorate sau de a rambursa sumele primite nejustificat;

–        prin pierderea totală sau parțială a garanției constituite în sprijinul cererii de a beneficia de un avantaj acordat sau în momentul primirii unui avans.

(2)      Aplicarea măsurilor menționate la alineatul (1) se limitează la retragerea avantajului obținut, la care se adaugă, dacă acest lucru este prevăzut, dobânda care poate fi calculată pe bază forfetară.

(3)      Actele despre care se stabilește că au drept scop obținerea unui avantaj care contravine obiectivelor dreptului comunitar aplicabil în situația în cauză, prin crearea în mod artificial a condițiilor necesare pentru obținerea avantajului, au drept consecință, după caz, fie neacordarea avantajului respectiv, fie retragerea acestuia.

(4)      Măsurile prevăzute în acest articol nu sunt considerate sancțiuni.”

15.      Articolul 5 din acest regulament, care prevede, la rândul său, normele aplicabile sancțiunilor administrative, are următorul cuprins:

„(1)      Abaterile intenționate sau cele săvârșite din neglijență pot să atragă următoarele sancțiuni administrative:

(a)      plata unei amenzi administrative;

(b)      plata unei sume mai mari decât sumele primite nejustificat sau sustrase, la care se adaugă dobânda, dacă este cazul; […]

(c)      retragerea totală sau parțială a unui avantaj acordat prin norme comunitare […]

[…]”

B –    Normele aplicabile operațiunilor cofinanțate din fondurile structurale

16.      FEDR constituie unul dintre fondurile structurale instituite de Comisia Europeană în vederea consolidării coeziunii economice, sociale și teritoriale în Uniune, în conformitate cu obiectivul prevăzut la articolul 174 TFUE. În esență, acest fond contribuie la reducerea disparităților economice, sociale și teritoriale apărute în special în regiunile cu întârzieri de dezvoltare, în cele aflate în curs de reconversie economică și în cele care se confruntă cu dificultăți structurale, prin cofinanțarea, în special, a investițiilor naționale în întreprinderi și în infrastructuri din domeniul cercetării și al inovației, al mediului, al energiei și al transporturilor, precum și al serviciilor din sectorul sănătății și al educației.

17.      La fel ca predecesorul său – Regulamentul (CE) nr. 1260/1999(5) –, Regulamentul nr. 1083/2006 stabilește ansamblul de norme și de proceduri aplicabile intervenției din FEDR, din Fondul social european (FSE) și din Fondul de coeziune.

18.      Fondurile structurale beneficiază de o gestionare partajată, statele membre și Comisia fiind responsabile pentru gestionarea și controlul finanțărilor. Cu toate acestea, obligația de a pune în aplicare și de a controla operațiunile desfășurate în cadrul programelor operaționale, precum și de a monitoriza și de a corecta neregularitățile le revine în primul rând statelor membre.

19.      La articolul 2 punctul 7 din Regulamentul nr. 1083/2006, legiuitorul Uniunii definește noțiunea „neregularitate” drept „orice încălcare a unei dispoziții a dreptului comunitar care rezultă dintr‑un act sau dintr‑o omisiune a unui operator economic care are sau ar putea avea ca efect un prejudiciu la adresa bugetului general al Uniunii Europene prin imputarea unei cheltuieli necorespunzătoare bugetului general”.

20.      La articolele 60 și 61 din acest regulament, legiuitorul Uniunii stabilește principiile aplicabile sistemelor naționale de gestionare și de control.

21.      Acesta precizează în continuare, la articolul 98 din regulamentul menționat, normele aplicabile corecțiilor financiare adoptate de statele membre. Alineatul (2) primul paragraf al acestui articol prevede următoarele:

„Statele membre procedează la corecțiile financiare necesare pentru neregularitățile individuale sau sistemice constatate în operațiunile sau în programele operaționale. Corecțiile la care procedează statele membre constau în anularea totală sau parțială a participării publice pentru programul operațional. Statele membre țin seama de natura și de gravitatea neregularităților și a pierderii financiare care rezultă pentru fonduri.”

22.      Normele de punere în aplicare a Regulamentului nr. 1083/2006 au fost stabilite în Regulamentul (CE) nr. 1828/2006(6).

23.      Regulamentul nr. 1083/2006 a fost abrogat, cu efect de la 1 ianuarie 2014, prin Regulamentul (UE) nr. 1303/2013(7), pe care îl vom examina în mod succint înainte de a ne încheia analiza.

II – Litigiile principale și întrebările preliminare

24.      La 12 iulie 2007, Comisia a aprobat, pentru perioada 2007-2013, Programul Operațional Regional pentru România în cadrul FEDR. Bugetul total al acestui program este de aproximativ 4,38 miliarde de euro, iar valoarea subvenției comunitare se ridică la 3,7 miliarde de euro(8).

25.      Rezultă din înscrisurile din dosarul național(9) că nivelul cofinanțării din FEDR în cadrul Programului Operațional Regional se ridică la 84 % (3 726 021 762 de euro). În prezentele cauze, finanțarea respectivă este menită să contribuie la realizarea axei prioritare nr. 3 a acestui program (657 530 000 de euro), care vizează în special îmbunătățirea infrastructurilor din domeniul sănătății și al educației, în vederea asigurării unui acces mai bun al populației la serviciile publice esențiale.

26.      Județul Neamț (cauza C‑260/14) și județul Bacău (cauza C‑261/14) au încheiat cu Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, în calitate de autoritate de gestionare a Programului Operațional Regional, un contract de finanțare pentru realizarea a două operațiuni.

27.      În cadrul cauzei C‑260/14, contractul de finanțare vizează reabilitarea, extinderea și modernizarea unui centru școlar. Județul Neamț, beneficiarul finanțării, acționând ca autoritate contractantă, a inițiat o procedură de cerere de oferte în vederea atribuirii unui contract de achiziții publice de servicii de audit în valoare estimativă de 20 264,18 euro, procedură în urma căreia s‑a încheiat un contract de prestare de servicii de audit în valoare de 19 410,12 euro.

28.      Rezultă din elementele puse la dispoziția Curții că, în cadrul acestei proceduri, Județul Neamț a impus anumite condiții referitoare la capacitatea profesională a ofertanților, condiții pe care Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice le‑a considerat nelegale în raport cu dreptul național.

29.      Astfel, atribuirea contractului de achiziții în cauză a fost condiționată, pe de o parte, de prezentarea de către ofertant a unui contract încheiat în ultimii trei ani având același obiect cu contractul care făcea obiectul procedurii de achiziții publice în cauză și, pe de altă parte, de existența, în cadrul personalului ofertantului, a unui manager al sistemelor de management al calității în domeniul construcțiilor.

30.      Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice a considerat că prima condiție contravenea principiului liberei concurențe, apreciind că orice operator economic trebuia să fie autorizat să participe la procedura de atribuire în domeniul specific al contractului, fără ca autoritatea contractantă, care acționa în calitate de autoritate beneficiară a finanțării în cauză, să utilizeze sursa de finanțare drept criteriu de eligibilitate. În ceea ce privește a doua condiție, ministerul în cauză a considerat că este lipsită de relevanță în raport cu natura contractului de achiziție. În aceste împrejurări, Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice a adoptat o corecție financiară în cuantum de 5 % din valoarea contractului în cauză.

31.      În cadrul cauzei C‑261/14, contractul de finanțare viza reabilitarea unui drum județean. Județul Bacău a inițiat o procedură de cerere de oferte în vederea atribuirii unui contract de achiziții publice de lucrări în valoare de 2 820 515 euro, procedură în urma căreia s‑a încheiat, la 17 septembrie 2009, un contract de executare de lucrări.

32.      Rezultă din elementele puse la dispoziția Curții că, în cadrul acestei proceduri, Județul Bacău a recurs la specificații tehnice inadecvate, care au fost, la rândul lor, considerate contrare legislației naționale. În aceste condiții, Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice a adoptat de asemenea o corecție financiară în cuantum de 5 % din valoarea contractului în cauză.

33.      Județul Neamț și Județul Bacău au formulat, în consecință, acțiuni împotriva acestor decizii de aplicare a unor corecții financiare. În cadrul acestor litigii, instanței de trimitere i se solicită să se pronunțe asupra existenței unei „abateri” în sensul Regulamentului nr. 2988/95, respectiv a unei „neregularități” în sensul Regulamentului nr. 1083/2006, și, după caz, asupra naturii corecțiilor financiare adoptate de autoritatea de gestionare.

34.      Având îndoieli în privința interpretării acestor regulamente, Curtea de Apel Bacău a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare(10):

„1)      Dacă nerespectarea, de către o autoritate contractantă care beneficiază de o subvenție din fonduri structurale, a normelor privind atribuirea unui contract de achiziție publică având o valoare estimată sub valoarea prag prevăzută de articolul 7 litera (a) din Directiva 2004/18/CE[(11)], cu ocazia atribuirii contractului care are ca obiect realizarea acțiunii subvenționate, constituie o «abatere» în sensul articolului 1 din Regulamentul nr. 2988/1995, respectiv o «neregularitate» în sensul articolului 2 punctul 7 din Regulamentul nr. 1083/2006?

2)      În cazul în care răspunsul la prima întrebare este afirmativ, să se stabilească dacă articolul 98 alineatul (2) a doua teză din Regulamentul nr. 1083/2006 trebuie interpretat în sensul că corecțiile financiare ale statelor membre, în cazul în care acestea au fost aplicate cheltuielilor cofinanțate din fondurile structurale, pentru nerespectarea normelor în materia achizițiilor publice, sunt măsuri administrative în accepțiunea articolului 4 din Regulamentul nr. 2988/1995 sau sunt sancțiuni administrative în accepțiunea articolului 5 alineatul (1) litera (c) din același regulament?

3)      În cazul în care răspunsul la a doua întrebare este în sensul că corecțiile financiare ale statelor membre sunt sancțiuni administrative, devine incident principiul aplicării retroactive a sancțiunii mai puțin severe prevăzut de articolul 2 alineatul (2) a doua teză din Regulamentul nr. 2988/95?

4)      [În cazul în care răspunsul la a doua întrebare este în sensul că corecțiile financiare ale statelor membre sunt sancțiuni administrative(12)], pentru situația în care corecțiile financiare au fost aplicate cheltuielilor cofinanțate din fondurile structurale pentru nerespectarea normelor în materia achizițiilor publice, articolul 2 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2988/1995 coroborat cu articolul 98 alineatul (2) a doua teză din Regulamentul nr. 1083/2006, având în vedere principiile securității juridice și încrederii legitime, se opune ca un stat membru să aplice corecții financiare reglementate printr‑un act normativ intern intrat în vigoare ulterior momentului la care se pretinde că a avut loc încălcarea normelor în materia achizițiilor publice?”

35.      Părțile din litigiile principale, guvernele român, maghiar și olandez, precum și Comisia au depus observații scrise.

III – Analiza noastră

A –    Cu privire la prima întrebare, referitoare la calificarea drept „abatere”, respectiv „neregularitate” a încălcărilor în cauză

36.      Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă nerespectarea, de către o autoritate contractantă care beneficiază de o subvenție din fonduri structurale a legislației naționale, cu ocazia atribuirii unui contract de achiziții publice având ca obiect realizarea unei operațiuni cofinanțate din fondurile structurale, constituie o „abatere” în sensul articolului 1 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2988/95, respectiv o „neregularitate” în sensul articolului 2 punctul 7 din Regulamentul nr. 1083/2006.

37.      Astfel, amintim că, potrivit articolului 1 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2988/95, „[c]onstituie abatere orice încălcare a unei dispoziții de drept comunitar, ca urmare a unei acțiuni sau omisiuni a unui agent economic, care poate sau ar putea prejudicia bugetul general al Comunităților sau bugetele gestionate de acestea, fie prin diminuarea sau pierderea veniturilor acumulate din resurse proprii, colectate direct în numele Comunităților, fie prin cheltuieli nejustificate”.

38.      Definiția neregularității reținută de Regulamentul nr. 1083/2006 este cea rezultată din dispozițiile articolului 1 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2988/95. Termenii sunt aproape identici, întrucât, conform articolului 2 punctul 7 din Regulamentul nr. 1083/2006, „neregularitatea” desemnează „orice încălcare a unei dispoziții a dreptului comunitar care rezultă dintr‑un act sau dintr‑o omisiune a unui operator economic care are sau ar putea avea ca efect un prejudiciu la adresa bugetului general al Uniunii Europene prin imputarea unei cheltuieli necorespunzătoare bugetului general”.

39.      Pentru a răspunde la întrebarea adresată de instanța de trimitere, trebuie mai întâi să se determine care dintre aceste două regulamente este aplicabil, în funcție de aspectul dacă definiția abaterii sau a neregularității reținută de legiuitorul Uniunii se integrează într‑un ansamblu de norme și de principii specifice materiei acoperite de regulamentul în cauză.

1.      Cu privire la regulamentul aplicabil

40.      Actele în cauză trebuie abordate din perspectiva normelor privind protecția intereselor financiare ale Uniunii sau a dispozițiilor generale privind fondurile structurale?

41.      Cu privire la acest aspect, există o jurisprudență consacrată a Curții.

42.      Actele în cauză trebuie interpretate în temeiul articolului 2 punctul 7 din Regulamentul nr. 1083/2006, care constituie, spre deosebire de Regulamentul nr. 2988/95, o normă sectorială.

43.      Astfel, în Hotărârea Somvao(13), Curtea a avut grijă să facă trimitere la articolul 1 alineatul (1) și la al treilea-al cincilea considerent ale Regulamentului nr. 2988/95 pentru a concluziona că acest text introduce o reglementare generală privind controalele și sancțiunile menite să protejeze interesele financiare ale Uniunii împotriva abaterilor prin instituirea unui cadru legal comun tuturor domeniilor ce fac obiectul politicilor comunitare(14).

44.      Astfel, Regulamentul nr. 2988/95 stabilește o serie de principii care vor trebui respectate, în continuare, în cadrul elaborării normelor sectoriale. După cum reiese din cuprinsul articolului 2 alineatul (3), precum și din al treilea, al cincilea și al optulea considerent ale acestui regulament, în cadrul normelor sectoriale instituite de legiuitorul Uniunii în funcție de politicile comunitare respective se stabilesc normele de gestionare descentralizată a bugetului, regulile și principiile aplicabile sistemelor naționale de gestionare și de control, dispozițiile cu privire la abateri, precum și măsurile și sancțiunile administrative.

45.      Prin urmare, autoritățile naționale competente trebuie să se raporteze la dispozițiile sectoriale pentru a determina dacă un anumit comportament constituie o „abatere” și în temeiul acelorași dispoziții trebuie să procedeze, dacă este cazul, la recuperarea fondurilor folosite necorespunzător(15).

46.      Acesta este obiectul Regulamentului nr. 1083/2006.

47.      Astfel cum reiese din articolul 1 al patrulea paragraf din regulamentul menționat, acesta stabilește principiile aplicabile utilizării fondurilor structurale, în special normele de parteneriat, de programare și de evaluare, precizând obligațiile care le revin statelor membre în ceea ce privește controlul operațiunilor și instituind principiile aplicabile detectării și corectării neregularităților.

48.      Definiția noțiunii „abatere” prevăzută de articolul 1 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2988/95 a fost adaptată pentru motive de coerență și claritate juridică în ceea ce privește funcționarea principiilor proprii politicilor structurale(16).

49.      Având în vedere aceste elemente și în special jurisprudența constantă a Curții, aspectul dacă practicile care fac obiectul litigiilor principale constituie neregularități trebuie apreciat în raport cu dispozițiile articolului 2 punctul 7 din Regulamentul nr. 1083/2006, care, spre deosebire de Regulamentul nr. 2988/95, constituie un regulament sectorial.

50.      O interpretare diferită ar avea ca efect, în opinia noastră, lipsirea Regulamentului nr. 1083/2006 de efectul său util și ar aduce prejudicii utilizării corespunzătoare a fondurilor structurale.

51.      În acest stadiu, trebuie să se verifice dacă aceste practici pot să constituie „neregularități” în sensul articolului 2 punctul 7 din Regulamentul nr. 1083/2006.

2.      Conținutul noțiunii „neregularitate” în sensul articolului 2 punctul 7 din Regulamentul nr. 1083/2006

52.      Amintim că, potrivit articolului 2 punctul 7 din Regulamentul nr. 1083/2006, „neregularitatea” înseamnă orice încălcare a unei dispoziții a dreptului Uniunii care rezultă dintr‑un act sau dintr‑o omisiune a unui operator economic care are sau ar putea avea ca efect un prejudiciu la adresa bugetului general al Uniunii prin imputarea unei cheltuieli necorespunzătoare bugetului general.

53.      Prin urmare, legiuitorul Uniunii definește prin acești termeni împrejurările în care o încălcare a legislației aplicabile este susceptibilă să determine statele membre sau Comisia să procedeze la corecțiile financiare prevăzute la articolele 98-100 din Regulamentul nr. 1083/2006.

54.      În prezentele cauze, se pune întrebarea dacă actele în cauză care nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 2004/18 sunt totuși susceptibile de a fi asociate unei încălcări a dreptului Uniunii.

55.      Este cert că acțiunile finanțate din bugetul Uniunii trebuie să fie derulate în deplină conformitate cu dreptul Uniunii.

56.      Principiul compatibilității cu dreptul Uniunii a unei operațiuni finanțate din fondurile structurale este un principiu fundamental care reglementează eligibilitatea operațiunii în cauză pentru o finanțare europeană.

57.      Acest principiu este enunțat de Regulamentul nr. 1083/2006 la articolul 9 alineatul (5), care este inclus în titlul I din acest regulament, intitulat „Obiective și norme generale de intervenție”. În conformitate cu această dispoziție, „[o]perațiunile finanțate din fonduri [structurale] sunt în conformitate cu dispozițiile tratatului și din actele adoptate în temeiul acestuia”.

58.      Principiul în cauză figurează și în considerentul (22) al regulamentului menționat. El este retranscris la articolul 11 din convenția tip de atribuire a unei subvenții din FEDR(17) și, în măsura în care constituie un element esențial al unei cereri de subvenție, în toate ghidurile de informare destinate promotorilor de proiecte(18), precum și în toate convențiile de finanțare încheiate cu beneficiarii fondurilor.

59.      În cadrul litigiilor principale, principiul compatibilității cu dreptul Uniunii a unei operațiuni finanțate din fondurile structurale figurează în ghidul redactat de Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Locuințelor în ceea ce privește punerea în aplicare a axei prioritare nr. 3 a Programului Operațional Regional 2007-2013 și reiese din criteriile de eligibilitate pentru finanțare(19).

60.      În conformitate cu acest principiu, fiecare operațiune care face obiectul unei finanțări din fondurile structurale și, așadar, fiecare cheltuială aferentă trebuie să fie conforme cu legislația Uniunii și compatibile cu politicile și cu acțiunile legiuitorului Uniunii.

61.      Astfel, în cazul în care, în cadrul realizării unei operațiuni cofinanțate din fondurile structurale, beneficiarul acestei finanțări care acționează în calitate de autoritate contractantă nu respectă normele privind atribuirea contractelor de achiziții publice prevăzute de Directiva 2004/18 și pe care este ținut să le respecte, acest comportament poate să constituie o „neregularitate” în sensul articolului 2 punctul 7 din Regulamentul nr. 1083/2006, întrucât nu respectă o normă a dreptului Uniunii.

62.      Or, ce se întâmplă atunci când, în împrejurări precum cele în discuție în litigiile principale, valoarea contractelor se situează sub pragurile definite la articolul 7 din Directiva 2004/18(20), astfel încât atribuirea respectivelor contracte nu intră sub incidența normelor și a principiilor stabilite de acest text?

63.      Neglijențele, încălcările sau abuzurile de care s‑ar face vinovat beneficiarul subvenției din fondurile structurale pot să evite calificarea drept „neregularități” în sensul articolului 2 punctul 7 din Regulamentul nr. 1083/2006 pentru motivul că aceste comportamente nu ar constitui încălcări ale unei dispoziții a dreptului Uniunii?

64.      Considerăm că răspunsul este negativ. Astfel de nerespectări trebuie să poată fi încadrate în conținutul noțiunii de neregularitate.

65.      În primul rând, deși este adevărat că, în cauzele principale, având în vedere valoarea contractelor, beneficiarii subvenției în calitatea lor de autoritate contractantă nu erau ținuți să respecte normele prevăzute de Directiva 2004/18, totuși, precum orice act al statului prin care se stabilesc condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o prestare de activități economice, atribuirea acestor contracte trebuie să respecte principiile consacrate de Tratatul FUE și să fie supusă cerințelor care decurg de aici, astfel cum au fost precizate de jurisprudența Curții.

66.      În considerentul (2) al Directivei 2004/18, legiuitorul Uniunii a avut grijă să precizeze că, indiferent de valoarea contractelor încheiate în statele membre în numele statului, al colectivităților teritoriale și al altor organisme de drept public, procedura de atribuire trebuie să respecte principiile prevăzute de Tratatul FUE, în special principiul liberei circulații a mărfurilor, principiul libertății de stabilire și principiul libertății de a presta servicii, precum și principiile care decurg din acestea, precum egalitatea de tratament, nediscriminarea, recunoașterea reciprocă, proporționalitatea și transparența.

67.      Astfel cum a reamintit Curtea și în cadrul Hotărârii Impresa Edilux și SICEF(21), această obligație este aplicabilă în cazul atribuirii de contracte de achiziții publice care prezintă un „interes transfrontalier cert”(22), adică pot fi de interes pentru operatori economici cu sediul în alte state membre.

68.      Existența unui interes transfrontalier cert este determinată pe baza unor criterii obiective precum importanța economică a contractului, locul de executare a acestuia sau caracteristicile sale tehnice(23).

69.      În prezentele cauze, revine, așadar, instanței de trimitere sarcina să procedeze la o apreciere nuanțată a tuturor elementelor relevante de care dispune pentru a stabili dacă contractele în cauză prezintă un astfel de interes(24).

70.      În opinia noastră și având în vedere cele câteva elemente de care dispunem, este puțin probabil ca atribuirea contractului în cauză de către Județul Neamț (cauza C‑260/14) să fi prezentat interes pentru întreprinderi care au sediul în alte state membre, ținând seama de miza economică redusă a contractului și de locul de executare a acestuia. Astfel, localitatea Piatra Neamț (România) se află la o distanță de 433 km de frontiera bulgară și valoarea contractului se ridica la 19 410 euro.

71.      În schimb, punctul nostru de vedere este mai nuanțat în privința contractului atribuit de Județul Bacău (cauza C‑261/14). Astfel, deși localitatea Bacău este situată la circa 370 km de frontiera bulgară, nu este mai puțin adevărat că valoarea contractului se ridica la 2 820 515 euro. Or, această cifră nu este nicidecum neglijabilă. Prin urmare, nu este exclus ca anumite întreprinderi cu sediul în Bulgaria, în special, să își fi manifestat interesul.

72.      În ipoteza în care instanța de trimitere ar trebui să considere că unul sau celălalt dintre aceste contracte ar fi putut prezenta interes pentru anumite întreprinderi cu sediul în alte state membre, nerespectările în cauză pot, așadar, să constituie o „neregularitate” în sensul articolului 2 punctul 7 din Regulamentul nr. 1083/2006, întrucât constituie o încălcare a principiilor prevăzute de Tratatul FUE. Cu toate acestea, revine instanței de trimitere sarcina să verifice dacă aceste acte au adus într‑adevăr un prejudiciu bugetului general al Uniunii prin imputarea unei cheltuieli necorespunzătoare.

73.      În al doilea rând, nu trebuie să se ignore faptul că, indiferent de natura încălcării, nelegalitatea este comisă în cadrul unei operațiuni care beneficiază de o finanțare europeană. Or, având în vedere această finanțare, atât operațiunea, cât și ansamblul normelor din dreptul național care i se aplică trebuie să intre în mod necesar în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii.

74.      În consecință, considerăm că criteriul derivat din încălcarea dreptului Uniunii trebuie să fie interpretat în sens larg, astfel încât să includă încălcările dreptului Uniunii stricto sensu, precum și nerespectările dispozițiilor legislative naționale de punere în aplicare a dreptul Uniunii.

75.      De altfel, obiectivele și economia Regulamentului nr. 1083/2006 pledează în favoarea unei astfel de interpretări.

76.      Întrucât angajează finanțele Uniunii, FEDR se întemeiază, în primul rând, pe principiul bunei gestiuni financiare, care prevede utilizarea creditelor bugetare în conformitate cu principiile economiei, eficienței și eficacității.

77.      Acest principiu, aplicabil tuturor domeniilor bugetare administrate prin gestionare partajată, este consacrat la articolul 317 TFUE(25) și este recunoscut de o jurisprudență constantă(26). Este unul dintre principiile de bază pe care se întemeiază Regulamentul nr. 2988/95, iar domeniul său de aplicare a fost definit în capitolul 7 din titlul II din Regulamentul (CE, Euratom) nr. 1605/2002 al Consiliului din 25 iunie 2002 privind regulamentul financiar aplicabil bugetului general al Comunităților Europene(27), în special la articolul 27 din acesta.

78.      În conformitate cu principiul bunei gestiuni financiare, normele stabilite în cadrul Regulamentului nr. 1083/2006 au drept obiectiv să garanteze că fondurile structurale sunt utilizate eficient și regulamentar, astfel încât, pe de o parte, să protejeze interesele financiare ale Uniunii și, pe de altă parte, să asigure punerea în aplicare eficientă a programelor operaționale(28).

79.      Or, un astfel de obiectiv nu poate fi atins decât dacă subvențiile acordate din fondurile structurale au drept obiect acte și cheltuieli a căror legalitate nu poate fi contestată nici în raport cu dreptul Uniunii, nici în raport cu dreptul național. Astfel, numai prin respectarea acestei condiții se poate garanta eficacitatea acțiunii fondurilor structurale, evitându‑se ca acestea să finanțeze operațiuni frauduloase, care constituie uneori acte de favoritism sau de corupție.

80.      Astfel, în cadrul procedurilor de cerere de ofertă în cauză, nu putem exclude posibilitatea ca, prin aplicarea unor criterii de selecție atât de restrictive, care încalcă dispozițiile naționale privind achizițiile publice, beneficiarii subvenției care acționau în calitate de autoritate contractantă să nu fi avut intenția de a exclude anumiți ofertanți din procedura de atribuire sau, dimpotrivă, de a‑l favoriza pe unul dintre aceștia. Cu siguranță, aceste criterii au împiedicat – dacă nu chiar au descurajat – anumiți operatori economici să depună oferte pentru contractele în cauză și, în consecință, au redus în mod semnificativ numărul de operatori economici în măsură să realizeze contractele. În astfel de situații, deosebit de frecvente în ceea ce privește atribuirea contractelor de achiziții publice(29), criteriile de selecție în cauză sunt susceptibile să ofere un avantaj necuvenit unei întreprinderi anume, ceea ce contravine însuși scopului finanțării europene. În aceste împrejurări, nerespectarea legislației naționale constituie un act care poate afecta interesele financiare ale Uniunii în același mod în care un act încalcă normele dreptului Uniunii. Or, la punctul 45 din Hotărârea Baltlanta(30), Curtea a avut grijă să precizeze că bugetul general al Uniunii trebuie să fie protejat împotriva „oricărei acțiuni sau a oricărei omisiuni care i‑ar putea cauza vreun prejudiciu”. Singura diferență ar consta, eventual, în gravitatea încălcării, în importanța implicațiilor financiare care decurg din aceasta și în cuantumul corecției financiare care urmează să fie adoptată.

81.      În orice caz și în conformitate cu principiul fraus omnia corrumpit, încălcarea legislației naționale atrage după sine ineligibilitatea operațiunii în cauză pentru finanțare europeană.

82.      În vederea protecției intereselor financiare ale Uniunii împotriva oricărei fraude și pentru a garanta realizarea deplină a obiectivelor urmărite de legiuitorul Uniunii în cadrul intervențiilor din fondurile structurale, încălcările legislației naționale săvârșite în cadrul unei operațiuni care beneficiază de o cofinanțare trebuie să fie sancționate în același mod în care se sancționează încălcarea normelor de drept al Uniunii și, în consecință, să poată fi calificate drept „neregularități” în sensul articolului 2 punctul 7 din Regulamentul nr. 1083/2006.

83.      De altfel, în lumina acestor obiective a declarat Curtea, la punctul 48 din Hotărârea Baltlanta (C‑410/13, EU:C:2014:2134), că noțiunea „neregularitate” se referă la „utilizarea nelegală a fondurilor Uniunii”. Or, utilizarea nelegală a fondurilor Uniunii poate decurge nu doar dintr‑o nerespectare a normelor de drept al Uniunii, ci și dintr‑o încălcare a dispozițiilor de drept național.

84.      O interpretare largă și dinamică a criteriului derivat din încălcarea unei dispoziții de drept al Uniunii se impune și în ceea ce privește economia Regulamentului nr. 1083/2006 și în special sistemele naționale de gestionare și de control instituite de acesta.

85.      Pentru a se asigura că fondurile structurale sunt utilizate în mod eficient și regulamentar, statele membre sunt ținute, în conformitate cu principiul bunei gestiuni financiare(31), să instituie sisteme performante de gestionare și de control în măsură să garanteze că beneficiarul fondurilor și‑a îndeplinit obligațiile care îi dau dreptul să obțină asistența financiară prevăzută în conformitate cu dreptul Uniunii și cu dreptul național aplicabil(32).

86.      Astfel, articolul 60 literele (a) și (b) din Regulamentul nr. 1083/2006 precizează că autoritatea de gestionare este însărcinată, în conformitate cu principiul bunei gestiuni financiare, pe de o parte, să se asigure că operațiunile sunt „conforme, pe toată durata execuției lor, cu normele comunitare și interne aplicabile” și, pe de altă parte, să controleze dacă toate cheltuielile declarate de beneficiari sunt „în conformitate cu normele comunitare și interne”.

87.      În același mod, articolul 61 litera (b) punctul (ii) din acest regulament precizează că autoritatea de certificare a unui program operațional este însărcinată să certifice că toate „cheltuielile declarate sunt conforme cu normele comunitare și interne aplicabile și au fost suportate pentru operațiunile selecționate pentru finanțare în conformitate cu criteriile aplicabile programului și [cu normele] comunitare și interne aplicabile”.

88.      Aceleași obligații revin autorității de audit conform articolului 62 alineatul (1) din regulamentul în cauză coroborat cu articolul 16 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1828/2006.

89.      Prin urmare, statele membre sunt ținute să retragă integral sau parțial finanțarea europeană dacă se constată nerespectări în aplicarea reglementării Uniunii sau a legislației naționale, compatibilitatea operațiunii cu dispozițiile comunitare și interne aplicabile reprezentând o condiție de eligibilitate a operațiunii pentru finanțare.

90.      Corecțiile financiare pe care statele membre sunt ținute să le adopte conform articolului 98 din Regulamentul nr. 1083/2006 vizează, de altfel, să „restabilească o situație în care cheltuielile care fac obiectul unei cereri de cofinanțare din fondurile structurale sunt în totalitate legale și regulamentare, în conformitate cu normele și reglementările aplicabile la nivel național și la nivelul Uniunii”(33).

91.      Astfel cum constatăm, controalele care cad în sarcina statelor membre au, prin urmare, drept obiectiv garantarea legalității și a regularității tuturor operațiunilor(34) nu doar în raport cu dreptul Uniunii, ci și cu dreptul național, în ceea ce privește toate aspectele acestora, fie ele administrative, financiare, tehnice sau fizice(35).

92.      În acest context, considerăm că limitarea conținutului noțiunii „neregularitate” la încălcările „dreptului Uniunii” stricto sensu este contradictorie și riscă, pe de altă parte, să lipsească de efectul lor util procedurile de control prevăzute de Regulamentul nr. 1083/2006.

93.      În plus, o astfel de interpretare ni se pare artificială. Astfel, toate elementele pe care le‑am expus anterior converg în a demonstra că actul cofinanțării participă la o operațiune unică și indivizibilă a cărei legalitate nu poate fi apreciată decât ca un tot unitar, adică din perspectiva normelor de drept al Uniunii „și” a legislației naționale aplicabile. Dacă operațiunea a fost realizată sau cheltuiala a fost angajată cu încălcarea normelor dreptului național, aceasta nu mai este eligibilă pentru finanțare din FEDR. Respectarea normelor comunitare și naționale participă la realizarea aceluiași obiectiv. Prin urmare, ar fi lipsit de sens să se facă o distincție între nerespectările care intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii și cele comise în raport cu dreptul național.

94.      Aceste elemente derivate din însăși economia Regulamentului nr. 1083/2006 susțin interpretarea largă a criteriului de încălcare a dreptului Uniunii, în sensul unei încălcări nu doar a dreptului Uniunii, ci și a dispozițiilor din dreptul național care intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii.

95.      În definitiv, o astfel de interpretare nu face decât să anticipeze modificările introduse de legiuitorul Uniunii prin Regulamentul nr. 1303/2013, în special în cadrul definiției noțiunii „neregulă”.

96.      Acest regulament, reamintim, abrogă Regulamentul nr. 1083/2006 cu efect de la 1 ianuarie 2014.

97.      Potrivit articolului 2 punctul 36 din Regulamentul nr. 1303/2013, noțiunea „neregulă” desemnează „orice încălcare a dreptului Uniunii sau a dreptului național în legătură cu aplicarea sa”(36).

98.      Principiul compatibilității operațiunii stabilit la articolul 6 din acest regulament, intitulat „Conformitatea cu dreptul Uniunii și legislația națională”, prevede în prezent că operațiunile sprijinite de fondurile structurale trebuie să fie „conforme cu dreptul Uniunii și cu legislația națională care vizează punerea sa în aplicare”(37).

99.      În plus, autoritățile de gestionare și de control sunt, de acum, însărcinate să verifice, conform articolului 125 alineatul (4) litera (a) din acest regulament, furnizarea de produse și de servicii cofinanțate și faptul că cheltuielile aferente sunt în conformitate cu legislația aplicabilă a Uniunii și cu legislația națională care vizează punerea sa în aplicare.

100. Or, „legislația națională care vizează punerea […] în aplicare a [dreptului Uniunii]” este constituită din ansamblul normelor din ordinea juridică internă care vizează punerea în aplicare a legislației Uniunii. Această expresie desemnează nu doar legislația națională rezultată din transpunerea dreptului Uniunii, ci și ansamblul normelor destinate punerii în aplicare a dreptul Uniunii la nivel național, precum normele naționale care reglementează eligibilitatea cheltuielilor pentru finanțare europeană.

101. Având în vedere ansamblul acestor elemente, considerăm, în consecință, că nerespectarea, de către o autoritate contractantă care beneficiază de o subvenție din fonduri structurale, a normelor naționale privind atribuirea contractelor de achiziții publice, cu ocazia atribuirii contractului care are ca obiect realizarea acțiunii subvenționate, poate să constituie o „neregularitate” în sensul articolului 2 punctul 7 din Regulamentul nr. 1083/2006, în măsura în care acest act are sau ar putea avea ca efect un prejudiciu la adresa bugetului general al Uniunii prin imputarea unei cheltuieli necorespunzătoare.

B –    Cu privire la a doua întrebare, referitoare la natura corecțiilor financiare

102. Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere ridică problema naturii corecțiilor financiare pe care statele membre sunt ținute să le adopte în temeiul articolului 98 alineatul (2) primul paragraf din Regulamentul nr. 1083/2006.

103. Potrivit acestei dispoziții, „[s]tatele membre procedează la corecțiile financiare necesare pentru neregularitățile individuale sau sistemice constatate în operațiunile sau în programele operaționale. Corecțiile la care procedează statele membre constau în anularea totală sau parțială a participării publice pentru programul operațional. Statele membre țin seama de natura și de gravitatea neregularităților și a pierderii financiare care rezultă pentru fonduri”.

104. Instanța de trimitere solicită, în special, să se stabilească dacă aceste corecții constituie o „măsură administrativă” în sensul articolului 4 din Regulamentul nr. 2988/95 sau o „sancțiune administrativă” în sensul articolului 5 litera (c) din acest regulament.

105. Curtea a precizat deja în repetate rânduri că „[o]bligația [de a restitui un avantaj primit în mod nejustificat printr‑o practică nelegală] nu constituie o sancțiune, ci este simpla consecință a constatării că nu au fost respectate condițiile necesare pentru obținerea avantajului care rezultă din reglementarea Uniunii, făcând ca avantajul primit să fie nedatorat”(38).

106. Nu identificăm niciun motiv pentru a ne îndepărta de această jurisprudență.

107. Prin urmare, vom propune Curții să declare că articolul 98 alineatul (2) primul paragraf din Regulamentul nr. 1083/2006 trebuie interpretat în sensul că orice corecție financiară pe care statele membre sunt ținute să o adopte în cazul constatării unei neregularități care afectează operațiunea cofinanțată constituie o „măsură administrativă” în sensul articolului 4 din Regulamentul nr. 2988/95.

108. Având în vedere răspunsul propus, nu este necesar să se răspundă la a treia și la a patra întrebare adresate de instanța de trimitere. Prin urmare, astfel cum reiese din modul de redactare a întrebărilor și din motivarea deciziilor de trimitere, Curtea de Apel Bacău a adresat întrebările în cauză în ipoteza în care Curtea ar considera că o corecție financiară adoptată de statele membre în temeiul articolului 98 alineatul (2) primul paragraf din Regulamentul nr. 1083/2006 constituie o „sancțiune administrativă” în sensul articolului 2 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2988/95.

IV – Concluzie

109. Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările adresate de Curtea de Apel Bacău după cum urmează:

„1)      Nerespectarea, de către o autoritate contractantă care beneficiază de o subvenție din fonduri structurale, a normelor naționale privind atribuirea contractelor de achiziție publică, cu ocazia atribuirii contractului care are ca obiect realizarea acțiunii subvenționate, poate să constituie o «neregularitate» în sensul articolului 2 punctul 7 din Regulamentul (CE) nr. 1083/2006 al Consiliului din 11 iulie 2006 de stabilire a anumitor dispoziții generale privind Fondul European de Dezvoltare Regională, Fondul Social European și Fondul de coeziune și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1260/1999, în măsura în care acest act are sau ar putea avea ca efect un prejudiciu la adresa bugetului general al Uniunii Europene prin imputarea unei cheltuieli necorespunzătoare.

2)      Articolul 98 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1083/2006 trebuie interpretat în sensul că corecțiile financiare pe care statele membre sunt ținute să le adopte în cazul constatării unei neregularități care afectează operațiunea cofinanțată constituie «măsuri administrative» în sensul articolului 4 din Regulamentul (CE, Euratom) nr. 2988/95 al Consiliului din 18 decembrie 1995 privind protecția intereselor financiare ale Comunităților Europene.”


1 – Limba originală: franceza.


2 – Regulamentul Consiliului din 18 decembrie 1995 privind protecția intereselor financiare ale Comunităților Europene (JO L 312, p. 1, Ediție specială, 01/vol. 1, p. 166).


3 – Regulamentul Consiliului din 11 iulie 2006 de stabilire a anumitor dispoziții generale privind Fondul European de Dezvoltare Regională, Fondul Social European și Fondul de coeziune și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1260/1999 (JO L 210, p. 25, Ediție specială, 14/vol. 2, p. 64).


4 – Un „program operațional” este, în sensul articolului 2 punctul 1 din Regulamentul nr. 1083/2006, „un document prezentat de un stat membru și adoptat de Comisie care definește o strategie de dezvoltare în conformitate cu un ansamblu coerent de priorități, pentru a cărui realizare se face apel la un fond sau în cadrul obiectivului de convergență, la Fondul de coeziune și la FEDER”.


5 – Regulamentul Consiliului din 21 iunie 1999 de stabilire a dispozițiilor generale privind fondurile structurale (JO L 161, p. 1).


6 – Regulamentul Comisiei din 8 decembrie 2006 de stabilire a normelor de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 1083/2006 al Consiliului de stabilire a anumitor dispoziții generale privind Fondul European de Dezvoltare Regională, Fondul Social European și Fondul de coeziune și a Regulamentului (CE) nr. 1080/2006 al Parlamentului European și al Consiliului privind Fondul European de Dezvoltare Regională (JO L 371, p. 1, Ediție specială, 14/vol. 3, p. 17, și rectificarea publicată în JO 2007, L 45, p. 3), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 846/2009 al Comisiei din 1 septembrie 2009 (JO L 250, p. 1, denumit în continuare „Regulamentul nr. 1828/2006”).


7 – Regulamentul (UE) nr. 1303/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 decembrie 2013 de stabilire a unor dispoziții comune privind Fondul european de dezvoltare regională, Fondul social european, Fondul de coeziune, Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală și Fondul european pentru pescuit și afaceri maritime, precum și de stabilire a unor dispoziții generale privind Fondul european de dezvoltare regională, Fondul social european, Fondul de coeziune și Fondul european pentru pescuit și afaceri maritime și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1083/2006 al Consiliului (JO L 347, p. 320).


8 – Informațiile privind programul în cauză sunt incluse în dosarul național și sunt disponibile pe site‑ul internet al Comisiei (http://ec.europa.eu/regional_policy/fr/atlas/programmes/2007-2013/romania/operational‑programme‑regional‑operational‑programme?countryCode=RO&regionId= 389) și, în limba română, la adresa de internet: http://www.inforegio.ro/en/regio-2007-2014-en/documente-de-programare.html


9 – A se vedea în special documentul Consiliului Județean Neamț intitulat „Achiziție publică de servicii – Achiziționarea serviciilor de audit în cadrul proiectului: «Reabilitarea, extinderea și modernizarea Centrului Școlar pentru Educație Incluzivă Roman»”, mai 2011, punctul 1.1. Acest document este inclus în dosarul național. A se vedea de asemenea, în ceea ce privește punerea în aplicare a axei prioritare nr. 3 a Programului Operațional Regional 2007-2013, secțiunea I.4 din Ghidul solicitantului, disponibil în limba română la adresa de internet http://www.inforegio.ro/ro/axa-3.html, la linkul „Domeniul major de intervenție 3.1”.


10 –      Cu excepția primei întrebări, formulată doar în cadrul cauzei C‑260/14, instanța de trimitere adresează întrebări identice în cele două cauze.


11 –      Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 31 martie 2004 privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice de lucrări, de bunuri și de servicii (JO L 134, p. 114, Ediție specială, 06/vol. 8, p. 116).


12 –      Semnalăm că, deși această mențiune lipsește din cuprinsul celei de a patra întrebări formulate în cadrul cauzei C‑260/14, ea figurează în mod explicit în cuprinsul aceleiași întrebări formulate în cadrul cauzei C‑261/14. Pe de altă parte, această mențiune este pe deplin coerentă cu fondul întrebării.


13 – C‑599/13, EU:C:2014:2462.


14 – Punctele 32 și 33, precum și jurisprudența citată.


15 – Punctul 37 și jurisprudența citată.


16 – A se vedea, în această privință, nota de subsol 1 din documentul Comisiei intitulat „Orientări pentru determinarea corecțiilor financiare care trebuie aplicate cheltuielilor cofinanțate din fondurile structurale și fondurile de coeziune în cazul nerespectării normelor în materie de contracte de achiziții publice” (COCOF 07/0037/03).


17 – Articolul 11 din această convenție evocă neregularitățile care pot conduce la o restituire parțială sau totală a subvenției în urma controlului și printre acestea figurează încălcarea obligațiilor europene.


18 – A se vedea, în special, ghidul de informare inclus în dosarul unei cereri pentru subvenție din FEDR disponibil pe site‑ul internet al regiunii Centre (Franța), la următoarea adresă: http://www.europe‑centre.eu/fr/53/PO_FEDER_Centre.html


19 – A se vedea al doilea document care figurează la nota de subsol 9, secțiunea I.5, la criterii de eligibilitate (Cheltuieli eligibile), p. 8, și secțiunea II, p. 13. A se vedea, de asemenea, adresa de internet menționată la nota de subsol 8 (p. 155 din document).


20 – În temeiul articolului 7 literele (a) și (c) din directiva în cauză, aceasta se aplică, pe de o parte, contractelor de achiziții publice de bunuri și de servicii a căror valoare estimată, fără taxa pe valoarea adăugată (TVA), este egală sau mai mare de 162 000 de euro și, pe de altă parte, contractelor de achiziții publice de lucrări a căror valoare estimată, fără TVA, este egală sau mai mare de 6 242 000 de euro.


21 – C‑425/14, EU:C:2015:721.


22 – Punctul 21 și jurisprudența citată. Această jurisprudență este evocată de Comisie la punctul 1.3 din Comunicarea interpretativă privind legislația comunitară aplicabilă procedurilor de atribuire a contractelor nesupuse sau parțial supuse dispozițiilor directivelor privind achizițiile publice (JO 2006, C 179, p. 2), precum și la p. 11 din Orientările pentru determinarea corecțiilor financiare care trebuie aplicate cheltuielilor cofinanțate din fondurile structurale și fondurile de coeziune în cazul nerespectării normelor în materie de contracte de achiziții publice, sus‑menționate.


23 – Hotărârile Ordine degli Ingegneri della Provincia di Lecce și alții (C‑159/11, EU:C:2012:817, punctul 23 și jurisprudența citată), precum și Belgacom (C‑221/12, EU:C:2013:736, punctul 29 și jurisprudența citată).


24 – Hotărârea Belgacom (C‑221/12, EU:C:2013:736, punctul 30 și jurisprudența citată).


25 – Conform articolului 317 primul paragraf TFUE, „Comisia, în cooperare cu statele membre, execută bugetul, în conformitate cu dispozițiile regulamentelor adoptate pentru punerea în aplicare a articolului 322, pe propria răspundere și în limita creditelor alocate, în conformitate cu principiul bunei gestiuni financiare. Statele membre cooperează cu Comisia astfel încât creditele să fie folosite în conformitate cu principiile bunei gestiuni financiare”.


26 – A se vedea în special Hotărârea Irlanda/Comisia (C‑199/03, EU:C:2005:548, punctul 25).


27 – JO L 248, p. 1, Ediție specială, 01/vol. 3, p. 198. Regulament astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE, Euratom) nr. 1995/2006 al Consiliului din 13 decembrie 2006 (JO L 390, p. 1, Ediție specială, 01/vol. 7, p. 137), denumit în continuare „Regulamentul nr. 1605/2002”.


28 – A se vedea în special considerentele (61) și (66) ale acestui regulament.


29 –      A se vedea raportul întocmit de Curtea de Conturi a Uniunii Europene, intitulat „Utilizarea optimă a fondurilor UE: o analiză panoramică a riscurilor pentru gestiunea financiară a bugetului UE”, Oficiul pentru publicații al Uniunii Europene, 2014, în mod special p. 100, punctul 14.


30 – C‑410/13, EU:C:2014:2134. În cauza în care s‑a pronunțat această hotărâre, Curtea trebuia să interpreteze noțiunea „neregularitate” în sensul articolului 38 alineatul (1) litera (e) din Regulamentul nr. 1260/1999, care vizează controlul financiar pe care trebuie să îl instituie statele membre asupra intervențiilor din fondurile structurale (normele stabilite la această dispoziție figurează acum la articolele 60 și 61 din Regulamentul nr. 1083/2006).


31 – A se vedea Hotărârea Italia/Comisia (T‑308/05, EU:T:2007:382, punctul 109).


32 – A se vedea în această privință Hotărârea Baltlanta (C‑410/13, EU:C:2014:2134), în care Curtea a făcut trimitere explicită la articolul 4 din Regulamentul (CE) nr. 438/2001 al Comisiei din 2 martie 2001 de stabilire a normelor detaliate de aplicare a Regulamentului nr. 1260/1999 privind sistemele de gestionare și control pentru asistența acordată prin Fondurile Structurale (JO L 63, p. 21, Ediție specială, 14/vol. 1, p. 39). Acest articol 4 preciza în mod foarte clar că sistemele de gestionare și de control aferente punerii în aplicare a unui program operațional trebuiau să includă proceduri prin care să se garanteze că serviciile cofinanțate respectă legislația internă și comunitară în vigoare privind, în special, eligibilitatea cheltuielilor subvenționate din fondurile structurale în cadrul asistenței în cauză și normele privind achizițiile publice. Întrucât Regulamentele nr. 1260/1999 și 438/2001 au fost abrogate prin Regulamentul nr. 1083/2006, aceste norme figurează acum la articolele 60 și 61 din acest din urmă regulament.


33 – A se vedea considerentul (3) al Deciziei Comisiei din 19 octombrie 2011 de aprobare a Orientărilor privind principiile, criteriile și baremele indicative pentru calcularea corecțiilor financiare aplicate de Comisie conform articolelor 99 și 100 din Regulamentul nr. 1083/2006 [C(2011) 7321 final]. A se vedea de asemenea p. 2 din Orientările privind principiile, criteriile și baremele indicative aplicabile de serviciile Comisiei pentru determinarea corecțiilor financiare conform articolului 39 alineatul (3) din Regulamentul (CE) nr. 1260/99 [C(2001) 476].


34 – A se vedea considerentul (66) al Regulamentului nr. 1083/2006. A se vedea de asemenea articolul 28a alineatul (2) litera (d) și articolul 53b alineatul (2) din Regulamentul nr. 1605/2002 [articolul 59 alineatul (2) din Regulamentul (UE, Euratom) nr. 966/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 25 octombrie 2012 privind normele financiare aplicabile bugetului general al Uniunii și de abrogare a Regulamentului nr. 1605/2002 (JO L 298, p. 1)], precum și Comunicarea Comisiei către Parlamentul European și Consiliu intitulată „Responsabilitățile respective ale statelor membre și ale Comisiei în gestionarea partajată a fondurilor structurale și a Fondului de coeziune – situația actuală și perspective pentru noua perioadă de programare de după 2006” [COM(2004) 580 final].


35 – Articolul 13 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1828/2006.


36 – Sublinierea noastră.


37Idem.


38 – A se vedea Hotărârea Somvao (C‑599/13, EU:C:2014:2462, punctul 36 și jurisprudența citată).

Sursa: C.J.U.E.

 

Curtea Constitutionala: Neconstitutionalitatea art.66 din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr.66/2011 privind prevenirea, constatarea și sancționarea neregulilor apărute în obținerea și utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora

DECIZIA Nr.66
din 26 februarie 2015
referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.2 alin.(1) lit.a) și art.66 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.66/2011 privind prevenirea, constatarea și sancționarea neregulilor apărute în obținerea și utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora, precum și a celor ale pct.2 subpct.2.3 din anexa la Ordonanța de urgență a Guvernului nr.66/2011, în forma anterioară modificărilor aduse prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr.47/2014 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr.66/2011
Publicată în Monitorul Oficial nr.236 din 07.04.2015
Augustin Zegrean
— președinte
Valer Dorneanu
— judecător
Petre Lăzăroiu
— judecător
Mircea Ștefan Minea
— judecător
Daniel Marius Morar
— judecător
Mona-Maria Pivniceru
— judecător
Puskás Valentin Zoltán
— judecător
Simona-Maya Teodoroiu
— judecător
Tudorel Toader
— judecător
Cristina Cătălina Turcu
— magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu-Daniel Arcer.
1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art.2 alin.(1) lit.a) și ale anexei la Ordonanța de urgență a Guvernului nr.66/2011 privind prevenirea, constatarea și sancționarea neregulilor apărute în obținerea și utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora, excepție ridicată din oficiu de Curtea de Apel Bacău — Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr.44/32/2014 al acestei instanțe și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr.486D/2014.
2. Dezbaterile inițiale au avut loc în ședința publică din 18 decembrie 2014, în prezența reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin, și au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, când Curtea, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, în temeiul dispozițiilor art.57 și art.58 alin.(3) din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, precum și ale art.56 alin.(2) teza a doua din Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale, adoptat prin Hotărârea Plenului Curții Constituționale nr.6/2012, a amânat pronunțarea pentru data de 15 ianuarie 2015, dată la care, pentru același motiv, a amânat pronunțarea la data de 3 februarie 2015. În vederea lămuririi problemelor ridicate, au fost solicitate, în temeiul art.76 din Legea nr.47/1992, comunicarea de către Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice și de către Departamentul pentru Lupta Antifraudă-DLAF a unor puncte de vedere cu privire la aplicarea în practică a dispozițiilor art.66 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 66/2011. S-a solicitat, de asemenea, Curților de Apel și Înaltei Curți de Casație și Justiție jurisprudența acestora cu privire la modul de interpretare și aplicare a acestor prevederi legale. La data de 3 februarie 2015, Curtea, constatând că nu sunt prezenți toți judecătorii care au participat la dezbateri, potrivit art.58 alin.(1) teza întâi din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a dispus redeschiderea dezbaterilor pentru data de 26 februarie 2015, în temeiul art.14 din Legea nr.47/1992.
3. La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.
4. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care arată că achiesează la concluziile formulate la termenul din data de 18 decembrie 2014, în sensul respingerii ca neîntemeiată a excepției, adăugând că prin textele de lege criticate legiuitorul a urmărit limitarea în timp a prevederilor Ordonanței Guvernului nr.79/2003 în raport cu două criterii: pe de-o parte, intrarea în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr.66/2011, iar, pe de altă parte, momentul desfășurării activității de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare.
CURTEA,
având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:
5. Prin Încheierea din 8 mai 2014, pronunțată în Dosarul nr. 44/32/2014, Curtea de Apel Bacău — Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.2 alin.(1) lit.a) și ale anexei la Ordonanța de urgență a Guvernului nr.66/2011 privind prevenirea, constatarea și sancționarea neregulilor apărute în obținerea și utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora. Excepția a fost ridicată de instanța de judecată, din oficiu, într-o cauză având ca obiect soluționarea acțiunii în contencios administrativ prin care Unitatea Administrativ — Teritorială Județul Neamț a solicitat anularea unei decizii și a unei note de neconformitate emise de Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, notă prin care s-a aplicat sancțiunea prevăzută la pct.2 subpct.2.3 din anexa la Ordonanța de urgență a Guvernului nr.66/2011, în forma anterioară modificărilor aduse prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr.47/2014, pentru o neregulă comisă înainte de intrarea în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 66/2011.
6. În motivarea excepției de neconstituționalitate se arată, în esență, că materia controlului utilizării fondurilor europene a fost reglementată succesiv prin două acte normative, respectiv Ordonanța Guvernului nr.79/2003 și Ordonanța de urgență a Guvernului nr.66/2011. Noțiunea de neregulă este definită de art.2 alin.(1) lit.a) din Ordonanța Guvernului nr.79/2003 și de art.2 alin.(1) lit.a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.66/2011. Între cele două definiții sunt deosebiri esențiale de conținut. Sub imperiul Ordonanței Guvernului nr.79/2003 era necesar să se fi produs un prejudiciu, pe când prin art.2 alin.(1) lit.a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.66/2011 este reglementat prejudiciul nu doar ca un fapt cert și determinabil, ci și ca potențialitate. Deși reglementarea prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 66/2011 este mai clară, discutabilă este aplicarea acestei ordonanțe unor abateri săvârșite anterior intrării sale în vigoare.
7. Dispozițiile cu caracter tranzitoriu se regăsesc în art.66 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.66/2011. În aparență, din acest text ar rezulta că este vorba doar de procedura de aplicare a controalelor, însă, la o examinare mai atentă, se constată că textul se referă și la stabilirea creanțelor bugetare, care, în materia nerespectării normelor privind achizițiile publice, se concretizează prin aplicarea de corecții financiare. Or, în măsura în care Ordonanța de urgență a Guvernului nr.66/2011 se aplică unor abateri constatate în legătură cu contractele de achiziție publică încheiate anterior intrării sale în vigoare, dispozițiile art.2 alin.(1) lit.a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.66/2011, precum și ale anexei la ordonanță sunt neconstituționale în raport cu art.15 alin.(2) din Constituție.
8. Potrivit prevederilor art.30 alin.(1) din Legea nr.47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
9. Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În acest sens arată, în esență, că definirea noțiunii de neregulă și stabilirea corecțiilor financiare aplicabile în cazul nerespectării normelor privind achizițiile publice erau, anterior intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr.66/2011, reglementate prin intermediul Ordonanței Guvernului nr.79/2003. Din interpretarea per a contrario a prevederilor art.66 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.66/2011 rezultă că activitățile de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare desfășurate după intrarea în vigoare a ordonanței se finalizează și se valorifică cu aplicarea acestui act normativ.
10. Constatându-se că aplicarea în timp a Ordonanței Guvernului nr.79/2003 a generat stabilirea unor debite excesive în sarcina beneficiarilor fondurilor europene, Ordonanța de urgență a Guvernului nr.66/2011 a consacrat în art.2 alin.(1) lit. n) principiul proporționalității, care s-a materializat în anexa la ordonanța de urgență.
11. Din analiza comparativă a dispozițiilor cuprinse în Ordonanța Guvernului nr.79/2003 și a celor cuprinse în Ordonanța de urgență a Guvernului nr.66/2011 se constată că prevederile de natură fiscală ale celor două ordonanțe reglementează în mod evident situații juridice obiective, așa încât aplicarea unor corecții fiscale mai favorabile reglementate de Ordonanța de urgență a Guvernului nr.66/2011 unor situații juridice obiective (nereguli) consemnate sub imperiul Ordonanței Guvernului nr.79/2003 nu aduce atingere principiului neretroactivității legii.
12. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
13. Potrivit prevederilor art.76 din Legea nr.47/1992 au fost solicitate puncte de vedere de la Ministerului Dezvoltării Regionale și Administrației Publice și de la Departamentul pentru Lupta Antifraudă —- DLAF. A fost solicitată, de asemenea, jurisprudență relevantă de la Curtea de Apel București — Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, Curtea de Apel Cluj — Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, Curtea de Apel Pitești — Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, Curtea de Apel Târgu Mureș — Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și
fiscal, Curtea de Apel Timișoara — Secția de contencios administrativ și fiscal, Curtea de Apel Suceava — Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și Înalta Curte de Casație și Justiție — Secția de contencios administrativ și fiscal.
14. Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice a transmis punctul său de vedere înregistrat la Registratura jurisdicțională a Curții Constituționale cu nr.487 din 27 ianuarie 2015, la care a anexat în copie observațiile scrise transmise de Comisia Europeană în cauzele conexate C-260/14 și C-261/2014 Județul Neamț și alții și deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție — Secția contencios administrativ și fiscal nr. 3.017 din 25 iunie 2014, nr.5.323 din 21 mai 2013, nr.2.757 din 11 iunie 2014 și nr.5.322 din 21 mai 2013. În punctul de vedere transmis, a arătat, în esență, că din interpretarea per a contrario a prevederilor art.66 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.66/2011 rezultă că activitățile de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare desfășurate după intrarea în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 66/2011 se finalizează și se valorifică cu aplicarea prevederilor acestui act normativ. Din analiza comparativă a dispozițiilor cuprinse în Ordonanța Guvernului nr.79/2003 și în Ordonanța de urgență a Guvernului nr.66/2011 se constată că prevederile de natură fiscală ale celor două ordonanțe reglementează în mod evident situații juridice obiective astfel încât aplicarea unor corecții fiscale mai favorabile reglementate de Ordonanța de urgență a Guvernului nr.66/2011 unor situații juridice obiective — nereguli — consemnate sub imperiul Ordonanței Guvernului nr.79/2003 nu încalcă principiul neretroactivității legii consacrat de art.15 alin.(2) din Legea fundamentală. Aceleași argumente sunt reținute și de Curtea de Apel Suceava — Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în Sentința nr. 105 din 19 martie 2012 și de Curtea de Apel Pitești — Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în Sentința nr.100/F-cont din 3 aprilie 2013.
15. Departamentul pentru Lupta Antifraudă — DLAF a transmis punctul său de vedere, înregistrat la Registratura jurisdicțională a Curții Constituționale sub nr.505 din 28 ianuarie 2015, în care a arătat, în esență, că neregulile săvârșite înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data săvârșirii lor. Așadar, autoritățile de gestionare a fondurilor europene, în activitatea de constatare a creanței bugetare, trebuie să aplice legea în vigoare la momentul desfășurării activității de constatare și, ulterior, să identifice și să aplice legea în vigoare la momentul săvârșirii neregulii, pentru încadrarea juridică a acestora, dar și pentru constatarea efectelor juridice pe care le produc. Așa fiind, se apreciază că neregulile săvârșite înainte de intrarea în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr.66/2011 nu pot atrage corecții financiare în temeiul acestui act normativ dacă activitatea de control are loc după intrarea acestuia în vigoare, așa cum rezultă din interpretarea per a contrario a prevederilor art.66 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.66/2011, deoarece s-ar încălca atât principiile de aplicare a legii în timp, cât și cele de predictibilitate și de securitate juridică a normei civile.
16. Curtea de Apel București — Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, Curtea de Apel Cluj — Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, Curtea de Apel Târgu Mureș — Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și Curtea de Apel Timișoara — Secția de contencios administrativ și fiscal, în hotărârile comunicate la dosar, rețin că atât calificarea neregulii săvârșite înainte de intrarea în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 66/2011, cât și corecțiile financiare dispuse, în cazul în care activitatea de control se desfășoară după intrarea în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr.66/2011, se fac potrivit acestui act normativ, printr-o interpretare per a contrario a prevederilor art.66 din ordonanța de urgență.
17. Înalta Curte de Casație și Justiție — Secția de contencios administrativ și fiscal, prin deciziile nr.5.322 și nr.5.323 din 21 mai 2013 și Decizia nr.2.757 din 11 iunie 2014, reține că interpretarea normei tranzitorii cuprinse în art.66 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.66/2011, conform argumentației per a contrario conduce la concluzia potrivit căreia, în situația în care activitățile de constatare și de stabilire a neregulilor se desfășoară la o dată ulterioară intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr.66/2011, concluziile acestora se vor finaliza și valorifica cu aplicarea prevederilor acestui act normativ. Aplicarea prevederilor noului act normativ a fost realizată în virtutea normei tranzitorii sus-arătate, astfel că nu se poate aprecia că a fost încălcat principiul neretroactivității legii civile, de natură a atrage nulitatea actului de constatare, ci, dimpotrivă, stabilirea unor posibile nereguli s-a realizat în mod just prin raportare la legislația în vigoare la momentul verificării conform art.66 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.66/2011. În plus, în Decizia nr.2.757 din 11 iunie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție — Secția de contencios administrativ și fiscal reține că „atâta vreme cât prevederile art.66 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.66/2011 se bucură de prezumția de constituționalitate de care se bucură orice act legislativ, dispozițiile acestei ordonanțe rămân pe deplin aplicabile.”
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctele de vedere ale autorităților și jurisprudența în materie comunicate la dosar, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:
18. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art.146 lit.d) din Constituție, precum și ale art.1 alin.(2), ale art.2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.
19. Obiectul excepției de neconstituționalitate, astfel cum a fost reținut de către instanța de judecată în dispozitivul încheierii de sesizare, îl constituie dispozițiile art.2 alin.(1) lit.a) și ale anexei la Ordonanța de urgență a Guvernului nr.66/2011 privind prevenirea, constatarea și sancționarea neregulilor apărute în obținerea și utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora.
20. În realitate, din motivarea excepției ridicate din oficiu de către instanța de judecată, precum și din circumstanțele cauzei, Curtea observă că obiectul acesteia îl constituie prevederile art. 2 alin.(1) lit.a) și ale art.66 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.66/2011 privind prevenirea, constatarea și sancționarea neregulilor apărute în obținerea și utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.461 din 30 iunie 2011, precum și cele ale pct.2 subpct.2.3 din anexa la Ordonanța de urgență a Guvernului nr.66/2011 intitulată „Corecțiile/Reducerile financiare aplicabile cheltuielilor aferente proiectelor finanțate din fonduri europene și/sau din fonduri publice naționale aferente acestora în caz de nerespectare a reglementărilor privind achizițiile, cu excepția achizițiilor derulate de beneficiarii Programului Național de Dezvoltare Rurală 2007—2013”, în forma anterioară modificărilor aduse prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 47/2014 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr.66/2011 privind prevenirea, constatarea și sancționarea neregulilor apărute în obținerea și utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.480 din 28 iunie 2014.
21. Ulterior datei sesizării Curții Constituționale, în temeiul art.II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.47/2014, anexa la Ordonanța de urgență a Guvernului nr.66/2011 a fost modificată și înlocuită cu anexa la Ordonanța de urgență a Guvernului nr.47/2014. Sancțiunea aplicată în cauză a avut însă ca temei prevederile pct.2 subpct.2.3 din anexa la Ordonanța de urgență a Guvernului nr.66/2011, în forma anterioară modificărilor aduse prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 47/2014, astfel încât, potrivit Deciziei nr.766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.549 din 3 august 2011, Curtea urmează să se pronunțe asupra lor. În aceste condiții, textele de lege criticate au următorul conținut:
— Art.2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.66/2011: „(1) În sensul prezentei ordonanțe de urgență, termenii și expresiile de mai jos au următoarele semnificații:
a) neregulă — orice abatere de la legalitate, regularitate și conformitate în raport cu dispozițiile naționale și/sau europene, precum și cu prevederile contractelor ori a altor angajamente legal încheiate în baza acestor dispoziții, ce rezultă dintr-o acțiune sau inacțiune a beneficiarului ori a autorității cu competențe în gestionarea fondurilor europene, care a prejudiciat sau care poate prejudicia bugetul Uniunii Europene/bugetele donatorilor publici internaționali și/sau fondurile publice naționale aferente acestora printr-o sumă plătită necuvenit.”;
— Art.66 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 66/2011: „Activitățile de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare care sunt în desfășurare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență se finalizează și se valorifică cu aplicarea prevederilor Ordonanței Guvernului nr. 79/2003, aprobată cu modificări prin Legea nr.529/2003, cu modificările și completările ulterioare.”;
— Pct.2 subpct.2.3 din anexa la ordonanța de urgență:
„…”
22. Instanța de judecată care a ridicat excepția apreciază că prevederile legale criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art.15 alin.(2) potrivit cărora „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile”.
23. Din analiza dosarului în care a fost invocată excepția, Curtea observă că Unitatea Administrativ-Teritorială Județul Neamț are calitatea de beneficiar al Contractului de finanțare nr. 1.091/30 noiembrie 2010, cod SMIS 3556, din cadrul Programului operațional regional 2007—2013 pentru proiectul „Reabilitarea, extinderea și modernizarea Centrului Școlar pentru Educație Incluzivă Roman”. În executarea acestui contract s-a inițiat procedura de achiziție publică pentru atribuirea unui contract de servicii de audit. La data de 1 iunie 2011 s-a publicat invitația de participare în sistemul electronic de achiziții publice — SEAP. La acest moment, reținut ulterior în Nota de neconformitate nr.23.875/22 aprilie 2013 ca fiind momentul săvârșirii neregulii, erau în vigoare prevederile Ordonanței Guvernului nr.79/2003 privind controlul și recuperarea fondurilor comunitare, precum și a fondurilor de cofinanțare aferente utilizate necorespunzător, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.622 din 30 august 2003. Ordonanța de urgență a Guvernului nr.66/2011 a intrat în vigoare ulterior, la data de 30 iunie 2011. La data de 22 aprilie 2013, ca urmare a verificării cererii de rambursare nr.9, Autoritatea de Management pentru Programul Operațional Regional 2007—2013 a identificat două nereguli, respectiv restricționarea accesului operatorilor economici la procedura de atribuire a contractului, precum și introducerea în Fișa de date a achiziției a unei solicitări care nu avea relevanță în raport cu obiectul contractului, ceea ce a dus la încălcarea prevederilor art.178 alin.(2) și art.179 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.418 din 15 mai 2006, precum și a prevederilor art.8 alin.(1) din Hotărârea Guvernului nr. 925/2006 pentru aprobarea normelor de aplicare a prevederilor referitoare la atribuirea contractelor de achiziție publică din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.625 din 20 iulie 2006. Neregulile au fost constatate ca urmare a verificării procedurii de achiziție publică anterior menționată și au fost consemnate în Nota de neconformitate nr.23.875/ 22 aprilie 2013 prin care s-a aplicat și corecția financiară reglementată la pct.2 subpct.2.3 din anexa la Ordonanța de urgență a Guvernului nr.66/2011, în temeiul art.66 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.66/2011. Nota de neconformitate a fost contestată pe cale administrativă la Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, care prin Decizia nr.279/18 noiembrie 2013 a respins contestația. În consecință, Unitatea Administrativ-Teritorială Județul Neamț s-a adresat instanței de contencios administrativ solicitând anularea Deciziei și Notei de neconformitate. În acest cadru procesual, instanța de judecată a ridicat din oficiu prezenta excepție de neconstituționalitate.
24. Examinând excepția de neconstituționalitate ridicată, Curtea constată că materia prevenirii, constatării și sancționării neregulilor apărute în obținerea și utilizarea fondurilor europene a fost reglementată prin două acte normative succesive, respectiv Ordonanța Guvernului nr.79/2003 privind controlul și recuperarea fondurilor comunitare, precum și a fondurilor de cofinanțare aferente utilizate necorespunzător, și Ordonanța de urgență a Guvernului nr.66/2011 privind prevenirea, constatarea și sancționarea neregulilor apărute în obținerea și utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora. Definiția neregulii, la data săvârșirii acesteia în prezenta cauză, era cuprinsă în art.2 lit.a) din Ordonanța Guvernului nr.79/2003, modificat prin art.I pct.2 din Ordonanța Guvernului nr.20/2008 pentru modificarea și completarea Ordonanței Guvernului nr.79/2003 privind controlul și recuperarea fondurilor comunitare, precum și a fondurilor de cofinanțare aferente utilizate necorespunzător, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.613 din 20 august 2008, potrivit căruia „a) neregula reprezintă orice abatere de la legalitate, regularitate și conformitate în raport cu dispozițiile legale naționale și/sau comunitare, precum și cu prevederile contractelor ori ale altor angajamente legale încheiate în baza acestor dispoziții, care prejudiciază bugetul general al Comunității Europene și/sau bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, precum și bugetele din care provine cofinanțarea aferentă printr-o cheltuială necuvenită”. În prezent, definiția neregulii este cuprinsă în art.2 lit.a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.66/2011, potrivit căruia „neregulă — orice abatere de la legalitate, regularitate și conformitate în raport cu dispozițiile naționale și/sau europene, precum și cu prevederile contractelor ori a altor angajamente legal încheiate în baza acestor dispoziții, ce rezultă dintr-o acțiune sau inacțiune a beneficiarului ori a autorității cu competențe în gestionarea fondurilor europene, care a prejudiciat sau care poate prejudicia bugetul Uniunii Europene/bugetele donatorilor publici internaționali și/sau fondurile publice naționale aferente acestora printr-o sumă plătită necuvenit.” Curtea observă că definiția neregulii cuprinsă în art.2 lit.a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.66/2011 este o preluare a prevederilor art.1 alin. (2) din Regulamentul (CE, Euratom) nr.2.988/95 al Consiliului din 18 decembrie 1995 privind protecția intereselor financiare ale Uniunii Europene, publicat
în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr.312 din 23 decembrie 1995, potrivit cărora „Constituie abatere orice încălcare a unei dispoziții de drept comunitar, ca urmare a unei acțiuni sau omisiuni a unui agent economic, care poate sau ar putea prejudicia bugetul general al Comunităților sau bugetele gestionate de acestea, fie prin diminuarea sau pierderea veniturilor acumulate din resurse proprii, colectate direct în numele Comunităților, fie prin cheltuieli nejustificate”, precum și a celor ale art.2 pct.7 din Regulamentul (CE) nr.1.083/2006 al Consiliului din 11 iulie 2006 de stabilire a unor dispoziții generale privind Fondul European de Dezvoltare Regională, Fondul Social European și Fondul de Coeziune și de abrogare a Regulamentului (CE) nr.1.260/1999, publicat în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene seria L nr.210 din 31 iulie 2006, potrivit cărora „«neregularitate» înseamnă orice încălcare a unei dispoziții a dreptului comunitar care rezultă dintr-un act sau dintr-o omisiune a unui operator economic care are sau ar putea avea ca efect un prejudiciu la adresa bugetului general al Uniunii Europene prin imputarea unei cheltuieli necorespunzătoare bugetului general”. Potrivit observațiilor scrise transmise de Comisia Europeană în cauzele conexate C-260/14 și C-261/14 Județul Neamț și alții, comunicate la dosarul Curții Constituționale de către Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice în anexă la punctul său de vedere (paragraful 14), o acțiune sau inacțiune poate fi calificată drept „neregulă” dacă sunt reunite trei condiții: (1) să se fi încălcat o normă din dreptul Uniunii, (2) să fie cauzată de un operator economic și (3) să aibă, sau să poată avea, ca efect prejudicierea bugetului Uniunii Europe. Cu privire la „dreptul Uniunii”, Comisia arată că prevederile de drept național care sunt menite să pună în aplicare legislația Uniunii, inclusiv cele referitoare la procedura de achiziții publice, incidente în prezenta cauză, trebuie să fie considerate ca intrând sub incidența art.1 alin.(2) din Regulamentul (CE, Euratom) nr.2.988/95. Din compararea celor două definiții, pe de-o parte cea cuprinsă în Ordonanța Guvernului nr.79/2003, pe de altă parte cea cuprinsă în Ordonanța de urgență a Guvernului nr.66/2011, Curtea observă că acestea nu au un conținut identic, elementul cel mai important de diferențiere constituindu-l potențialitatea prejudiciului, care este reglementată numai în art.2 lit.a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.66/2011.
25. Curtea observă că, potrivit art.2 alin.(1) lit.o) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.66/2011, aplicarea de corecții financiare semnifică măsurile administrative luate de autoritățile competente, în conformitate cu prevederile ordonanței de urgență, care constau în excluderea de la finanțarea din fonduri europene și/sau fonduri publice naționale aferente acestora a cheltuielilor pentru care a fost constatată o neregulă, în speță constând într-o reducere procentuală din suma solicitată la plată. Aceste prevederi preiau conținutul normativ al art.98 alin.(2) teza a doua din Regulamentul (CE) nr.1.083/2006 potrivit căruia „Corecțiile la care procedează statele membre constau în anularea totală sau parțială a participării publice pentru programul operațional.” În plus, analizând comparativ dispozițiile art.4 și art.5 din Regulamentul (CE, Euratom) nr.2.988/95, Curtea constată că noțiunea de „corecții financiare” are semnificația de măsură administrativă, iar nu de sancțiune administrativă. În acest sens sunt și observațiile scrise transmise de Comisia Europeană în cauzele conexate C-260/14 și C-261/14 Județul Neamț și alții.
26. Având în vedere cele expuse la paragraful anterior, Curtea observă că un alt element de diferențiere între actele normative comparate îl constituie modul de reglementare a corecțiilor/reducerilor financiare aplicabile cheltuielilor aferente proiectelor finanțate din fonduri europene și/sau fonduri publice naționale aferente acestora în caz de nerespectare a reglementărilor privind achizițiile. Astfel, art.6 alin.(1), coroborat cu art.17 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.66/2011, reglementează obligația autorităților cu competențe în gestionarea fondurilor europene de a exclude integral sau parțial de la rambursarea/plata cheltuielilor efectuate și declarate de beneficiari acele cheltuieli care nu respectă condițiile de legalitate, regularitate ori conformitate stabilite prin prevederile legislației naționale și comunitare în vigoare, în situația în care — în procesul de verificare a solicitărilor de plată — acestea determină existența unor astfel de cheltuieli, cu aplicarea principiului proporționalității, ținându-se seama de natura și de gravitatea neregulii constatate, precum și de amploarea și de implicațiile financiare ale acesteia. În acest sens se reglementează prin anexa la ordonanța de urgență, în forma în vigoare la data întocmirii Notei de neconformitate în prezenta cauză, abaterea constatată, descrierea abaterii constatate și corecția/reducerea procentuală. Or, în conținutul normativ al Ordonanței Guvernului nr.79/2003 reglementarea principiului proporționalității nu se regăsește, astfel încât corecțiile/ reducerile se puteau face cu privire la întreaga sumă solicitată la rambursare. În concluzie, Curtea constată că, sub aspectul definirii neregulii, prevederile art.2 alin.(1) lit.a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.66/2011 sunt mai severe în sensul că reglementează și cu privire la potențialitatea prejudicierii bugetului Uniunii Europene/bugetele donatorilor publici internaționali și/sau fondurile publice naționale aferente acestora printr-o sumă plătită necuvenit, în schimb, sub aspectul corecțiilor/reducerilor în cazul constatării neregulilor, dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr.66/2011 sunt însă mai favorabile decât cele ale Ordonanței Guvernului
nr.79/2003, stabilind în anexa la ordonanța de urgență corecții/reduceri procentuale, potrivit principiului proporționalității.
27. Din analiza efectuată, Curtea reține că fapta pentru care sunt aplicate corecții financiare este definită ca „neregulă” atât în legislația națională, cât și în aceea a Uniunii Europene, având un conținut caracteristic, ce nu poate fi subsumat unei fapte penale sau contravenționale, iar corecțiile financiare, constând în speță în reduceri procentuale, reprezintă măsuri administrative, fără a avea caracterul unor sancțiuni penale sau contravenționale.
28. Având în vedere cele constatate la paragraful anterior, Curtea observă că nici prevederile Ordonanței Guvernului nr. 79/2003 și nici cele ale Ordonanței de urgență a Guvernului nr.66/2011, în ansamblul lor, nu se subsumează noțiunii de „lege penală sau contravențională”, pentru ca Ordonanța de urgență a Guvernului nr.66/2011 să constituie, eventual, o excepție de la aplicarea principiului neretroactivității prevăzut de art.15 alin.(2) din Constituție. Astfel, potrivit art.141 din Codul penal din 1968 ori art.173 din Codul penal, precum și celor reținute prin Decizia nr.265 din 6 mai 2014 (paragraful 47), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.372 din 20 mai 2011, în sensul că „art.1 alin.(1) din Codul penal stabilește că legea penală prevede faptele care constituie infracțiuni, motiv pentru care în absența unei incriminări nu se poate vorbi de o lege penală”, Curtea observă că nici în conținutul normativ al Ordonanței Guvernului nr.79/2003 și nici în cel al Ordonanței de urgență a Guvernului nr.66/2011 nu sunt incriminate fapte care constituie infracțiuni. Observând prevederile art.2 alin.(1) lit.b), art.8 și 23 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 66/2011, Curtea constată că în cazul existenței unor indicii de fraudă, definite ca infracțiuni săvârșite în legătură cu obținerea ori utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora, incriminate de Codul penal sau legi speciale, structurile de control au obligația să sesizeze Departamentul pentru Lupta Antifraudă — DLAF și organele de urmărire penală. De asemenea, Curtea observă că, potrivit art. 1 coroborat cu art.3 și 5 din Ordonanța Guvernului nr.2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.410 din 25 iulie 2001, legea contravențională apără valorile sociale, care nu sunt ocrotite prin legea penală, iar actele normative prin care se stabilesc contravenții vor cuprinde descrierea faptelor ce constituie contravenții și sancțiunea ce urmează să se aplice pentru fiecare dintre acestea, sancțiune care poate fi principală: avertismentul, amenda contravențională și obligarea contravenientului la prestarea unei activități în folosul comunității, ori complementară, cum ar fi, de exemplu, suspendarea sau anularea, după caz, a avizului, acordului sau a autorizației de exercitare a unei activități, închiderea unității, blocarea contului bancar. Observând cele reținute la paragraful 25 din prezenta decizie, precum și din examinarea prevederilor Ordonanței Guvernului nr.79/2003 și Ordonanței de urgență a Guvernului nr.66/2011, Curtea constată că aceste acte normative nu reglementează în domeniul contravențional.
29. Examinând excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.66 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 66/2011, Curtea constată că legiuitorul a optat pentru aplicarea prevederilor Ordonanței Guvernului nr.79/2003 numai pentru activitățile de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare care sunt în desfășurare la data intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr.66/2011. Acest text permite interpretarea per a contrario potrivit căreia Ordonanța de urgență a Guvernului nr.66/2011 se aplică pentru activitățile de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare care nu sunt în desfășurare la data intrării acesteia în vigoare, chiar dacă acestea au fost săvârșite sub imperiul Ordonanței Guvernului nr.79/2003.
30. Curtea constată că definiția activităților la care face referire art.66 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 66/2011 este reglementată potrivit art.2 alin.(1) lit.h) și i) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.66/2011. Astfel, activitatea de constatare a neregulilor reprezintă activitatea de control/investigare desfășurată de autoritățile competente în conformitate cu prevederile prezentei ordonanțe de urgență, în vederea stabilirii existenței unei nereguli, iar activitatea de stabilire a creanțelor bugetare rezultate din nereguli reprezintă activitatea prin care se stabilește și se individualizează obligația de plată rezultată din neregula constatată, prin emiterea unui titlu de creanță. Analizând definițiile acestor activități corelate cu celelalte prevederi ale Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 66/2011 prin care acestea sunt concretizate, Curtea observă că activitățile anterior menționate presupun atât aplicarea normelor de procedură, cât și a normelor de drept substanțial din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.66/2011 cu privire la calificarea unei fapte ca fiind neregulă/abatere și aplicarea de corecții financiare. Curtea observă că dreptul de a stabili creanța bugetară, potrivit art.45 alin.(1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.66/2011, se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor datei de închidere a programului, comunicată oficial de către Comisia Europeană/donatorul public internațional prin emiterea declarației finale de închidere, cu excepția cazului în care normele Uniunii Europene sau ale donatorului public internațional prevăd un termen mai mare.
31. Curtea observă că dispozițiile art.66 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.66/2011 sunt norme tranzitorii, care, potrivit art.54 alin.(1) din Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.260 din 21 aprilie 2010, reglementează „măsurile ce se instituie cu privire la derularea raporturilor juridice născute în temeiul vechii reglementări care urmează să fie înlocuită de noul act normativ”. În continuare, art.54 alin.(2) din aceeași lege prevede că dispozițiile tranzitorii „trebuie să asigure, pe o perioadă determinată, corelarea celor două reglementări, astfel încât punerea în aplicare a noului act normativ să decurgă firesc și să evite retroactivitatea acestuia (…)”. Legiuitorul, configurând dispozițiile tranzitorii ale art.66 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.66/2011, a ales drept criteriu pentru rezolvarea situațiilor tranzitorii existența în curs de desfășurare a unor activități de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare, în sensul că pentru aprecierea legalității raporturilor juridice născute în perioada de activitate a Ordonanței Guvernului nr.79/2003 se aplică această ordonanță numai dacă activitățile menționate sunt în curs desfășurare. În schimb, dacă aceste activități nu sunt în curs de desfășurare, aprecierea legalității raporturilor juridice născute în perioada de activitate a Ordonanței Guvernului nr.79/2003 se realizează prin prisma noilor prevederi. Or, cele două acte normative cuprind, în privința activităților de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare, reguli de drept substanțiale specifice așa cum s-a arătat la paragrafele 29 și 30 din prezenta decizie, astfel încât, optând pentru un asemenea criteriu, legiuitorul a încălcat principiul neretroactivității legii, întrucât raportul juridic nu mai este guvernat de legea în vigoare la data nașterii sale, ci de o lege ulterioară, străină acestuia. Or, este de principiu că o situație juridică definitiv consolidată sub imperiul unei legi substanțiale nu poate fi guvernată de o lege ulterioară decât cu încălcarea art.15 alin.(2) din Constituție.
32. Curtea reține că textul de lege criticat aduce atingere principiului neretroactivității, deoarece permite aplicarea normelor de drept substanțial din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.66/2011 cu privire la nereguli săvârșite în intervalul temporal în care era în vigoare Ordonanța Guvernului nr.79/2003, legiuitorul reglementând un criteriu greșit pentru determinarea aplicabilității noilor norme de drept substanțial, respectiv existența sau nu a unor activități de control în desfășurare la momentul intrării în vigoare a noii legi, fără a se raporta la legea în vigoare la momentul nașterii raportului juridic. Rezultă așadar că raportul juridic este supus reglementărilor legale în vigoare la data nașterii sale, schimbarea ulterioară a condițiilor legale neavând nicio influență asupra legalității acestuia. În consecință, Curtea constată că art.66 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.66/2011 este neconstituțional, fiind contrar art.15 alin.(2) din Constituție.
33. Curtea constată că, urmare a admiterii excepției de neconstituționalitate, calificarea neregulii și stabilirea creanțelor bugetare se vor face în temeiul actului normativ în vigoare la data săvârșirii neregulii potrivit principiului tempus regit actum, așadar fără a se putea combina dispozițiile de drept substanțial din Ordonanța Guvernului nr.79/2003 cu cele ale Ordonanței de urgență a Guvernului nr.66/2011, în vreme ce procedura urmată de organele de control va fi cea reglementată prin actul normativ în vigoare la data efectuării controlului.
34. În fine, referitor la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.2 alin.(1) lit.a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.66/2011 și cele ale pct.2 subpct.2.3 din anexa la ordonanța de urgență, Curtea observă că primul reglementează cu privire la definiția neregulii, iar celălalt cu privire la un anumit tip de abateri, descrierea acestora și corecția/reducerea aplicată. Critica formulată de instanța de judecată nu privește însă conținutul lor normativ, ci modul în care, în temeiul art.66 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.66/2011, au fost aplicate de către organul de control unor abateri săvârșite sub imperiul altui act normativ. Asemenea critici nu intră în competența de soluționare a Curții Constituționale, care, potrivit art.2 alin.(3) din Legea nr.47/1992, „se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată”, iar nu cu privire la modul de aplicare a legii, astfel încât excepția de neconstituționalitate a art.2 alin.(1) lit.a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.66/2011 și cele ale pct.2 subpct.2.3 din anexa la ordonanța de urgență va fi respinsă ca inadmisibilă.
35. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art.146 lit.d) și al art.147 alin.(4) din Constituție, precum și al art. 1—3, al art.11 alin.(1) lit.A.d) și al art.29 din Legea nr.47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
DECIDE:

1. Admite excepția de neconstituționalitate ridicată din oficiu de Curtea de Apel Bacău — Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr.44/32/2014 al acestei instanțe și constată că prevederile art.66 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.66/2011 privind prevenirea, constatarea și sancționarea neregulilor apărute în obținerea și utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora sunt neconstituționale.
2. Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.2 alin.(1) lit.a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.66/2011 privind prevenirea, constatarea și sancționarea neregulilor apărute în obținerea și utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora, precum și a celor ale pct.2 subpct.2.3 din anexa la Ordonanța de urgență a Guvernului nr.66/2011, în forma anterioară modificărilor aduse prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr.47/2014 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr.66/2011 privind prevenirea, constatarea și sancționarea neregulilor apărute în obținerea și utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale, excepție ridicată din oficiu în același dosar, al aceleiași instanțe.
Definitivă și general obligatorie.
Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Curții de Apel Bacău — Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunțată în ședința din data de 26 februarie 2015.

Sursa: C.C.R.

%d blogeri au apreciat: