Achizițiile publice specifice stării de urgență instituite la 16 martie 2020 – scurte considerații

  1. Aspecte de drept substanțial.

Prin Decretul nr. 195/2020 al Președintelui României a fost instituită, pe întreg teritoriul României, starea de urgență pe o durată de 30 de zile începând cu data de 16 martie 2020. În această perioadă, potrivit art. 10 din Anexa nr. 1 la acest Decret (Anexă intitulată „Măsuri de primă urgență cu aplicabilitate directă”), materialele și echipamentele necesare combaterii epidemiei de COVID-19 vor putea fi achiziționate, de către autoritățile publice centrale și de către entitățile juridice în care statul este acționar majoritar, în mod direct. Totodată, potrivit art. 28 din aceeași Anexă, achiziționarea în perioada pandemiei de către direcțiile de sănătate publică, de către unitățile sanitare și de către ministerele cu sistem de sănătate propriu (pentru unitățile sanitare proprii) a materialelor și medicamentelor necesare, se poate face prin achiziții directe.

Așadar, prin aceste dispoziții se derogă de la prevederile Legii nr. 98/2016, care reprezintă dreptul substanțial comun în materie de achiziții publice, prin acordarea posibilității unor categorii de autorități/entități contractante, expres menționate, de a utiliza procedura achiziției directe pentru încheierea unor contracte privind anumite bunuri, fără a justifica îndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 7 alin.(5) sau art. 19 din Legea nr. 98/2016.

Din economia dispozițiilor mai sus evocate rezultă că derogarea de la dreptul comun substanțial în materie de achiziții publice se limitează la achizițiile de materiale și echipamente necesare combaterii epidemiei, efectuate de autoritățile publice centrale și entitățile juridice în care statul este acționar majoritar, precum și la achizițiile de materiale și medicamente necesare, efectuate de direcțiile de sănătate publică, unitățile sanitare și ministerele cu sistem de sănătate propriu.

Prin urmare, achizițiile necesare pentru aducerea la îndeplinire a măsurilor dispuse în considerarea stării de urgență, efectuate de alte autorități/entități contractante decât cele menționate în decretul prezidențial, cum ar fi, de pildă, autoritățile administrației publice locale, sunt cârmuite în continuare de dispozițiile Legii nr. 98/2020, ceea ce înseamnă că aceste autorități/entități pot achiziționa în mod direct doar în măsura în care valoarea estimată a achiziției este situată sub pragul prevăzut de art. 7 alin.(5) din lege sau, în cazul achiziției pe loturi, sub pragul prevăzut de art. 19 din lege. Totuși, dată fiind starea de urgență decretată, pe perioada acesteia, aceste autorități/entități vor putea face aplicarea dispozițiilor art. 104 alin.(1) lit. c) din Legea nr. 98/2020, mai exact să aleagă drept procedură de atribuire a contractului de achiziție publică negocierea fără publicarea prealabilă a unui anunț de participare.

Trebuie subliniat că derogarea de la condițiile de alegere a procedurilor de achiziții publice și, implicit, de la aplicarea plenară a principiilor care cârmuiesc dreptul achizițiilor publice conform legislației Uniunii Europene și a celei naționale care o transpune, este permisă numai în împrejurările excepționale care au determinat instituirea stării de urgență. De altfel, potrivit art. 104 alin.(6) din Legea nr. 98/2016, în cazul încheierii contractului de achiziție ca urmare a negocierii fără publicarea prealabilă a unui anunț de participare, autoritatea/entitatea contractantă nu are dreptul de a stabili durata contractului pe o perioadă mai mare decât cea necesară pentru a face față situației de urgență care a determinat aplicarea acestei proceduri.

   2. Considerații de ordin procesual.

În ce privește competența de soluționare a litigiilor rezultate din încheierea și executarea contractelor de achiziție publică specifice stării de urgență, trebuie făcută, de asemenea, distincția între procedurile/contractele aflate sub incidența Decretului de instituire a stării de urgență și cele cârmuite de dispozițiile Legii nr. 98/2016.

Astfel, trebuie observat, cu titlu preliminar, că prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 23/2016 s-a modificat, printre altele, art. 3 alin.(1) lit. a) din Legea nr. 101/2016, care reglementează remediile și căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziție publică, în sensul introducerii mențiunii că în noțiunea de act al autorității contractante, în sensul acestei legi, nu se includ și actele emise în cazul utilizării achiziției directe. Consecința acestei modificări este aceea că în cazul în care un act emis de autoritatea/entitatea contractantă în cursul încheierii contractului prin achiziție directă vatămă un drept sau un interes legitim al unei persoane, aceasta se poate adresa numai instanței de contencios administrativ competente, nefiind aplicabile în acest caz procedurile speciale reglementate de Legea nr. 101/2016.

Instanța de contencios administrativ competentă a soluționa acțiunea în contencios administrativ având ca obiect examinarea legalității unui act administrativ emis de entitatea contractantă în cursul atribuirii contractului prin achiziție publică se stabilește după criteriul  rangului autorității emitente a actului administrativ, în condițiile art. 10 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Din punct de vedere teritorial, este competentă instanța de contencios administrativ de la domiciliul sau sediul reclamantului (persoanei vătămate), potrivit art. 10 alin.(3) din Legea nr. 554/2004.

În cazul utilizării procedurii de negociere fără publicarea prealabilă a unui anunț de participare, în schimb, sunt pe deplin aplicabile dispozițiile Legii nr. 101/2016, consecința fiind că persoana pretins vătămată prin actele emise de entitatea contractantă în cursul acestei proceduri de atribuire (înainte de încheierea contractelor) poate să conteste aceste acte fie pe cale administrativ-jurisdicțională, în fața Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor, fie pe cale judiciară, în fața tribunalului în a cărui arie de competență teritorială se află sediul autorității contractante.

În ceea ce privește procesele și cererile privind acordarea despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire, precum și cele privind anularea sau nulitatea contractelor de achiziție publică atribuite prin procedura de negociere fără publicare prealabilă a unui anunț de participare, acestea se vor soluționa, în conformitate cu dispozițiile art. 53 alin.(1) din Legea nr. 101/2016, de către secția de contencios administrativ și fiscal a tribunalului în circumscripția căruia se află sediul autorității contractante, prin completuri specializate în achiziții publice.

În fine, litigiile privind executarea contractelor de achiziție publică, dacă sunt atribuite prin achiziție directă, se soluționează de către instanțele civile de drept comun de la domiciliul sau sediul reclamantului ori de la sediul pârâtului sau de la locul prevăzut în contract pentru executarea, chiar și în parte, a obligației, potrivit art. 8 alin.(2) din Legea nr. 554/2004, combinat cu art. 111, respectiv art. 113 alin.(1) pct. 3 din Codul de procedură civilă, în timp ce în cazul contractelor atribuite prin negociere fără publicare prealabilă a unui anunț de participare, competența de soluționare a acestor litigii aparține instanței civile de drept comun în circumscripția căreia se află sediul autorității/entității contractante, conform art. 53 alin.(11) din Legea nr. 101/2016.

Litigiile privind achizițiile publice care privesc strict produsele medicale și alte achiziții în domeniul stării de urgență, precum și cele care decurg din executarea acestor contracte, se află printre cele care se judecă pe durata stării de urgență de către tribunale și curțile de apel, astfel cum se prevede în Hotărârea Secției pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii nr. 417/24.03.2020, fiind considerate cauze de urgență deosebită, în sensul dispozițiilor art. 42 alin.(1) din Decretul Președintelui României nr.195/2020. Trebuie observat, însă, că deși litigiile decurgând din executarea contractelor de achiziție publică, atunci când valoarea obiectului cauzei este mai mică sau egală cu 200.000 de lei, potrivit art. 94 pct. 1 lit. k) din Codul de procedură civilă, se află în competența de soluționare a judecătoriilor (ca instanțe civile de drept comun), aceste litigii nu se află expres menționate pe lista aprobată prin hotărârea Secției pentru judecători a C.S.M., evocată mai sus, putând fi însă incluse în categoria cererilor ce vizează situații excepționale care pot fi considerate de urgență deosebită, aprecierea în acest sens fiind lăsată, prin această hotărâre, la latitudinea instanței sesizate.

(Acest articol a fost publicat și pe juridice.ro)

O nouă Directivă privind combaterea fraudelor împotriva intereselor financiare ale UE

În data de 17 august 2017 a intrat în vigoare  Directiva (UE) 2017/1371 a Parlamentului European și a Consiliului privind combaterea fraudelor îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii prin mijloace de drept penal.

Această Directivă înlocuiește, începând cu data de 6 iulie 2019, Convenția privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților Europene din 26 iulie 1995 (așa-numita Convenție PIF), inclusiv Protocoalele la aceasta din 27 septembrie 1996, din 29 noiembrie 1996 și din 19 iunie 1997 (a se vedea, în acest sens, art.16 din Directivă).

Totodată, Directiva stabilește ca termen de transpunere a sa de către Statele Membre acceași dată de 6 iulie 2019 ( a se vedea art.17 par.1 al Directivei).

Textul integral al Directivei, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L198/29/28.07.2017, poate fi citit AICI.

 

[Comisia Europeană]: Directivele privind remediile şi căile de atac în achiziţiile publice nu necesită deocamdată modificări

Într-un Raport dat publicităţii la începutul acestui an, Comisia Europeană a analizat necesitatea aducerii unor modificări Directivelor privind căile de atac şi remediile în achiziţiile publice (Directiva 89/665/CEE și Directiva 92/13/CEE, astfel cum au fost modificate prin Directiva 2007/66/CE), ca urmare a intrării în vigoare a noilor directive privind contractele publice (achiziţii publice şi concesiuni).

În urma acestei analize, Comisia a concluzionat că directivele privind căile de atac, în special modificările introduse prin Directiva 2007/66/CE, își îndeplinesc în mare măsură obiectivele într-un mod eficace și eficient, cu toate că nu a fost posibilă cuantificarea măsurii concrete a costurilor/beneficiilor acestora.

Comisia a mai considerat că, în pofida faptului că se înregistrează anumite preocupări în unele state membre, acestea rezultă de regulă din măsuri naționale și nu din directivele privind căile de atac în sine.

De asemenea, Coimisia a apreciat că, în termeni calitativi generali, beneficiile directivelor privind căile de atac depășesc costurile lor, astfel că acestea rămân relevante și continuă să aducă valoare adăugată europeană.

Textul integral al Raportului poate fi citit AICI.

Pentru informaţii detaliate, în special cu privire la transpunerea directivelor în cauză de către Statele Membre, recomand lectura Referatului Grupului de Lucru, în baza căruia a fost întocmit Raportul.

Acest Referat este disponibil doar în limba engleză, AICI.

C.J.U.E.: Achiziţii publice. Deciziile Curţii Constituţionale au determinat conformitatea cu dreptul Uniunii a garanţiei de bună conduită.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a treia)

15 septembrie 2016(*)

„Trimitere preliminară – Directivele 89/665/CEE și 92/13/CEE – Achiziții publice – Proceduri privind căile de atac – Reglementare națională care condiționează admisibilitatea căilor de atac împotriva actelor autorității contractante de constituirea unei «garanții de bună conduită» – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Articolul 47 – Dreptul la o cale de atac efectivă”

În cauzele conexate C‑439/14 și C‑488/14,

având ca obiect cereri de decizie preliminară formulate în temeiul articolului 267 TFUE de Curtea de Apel București (România) și de Curtea de Apel Oradea (România), prin deciziile din 19 septembrie 2014 și din 8 octombrie 2014, primite de Curte la 24 septembrie 2014 și, respectiv, la 4 noiembrie 2014, în procedurile

SC Star Storage SA

împotriva

Institutului Național de Cercetare‑Dezvoltare în Informatică (ICI) (C‑439/14),

și

SC Max Boegl România SRL,

SC UTI Grup SA,

Astaldi SpA,

SC Construcții Napoca SA

împotriva

RA Aeroportul Oradea,

SC Porr Construct SRL,

Teerag‑Asdag Aktiengesellschaft,

SC Col‑Air Trading SRL,

AVZI SA,

Trameco SA,

Iamsat Muntenia SA (C‑488/14),

CURTEA (Camera a treia),

compusă din domnul L. Bay Larsen, președinte de cameră, și domnii D. Šváby, J. Malenovský, M. Safjan și M. Vilaras (raportor), judecători,

avocat general: doamna E. Sharpston,

grefier: doamna L. Carrasco Marco, administrator,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 14 ianuarie 2016,

luând în considerare observațiile prezentate:

–        pentru SC Star Storage SA, de A. Fetiță, avocat;

–        pentru SC Max Boegl România SRL, de F. Irimia, avocat;

–        pentru guvernul român, de R.‑H. Radu, de R. Hațieganu, de D. Bulancea și de M. Bejenar, în calitate de agenți;

–        pentru guvernul elen, de K. Georgiadis și de K. Karavasili, în calitate de agenți;

–        pentru Comisia Europeană, de A. Tokár și de I. Rogalski, în calitate de agenți,

după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 28 aprilie 2016,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Cererile de decizie preliminară privesc interpretarea articolului 1 alineatele (1)-(3) din Directiva 89/665/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1989 privind coordonarea actelor cu putere de lege și a actelor administrative privind aplicarea procedurilor care vizează căile de atac față de atribuirea contractelor de achiziții publice de produse și a contractelor publice de lucrări (JO 1989, L 395, p. 33, Ediție specială, 06/vol. 1, p. 237), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2007/66/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 decembrie 2007 (JO 2007, L 335, p. 31) (denumită în continuare „Directiva 89/665”), și a articolului 1 alineatele (1)-(3) din Directiva 92/13/CEE a Consiliului din 25 februarie 1992 privind coordonarea actelor cu putere de lege și actelor administrative referitoare la aplicarea normelor comunitare cu privire la procedurile de achiziții publice ale entităților care desfășoară activități în sectoarele apei, energiei, transporturilor și telecomunicațiilor (JO 1992, L 76, p. 14, Ediție specială, 06/vol. 2, p. 43), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2007/66 (denumită în continuare „Directiva 92/13”), precum și a articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

2        Aceste cereri au fost formulate, în cauza C‑439/14, în cadrul unui litigiu între SC Star Storage SA, pe de o parte, și Institutul Național de Cercetare‑Dezvoltare în Informatică (ICI), pe de altă parte, în legătură cu o procedură de atribuire a unui contract de achiziții publice având ca obiect achiziția unei infrastructuri informatice și de servicii pentru pregătirea, managementul, dezvoltarea și implementarea unei platforme de cloud computing, iar în cauza C‑488/14, în cadrul unui litigiu între SC Max Boegl România SRL, SC UTI Grup SA, Astaldi SpA și SC Construcții Napoca SA (denumite în continuare „Max Boegl și alții”), pe de o parte, și RA Aeroportul Oradea SA, SC Porr Construct SRL, Teerag‑Asdag Aktiengesellschaft, SC Col‑Air Trading SRL, AZVI SA, Trameco SA și Iamsat Muntenia SA, pe de altă parte, în legătură cu o procedură de atribuire a unui contract de achiziții publice privind lucrări de extindere și de modernizare a infrastructurilor Aeroportului Oradea (România).

 Cadrul juridic

 Dreptul Uniunii

 Directiva 89/665

3        Articolul 1 din Directiva 89/665, intitulat „Domeniul de aplicare și disponibilitatea căilor de atac”, prevede la alineatele (1)-(3):

„(1)      Prezenta directivă se aplică în cazul contractelor menționate în Directiva 2004/18/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 31 martie 2004 privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice de lucrări, de bunuri și de servicii [(JO 2004, L 134, p. 114, Ediție specială, 06/vol. 8, p. 116], cu excepția cazului în care aceste contracte sunt excluse în conformitate cu articolele 10-18 din respectiva directivă.

Contractele, în înțelesul prezentei directive, includ contractele de achiziții publice, acordurile‑cadru, concesiunile de lucrări publice și sistemele dinamice de achiziție.

Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a garanta că, în ceea ce privește contractele circumscrise domeniului de aplicare al Directivei 2004/18/CE, deciziile luate de autoritățile contractante pot fi supuse unor căi de atac efective și, în special, cât se poate de rapide, în conformitate cu condițiile stabilite la articolele 2-2f din prezenta directivă, în temeiul nerespectării, prin aceste decizii, a legislației comunitare în domeniul achizițiilor publice sau a normelor de drept intern de transpunere a acesteia.

(2)      Statele membre garantează că nu există, între întreprinderile care susțin că au suferit un prejudiciu în cadrul unei proceduri de atribuire a unui contract, nicio discriminare ca rezultat al distincției făcute de prezenta directivă între normele de drept intern de transpunere a legislației comunitare și celelalte norme de drept intern.

(3)      Statele membre asigură accesul la căile de atac, în temeiul unor norme detaliate pe care statele membre pot să le stabilească în acest sens, cel puțin oricărei persoane care are sau care a avut vreun interes în obținerea unui anumit contract și care a fost prejudiciată sau riscă să fie prejudiciată printr‑o presupusă încălcare.”

 Directiva 92/13

4        Articolul 1 din Directiva 92/13, intitulat de asemenea „Domeniul de aplicare și disponibilitatea căilor de atac”, prevede la alineatele (1)-(3):

„(1)      Prezenta directivă se aplică în cazul contractelor menționate în Directiva 2004/17/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 31 martie 2004 de coordonare a procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții în sectoarele apei, energiei, transporturilor și serviciilor poștale [(JO 2004, L 134, p. 1, Ediție specială, 06/vol. 8, p. 3)], cu excepția cazului în care aceste contracte sunt excluse în conformitate cu articolul 5 alineatul (2), articolele 18-26, articolele 29 și 30 sau articolul 62 din respectiva directivă.

Contractele, în înțelesul prezentei directive, includ contractele de furnizare, contractele de lucrări și servicii, acordurile‑cadru și sistemele dinamice de achiziții.

Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a garanta că, în ceea ce privește contractele circumscrise domeniului de aplicare al Directivei 2004/17/CE, deciziile luate de entitățile contractante pot fi supuse unor căi de atac efective și, în special, cât se poate de rapide în conformitate cu condițiile stabilite la articolele 2-2f din prezenta directivă, în temeiul nerespectării, prin aceste decizii, a legislației comunitare în domeniul achizițiilor publice sau a normelor de drept intern de transpunere a acesteia.

(2)      Statele membre garantează că nu există, între întreprinderile care susțin că au suferit un prejudiciu în cadrul unei proceduri de atribuire a unui contract, nicio discriminare ca rezultat al distincției făcute de prezenta directivă între normele de drept intern de transpunere a legislației comunitare și celelalte norme de drept intern.

(3)      Statele membre asigură accesul la căile de atac, în temeiul unor norme detaliate pe care statele membre pot să le stabilească în acest sens, cel puțin oricărei persoane care are sau care a avut vreun interes în obținerea unui anumit contract și care a fost prejudiciată sau riscă să fie prejudiciată printr‑o presupusă încălcare.”

 Directiva 2007/66

5        Considerentul (36) al Directivei 2007/66 are următorul cuprins:

„Prezenta directivă respectă drepturile fundamentale și principiile recunoscute, în special, de [cartă]. Prezenta directivă urmărește, în special, să asigure respectarea deplină a dreptului la o cale de atac eficace și la o audiere echitabilă, în conformitate cu articolul 47 primul și al doilea paragraf din [c]artă.”

 Directiva 2004/17

6        Articolul 16 litera (b) din Directiva 2004/17 prevede:

„Cu excepția situației în care sunt excluse în virtutea excluderilor prevăzute la articolele 19-26 sau în temeiul articolului 30, privind desfășurarea activității respective, prezenta directivă se aplică contractelor care au o valoare estimată, fără taxa pe valoare adăugată (TVA), cel puțin egală cu următoarele praguri:

[…]

(b)      5 186 000 [de euro], în cazul contractelor de lucrări.”

 Directiva 2004/18

7        Articolul 7 literele (b) și (c) din Directiva 2004/18 prevede:

„Prezenta directivă se aplică contractelor de achiziții publice care nu sunt excluse în temeiul exceptărilor prevăzute la articolele 10 și 11 și articolele 12-18 și a căror valoare estimată, fără taxa pe valoarea adăugată (TVA), este egală sau mai mare decât următoarele praguri:

[…]

(b)      207 000 [de euro]:

–        pentru contractele de achiziții publice de bunuri și de servicii atribuite de autoritățile contractante, altele decât cele prevăzute la anexa IV;

–        pentru contractele de achiziții publice de bunuri atribuite de autoritățile contractante menționate la anexa IV care își desfășoară activitatea în domeniul apărării, în cazul în care respectivele contracte se referă la produse care nu sunt menționate la anexa V;

–        pentru contractele de achiziții publice atribuite de o autoritate contractantă care au ca obiect servicii din categoria 8 din anexa II A, servicii de telecomunicații din categoria 5 ale căror poziții din CVP sunt echivalente cu numerele de referință CPC 7524, 7525 și 7526 și servicii menționate la anexa II B;

(c)      5 186 000 [de euro], pentru contractele de achiziții publice de lucrări.”

 Dreptul român

8        Articolele 2711 și 2712 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, astfel cum a fost modificată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/2014 (denumită în continuare „OUG nr. 34/2006”), prevăd:

„Articolul 2711

(1)      În scopul de a proteja autoritatea contractantă de riscul unui eventual comportament necorespunzător, contestatorul are obligația de a constitui garanția de bună conduită pentru întreaga perioadă cuprinsă între data depunerii contestației/cererii/plângerii și data rămânerii definitive a deciziei Consiliului [Național de Soluționare a Contestațiilor]/hotărârii instanței de judecată de soluționare a acesteia.

(2)      Contestația/Cererea/Plângerea va fi respinsă în cazul în care contestatorul nu prezintă dovada constituirii garanției prevăzute la alineatul (1).

(3)      Garanția de bună conduită se constituie prin virament bancar sau printr‑un instrument de garantare emis în condițiile legii de o societate bancară ori de o societate de asigurări și se depune în original la sediul autorității contractante și în copie la [Consiliul Național de Soluționare a Contestațiilor] sau la instanța de judecată, odată cu depunerea contestației/cererii/plângerii.

(4)      Cuantumul garanției de bună conduită se stabilește prin raportare la valoarea estimată a contractului ce urmează a fi atribuit, astfel:

a)      1 % din valoarea estimată, dacă aceasta este mai mică decât pragurile valorice prevăzute la articolul 55 alineatul (2) literele a) și b);

b)      1 % din valoarea estimată, dacă aceasta este mai mică decât pragurile valorice prevăzute la articolul 55 alineatul (2) litera c), dar nu mai mult decât echivalentul în lei a 10 000 [de] euro, la cursul [Băncii Naționale a României] de la data constituirii garanției;

c)      1 % din valoarea estimată, dacă aceasta este egală sau mai mare decât pragurile valorice prevăzute la articolul 55 alineatul (2) literele a) și b), dar nu mai mult decât echivalentul în lei a 25 000 [de] euro, la cursul [Băncii Naționale a României] de la data constituirii garanției;

d)      1 % din valoarea estimată, dacă aceasta este egală sau mai mare decât pragurile valorice prevăzute la articolul 55 alineatul (2) litera c), dar nu mai mult decât echivalentul în lei a 100 000 [de] euro, la cursul [Băncii Naționale a României] de la data constituirii garanției.

(5)      Garanția de bună conduită trebuie să aibă o perioadă de valabilitate de cel puțin 90 de zile, să fie irevocabilă și să prevadă plata necondiționată la prima cerere a autorității contractante, în măsura în care contestația/cererea/plângerea va fi respinsă ca inadmisibilă.

(6)      În cazul în care, în ultima zi de valabilitate a garanției de bună conduită, decizia Consiliului [Național de Soluționare a Contestațiilor] sau hotărârea instanței de judecată nu este rămasă definitivă, iar contestatorul nu a prelungit valabilitatea garanției de bună conduită în aceleași condiții de la alineatele (1)-(5), autoritatea contractantă va reține garanția de bună conduită. Prevederile art. 2712 alineatele (3)-(5) se aplică în mod corespunzător.

(7)      Prevederile alineatelor (1)-(6) se aplică în mod corespunzător și în situația în care plângerea împotriva deciziei Consiliului [Național de Soluționare a Contestațiilor] este formulată de o altă persoană decât autoritatea contractantă sau contestator, conform articolului 281.

Articolul 2712

(1)      În cazul în care contestația este respinsă de către [Consiliul Național de Soluționare a Contestațiilor] sau de către instanța de judecată, atunci când contestatorul se adresează direct instanței, autoritatea contractantă are obligația de a reține garanția de bună conduită de la momentul rămânerii definitive a deciziei Consiliului [Național de Soluționare a Contestațiilor]/hotărârii instanței de judecată. Reținerea se aplică pentru loturile la care contestația a fost respinsă.

(2)      Prevederile alineatului (1) se aplică și în cazul în care contestatorul renunță la contestație/cerere/plângere.

(3)      Măsura prevăzută la alineatul (1) nu va fi aplicată în cazul în care Consiliul [Național de Soluționare a Contestațiilor]/instanța de judecată respinge contestația ca rămasă fără obiect sau în cazul în care s‑a renunțat la contestație/cerere/plângere, ca urmare a adoptării de către autoritatea contractantă a măsurilor de remediere necesare, în condițiile articolului 2563 alineatul (1).

(4)      În situația în care Consiliul [Național de Soluționare a Contestațiilor] admite contestația, respectiv instanța competentă admite plângerea formulată împotriva deciziei Consiliului [Național de Soluționare a Contestațiilor] de respingere a contestației, autoritatea contractantă are obligația de a restitui contestatorului garanția de bună conduită, în cel mult 5 zile de la momentul rămânerii definitive a deciziei/hotărârii.

(5)      În situația în care contestatorul se adresează direct instanței de judecată și aceasta admite cererea introdusă, prevederile alineatului (4) se aplică în mod corespunzător.

(6)      Sumele încasate de autoritatea contractantă din executarea garanției de bună conduită reprezintă venituri ale autorității contractante.”

 Litigiile principale și întrebările preliminare

 Cauza C‑439/14

9        La 1 aprilie 2014, ICI, în calitate de autoritate contractantă, a publicat în Sistemul Electronic de Achiziții Publice (denumit în continuare „SEAP”) un anunț de deschidere a unei proceduri de cerere de ofertă în scopul atribuirii unui contract de achiziții publice privind achiziția unei infrastructuri informatice și de servicii pentru pregătirea, managementul, dezvoltarea și implementarea unei platforme de cloud computing, precum și documentația de atribuire aferentă. Criteriul de atribuire a acestui contract, care avea o valoare estimată de 61 287 713,71 RON (aproximativ 13 700 000 de euro) fără taxa pe valoarea adăugată, era „prețul cel mai scăzut”.

10      În urma unor cereri formulate de mai mulți operatori economici, ICI a publicat în SEAP o serie de clarificări ale prevederilor documentației de atribuire.

11      La 30 iunie 2014, Star Storage a contestat clarificările nr. 4 și nr. 5 din 24 iunie 2014 și nr. 7 din 26 iunie 2014 în fața Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor (denumit în continuare „CNSC”).

12      Prin decizia din 18 iulie 2014, CNSC a respins această contestație ca inadmisibilă, în temeiul, printre altele, al articolului 2711 alineatul (2) din OUG nr. 34/2006, pentru motivul că Star Storage nu constituise garanția de bună conduită.

13      La 5 august 2014, Star Storage a sesizat Curtea de Apel București (România) cu o plângere prin care a solicitat, printre altele, anularea acestei decizii de respingere, arătând că obligația de constituire a unei garanții de bună conduită prevăzută de reglementarea română era contrară atât Constituției României, cât și dreptului Uniunii.

14      Instanța de trimitere apreciază că, din cauza cuantumului său semnificativ și a normelor care o guvernează, garanția de bună conduită este de natură a impieta în mod grav asupra dreptului operatorilor economici la un remediu efectiv împotriva actelor autorităților contractante.

15      În aceste condiții, Curtea de Apel București a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Dispozițiile articolului 1 alineatul (1) al treilea paragraf și cele ale articolului 1 alineatul (3) din Directiva 89/665 […] trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări care condiționează accesul la căile de atac împotriva deciziilor autorității contractante de obligativitatea depunerii în prealabil a unei «garanții de bună conduită», precum cea reglementată de articolele 2711 și 2712 din [OUG] nr. 34/2006?”

 Cauza C‑488/14

16      La 21 ianuarie 2014, RA Aeroportul Oradea, în calitate de autoritate contractantă, a publicat în SEAP un anunț referitor la deschiderea unei proceduri de cerere de ofertă în scopul atribuirii unui contract de achiziții publice privind lucrări de extindere și de modernizare a infrastructurilor Aeroportului Oradea (România). Valoarea estimată a contractului de achiziții publice se ridică la 101 232 054 RON (aproximativ 22 800 000 de euro) fără taxa pe valoarea adăugată, criteriul de atribuire fiind „oferta cea mai avantajoasă din punct de vedere economic”.

17      Potrivit raportului întocmit în urma evaluării ofertelor, oferta depusă de asocierea formată din SC Max Boegl România SRL, SC UTI Grup SA și Astaldi SpA a fost declarată neconformă, în timp ce oferta depusă de asocierea formată din SC Construcții Napoca SA, SC Aici Cluj SA și CS Icco Energ SRL a fost clasată pe locul al doilea ca urmare a criteriului de atribuire ales.

18      Aceste două asocieri ofertante au introdus fiecare câte o contestație la CNSC împotriva raportului amintit. Prin decizia CNSC din 10 iulie 2014, contestațiile menționate au fost respinse ca nefondate. În consecință, fiecare dintre cele două asocieri au formulat plângere împotriva acestei decizii de respingere la Curtea de Apel Oradea (România).

19      La termenul de judecată din 10 septembrie 2014, această instanță le‑a pus în vedere reclamantelor din litigiul principal că, având în vedere intrarea în vigoare, la 1 iulie 2014, a articolelor 2711 și 2712 din OUG nr. 34/2006, acestea aveau obligația de a constitui o „garanție de bună conduită”. Prin urmare, Max Boegl și alții au solicitat sesizarea Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate privind aceste două dispoziții și sesizarea Curții cu o cerere de decizie preliminară.

20      În aceste condiții, Curtea de Apel Oradea a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Dispozițiile [articolului 1 alineatele (1)-(3)] din [Directiva 89/665], respectiv din [Directiva 92/13] […] trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări care condiționează accesul la căile de atac împotriva deciziilor autorității contractante de obligativitatea depunerii în prealabil a unei «garanții de bună conduită», precum cea reglementată de articolele 2711 și 2712 din OUG nr. 34/2006?”

 Procedura în fața Curții

21      Prin Ordonanțele din 13 noiembrie 2014 și din 10 decembrie 2014, președintele Curții a respins cererile formulate de Curtea de Apel București și de Curtea de Apel Oradea de judecare a cauzelor C‑439/14 și C‑488/14 potrivit procedurii accelerate prevăzute la articolul 105 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții.

22      Prin decizia președintelui Curții din 13 noiembrie 2014, cauzele C‑439/14 și C‑488/14 au fost conexate pentru buna desfășurare a fazelor scrisă și orală ale procedurii, precum și în vederea pronunțării hotărârii.

23      Prin Decizia nr. 5 din 15 ianuarie 2015, Curtea Constituțională a admis în parte excepția de neconstituționalitate privind articolele 2711 și 2712 din OUG nr. 34/2006 ridicată de Star Storage și, respectiv, de Max Boegl și alții.

24      Prin scrisoarea din 21 iulie 2015, Curtea a adresat Curții de Apel București și Curții de Apel Oradea, în temeiul articolului 101 din Regulamentul de procedură, o cerere de lămuriri, prin care le‑a invitat să își prezinte observațiile cu privire la Decizia Curții Constituționale nr. 5 din 15 ianuarie 2015 și la posibilele efecte ale acesteia asupra cererii lor de decizie preliminară.

25      Prin scrisoarea din 11 august 2015, primită de Curte la 26 august 2015, Curtea de Apel Oradea a arătat în esență că prin Decizia Curții Constituționale nr. 5 din 15 ianuarie 2015 fusese admisă excepția de neconstituționalitate privind dispozițiile articolului 2712 alineatele (1) și (2) din OUG nr. 34/2006, însă fusese respinsă cea privind dispozițiile articolului 2711 și ale articolului 2712 alineatele (3)-(6) din OUG nr. 34/2006, astfel încât cererea sa de decizie preliminară nu se mai referea decât la aceste din urmă dispoziții.

26      Prin scrisoarea din 14 septembrie 2015, primită de Curte la 23 septembrie 2015, Curtea de Apel București a arătat de asemenea în esență că prin Decizia Curții Constituționale nr. 5 din 15 ianuarie 2015 se confirmase constituționalitatea obligației de a constitui garanția de bună conduită ca o condiție de admisibilitate a oricărei căi de atac și, în consecință, era în continuare necesar să se examineze dacă dispozițiile articolelor 2711 și 2712 din OUG nr. 34/2006 declarate conforme cu Constituția României, prin care se condiționează exercitarea căilor de atac în cadrul procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice de constituirea unei „garanții de bună conduită”, pot fi considerate compatibile cu principiul protecției jurisdicționale efective, astfel cum acesta este protejat prin articolul 1 alineatele (1)-(3) din Directiva 89/665 și prin articolul 1 alineatele (1)-(3) din Directiva 92/13 coroborate cu articolul 47 din cartă.

27      În plus, Curtea de Apel București apreciază că reglementarea română necesită o analiză aprofundată, pe de o parte, în ceea ce privește împrejurarea că garanția de bună conduită se adaugă la „garanția de participare” pe care trebuie să o constituie de asemenea ofertantul, în temeiul articolului 431 din OUG nr. 34/2006, și al cărei cuantum reprezintă până la 2 % din valoarea estimată a contractului, și, pe de altă parte, în ceea ce privește faptul că nu este posibilă nici derogarea de la cuantumul garanției de bună conduită, care se stabilește, potrivit articolului 2711 alineatul (4) din OUG nr. 34/2006, în mod automat la un nivel de 1 % din valoarea estimată a contractului ce urmează a fi atribuit, până la pragul maxim de 100 000 de euro, nici acordarea unei reduceri sau dispunerea eșalonării plății în funcție de împrejurările concrete ale cauzei.

28      În consecință, Curtea de Apel București invită Curtea să răspundă la următoarea întrebare preliminară:

„[Dispozițiile articolului] 1 alineatele (1)-(3) din Directiva 89/665 și [ale articolului] 1 alineatele (1)-(3) din Directiva 92/13 coroborate cu cele ale articolului 47 din [cartă] trebuie interpretate în sensul că se opun unei dispoziții naționale care instituie, drept condiție de admisibilitate a căilor de atac împotriva deciziilor luate de autoritățile contractante în cadrul procedurilor de achiziții publice, obligația constituirii unei garanții financiare în favoarea autorității contractante precum cea reglementată de articolele 2711 și 2712 din OUG nr. 34/2006?”

29      În sfârșit, prin Decizia nr. 750 din 4 noiembrie 2015, Curtea Constituțională a declarat de asemenea neconformitatea cu Constituția României a articolului 2711 alineatul (5) din OUG nr. 34/2006, care prevedea plata necondiționată, la prima cerere, a garanției de bună conduită către autoritatea contractantă în cazul respingerii contestației, a cererii sau a plângerii.

 Observații introductive

30      Trebuie să se constate că, întrucât contractul de achiziții publice în discuție în cauza C‑439/14 privește bunuri și servicii a căror valoare depășește pragul prevăzut la articolul 7 litera (b) din Directiva 2004/18, Directiva 89/665 își găsește aplicarea în cadrul litigiului principal.

31      În schimb, guvernul român și Comisia Europeană au opinii diferite cu privire la natura contractului de achiziții publice în discuție în cauza C‑488/14, cel dintâi apreciind că acest contract intră sub incidența Directivei 2004/18 și, pe cale de consecință, a Directivei 89/665, iar Comisia, că contractul menționat intră sub incidența Directivei 2004/17 și, prin urmare, a Directivei 92/13.

32      În această privință, trebuie arătat că, întrucât instanța de trimitere în cauza C‑488/14 nu furnizează decât foarte puține indicații cu privire la contractul de achiziții publice în discuție în litigiul principal, Curtea nu are posibilitatea de a stabili dacă acesta intră sub incidența Directivei 2004/17 sau a Directivei 2004/18.

33      Cu precizarea că îi revine instanței de trimitere sarcina de a se pronunța cu privire la acest aspect, această neclaritate rămâne însă fără efect asupra procedurii preliminare în cauza C‑488/14, întrucât, după cum a arătat avocatul general la punctul 25 din concluzii, valoarea contractului de achiziții publice în discuție atinge pragurile stabilite pentru achizițiile publice de lucrări atât prin articolul 7 litera (c) din Directiva 2004/18, cât și prin articolul 16 litera (b) din Directiva 2004/17.

34      În consecință, Curtea va răspunde simultan la întrebarea adresată în cauza C‑439/14 și la întrebarea adresată în cauza C‑488/14, întrucât dispozițiile Directivelor 89/665 și 92/13 a căror interpretare se solicită sunt, în orice caz, redactate în termeni riguros identici.

 Cu privire la întrebările preliminare

35      Trebuie arătat, mai întâi, că, după cum reiese din explicațiile furnizate de cele două instanțe de trimitere ca răspuns la cererea de lămuriri pe care le‑a adresat‑o Curtea și din observațiile prezentate în ședință, dispozițiile articolului 2712 alineatele (1) și (2), precum și cele ale articolului 2711 alineatul (5) ultima teză din OUG nr. 34/2006 au fost declarate contrare Constituției României prin Deciziile Curții Constituționale nr. 5 din 15 ianuarie 2015 și, respectiv, nr. 750 din 4 noiembrie 2015.

36      Cele două instanțe de trimitere au precizat că, în consecință, nu mai puteau aplica aceste dispoziții, fapt confirmat în ședință de guvernul român. Cu toate acestea, ele au indicat în mod expres că își mențin întrebările preliminare, întrucât celelalte dispoziții ale reglementării române în discuție în litigiul principal sunt în continuare aplicabile.

37      În aceste condiții, cu precizarea că le revine exclusiv instanțelor de trimitere sarcina de a deduce consecințele Deciziilor Curții Constituționale nr. 5 din 15 ianuarie 2015 și nr. 750 din 4 noiembrie 2015 în cadrul soluționării litigiilor cu care sunt sesizate, trebuie să se considere că cererile de decizie preliminară vizează numai dispozițiile reglementării române referitoare la garanția de bună conduită considerate conforme cu Constituția României.

38      Prin urmare, prin intermediul întrebării formulate, instanțele de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 1 alineatele (1)-(3) din Directiva 89/665 și articolul 1 alineatele (1)-(3) din Directiva 92/13, citite în lumina articolului 47 din cartă, trebuie să fie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiile principale, care condiționează admisibilitatea oricărei căi de atac împotriva unui act al autorității contractante de obligația reclamantului de a constitui garanția de bună conduită pe care o prevede în beneficiul autorității contractante, cu precizarea că această garanție trebuie să îi fie restituită reclamantului indiferent de soluția pronunțată în calea de atac.

39      În această privință, trebuie amintit că articolul 1 alineatul (1) din Directiva 89/665 și articolul 1 alineatul (1) din Directiva 92/13 impun statelor membre obligația de a adopta măsurile necesare pentru a garanta că deciziile luate de autoritățile contractante în cadrul procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice circumscrise domeniului de aplicare al Directivelor 2004/17 și 2004/18 pot face obiectul unor căi de atac eficiente și în special cât se poate de rapide, pentru motivul nerespectării prin aceste decizii a dreptului Uniunii în domeniul achizițiilor publice sau a normelor de drept intern de transpunere a acestuia.

40      Atât articolul 1 alineatul (3) din Directiva 89/665, cât și articolul 1 alineatul (3) din Directiva 92/13 prevăd, în plus, obligația statelor membre de a asigura accesul la căile de atac cel puțin oricărei persoane care are sau care a avut vreun interes în obținerea unui anumit contract și care a fost prejudiciată sau riscă să fie prejudiciată printr‑o presupusă încălcare, în temeiul unor norme detaliate pe care trebuie să le stabilească în acest sens.

41      Aceste dispoziții, care sunt destinate să protejeze operatorii economici împotriva arbitrarului autorității contractante, urmăresc astfel să asigure existența în toate statele membre a unor căi de atac eficiente pentru garantarea aplicării efective a normelor Uniunii în domeniul atribuirii contractelor de achiziții publice, în special într‑un stadiu în care încălcările încă pot fi corectate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 decembrie 2002, Universale‑Bau și alții, C‑470/99, EU:C:2002:746, punctul 71, Hotărârea din 11 septembrie 2014, Fastweb, C‑19/13, EU:C:2014:2194, punctul 34, precum și Hotărârea din 12 martie 2015, eVigilo, C‑538/13, EU:C:2015:166, punctul 50).

42      Cu toate acestea, nici Directiva 89/665, nici Directiva 92/13 nu conțin dispoziții care să reglementeze în mod specific condițiile în care aceste căi de atac pot fi exercitate. Astfel, Curtea a statuat deja că Directiva 89/665 nu stabilește decât condițiile minimale care trebuie să fie îndeplinite de procedurile privind căile de atac reglementate în ordinile juridice naționale în scopul de a garanta respectarea prevederilor din dreptul Uniunii în domeniul achizițiilor publice (a se vedea printre altele Hotărârea din 27 februarie 2003, Santex C‑327/00, EU:C:2003:109, punctul 47, Hotărârea din 19 iunie 2003, GAT, C‑315/01, EU:C:2003:360, punctul 45, precum și Hotărârea din 30 septembrie 2010, Strabag și alții, C‑314/09, EU:C:2010:567, punctul 33).

43      Reiese însă dintr‑o jurisprudență constantă că modalitățile procedurale ale căilor de atac în justiție menite să asigure protecția drepturilor conferite de dreptul Uniunii candidaților și ofertanților lezați de decizii ale autorităților contractante nu pot să aducă atingere efectului util al Directivelor 89/665 și 92/13, al căror obiectiv este de a garanta că deciziile nelegale ale autorităților contractante pot face obiectul unor căi de atac eficiente și cât se poate de rapide (a se vedea printre altele Hotărârea din 12 decembrie 2002, Universale‑Bau și alții, C‑470/99, EU:C:2002:746, punctul 72, Hotărârea din 27 februarie 2003, Santex C‑327/00, EU:C:2003:109, punctul 51, Hotărârea din 3 martie 2005, Fabricom, C‑21/03 și C‑34/03, EU:C:2005:127, punctul 42, Ordonanța din 4 octombrie 2007, Consorzio Elisoccorso San Raffaele, C‑492/06, EU:C:2007:583, punctul 29, Hotărârea din 12 martie 2015, eVigilo, C‑538/13, EU:C:2015:166, punctul 40, precum și Hotărârea din 6 octombrie 2015, Orizzonte Salute, C‑61/14, EU:C:2015:655, punctul 47).

44      Trebuie, în special, să se garanteze că nu se aduce atingere nici eficienței Directivelor 89/665 și 92/13 (a se vedea Hotărârea din 18 iunie 2002, HI, C‑92/00, EU:C:2002:379, punctele 58 și 59, precum și Hotărârea din 11 decembrie 2014, Croce Amica One Italia, C‑440/13, EU:C:2014:2435, punctul 40), nici drepturilor conferite particularilor de dreptul Uniunii [Hotărârea din 12 decembrie 2002, Universale‑Bau și alții, C‑470/99, EU:C:2002:746, punctul 72, și Hotărârea din 28 ianuarie 2010, Uniplex (UK), C‑406/08, EU:C:2010:45, punctul 49].

45      În plus, trebuie amintit că, după cum reiese din considerentul (36) al acesteia, Directiva 2007/66 și, prin urmare, Directiva 89/665, precum și Directiva 92/13, pe care le‑a modificat și le‑a completat, urmăresc să asigure respectarea deplină a dreptului la o cale de atac efectivă și de acces la o instanță judecătorească imparțială, în conformitate cu articolul 47 primul și al doilea paragraf din cartă.

46      În consecință, atunci când definesc modalitățile procedurale ale căilor de atac în justiție menite să asigure protecția drepturilor conferite de Directivele 89/665 și 92/13 candidaților și ofertanților lezați de decizii ale autorităților contractante, statele membre trebuie să garanteze respectarea dreptului la o cale de atac efectivă și de acces la o instanță judecătorească imparțială, consacrat la articolul 47 din cartă.

47      În speță, articolul 2711 alineatele (1)-(5) din OUG nr. 34/2006 îi impune oricărei persoane care participă la o procedură de atribuire a unui contract de achiziții publice și care înțelege să conteste o decizie a autorității contractante fie la CNSC, fie direct la o instanță judecătorească obligația de a constitui o garanție de bună conduită ca o condiție de admisibilitate a oricărei căi de atac. Această garanție, al cărei cuantum reprezintă 1 % din valoarea estimată a contractului de achiziții publice în cauză, plafonat la 25 000 de euro în cazul contractelor de achiziții publice de bunuri și de servicii și la 100 000 de euro în cazul contractelor de achiziții publice de lucrări, trebuie să fie constituită în beneficiul autorității contractante fie prin virament bancar, fie prin intermediul unui instrument de garantare emis de o societate bancară ori de o societate de asigurări, pentru o perioadă de valabilitate de cel puțin 90 de zile.

48      Această garanție trebuie să fie însă restituită, în cazul în care este admisă calea de atac, în cel mult cinci zile de la momentul rămânerii definitive a deciziei/hotărârii, în conformitate cu articolul 2712 alineatele (4) și (5) din OUG nr. 34/2006, dar și în cazul în care calea de atac este respinsă sau se renunță la aceasta, reținerea garanției de către autoritatea contractantă fiind din acel moment lipsită de temei juridic, având în vedere Deciziile Curții Constituționale nr. 5 din 15 ianuarie 2015 și nr. 750 din 4 noiembrie 2015.

49      După cum a arătat avocatul general la punctul 37 din concluzii, garanția de bună conduită drept condiție prealabilă pentru examinarea oricărei căi de atac constituie, așadar, o restrângere a dreptului la o cale de atac efectivă în fața unei instanțe judecătorești în sensul articolului 47 din cartă, care, în conformitate cu articolul 52 alineatul (1) din cartă, nu este justificată decât dacă este prevăzută de lege, dacă respectă substanța acestui drept și dacă, cu respectarea principiului proporționalității, este necesară și răspunde efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniunea Europeană sau necesității protejării drepturilor și libertăților celorlalți (a se vedea Hotărârea din 4 mai 2016, Pillbox 38, C‑477/14, EU:C:2016:324, punctul 160).

50      Este necesar să se constate că, în cauzele principale, temeiul legal al garanției de bună conduită este stabilit în mod clar și precis de OUG nr. 34/2006, astfel încât aceasta trebuie să fie considerată ca fiind prevăzută de legislația națională (a se vedea Hotărârea din 27 mai 2014, Spasic, C‑129/14 PPU, EU:C:2014:586, Hotărârea din 6 octombrie 2015, Delvigne, C‑650/13, EU:C:2015:648, punctul 47, și Hotărârea din 17 decembrie 2015, WebMindLicenses, C‑419/14, EU:C:2015:832, punctul 81). Pe de altă parte, împrejurarea că garanția de bună conduită ar putea atinge un cuantum substanțial, de 25 000 de euro sau de 100 000 de euro, nu poate conduce la concluzia că obligația de a constitui o astfel de garanție aduce atingere substanței dreptului la o cale de atac efectivă, din moment ce, în orice caz, această garanție nu poate fi reținută de autoritatea contractantă, indiferent de soluția care ar fi pronunțată în calea de atac.

51      Cu toate acestea, mai trebuie să se verifice dacă garanția de bună conduită răspunde unui obiectiv de interes general și, în caz afirmativ, dacă respectă principiul proporționalității în sensul articolului 52 alineatul (1) din cartă.

52      Articolul 2711 alineatul (1) din OUG nr. 34/2006 precizează că obiectivul garanției de bună conduită este de a proteja autoritatea contractantă de riscul unui eventual comportament necorespunzător. Guvernul român a arătat în observațiile scrise, precum și în cursul ședinței că garanția de bună conduită are ca principal obiectiv fluidizarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziție publică, prevenindu‑se exercitarea abuzivă a căilor de atac și orice întârziere în încheierea contractului.

53      În această privință, trebuie să se constate că combaterea exercitării abuzive a căilor de atac constituie, după cum a arătat avocatul general la punctul 44 din concluzii, un obiectiv legitim care contribuie nu numai la realizarea obiectivelor urmărite prin Directivele 89/665 și 92/13, ci și, la o scară mai largă, la o bună administrare a justiției.

54      Astfel, o cerință financiară precum garanția de bună conduită în discuție în litigiile principale constituie o măsură de natură să descurajeze contestațiile abuzive și să garanteze pentru toți justițiabilii, în interesul unei bune administrări a justiției, soluționarea căilor lor de atac în termene cât se poate de scurte, în conformitate cu articolul 47 primul și al doilea paragraf din cartă.

55      Cu toate acestea, chiar dacă interesele unei bune administrări a justiției pot justifica impunerea unei restricții financiare accesului unei persoane la o cale de atac, această restricție trebuie totuși să păstreze un raport de proporționalitate rezonabil între mijloacele folosite și scopul urmărit (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 decembrie 2010, DEB, C‑279/09, EU:C:2010:811, punctele 47 și 60).

56      În acest sens, trebuie arătat că, deși obligația de a constitui garanția de bună conduită reprezintă o măsură mai puțin disuasivă în versiunea actuală decât în versiunea inițială, din moment ce ea nu mai poate fi reținută de autoritatea contractantă în mod automat și necondiționat în cazul respingerii căii de atac sau al renunțării la aceasta, obligația menționată este în continuare aptă să realizeze obiectivul de combatere a căilor de atac abuzive urmărit de reglementarea română.

57      Astfel, în primul rând, constituirea garanției de bună conduită reprezintă, după cum a arătat avocatul general la punctul 55 din concluzii, o povară financiară pentru reclamant, indiferent dacă acesta efectuează un virament bancar sau constituie o garanție bancară.

58      Cuantumul garanției de bună conduită este stabilit sub forma unui procent din prețul contractului de achiziții publice în cauză, putând atinge 25 000 de euro în cazul contractelor de achiziții publice de bunuri și de servicii și 100 000 de euro în cazul contractelor de achiziții publice de lucrări.

59      Or, mobilizarea unei sume atât de importante prin virament bancar, ca și necesitatea de a îndeplini demersurile cerute în vederea constituirii unei garanții bancare și de a plăti cheltuielile aferente acestei constituiri sunt de natură să determine reclamanții să manifeste o anumită prudență în introducerea căii lor de atac. Pe de altă parte, din moment ce implică resursele sau cel puțin posibilitățile de creditare ale reclamanților până la momentul eliberării sale, garanția de bună conduită este de natură să îi determine să dea dovadă de diligență în cadrul procedurilor pe care le inițiază, în conformitate cu cerința privind celeritatea căilor de atac prevăzută la articolul 1 alineatul (1) din Directiva 89/665 și la articolul 1 alineatul (1) din Directiva 92/13. Astfel, după cum a arătat guvernul român în ședință, nu poate fi exclus ca o asemenea cerință financiară să determine potențialii reclamanți să își evalueze în mod serios interesul de a iniția o procedură judiciară și șansa de a obține câștig de cauză și, prin urmare, îi descurajează să introducă cereri care sunt în mod vădit nefondate sau prin care nu se urmărește decât întârzierea procedurii de atribuire a unui contract (a se vedea prin analogie Hotărârea din 6 octombrie 2015, Orizzonte Salute, C‑61/14, EU:C:2015:655, punctul 73).

60      În al doilea rând, întrucât, în temeiul Deciziilor Curții Constituționale nr. 5 din 15 ianuarie 2015 și nr. 750 din 4 noiembrie 2015, reținerea automată și necondiționată a garanției de bună conduită de către autoritatea contractantă și plata acesteia la prima cerere nu mai sunt posibile, nu se poate considera că simpla obligație de a constitui această garanție drept condiție de admisibilitate a oricărei căi de atac depășește ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului de combatere a căilor de atac abuzive pe care intenționează să îl urmărească.

61      Astfel, garanția de bună conduită, reprezentând 1 % din valoarea contractului de achiziții publice, plafonată în funcție de natura contractului, rămâne modestă (a se vedea Hotărârea din 6 octombrie 2015, Orizzonte Salute, C‑61/14, EU:C:2015:655, punctul 58), în special pentru ofertanții care trebuie în mod normal să justifice o anumită capacitate financiară. În continuare și în orice caz, această garanție poate fi constituită sub forma unei garanții bancare. În cele din urmă, ea nu trebuie să fie constituită decât pentru perioada cuprinsă între introducerea acțiunii și soluționarea definitivă a acesteia.

62      În sfârșit, în răspunsul la cererea de lămuriri care i‑a fost adresată de Curte, Curtea de Apel București a invitat Curtea să răspundă la întrebarea sa ținând seama de cumularea garanției de bună conduită cu garanția de participare pe care ofertantul trebuie de asemenea să o constituie, potrivit articolului 431 din OUG nr. 34/2006. Cu toate acestea, ea nu a prezentat nicio precizare în acest sens, nici cu privire la regimul actual al garanției de participare, nici cel puțin cu privire la articularea acesteia cu garanția de bună conduită. În aceste condiții, Curtea nu este în măsură să își exprime poziția cu privire la acest aspect.

63      Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se răspundă la întrebările adresate că articolul 1 alineatele (1)-(3) din Directiva 89/665 și articolul 1 alineatele (1)-(3) din Directiva 92/13, citite în lumina articolului 47 din cartă, trebuie să fie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiile principale, care condiționează admisibilitatea oricărei căi de atac împotriva unui act al autorității contractante de obligația reclamantului de a constitui garanția de bună conduită pe care o prevede în beneficiul autorității contractante, din moment ce această garanție trebuie să îi fie restituită reclamantului indiferent de soluția pronunțată în calea de atac.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

64      Întrucât, în privința părților din litigiile principale, procedurile au caracterul unor incidente survenite la instanțele de trimitere, este de competența acestora să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a treia) declară:

Articolul 1 alineatele (1)-(3) din Directiva 89/665/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1989 privind coordonarea actelor cu putere de lege și a actelor administrative privind aplicarea procedurilor care vizează căile de atac față de atribuirea contractelor de achiziții publice de produse și a contractelor publice de lucrări, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2007/66/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 decembrie 2007, și articolul 1 alineatele (1)-(3) din Directiva 92/13/CEE a Consiliului din 25 februarie 1992 privind coordonarea actelor cu putere de lege și actelor administrative referitoare la aplicarea normelor comunitare cu privire la procedurile de achiziții publice ale entităților care desfășoară activități în sectoarele apei, energiei, transporturilor și telecomunicațiilor, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2007/66, citite în lumina articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, trebuie să fie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiile principale, care condiționează admisibilitatea oricărei căi de atac împotriva unui act al autorității contractante de obligația reclamantului de a constitui garanția de bună conduită pe care o prevede în beneficiul autorității contractante, din moment ce această garanție trebuie să îi fie restituită reclamantului indiferent de soluția pronunțată în calea de atac.

Sursa: C.J.U.E.

Aplicarea în timp a Legii nr.101/2016 privind remediile și căile de atac în achizițiile publice

 

În Monitorul Oficial al României, partea I, nr.393/23.05.2016, a fost publicată Legea nr.101/2016 privind remediile şi căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziţie publică, a contractelor sectoriale şi a contractelor de concesiune de lucrări şi concesiune de servicii, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor.

Întrucât în cuprinsul legii nu este prevăzut un termen special de intrare a acesteia în vigoare, Legea nr.101/2016 a intrat în vigoare la 3 zile de la data publicării sale, conform art.78 din Constituţia României, republicată, respectiv la data de 26 mai 2016.

Potrivit art.69 alin.(2) din Legea nr.101/2016, dispoziţiile acestei legi se aplică „numai contestaţiilor/cererilor/plângerilor formulate după intrarea ei în vigoare”, iar potrivit alin.(1) al aceluiaşi articol „contestaţiile/cererile/plângerile aflate în curs de soluţionare la Consiliu/instanţa de judecată la data intrării în vigoare a prezentei legi continuă să fie soluţionate în condiţiile şi cu procedura prevăzute de legea în vigoare la data la care au fost depuse”.

Textele evocate mai sus menţionează trei tipuri de acte prin care se poate sesiza organul administrativ-jurisdicţional (Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor), respectiv instanţa de judecată, după cum urmează:

contestaţiile, care pot fi adresate atât Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor (potrivit art.8-28 din lege), cât şi direct instanţei de judecată (potrivit art.49-52 din lege)[1];

cererile, care pot fi adresate, după caz, instanțelor competente pentru soluționarea în fond a cauzei (cererile de chemare în judecată, potrivit art.53-55, art.58, art.61 alin.1 din Lege),  instanțelor de recurs (cererile de recurs, potrivit art.51 alin.3 și art.61 alin.2 din Lege) sau Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor (cum ar fi cererea de suspendare reglementată în secțiunea a 4-a din Capitolul III al Legii);

plângerile, formulate împotriva deciziilor emise de Consiliu și adresate instanțelor competente, conform Capitolului IV din Lege.

Din modul de redactare a textului art.69 alin.(1) și (2), menționat mai sus, rezultă că fiecare din actele enumerate trebuie tratat în mod distinct din punctul de vedere al regulilor de procedură aplicabile.

Astfel, de exemplu, dacă la data intrării în vigoare a legii, contestația în fața Consiliului se află în curs de soluționare, aceasta va continua să fie soluționată după regulile stabilite de legea anterioară (Ordonanța de urgență a Guvernului nr.34/2006), însă plângerea ce va fi formulată împotriva deciziei Consiliului se va soluționa după regulile stabilite de Legea nr.101/2016 (întrucât, prin ipoteză, aceasta va fi formulată după intrarea în vigoare a acestei legi).

Aceeași va fi situația și în cazul în care cererea de chemare în judecată sau contestația formulată pe cale judiciară se află în curs de soluționare la data intrării în vigoare a legii (trebuind să fie soluționată după regulile de procedură vechi, în vigoare la data formulării lor), iar eventualele cereri de recurs împotriva hotărârilor pronunțate asupra acestora se formulează, evident, după intrarea în vigoare a legii (urmând ca recursul să fie soluționat, așadar, după noile reguli de procedură, reglementate de Legea nr.101/2016).

O interpretare diferită, în sensul că, de exemplu, dacă o contestație se află în curs de soluționare în fața Consiliului la data intrării în vigoare a Legii urmând, astfel, să fie soluționată potrivit legii vechi, atunci și plângerea împotriva deciziei Consiliului, adresată instanței, va fi soluționată tot potrivit legii vechi, nu este posibilă, întrucât textul art.69 alin.(1) și (2) este suficient de clar în sensul că, dacă cererea sau contestația sau plângerea este formulată după intrarea în vigoare a legii noi, această nouă lege îi va fi aplicabilă.

Aceasta fiind situația de lege lata, apreciez totuși, că, de lege ferenda, cel puțin în situația contestației formulate pe cale judiciară și a cererilor de chemare în judecată adresate instanțelor, legiuitorul va fi putut să prevadă ca și căile de atac declarate împotriva hotărârilor prin care aceste contestații/cereri sunt soluționate să fie supuse aceleiași legi de procedură ca și judecata în primă instanță, pentru a se evita eventuale confuzii legate, mai ales, de termenul de exercitare a recursului [care în OUG nr.34/2006, astfel cum a fost interpretată (în ce privește calea de atac ce trebuie exercitată) prin Decizia nr.20/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii[2], era de 5 zile de la comunicare, în timp ce în Legea nr.101/2016 este de 10 zile de la comunicare sau chiar de 30 de zile de la comunicare, în cazul cererilor privind constatarea nulității absolute].

În acest sens, am în vedere dispozițiile art.69 alin.(4) din lege, potrivit cărora „Termenele procedurale aflate în curs la data intrării în vigoare a prezentei legi rămân supuse legii în vigoare la data la care au început să curgă”, din care rezultă, per a contrario, că termenele care încep să curgă după intrarea în vigoare a noii legi (așadar, inclusiv termenul pentru exercitarea căii de atac) se vor supune acesteia.

Este evident că acest scurt material nu poate să acopere varietatea situațiilor care, în mod cert, se vor ivi în practică și care este posibil să reclame noi interpretări și corelări ale dispozițiilor incidente.

 

[1] Este reglementată, astfel, în mod clar situația cunoscută sub numele de „forum shopping” (posibilitatea de a  sesiza una/unul dintre instanțele/organele jurisdicționale deopotrivă competente), în sensul că persoana vătămată poate alege să se adreseze fie CNSC, a cărui decizie poate fi ulterior atacată în fața instanței de judecată, fie direct instanței. Aceasta este o consecinţă a caracterului facultativ al jurisdicţiilor administrative, consacrat de art.21 alin. (4) din Constituție. În acest sens, a se vedea, referitor la achizițiile publice, și Decizia Curții Constituționale nr.284/2012 (publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr.344 din 21 mai 2012).

[2] Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr.898 din 3 decembrie 2015.

[CJUE]: Natura juridică a corecțiilor financiare aplicate în cazul săvârșirii neregulilor (abaterilor) în obținerea și/sau utilizarea fondurilor europene. Sfera de cuprindere a noțiunii de neregulă (abatere). Aplicarea în timp.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a cincea)

26 mai 2016

„Trimitere preliminară – Protecția intereselor financiare ale Uniunii Europene – Regulamentul (CE, Euratom) nr. 2988/95 – Fondul european de dezvoltare regională (FEDER) – Regulamentul (CE) nr. 1083/2006 – Atribuirea de către beneficiarul fondurilor, în calitate de autoritate contractantă, a unui contract care are ca obiect realizarea acțiunii subvenționate – Noțiunile «abatere» și/sau «neregularitate» – Criteriul referitor la «încălcarea dreptului Uniunii» – Proceduri de cerere de ofertă care contravin legislației naționale – Natura corecțiilor financiare adoptate de statele membre – Măsuri sau sancțiuni administrative”

În cauzele conexate C‑260/14 și C‑261/14,

având ca obiect cereri de decizie preliminară formulate în temeiul articolului 267 TFUE de Curtea de Apel Bacău (România), prin deciziile din 8 mai 2014, primite de Curte la 30 mai 2014, în procedurile

Județul Neamț (C‑260/14),

Județul Bacău (C‑261/14)

împotriva

Ministerului Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, 

CURTEA (Camera a cincea),

compusă din domnul J. L. da Cruz Vilaça, președinte de cameră, domnii F. Biltgen, A. Borg Barthet și E. Levits (raportor) și doamna M. Berger, judecători,

avocat general: domnul Y. Bot,

grefier: domnul A. Calot Escobar,

luând în considerare observațiile prezentate:

–        pentru guvernul român, de R. H. Radu și de V. Angelescu, în calitate de agenți;

–        pentru guvernul maghiar, de M. Z. Fehér, de G. Koós și de A. Pálfy, în calitate de agenți;

–        pentru guvernul olandez, de M. Bulterman și de B. Koopman, în calitate de agenți;

–        pentru Comisia Europeană, de B.‑R. Killmann și de A. Ștefănuc, în calitate de agenți,

după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 14 ianuarie 2016,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Cererile de decizie preliminară privesc interpretarea articolului 1, a articolului 2, a articolului 4 și a articolului 5 litera (c) din Regulamentul (CE, Euratom) nr. 2988/95 al Consiliului din 18 decembrie 1995 privind protecția intereselor financiare ale Comunităților Europene (JO 1995, L 312, p. 1, Ediție specială, 01/vol. 1, p. 166), precum și a articolului 2 punctul 7 și a articolului 98 din Regulamentul (CE) nr. 1083/2006 al Consiliului din 11 iulie 2006 de stabilire a anumitor dispoziții generale privind Fondul european de dezvoltare regională, Fondul social european și Fondul de coeziune și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1260/1999 (JO 2006, L 210, p. 25, Ediție specială, 14/vol. 2, p. 64).

2        Aceste cereri au fost formulate în cadrul a două litigii, între Județul Neamț și, respectiv, Județul Bacău, pe de o parte, și Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, pe de altă parte, în legătură cu legalitatea a două acte administrative care le‑au fost adresate de acesta din urmă prin care li se impune, în calitatea lor de autoritate contractantă care a organizat proceduri de atribuire a unor contracte de achiziții publice privind operațiuni subvenționate, rambursarea unei părți din valoarea subvențiilor de care au beneficiat.

 Cadrul juridic

 Dreptul Uniunii

3        Articolul 1 din Regulamentul nr. 2988/95 prevede:

„(1)      În scopul protejării intereselor financiare ale Comunităților Europene, se adoptă prin prezenta o reglementare generală privind controalele uniforme, măsurile și sancțiunile administrative privind abaterile de la dreptul comunitar.

(2)      Constituie abatere orice încălcare a unei dispoziții de drept comunitar, ca urmare a unei acțiuni sau omisiuni a unui agent economic, care poate sau ar putea prejudicia bugetul general al Comunităților sau bugetele gestionate de acestea, fie prin diminuarea sau pierderea veniturilor acumulate din resurse proprii, colectate direct în numele Comunităților, fie prin cheltuieli nejustificate.”

4        Articolul 2 din regulamentul menționat prevede:

„(1)      Controalele, măsurile și sancțiunile administrative se introduc în măsura în care acest lucru este necesar pentru a asigura aplicarea corespunzătoare a dreptului comunitar. Acestea trebuie să fie eficace, proporționale și convingătoare, astfel încât să ofere o protecție adecvată a intereselor financiare ale Comunităților.

(2)      Nicio sancțiune administrativă nu poate fi impusă în absența unor dispoziții în acest sens prevăzute într‑un act comunitar emis anterior abaterii respective. În cazul modificării ulterioare a dispozițiilor care impun sancțiuni administrative și care sunt incluse în normele comunitare, se aplică retroactiv dispozițiile mai favorabile.

(3)      Dreptul comunitar stabilește natura și domeniul de aplicare al măsurilor și sancțiunilor administrative necesare pentru o corectă aplicare a normelor în cauză, ținând cont de natura și de gravitatea abaterii, de avantajul acordat sau primit și de gradul de răspundere.

(4)      Procedurile de aplicare a controalelor, măsurilor și sancțiunilor comunitare sunt reglementate prin legislația statelor membre, cu condiția respectării dreptului comunitar aplicabil.”

5        Articolul 4 din același regulament are următorul cuprins:

„(1)      Ca regulă generală, orice abatere atrage după sine retragerea avantajului obținut nejustificat:

–        prin obligația de a vărsa sumele datorate sau de a rambursa sumele primite nejustificat;

–        prin pierderea totală sau parțială a garanției constituite în sprijinul cererii de a beneficia de un avantaj acordat sau în momentul primirii unui avans.

(2)      Aplicarea măsurilor menționate la alineatul (1) se limitează la retragerea avantajului obținut, la care se adaugă, dacă acest lucru este prevăzut, dobânda, care poate fi calculată pe bază forfetară.

(3)      Actele despre care se stabilește că au drept scop obținerea unui avantaj care contravine obiectivelor dreptului comunitar aplicabil în situația în cauză, prin crearea în mod artificial a condițiilor necesare pentru obținerea avantajului, au drept consecință, după caz, fie neacordarea avantajului respectiv, fie retragerea acestuia.

(4)      Măsurile prevăzute în acest articol nu sunt considerate sancțiuni.”

6        Articolul 5 din Regulamentul nr. 2988/95 prevede:

„(1)      Abaterile intenționate sau cele săvârșite din neglijență pot să atragă următoarele sancțiuni administrative:

(a)      plata unei amenzi administrative;

(b)      plata unei sume mai mari decât sumele primite nejustificat sau sustrase, la care se adaugă dobânda, dacă este cazul; această sumă suplimentară este calculată sub formă de procentaj stabilit prin reguli specifice și nu poate depăși nivelul strict necesar pentru a constitui un factor de descurajare;

(c)      retragerea totală sau parțială a unui avantaj acordat prin norme comunitare, chiar dacă agentul economic a beneficiat în mod nejustificat numai de o parte din avantajul respectiv;

[…]”

7        Articolul 1 ultimul paragraf din Regulamentul nr. 1083/2006 prevede:

„[…] prezentul regulament stabilește principiile, normele de parteneriat, de programare, de evaluare, de gestionare, inclusiv financiară, de supraveghere și de control pe baza unei repartizări a responsabilităților între statele membre și Comisie.”

8        Articolul 2 punctul 7 din regulamentul menționat prevede:

„În sensul prezentului regulament, următoarele noțiuni au înțelesul acordat prin prezentul:

[…]

7.      «neregularitate» înseamnă orice încălcare a unei dispoziții a dreptului comunitar care rezultă dintr‑un act sau dintr‑o omisiune a unui operator economic care are sau ar putea avea ca efect un prejudiciu la adresa bugetului general al Uniunii Europene prin imputarea unei cheltuieli necorespunzătoare bugetului general.”

9        Articolul 98 din același regulament prevede:

„(1)      Este în primul rând responsabilitatea statelor membre să caute neregularitățile, să ia măsuri atunci când se constată o schimbare importantă care afectează natura sau condițiile de aplicare sau de control al operațiunilor sau al programelor operaționale și să procedeze la corecțiile financiare necesare.

(2)      Statele membre procedează la corecțiile financiare necesare pentru neregularitățile individuale sau sistemice constatate în operațiunile sau în programele operaționale. Corecțiile la care procedează statele membre constau în anularea totală sau parțială a participării publice pentru programul operațional. Statele membre țin seama de natura și de gravitatea neregularităților și a pierderii financiare care rezultă pentru fonduri.

Resursele din fonduri eliberate astfel se pot reutiliza de către statul membru până la 31 decembrie pentru programul operațional în cauză în conformitate cu dispozițiile alineatului (3).

(3)      Participarea anulată în conformitate cu alineatul (2) nu se poate reutiliza pentru operațiunea sau operațiunile care au făcut obiectul corecției și, în cazul unei corecții financiare aplicate în urma unei neregularități sistemice, nici pentru operațiunile existente care intră sub incidența parțială sau totală a axei prioritare în care s‑a produs neregularitatea sistemică respectivă.

[…]”

10      Regulamentul (UE) nr. 1303/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 decembrie 2013 de stabilire a unor dispoziții comune privind Fondul european de dezvoltare regională, Fondul social european, Fondul de coeziune, Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală și Fondul european pentru pescuit și afaceri maritime, precum și de stabilire a unor dispoziții generale privind Fondul european de dezvoltare regională, Fondul social european, Fondul de coeziune și Fondul european pentru pescuit și afaceri maritime și de abrogare a Regulamentului nr. 1083/2006 (JO 2013, L 347, p. 320) înlocuiește, de la 1 ianuarie 2014, Regulamentul nr. 1083/2006.

11      Articolul 2 punctul 36 din Regulamentul nr. 1303/2013 are următorul cuprins:

„În sensul prezentului regulament, se aplică următoarele definiții:

[…]

36.      «neregulă» înseamnă orice încălcare a dreptului Uniunii sau a dreptului național în legătură cu aplicarea sa care rezultă dintr‑un act sau dintr‑o omisiune a unui operator economic implicat în implementarea fondurilor [structurale și de investiții europene], care are sau ar putea avea ca efect un prejudiciu la adresa bugetului Uniunii prin imputarea unei cheltuieli necorespunzătoare bugetului Uniunii.”

12      Considerentul (2) al Directivei 2004/18/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 31 martie 2004 privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice de lucrări, de bunuri și de servicii (JO 2004, L 134, p. 114, Ediție specială, 06/vol. 8, p. 116), astfel cum a fost modificată prin Regulamentul (CE) nr. 1422/2007 al Comisiei din 4 decembrie 2007 (JO 2007, L 317, p. 34) (denumită în continuare „Directiva 2004/18”), are următorul cuprins:

„Atribuirea contractelor încheiate în statele membre în numele statului, al colectivităților teritoriale și al altor organisme de drept public trebuie să respecte principiile prevăzute de tratat, în special principiul liberei circulații a mărfurilor, principiul libertății de stabilire și principiul libertății de a presta servicii, precum și principiile care decurg din acestea, precum egalitatea de tratament, nediscriminarea, recunoașterea reciprocă, proporționalitatea și transparența. Cu toate acestea, în ceea ce privește contractele de achiziții publice care depășesc o anumită valoare, se recomandă elaborarea unor dispoziții de coordonare comunitară a procedurilor interne de atribuire a contractelor fondate pe aceste principii, pentru a le putea garanta efectele și pentru a asigura un mediu concurențial în ceea ce privește achizițiile publice. Prin urmare, aceste dispoziții de coordonare trebuie interpretate în conformitate cu normele și principiile menționate anterior și în conformitate cu celelalte norme prevăzute de tratat.”

13      Articolul 7 din directiva menționată, intitulat „Valoarea pragurilor pentru contractele de achiziții publice”, prevede:

„Prezenta directivă se aplică contractelor de achiziții publice care nu sunt excluse în temeiul exceptărilor prevăzute la articolele 10 și 11 și articolele 12-18 și a căror valoare estimată, fără taxa pe valoarea adăugată (TVA), este egală sau mai mare decât următoarele praguri:

(a)      133 000 [de euro], pentru contractele de achiziții publice de bunuri și de servicii, altele decât cele prevăzute la litera (b) a treia liniuță, atribuite de autoritățile contractante care sunt autorități guvernamentale centrale enumerate în anexa IV; […]

(b)      206 000 [de euro]:

–        pentru contractele de achiziții publice de bunuri și de servicii atribuite de autoritățile contractante, altele decât cele prevăzute în anexa IV,

–        pentru contractele de achiziții publice de bunuri atribuite de autoritățile contractante menționate în anexa IV care își desfășoară activitatea în domeniul apărării, în cazul în care respectivele contracte se referă la produse care nu sunt menționate în anexa V;

–        pentru contractele de achiziții publice atribuite de o autoritate contractantă care au ca obiect servicii din categoria 8 din anexa II A, servicii de telecomunicații din categoria 5 ale căror poziții din [vocabularul comun privind achizițiile publice] sunt echivalente cu numerele de referință CPC 7524, 7525 și 7526 și servicii menționate în anexa II B;

(c)      5 150 000 [de euro], pentru contractele de achiziții publice de lucrări.”

 Dreptul român

14      Articolul 1 din Ordonanța Guvernului nr. 79/2003 privind controlul și recuperarea fondurilor comunitare, precum și a fondurilor de cofinanțare aferente utilizate necorespunzător (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 622 din 30 august 2003), în versiunea aplicabilă la data contractelor de finanțare și a procedurilor de atribuire organizate în vederea realizării acțiunilor subvenționate în discuție în litigiile principale (denumită în continuare „OG nr. 79/2003”), prevede:

„Prezenta ordonanță reglementează activitățile de constatare și de recuperare a sumelor plătite necuvenit din asistența financiară nerambursabilă acordată României de Comunitatea Europeană și/sau din fondurile de cofinanțare aferente, ca urmare a unor nereguli.”

15      Articolul 2 din OG nr. 79/2003 prevede:

„În sensul prezentei ordonanțe, termenii și expresiile de mai jos se definesc după cum urmează:

a)      neregula reprezintă orice abatere de la legalitate, regularitate și conformitate în raport cu dispozițiile legale naționale și/sau comunitare, precum și cu prevederile contractelor ori ale altor angajamente legale încheiate în baza acestor dispoziții, care prejudiciază bugetul general al Comunității Europene și/sau bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, precum și bugetele din care provine cofinanțarea aferentă printr‑o cheltuială necuvenită;

[…]

d)      creanțele bugetare rezultate din nereguli reprezintă sume de recuperat la bugetul general al Comunității Europene și/sau la bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, precum și/sau la bugetele de cofinanțare aferente, ca urmare a utilizării necorespunzătoare a fondurilor comunitare și a sumelor de cofinanțare aferente și/sau ca urmare a obținerii necuvenite de sume în cadrul măsurilor care fac parte din sistemul de finanțare integrală ori parțială a acestor fonduri;

[…]”

16      Articolul 4 din OG nr. 79/2003 prevede:

„(1)      Constituie obiect al recuperării creanțelor bugetare rezultate din nereguli sumele plătite necuvenit din fonduri comunitare și/sau din cofinanțarea aferentă, costurile bancare, inclusiv accesoriile acestora, precum și alte sume stabilite de lege în sarcina debitorului.

[…]”

17      La data controlului efectuat de autoritatea competentă privind acțiunile subvenționate în discuție în litigiile principale, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea și sancționarea neregulilor apărute în obținerea și utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 30 iunie 2011, denumită în continuare „OUG nr. 66/2011”) înlocuise OG nr. 79/2003.

18      Articolul 2 din OUG nr. 66/2011 prevede:

„În sensul prezentei ordonanțe de urgență, termenii și expresiile de mai jos au următoarele semnificații:

a)      neregulă – orice abatere de la legalitate, regularitate și conformitate în raport cu dispozițiile naționale și/sau europene, precum și cu prevederile contractelor ori a altor angajamente legal încheiate în baza acestor dispoziții, ce rezultă dintr‑o acțiune sau inacțiune a beneficiarului ori a autorității cu competențe în gestionarea fondurilor europene, care a prejudiciat sau care poate prejudicia bugetul Uniunii Europene/bugetele donatorilor publici internaționali și/sau fondurile publice naționale aferente acestora printr‑o sumă plătită necuvenit;

[…]

h)      activitatea de constatare a neregulilor – activitatea de control/investigare desfășurată de autoritățile competente în conformitate cu prevederile prezentei ordonanțe de urgență, în vederea stabilirii existenței unei nereguli;

i)      activitatea de stabilire a creanțelor bugetare rezultate din nereguli – activitatea prin care se stabilește și se individualizează obligația de plată rezultată din neregula constatată, prin emiterea unui titlu de creanță;

[…]

o)      aplicare de corecții financiare – măsurile administrative luate de autoritățile competente, în conformitate cu prevederile prezentei ordonanțe de urgență, care constau în excluderea de la finanțarea din fonduri europene și/sau fonduri publice naționale aferente acestora a cheltuielilor pentru care a fost constatată o neregulă;

[…]”

19      Articolul 27 alineatul (1) din OUG nr. 66/2011 prevede:

„În cazul în care se constată nereguli în aplicarea de către beneficiari a prevederilor privind procedurile de achiziție publică, fie în raport cu reglementările naționale în vigoare în domeniul achizițiilor publice, fie cu procedurile specifice de achiziții aplicabile beneficiarilor privați, se emit note de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor articolelor 20 și 21.”

20      Articolul 28 din OUG nr. 66/2011 prevede:

„Valoarea creanței bugetare stabilită în baza prevederilor articolului 27 se calculează prin stabilirea de corecții financiare în conformitate cu prevederile anexei.”

21      În tabelul din anexa la OUG nr. 66/2011, referitor la contractele a căror valoare este sub plafonul/pragul stabilit conform legislației naționale privind achizițiile publice pentru publicarea în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, punctul 2.3 prevede, pentru abaterile care constau în aplicarea unor criterii de calificare și selecție sau a unor factori de evaluare nelegali, aplicarea unei corecții/reduceri de 10 % din valoarea contractului în cauză sau a unei rate diminuate la 5 %, în funcție de gravitate.

 Litigiile principale și întrebările preliminare

22      În cadrul programului operațional regional pentru perioada 2007-2013, două unități administrativ‑teritoriale române vecine, Județul Neamț (cauza C‑260/14) și Județul Bacău (cauza C‑261/14), au fost beneficiarele unei finanțări din Fondul european de dezvoltare regională (FEDER). Acordarea acestei finanțări a fost realizată prin intermediul unui contract de finanțare încheiat între Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, în calitate de Autoritate de Management pentru Programul Operațional Regional 2007-2013, și fiecare dintre cele două unități administrativ‑teritoriale.

23      În cadrul cauzei C‑260/14, contractul de finanțare privește reabilitarea, extinderea și modernizarea unui centru școlar situat în Roman (România), un oraș aflat la aproximativ patruzeci de kilometri nord de orașul Bacău (România). Acesta din urmă se află la aproximativ 300 de kilometri nord de București (România), la 370 de kilometri de frontiera bulgară, dincolo de Carpații Orientali și aproape de frontierele cu Moldova la est și cu Ucraina la nord. Județul Neamț, beneficiarul fondurilor, în calitate de autoritate contractantă, a organizat o procedură de cerere de ofertă în vederea atribuirii unui contract de achiziții publice de servicii de audit cu o valoare estimată de 20 264,18 euro, procedură în urma căreia s‑a încheiat un contract de prestare de servicii de audit în valoare de 19 410,12 euro.

24      În cadrul cauzei C‑261/14, contractul de finanțare vizează reabilitarea unui drum județean. Județul Bacău a organizat o procedură de cerere de ofertă în vederea atribuirii unui contract de achiziții publice de lucrări în valoare de 2 820 515 euro, procedură în urma căreia s‑a încheiat, la 17 septembrie 2009, un contract de executare de lucrări.

25      Rezultă din elementele puse la dispoziția Curții că, în cadrul acestor două proceduri, Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice a considerat că atât condițiile stabilite de Județul Neamț, cât și cele stabilite de Județul Bacău erau nelegale în raport cu legislația națională privind atribuirea contractelor de achiziții publice. În aceste condiții, ministerul menționat a aplicat o corecție financiară reprezentând 5 % din valoarea fiecăruia dintre contractele în cauză.

26      În consecință, Județul Neamț și Județul Bacău au formulat căi de atac împotriva respectivelor decizii de aplicare a corecțiilor financiare. Întrucât Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice le‑a respins, reclamanții din litigiile principale s‑au adresat instanței de trimitere pentru a obține anularea deciziilor menționate.

27      În cadrul acestor litigii, instanței de trimitere i se solicită să se pronunțe printre altele asupra existenței unei „abateri” în sensul Regulamentului nr. 2988/95, respectiv a unei „neregularități” în sensul Regulamentului nr. 1083/2006, și, după caz, asupra naturii corecțiilor financiare adoptate de ministerul menționat.

28      În aceste condiții, Curtea de Apel Bacău (România) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare, prima fiind proprie cauzei C‑260/14, în timp ce a doua, a treia și a patra întrebare sunt în esență identice în cauzele C‑260/14 și C‑261/14:

„1)      Dacă nerespectarea, de către o autoritate contractantă care beneficiază de o subvenție din fonduri structurale, a normelor privind atribuirea unui contract de achiziție publică având o valoare estimată sub valoarea prag prevăzută de articolul 7 litera (a) din Directiva 2004/18, cu ocazia atribuirii contractului care are ca obiect realizarea acțiunii subvenționate, constituie o «abatere» în sensul articolului 1 din Regulamentul nr. 2988/95, respectiv o «neregularitate» în sensul articolului 2 punctul 7 din Regulamentul nr. 1083/2006?

2)      Articolul 98 alineatul (2) primul paragraf teza a doua din Regulamentul nr. 1083/2006 trebuie interpretat în sensul că corecțiile financiare ale statelor membre, în cazul în care acestea au fost aplicate cheltuielilor cofinanțate din fondurile structurale pentru nerespectarea normelor în materia achizițiilor publice, sunt măsuri administrative în accepțiunea articolului 4 din Regulamentul nr. 2988/95 sau sunt sancțiuni administrative în accepțiunea articolului 5 litera (c) din același regulament?

3)      În cazul în care răspunsul la a doua întrebare este în sensul că corecțiile financiare ale statelor membre sunt sancțiuni administrative, devine incident principiul aplicării retroactive a sancțiunii mai puțin severe prevăzut de articolul 2 alineatul (2) a doua teză din Regulamentul nr. 2988/95?

4)      Dacă, pentru situația în care corecțiile financiare au fost aplicate cheltuielilor cofinanțate din fondurile structurale pentru nerespectarea normelor în materia achizițiilor publice, articolul 2 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2988/95 coroborat cu articolul 98 alineatul (2) primul paragraf teza a doua din Regulamentul nr. 1083/2006, având în vedere și principiile securității juridice și încrederii legitime, se opune ca un stat membru să aplice corecții financiare reglementate printr‑un act normativ intern intrat în vigoare ulterior momentului la care se pretinde că a avut loc încălcarea normelor în materia achizițiilor publice?”

29      Prin decizia președintelui Curții din 16 iulie 2014, cauzele C‑260/14 și C‑261/14 au fost conexate pentru buna desfășurare a procedurii scrise și orale și în vederea pronunțării hotărârii.

 Cu privire la întrebările preliminare

 Cu privire la prima întrebare în cauza C‑260/14

30      Prin intermediul primei întrebări în cauza C‑260/14, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 1 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2988/95 și articolul 2 punctul 7 din Regulamentul nr. 1083/2006 trebuie interpretate în sensul că nerespectarea unor dispoziții naționale de către o autoritate contractantă care beneficiază de o subvenție din fonduri structurale în cadrul atribuirii unui contract de achiziții publice având o valoare estimată inferioară pragului prevăzut la articolul 7 litera (a) din Directiva 2004/18 poate constitui, cu ocazia atribuirii acestui contract, o „abatere” în sensul articolului 1 alineatul (2) menționat, respectiv o „neregularitate” în sensul articolului 2 punctul 7 amintit.

31      Trebuie menționat cu titlu introductiv că, întrucât valoarea contractului în discuție în litigiile principale este inferioară pragului stabilit la articolul 7 litera (a) din Directiva 2004/18, acest contract nu intră în domeniul de aplicare al procedurilor prevăzute de această directivă.

32      În această privință, este necesar să se precizeze că Regulamentul nr. 2988/95 se limitează la a stabili norme generale de control și de sancționare în scopul protejării intereselor financiare ale Uniunii. O recuperare a fondurilor utilizate în mod nelegal trebuie să se efectueze în temeiul altor dispoziții, și anume, dacă este cazul, în temeiul dispozițiilor sectoriale (a se vedea Hotărârea din 18 decembrie 2014, Somvao, C‑599/13, EU:C:2014:2462, punctul 37 și jurisprudența citată).

33      Aceste dispoziții sectoriale, astfel cum a arătat avocatul general la punctul 46 din concluzii, sunt prevăzute de Regulamentul nr. 1083/2006.

34      Cu toate acestea, întrucât Regulamentele nr. 2988/95 și nr. 1083/2006 fac parte din același dispozitiv care garantează buna gestionare a fondurilor Uniunii și protejarea intereselor financiare ale acesteia din urmă, noțiunea „abatere” în sensul articolului 1 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2988/95 și, respectiv, noțiunea „neregularitate” în sensul articolului 2 punctul 7 din Regulamentul nr. 1083/2006 impun o interpretare uniformă.

35      Aceste precizări fiind făcute, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, cu ocazia interpretării unei dispoziții a dreptului Uniunii trebuie să se țină seama nu numai de formularea acesteia, ci și de contextul său și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte această dispoziție (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 septembrie 2015, Sodiaal International, C‑383/14, EU:C:2015:541, punctul 20 și jurisprudența citată).

36      Astfel, deși din formularea articolului 1 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2988/95 și a articolului 2 punctul 7 din Regulamentul nr. 1083/2006 rezultă că o încălcare a dreptului Uniunii constituie o abatere, respectiv o neregularitate, nu se poate exclude totuși ca o asemenea abatere sau neregularitate să poată rezulta și dintr‑o încălcare a dreptului național.

37      În această privință, este necesar să se considere că, întrucât operațiunile în discuție în litigiile principale au beneficiat de o finanțare din partea Uniunii, aceste operațiuni sunt supuse aplicării dreptului Uniunii. Astfel, noțiunea „abatere” în sensul articolului 1 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2988/95 și, respectiv, noțiunea „neregularitate” în sensul articolului 2 punctul 7 din Regulamentul nr. 1083/2006 trebuie interpretate ca vizând nu numai orice încălcare a acestui drept, ci și încălcarea dispozițiilor de drept național care contribuie la asigurarea bunei aplicări a dreptului Uniunii referitor la gestionarea proiectelor finanțate din fondurile Uniunii.

38      O asemenea interpretare a termenului „abatere”, respectiv „neregularitate”, este confirmată de examinarea contextului normativ în care se înscrie în special articolul 2 punctul 7 din Regulamentul nr. 1083/2006, precum și de obiectivul urmărit prin acest regulament.

39      În ceea ce privește, în primul rând, contextul normativ în care se înscrie articolul 2 punctul 7 din Regulamentul nr. 1083/2006, trebuie arătat că obiectul respectivului regulament, astfel cum este definit la articolul 1 din acesta, este, printre altele, să stabilească principiile de gestionare, de supraveghere și de control al operațiunilor susținute financiar de FEDER pe baza unei repartizări a responsabilităților între statele membre și Comisie.

40      Aceste sarcini de gestionare, de supraveghere și de control sunt specificate în titlul VI din Regulamentul nr. 1083/2006, în timp ce sarcinile referitoare la gestiunea financiară fac obiectul dispozițiilor titlului VII din regulamentul menționat, capitolul 2 din titlul respectiv fiind consacrat corecțiilor financiare. Reiese cu claritate că revine în primul rând statelor membre sarcina de a efectua, dacă este cazul, corecțiile financiare necesare și, prin urmare, de a asigura că operațiunile sunt conforme cu ansamblul normelor aplicabile atât la nivelul Uniunii, cât și la nivel național.

41      În ceea ce privește, în al doilea rând, obiectivul urmărit prin Regulamentul nr. 1083/2006, normele stabilite în cadrul regulamentului menționat au în special ca scop, astfel cum s‑a arătat la punctul 34 din prezenta hotărâre, garantarea utilizării legale și eficiente a fondurilor structurale în vederea protejării intereselor financiare ale Uniunii.

42      Or, dat fiind că nu poate fi exclus ca încălcările legislației naționale să poată repune în discuție eficacitatea intervenției fondurilor în cauză, o interpretare potrivit căreia încălcările menționate nu pot constitui o „neregularitate” în sensul articolului 2 punctul 7 din Regulamentul nr. 1083/2006 nu ar garanta deplina realizare a obiectivelor urmărite de legiuitorul Uniunii în acest domeniu.

43      Având în vedere considerațiile care precedă, noțiunea „neregularitate” prevăzută la articolul 2 punctul 7 din Regulamentul nr. 1083/2006, precum și noțiunea „abatere” prevăzută la articolul 1 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2988/95 trebuie interpretate în sensul că se raportează și la încălcarea dispozițiilor dreptului național aplicabile operațiunilor susținute din fondurile structurale.

44      O asemenea interpretare este confirmată, pe de altă parte, de definiția noțiunii „neregulă”, prevăzută la articolul 2 punctul 36 din Regulamentul nr. 1303/2013, care a abrogat, cu efect de la 1 ianuarie 2014, Regulamentul nr. 1083/2006.

45      Astfel, această definiție, menționată la punctul 11 din prezenta hotărâre, privește în prezent în mod explicit orice încălcare a dreptului Uniunii sau a dreptului național în legătură cu aplicarea sa. Interpretată în lumina considerațiilor care precedă, această precizare referitoare la încălcarea dreptului național este de natură să clarifice conținutul noțiunii „neregularitate” care figurează la articolul 2 punctul 7 din Regulamentul nr. 1083/2006 (a se vedea în acest sens, a contrario, Hotărârea din 7 aprilie 2016, PARTNER Apelski Dariusz, C‑324/14, EU:C:2016:214, punctele 90 și 91).

46      În consecință, trebuie să se răspundă la prima întrebare în cauza C‑260/14 că articolul 1 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2988/95 și articolul 2 punctul 7 din Regulamentul nr. 1083/2006 trebuie interpretate în sensul că nerespectarea dispozițiilor naționale de către o autoritate contractantă care beneficiază de fonduri structurale în cadrul atribuirii unui contract de achiziții publice având o valoare estimată inferioară pragului prevăzut la articolul 7 litera (a) din Directiva 2004/18 poate constitui, cu ocazia atribuirii acestui contract, o „abatere” în sensul articolului 1 alineatul (2) menționat, respectiv o „neregularitate” în sensul articolului 2 punctul 7 amintit, în măsura în care această nerespectare are sau ar putea avea ca efect prejudicierea bugetului general al Uniunii prin imputarea unei cheltuieli nejustificate.

 Cu privire la a doua întrebare în cauza C‑260/14 și la prima întrebare în cauza C‑261/14

47      Prin intermediul celei de a doua întrebări în cauza C‑260/14 și al primei întrebări în cauza C‑261/14, instanța de trimitere urmărește să afle dacă articolul 98 alineatul (2) primul paragraf a doua teză din Regulamentul nr. 1083/2006 trebuie interpretat în sensul că corecțiile financiare efectuate de statele membre, în cazul în care acestea au fost aplicate unor cheltuieli cofinanțate din fondurile structurale pentru nerespectarea dispozițiilor în materia atribuirii unor contracte de achiziții publice, sunt măsuri administrative în sensul articolului 4 din Regulamentul nr. 2988/95 sau dacă, dimpotrivă, este vorba despre sancțiuni administrative în sensul articolului 5 litera (c) din acest regulament.

48      Este necesar să se arate mai întâi că, potrivit articolului 98 alineatul (2) primul paragraf din Regulamentul nr. 1083/2006, corecțiile financiare la care trebuie să procedeze statele membre atunci când constată neregularități în raport cu operațiunile sau cu programele operaționale constau în anularea totală sau parțială a participării publice pentru programul operațional în cauză. În plus, potrivit articolului 98 alineatul (2) al doilea paragraf din regulamentul menționat, resursele din fonduri eliberate astfel se pot reutiliza, în anumite condiții, de către statul membru în cauză.

49      Trebuie să se constate în continuare că reiese din însăși formularea dispoziției menționate mai sus coroborată cu articolul 4 alineatul (1) prima liniuță din Regulamentul nr. 2988/95 că corecțiile financiare la care trebuie să procedeze statele membre atunci când constată neregularități în raport cu operațiunile sau cu programele operaționale au ca scop obținerea retragerii unui avantaj dobândit în mod nejustificat de operatorii economici în cauză, în special prin obligația de rambursare a sumelor plătite în mod nejustificat.

50      În sfârșit, astfel cum a arătat avocatul general la punctul 105 din concluzii, Curtea a precizat deja în repetate rânduri că obligația de a restitui un avantaj primit în mod nejustificat printr‑o neregularitate nu constituie o sancțiune, ci este simpla consecință a constatării că nu au fost respectate condițiile necesare pentru obținerea avantajului care rezultă din reglementarea Uniunii, făcând ca avantajul primit să fie nedatorat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 iunie 2009, Pometon, C‑158/08, EU:C:2009:349, punctul 28, Hotărârea din 17 septembrie 2014, Cruz & Companhia, C‑341/13, EU:C:2014:2230, punctul 45 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 18 decembrie 2014, Somvao, C‑599/13, EU:C:2014:2462, punctul 36). Faptul, evocat în deciziile de trimitere, că valoarea absolută care trebuie restituită poate, într‑un caz concret, să nu coincidă perfect cu pierderea efectiv suferită de fondurile structurale nu este de natură să repună în discuție această concluzie.

51      În consecință, rezultă din cele ce precedă că trebuie să se răspundă la a doua întrebare în cauza C‑260/14 și la prima întrebare în cauza C‑261/14 că articolul 98 alineatul (2) primul paragraf a doua teză din Regulamentul nr. 1083/2006 trebuie interpretat în sensul că corecțiile financiare efectuate de statele membre, în cazul în care acestea au fost aplicate unor cheltuieli cofinanțate din fondurile structurale pentru nerespectarea dispozițiilor în materia atribuirii unor contracte de achiziții publice, sunt măsuri administrative în sensul articolului 4 din Regulamentul nr. 2988/95.

 Cu privire la a treia întrebare în cauza C‑260/14 și la a doua întrebare în cauza C‑261/14

52      Având în vedere răspunsul furnizat instanței de trimitere la punctul 51 din prezenta hotărâre, nu este necesar să se răspundă la a treia întrebare în cauza C‑260/14 și la a doua întrebare în cauza C‑261/14.

 Cu privire la a patra întrebare în cauza C‑260/14

53      Prin intermediul celei de a patra întrebări în cauza C‑260/14, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă, în împrejurările din cauza principală, principiile securității juridice și protecției încrederii legitime trebuie interpretate în sensul că se opun aplicării de către un stat membru a unor corecții financiare reglementate printr‑un act normativ intern intrat în vigoare după ce a avut loc o pretinsă încălcare a unor dispoziții în materia atribuirii unor contracte de achiziții publice.

54      În această privință, dintr‑o jurisprudență constantă reiese că, atunci când statele membre adoptă măsuri prin care pun în aplicare dreptul Uniunii, ele au obligația de a respecta principiile generale ale acestui drept, printre care figurează în special principiile securității juridice și protecției încrederii legitime (a se vedea în special Hotărârea din 3 septembrie 2015, A2A, C‑89/14, EU:C:2015:537, punctele 35 și 36, precum și jurisprudența citată).

55      Pe de altă parte, trebuie amintit că, potrivit aceleiași jurisprudențe, deși principiul securității juridice se opune aplicării retroactive a unui regulament, cu alte cuvinte, unei situații anterioare intrării sale în vigoare, indiferent de efectele favorabile sau nefavorabile pe care le‑ar putea avea o astfel de aplicare asupra persoanei interesate, același principiu impune ca orice situație de fapt să fie în mod normal apreciată, în lipsa unei dispoziții exprese contrare, în lumina normelor de drept în vigoare la data producerii sale. Cu toate acestea, deși legea nouă își produce efectele numai pentru viitor, aceasta se aplică, în lipsa unei derogări, și efectelor viitoare ale unor situații apărute sub imperiul legii vechi (a se vedea în special Hotărârea din 3 septembrie 2015, A2A, C‑89/14, EU:C:2015:537, punctul 37 și jurisprudența citată).

56      Astfel cum reiese din aceeași jurisprudență, nici domeniul de aplicare al principiului încrederii legitime nu poate fi extins într‑atât încât să împiedice, la modul general, o nouă reglementare să se aplice efectelor viitoare ale unor situații apărute sub imperiul reglementării anterioare (a se vedea în special Hotărârea din 3 septembrie 2015, A2A, C‑89/14, EU:C:2015:537, punctul 38 și jurisprudența citată).

57      Reiese din cele ce precedă că trebuie să se răspundă la a patra întrebare în cauza C‑260/14 că principiile securității juridice și protecției încrederii legitime trebuie interpretate în sensul că nu se opun aplicării de către un stat membru a unor corecții financiare reglementate printr‑un act normativ intern intrat în vigoare după ce a avut loc o pretinsă încălcare a unor dispoziții în materia atribuirii unor contracte de achiziții publice, cu condiția să fie vorba despre aplicarea unei reglementări noi la efectele viitoare ale unor situații apărute sub imperiul reglementării anterioare, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere, care trebuie să țină seama de ansamblul împrejurărilor relevante din litigiile principale.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

58      Întrucât, în privința părților din litigiile principale, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a cincea) declară:

1)      Articolul 1 alineatul (2) din Regulamentul (CE, Euratom) nr. 2988/95 al Consiliului din 18 decembrie 1995 privind protecția intereselor financiare ale Comunităților Europene și articolul 2 punctul 7 din Regulamentul (CE) nr. 1083/2006 al Consiliului din 11 iulie 2006 de stabilire a anumitor dispoziții generale privind Fondul european de dezvoltare regională, Fondul social european și Fondul de coeziune și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1260/1999 trebuie interpretate în sensul că nerespectarea dispozițiilor naționale de către o autoritate contractantă care beneficiază de fonduri structurale în cadrul atribuirii unui contract de achiziții publice având o valoare estimată inferioară pragului prevăzut la articolul 7 litera (a) din Directiva 2004/18/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 31 martie 2004 privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice de lucrări, de bunuri și de servicii, astfel cum a fost modificată prin Regulamentul (CE) nr. 1422/2007 al Comisiei din 4 decembrie 2007, poate constitui, cu ocazia atribuirii acestui contract, o „abatere” în sensul articolului 1 alineatul (2) menționat, respectiv o „neregularitate” în sensul articolului 2 punctul 7 amintit, în măsura în care această nerespectare are sau ar putea avea ca efect prejudicierea bugetului general al Uniunii prin imputarea unei cheltuieli nejustificate.

2)      Articolul 98 alineatul (2) primul paragraf a doua teză din Regulamentul nr. 1083/2006 trebuie interpretat în sensul că corecțiile financiare efectuate de statele membre, în cazul în care acestea au fost aplicate unor cheltuieli cofinanțate din fondurile structurale pentru nerespectarea dispozițiilor în materia atribuirii unor contracte de achiziții publice, sunt măsuri administrative în sensul articolului 4 din Regulamentul nr. 2988/95.

3)      Principiile securității juridice și protecției încrederii legitime trebuie interpretate în sensul că nu se opun aplicării de către un stat membru a unor corecții financiare reglementate printr‑un act normativ intern intrat în vigoare după ce a avut loc o pretinsă încălcare a unor dispoziții în materia atribuirii unor contracte de achiziții publice, cu condiția să fie vorba despre aplicarea unei reglementări noi la efectele viitoare ale unor situații apărute sub imperiul reglementării anterioare, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere, care trebuie să țină seama de ansamblul împrejurărilor relevante din litigiile principale.

Sursa: C.J.U.E.

Publicarea noilor legi privind achiziţiile publice şi concesiunile

În 23 mai 2016 s-au publicat noi legi privind achiziţiile publice şi concesiunile, după cum urmează:

  • Legea nr.98/2016 privind achiziţile publice – Monitorul Oficial, partea I, nr.390/23.05.2016;
  • Legea nr.99/2016 privind achiziţiile sectoriale – Monitorul Oficial, partea I nr.391/23.05.2016;
  • Legea nr.100/2016 privind concesiunile de lucrări şi concesiunile de servicii- Monitorul Oficial, partea I nr.392/23.05.2016;
  • Legea nr.101/2016 privind remediile şi căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziţie publică, a contractelor sectoriale şi a contractelor de concesiune de lucrări şi concesiune de servicii – Monitorul Oficial, partea I nr.393/23.05.2016.

Cele 4 legi reprezintă transpuneri în dreptul naţional ale directivelor europene în materie, intrate în vigoare, cu excepţia celor care privesc remediile şi căile de atac, de la 18 aprilie 2016.

%d blogeri au apreciat: